FACLA, publicație social-politică și literară. A apărut în anii 1910-1940, la București; a fost editată și condusă de N.D. Cocea, iar din 1930 de I. Vinea. În 1923, N.D. Cocea editează „Facla literară”.
Sursa: Dicționar enciclopedic
FÁCLĂ, facle, s. f. Băț (la un capăt cu câlți îmbibați cu o substanță inflamabilă) care servește la luminat, mai ales la procesiuni sau la cortegii; torță. ♦ (Rar) Făclie. – Din bg. fakla.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
fáclă (fácle), s. f. – Torță. Ngr. φάϰλα, din lat. facŭla, cf. bg. fakla. – Der. făclie, s. f. (lumînare; torță), cu suf. -ie, cf. bg. faklija, sb. faklja, mag. fáklya, it. fiaccola (rom. provine din bg., după Cihac, II, 106 și DAR; soluția nu pare probabilă, fiind cuvînt care apare în rom. începînd din sec. XVI; după Mladenov, bg. provine din germ. Fackel, soluție care nici ea nu pare convingătoare); făcliaș (var. rară făclaș), s. m. (purtător de torță); făclier, s. m. (lumînar); făclieș, s. m. (Mold., licurici).Sursa: Dicționarul etimologic român fáclă f., pl. e (ung. fáklya, sîrb. faklja, germ. fackel, d. lat. fácula. V. fache). Rar. Făclie.
Sursa: Dicționaru limbii românești
fáclă (fa-clă) s. f., g.-d. art. fáclei; pl. fácleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită faclă f. lumânare groasă dintr’o funie unsă cu rășină sau cu ceară. [Formă literară abstrasă din făclie].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FÁCLĂ, facle, s. f. Băț (la un capăt cu câlți îmbibați cu o substanță inflamabilă) care servește la luminat, mai ales la procesiuni sau la cortegii; torță. ♦ (Rar) Făclie. – Din bg. fakla.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)