taclá (-ále), s. f. – (Mold.) Taifas, discuție neimportantă. Sl. (sb.) tlaka „adunare de seară pentru lucrul în comun”, cf. clacă; trebuie să se admită o metateză *taclă, dar schimbarea accentului este greu de explicat. Semantismul este normal, cf. vorbe de clacă, sb. tlapiti „a sta de vorbă”. Se folosește aproape exclusiv la pl. – Der. taclagiu, s. m. (Mold., palavragiu).Sursa: Dicționarul etimologic român taclá f. (turc. takla, tumbă [cum fac copiiĭ cînd se joacă]). Est. Fam. Pl. Palavre, taĭfas: a te pune la taclale cu cineva. V. bongoase.
Sursa: Dicționaru limbii românești
!taclá (fam.) (ta-cla) s. f., g.-d. art. taclálei; pl. taclále, art. tacláleleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită TACLÁ, taclale, s. f. (Fam.; mai ales la pl.) Conversație (despre lucruri mărunte), taifas; palavră. – Cf. tc. takla „tumbă”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) țáclă și țáglă f., pl. e (cp. cu germ. zacke, țepușă, și ung. csák, vîrf. V. țăcălie, înțăglat, țiglă 2 și cĭoaclă). Vechĭ (țaglă). Vîrf de săgeată. Azĭ. Munt. A te uĭta țaglă (saŭ țaclă), a te uĭta țintă, fix, atent: cu ochiĭ țaclă (Oltenița, VR. 1912, 10, 53). Trans. (țaglă). Manelă (doŭă la număr) pe care se poartă secriu la țară. V. ațintesc.
Sursa: Dicționaru limbii românești