abluțiúne s. f. 1. spălare a corpului, prescrisă de unele religii orientale și la catolici, pentru purificare. 2. (fam.) îmbăiere prin duș. 3. eroziune exercitată de curenții marini de adâncime. (< fr. ablution, lat. ablutio)
ALGÓL s. n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automată orientat în probleme de calcul științific. – Din engl., fr. algol.
MONOCOLÓR, -Ă adj. 1. unicolor. 2. (fig.) cu o singură orientare politică. (< mono1- + color)
AXÁ, axez, vb. I. 1. Tranz. A aduce o piesă cilindrică în poziția în care axa ei de simetrie sau de rotație coincide cu o axă dată. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) orienta, a (se) desfășura într-un anumit sens, a (se) concentra în jurul a ceva. – Din fr. axer.
ÁXĂ1, axe, s. f. Dreapta care se consideră orientată într-un anumit sens. ♦ Dreaptă (sau obiect în formă de dreaptă) care ocupă o anumită poziție într-un sistem tehnic. ♦ Dreaptă închipuită în jurul căreia se face mișcarea de rotație a unui corp în jurul lui însuși. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care unește polii pământului până la intersecția cu sfera cerească. – Din fr. axe.
BEI, bei, s. m. Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu otoman. ♦ Titlu dat de turci domnilor țărilor românești; p. ext. prinț oriental. – Din tc. bey.
MNEMOTAXÍE s. f. reacție de orientare direcțională la animale și păsări, care le permite să se întoarcă la locul de hrănire și adăpost. (< fr. mnémotaxie)
BERI-BÉRI s. n. Boală din Extremul orient datorată lipsei vitaminei B1 din organism. – Din fr. béribéri.
BOGASÍU, bogasiuri, s. n. (Înv.) Stofă sau pânză fină importată din orient și întrebuințată mai ales pentru căptușeli. – Din tc. bogası.
BRACÁRE s. f. Rotire a părții mobile a unor sisteme tehnice pentru a fi aduse sau orientate într-o anumită poziție sau direcție. – După fr. braquage.
BRĂBÍN, brăbini, s. m. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene (Bunias orientalis). – Et. nec.
MÍSTIC, -Ă I. adj. 1. stăpânit de misticism. 2. ascuns, neștiut, tainic. II. s. m. f. adept al misticismului. III. s. f. orientare în cadrul religiei sau gândirii filozofico-religioase care afirmă posibilitatea contactului direct sau comuniunii între om și divinitate; misticism. (< fr. mystique, gr. mystikos)
BULVERSÁ, bulversez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A răsturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zăpăci, a tulbura, a dezorienta. – Din fr. bouleverser.
BULVERSÁT, -Ă, bulversați, -te, adj. (Franțuzism) 1. (Despre lucruri) Care se află în dezordine. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, năucit; dezorientat. – V. bulversa.
CAFTÁN, caftane, s. n. (Înv.) Manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnitorii și boierii români. ◊ Expr. A îmbrăca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. ♦ Simbol al rangului de boier. – Din tc. kaftan.
CAMOHÁS s. n. (Înv.). Un fel de stofă de mătase orientală. – Din ngr. kamuhás.
CÁPĂ, cape, s. f. 1. Pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. ◊ Expr. De capă și spadă = (despre filme, opere literare etc.) de aventuri cu multe dueluri, înfruntări violente etc. 2. Dispozitiv de protecție aplicat la mașini, ferăstraie etc. pentru a preîntâmpina accidentele. 3. (Mar.) Orientare a unei nave pentru a rezista unui timp neprielnic, cu vânt foarte puternic. – Din fr. cape.
CARAVANSERÁI, caravanseraiuri, s. n. (În orient) Han mare la care poposesc caravanele. – Din fr. caravansérail.
CÁSTĂ, caste, s. f. Fiecare dintre grupurile sociale închise și strict delimitate prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor lor, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale; p. gener. grup social închis care își păstrează privilegiile și interesele (egoiste). ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
CĂRPINÍȚĂ, cărpinițe, s. f. Arbore scund cu scoarță netedă, cenușie, cu frunze ovale, mici, dințate și cu flori în amenți (Carpinus orientalis). – Carpen + suf. -iță.
CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -că-u-. – Var.: (pop.) cătá vb. I] – Lat. *cautare.
CENTRÁ, centrez, vb. I. 1. Tranz. A fixa o piesă de prelucrat într-o mașină-unealtă, astfel încât axa de rotație a suprafeței supuse prelucrării să coincidă cu axa de rotație a sculei sau a axului principal al mașinii. 2. Tranz. Fig. A orienta o activitate spre un anumit obiectiv, a grupa elemente disparate în jurul unui nucleu. 3. Tranz. A aduce în poziții corecte două sau mai multe mașini care funcționează cuplate. 4. Intranz. și tranz. (La fotbal, polo, handbal, rugbi etc.) A trimite sau a trece mingea de la marginea terenului spre mijlocul lui; spec. (la fotbal) a trimite mingea din marginea terenului în careul de la poartă. – Din fr. centrer.
CENTRÁT, -Ă, centrați, -te, adj. Care este orientat, îndreptat, fixat în (sau pe) centru. – V. centra.
CHIMIOTROPÍSM, chimiotropisme, s. n. (Bot.) Orientare a rădăcinii, grăuncioarelor de polen etc. spre substanțele minerale; chemotropism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotropisme.
CONFÚZIE, confuzii, s. f. 1. Faptul de a confunda; încurcătură; lipsă de orientare (în diverse probleme). ◊ Confuzie mintală = stare patologică ce se caracterizează prin tulburări de percepție, orientare, raționament, memorie etc., însoțite uneori de agitație. 2. (Jur.; în forma confuziune) Stingere a unei obligații prin întrunirea, în aceeași persoană, a calităților de creditor și debitor. [Var.: confuziúne s. f.] – Din fr. confusion, lat. confusio, -onis.
DA2, dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit1. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.
DAIREÁ, dairele, s. f. Instrument muzical popular oriental de percuție, asemănător cu tamburina, format dintr-o piele de tobă întinsă pe un cerc de lemn, prevăzut în interior cu discuri metalice, și folosit la marcarea ritmului. [Var.: dairá s. f.] – Din tc. daire.
DAMASCHINÁJ s. n. Procedeu (de origine orientală) de încrustare a unor fire de aur sau de argint într-un obiect de fier sau de oțel. – Din fr. damasquinage.
ELECTROTROPÍSM s. n. (Biol.) Orientare a organismelor în anumite direcții sub influența curentului electric; galvanotropism. – Din fr. électrotropisme.
FĂGÁȘ, făgașe, s. n. Urmă adâncă (și îngustă) săpată în pământ de șuvoaiele apelor de ploaie sau lăsată de roțile unui vehicul. ♦ Scobitură săpată pe întreaga lungime a frontului minier de abataj, pentru a ușura desprinderea ulterioară a rocii. ♦ Fig. Direcție, drum. Și-a orientat cercetările pe un nou făgaș. [Pl. și: făgașuri. – Var.: (reg.) hăugáș, hogáș, văgáș s. n.] – Din magh. vágás.
FENOMENOLOGÍE s. f. 1. Curent în filozofie care își propune să studieze fenomenele conștiinței prin prisma orientării și a conținutului lor, făcând abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă și de mediul social. 2. (La Hegel) Teorie filozofică în care se afirmă primatul conștiinței asupra existenței și se încearcă în mod rațional descrierea procesului dezvoltării conștiinței. 3. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu. – Din fr. phénoménologie.
FORTRÁN s. n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automată, orientat spre probleme tehnico-științifice. – Din engl., fr. fortran.
GALVANOTROPÍSM, galvanotropisme, s. n. (Biol.) Orientare a organismelor în anumite direcții sub influența curentului electric; electrotropism. – Din fr. galvanotropisme.
GAZÉL, gazeluri, s. n. Poezie (orientală) cu formă fixă alcătuită din distihuri și care de obicei cântă dragostea și vinul. – Din fr. ghazel.
GÂNDIRÍSM s. n. Curent filozofic din România, de orientare existențialist-ortodoxă, format în jurul revistei „Gândirea” în primele decenii ale sec. XX. – „Gândirea” (n. pr.) + suf. -ism.
GEAR, gearuri, s. n. (Înv.) Șal oriental (indian); postav oriental fin, cu flori cusute de mână. – Din tc. cār.
GELÉP, gelepi, s. m. Negustor oriental din evul mediu care cumpăra vite din Țările Române spre a le vinde la Constantinopol. – Din tc. celep.
GEOTROPÍSM s. n. însușire a organelor unor plante sau a unor plante de a crește cu o anumită orientare față de verticala locului, sub influența gravitației. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotropisme.
GHID, -Ă, (1) ghizi, -de, s. m. și f., (2) ghiduri, s. n. 1. S. m. și f. Persoană care conduce și îndrumează un grup de turiști, un grup de vizitatori ai unei expoziții etc., dându-le explicațiile necesare; călăuză, cicerone. 2. S. n. Carte cuprinzând informații de călătorie, hărți, planuri, îndrumări etc. necesare unui turist pentru orientarea într-o țară, într-o regiune, într-un muzeu etc. 3. S. n. (În sintagma) Ghid de unde = mediu1 (3) în care are loc propagarea ghidată a unui fascicul de unde electromagnetice. – Din fr. guide.
GHIDÁ, ghidez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) orienta. 2. Tranz. A imprima o anumită mișcare unei piese, unui mecanism etc. (cu ajutorul ghidajului). – Din fr. guider.
GIROSCÓP, giroscoape, s. n. 1. Aparat care, antrenat de o mișcare de rotație în jurul uneia dintre axe, se poate astfel deplasa încât să nu modifice direcția axei sale de rotație. 2. Dispozitiv care asigură stabilitatea și orientarea în spațiu a unui avion, a unui submarin etc. – Din fr. gyroscope.
GNOSTICÍSM s. n. Curent filozofic-religios care caută să îmbine teologia creștină cu filozofia elenistică greacă și cu unele religii orientale, susținând posibilitatea unei cunoașteri mistice. – Din fr. gnosticisme.
GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecințele neplăcute pe care le poate avea, care poate avea urmări rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se află la registrul cel mai jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocală deschisă. – Din fr. grave, lat. gravis.
GRÉBLĂ, greble, s. f. 1. Unealtă sau mașină agricolă cu ajutorul căreia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se mărunțesc bulgării de pământ, se nivelează solul etc. 2. Construcție orientată transversal pe un curs de apă, servind la oprirea buștenilor. – Din bg. greblo.
GRECO-ORIENTÁL, -Ă, greco-orientali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de religia ortodoxă, privitor la religia ortodoxă; ortodox, greco-răsăritean. 2. S. m. și f. Persoană care aderă la religia ortodoxă; ortodox, greco-răsăritean. [Pr.: -ri-en-] – Grec + oriental.
GRECO-RĂSĂRITEÁN, -Ă, greco-răsăriteni, -e, adj., s. m. și f. (Rar) Ortodox, greco-oriental. – Grec + răsăritean.
MELÓD s. m. compozitor de cântece religioase din primele secole ale creștinismului oriental. (< fr. mélode, gr. melodos)
MELIOIDÓZĂ s. f. infecție septicemică, asemănătoare morvei, în Extremul orient și Madagascar, transmisă de rozătoare și oi. (< fr. mélioïdose)
MELCHÍT s. m. nume dat de către monofiziți catolicilor, aplicat astăzi ortodocșilor și catolicilor de rit bizantin din orientul Apropiat arab. (< fr. melchite)
HALÁT, halate, s. n. 1. Haină lungă de pânză, de molton etc. care se poartă în timpul lucrului, din motive de igienă sau pentru a proteja îmbrăcămintea. 2. Haină comodă, lungă și largă, care se poartă în casă. ◊ Halat de baie = halat confecționat dintr-o țesătură absorbantă și care se îmbracă la ieșirea din baie. ♦ Haină lungă și largă purtată de orientali. – Din bg., rus. halat.
HALCÁ, halcale, s. f. (Înv.) 1. Verigă, cerc (de metal). ♦ Scoabă sau legătură de fier la ziduri. 2. Cerc de fier prin care se arunca, din galop, sulița la jocul oriental numit gerid; p. ext. jocul însuși. – Din tc. halka.
HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. hān.
MEDJLÍS s. n. parlamentul sau una dintre camere în unele țări din orient. (< fr. medjliss)
MATERIALÍSM s. n. 1. orientare fundamentală în filozofie, opusă idealismului, potrivit căreia lumea este, în esență, materială și cognoscibilă. ♦ ~ dialectic = concepție care îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = concepție filozofică având ca obiect societatea, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice; ~ economic = concepție unilaterală, metafizică, despre societate, care absolutizează rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea socială; ~ științific-naturalist = concepție exprimând convingerea spontană a naturaliștilor că lumea exterioară este o realitate obiectivă; ~ vulgar = curent care, în esență, reduce întreaga realitate, inclusiv conștiința, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. matérialisme, germ. Materialismus)
HIDROTROPÍSM, hidrotropisme, s. n. Mișcare de orientare a rădăcinilor plantelor superioare și a miceliilor de ciuperci spre locurile mai umede ale solului. – Din fr. hydrotropisme.
HIERÁTIC, -Ă, hieratici, -ce, adj. 1. Care ține de lucruri sfinte. 2. (În sintagma) Scriere hieratică = scriere cursivă și simplificată a hieroglifelor. 3. (În artă; despre concepții, orientări, realizări etc.) Care reprezintă sau susține reprezentarea personajelor în atitudini convenționale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hiératique, lat. hieraticus.
MASCÁ vb. I. tr., refl. a(-și) acoperi fața cu o mască. II. tr. 1. (fig.) a ascunde (ceva) sub false aparențe, cu intenția de a înșlea. ◊ a ascunde vederii inamicului trupele, tehnica de luptă, diverse obiective; a camufla. 2. (mar.) a orienta astfel un velier încât velele să primească vântul din față, stopând nava. ◊ a interpune o velă între vânt și o altă velă, împiedicând-o să primească vânt. ◊ a manevra astfel un velier încât să ajungă în vântul altei ambarcații cu vele. 3. a suprapune un sunet perturbator peste unul util, făcându-l ininteligibil. (< fr. masquer)
IACÍNT, iacinți, s. m. (Livr.) Zambilă (Hyacinthus orientalis). [Var.: hiacínt, hiacinți s. m.] – Din fr. jacinthe.
MANUELÍN, -Ă adj. stil ~ = stil dezvoltat în arta și arhitectura portugheză de la sfârșitul sec. XV și începutul sec. XVI, caracterizat prin bogăția sculpturii ornamentale, plasată pe structuri gotice, cu influențe romane, maure și orientale. (< fr. manuélin)
IDEALÍSM s. n. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat. ◊ Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existenței ca o realitate de sine stătătoare, independentă de conștiința individuală. Idealism subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă de aceasta a realității materiale. Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituală cu realitatea obiectivă. 2. (Rar) Caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idéalisme.
IMORTÉLĂ, imortele, s. f. (Mai ales la pl.) Numele a două plante erbacee: a) siminoc; b) flori-de-paie. ◊ Imortelă galbenă = plantă erbacee ornamentală cu tulpina dreaptă și flori galbene (Helichrysum orientale). – Din fr. immortelle.
IMPÚLS, impulsuri, s. n. 1. Îndemn, stimulent, avânt (în realizarea unei acțiuni); (Fiziol.) Mișcare bruscă și momentană, determinată de acțiunea stimulenților nervoși și orientată spre executarea unui anumit act. 2. Mărime fizică egală cu produsul dintre masa și viteza unui corp în mișcare. 3. Variație bruscă, intensă și de scurtă durată a unei mărimi variabile; impulsie. Impulsul curentului electric. – Din lat. impulsus.
INDUSTRIALÍSM s. n. 1. Orientare în gândirea economică care preconizează dezvoltarea industriei și ridicarea acesteia la nivelul de ramură principală a economiei. 2. Teorie economică care acordă preponderență industriei în activitatea economică. [Pr.: -tri-a-] – Din fr. industrialisme.
INSPIRÁ, inspír, vb. I. 1. Intranz. A inhala aer în plămâni. 2. Tranz. Fig. A face să se nască în conștiința cuiva un gând, un sentiment, o hotărâre; a sugera. ♦ Spec. A provoca cuiva avântul creației artistice; a insufla (2). 3. Refl. Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „din”, „de la”) A-și găsi un izvor de inspirație (2) în...; a se orienta, a se ghida, a se conduce după... – Din fr. inspirer, lat. inspirare.
INTERÉS, interese, s. n. 1. Preocupare de a obține un succes, un avantaj; râvnă depusă într-o acțiune pentru satisfacerea anumitor nevoi. 2. Avantaj, folos, câștig, profit. ◊ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanță socială, util colectivității. ◊ Expr. A-și face interesele = a fi preocupat numai de satisfacerea chestiunilor personale. 3. Dobândă. ◊ (Jur.) Daune interese = despăgubire bănească pentru repararea unui prejudiciu. 4. Orientare activă și durabilă, dorință arzătoare de a cunoaște și de a înțelege pe cineva sau ceva. 5. Înțelegere și simpatie față de cineva sau de ceva; grijă, solicitudine. 6. Calitatea de a deștepta atenția, a stârni curiozitatea prin importanța, frumusețea, varietatea lucrului, a problemei, a acțiunii etc.; atracție. [Pl. și; (rar) interesuri] – Din it. interesse, rus. interes, germ. Interesse.
INTROVERSIÚNE s. f. (Psih.) Orientare a conștiinței către propriul eu; tendința de a se închide în sine, neglijând lumea exterioară. [Pr.: -si-u-] – Din fr. introversion.
IONIÁN, -Ă, ionieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Ioniei sau care era originară din Ionia. 2. Adj. Care aparținea Ioniei sau populației ei, privitor la Ionia sau la populația ei. ◊ Școala ioniană = cea mai veche orientare materialistă în filosofia greacă, apărută în sec. VII-VI a. Cr. în Ionia. [Pr.: i-o-ni-an] – Din fr. ionien.
IRENÍSM s. n. Numele unei orientări teologice care susține unificarea diferitelor confesiuni creștine pe baza a ceea ce au ele comun. – Din fr. irénisme.
ÎNDRUMĂTÓR, -OÁRE, îndrumători, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care îndrumează, orientează; călăuzitor. ♦ (Substantivat, n.) Lucrare care îndrumează într-un domeniu; îndrumar. – Îndruma + suf. -ător.
MADH s. n. gen de poezie orientală asemănătoare cu panegiricul. (< ar. madh)
ÎNTOÁRCE, întórc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia2 sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni2 sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, lanul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.
ÎNTORTOCHEÁT, -Ă, întortocheați, -te, adj. (Despre drumuri, ape etc.) Sinuos, cotit. ♦ (Despre drumuri) Greu de găsit; încurcat2 (I 2). ♦ (Despre linii, fire etc.) Orientat în sensuri diverse. ♦ (Despre grafie; fig. despre modul de a vorbi, de a scrie) Complicat, cu reveniri, cu digresiuni. ♦ (Despre clădiri) Cu multe cotituri, cu împărțire complicată. – V. întortochea.
ÎNVĂLMĂȘÍT, -Ă, învălmășiți, -te, adj. 1. Aruncat de-a valma, în dezordine, îngrămădit, îmbulzit. 2. Fig. Zăpăcit, încurcat, tulburat; dezorientat, confuz. [Var.: învălmășát, -ă adj.] – V. învălmăși.
JAB, jaburi, s. n. Lovitură repetată la box, plasată în regiunea nasului, prin care se urmărește agasarea și dezorientarea adversarului. [Pr.: geb]. – Din engl. jab.
JÉRBĂ, jerbe, s. f. 1. Buchet mare de flori, așezate în așa fel încât să aibă fața orientată în aceeași parte. 2. (Fiz.; în sintagma) Jerbă nucleară = fascicul de urme ale particulelor provenite din dezintegrarea unui nucleu atomic în nenumărate fragmente, ca urmare a ciocnirii sale de o particulă cosmică cu energia foarte mare. – Din fr. gerbe.
KÉTA s. f. Pește înrudit cu păstrăvul, dar mult mai mare ca acesta, care trăiește în mările din Extremul orient și din care se obțin icrele de Manciuria (Oncorhynchus keta). – Din rus. keta.
MANIHEÍSM s. n. Doctrină religioasă din orientul Apropiat, potrivit căreia lumea este guvernată de două principii, al binelui și al răului. – Din fr. manichéisme.
UNÍT, -Ă, uniți, -te, adj. 1. Care formează împreună un tot. 2. Care se află în raporturi strânse cu cineva, care este de acord, gândește, acționează, simte la fel cu cineva; solidar cu cineva. 3. Care aparținea unei confesiuni creștine catolice de rit oriental (ortodox); uniat. ♦ (Substantivat) Adept al acestei confesiuni. – V. uni3.
LOCALÍSM s. n. 1. caracter local. 2. explicare a inefabilului unei opere literare prin datele geografice și sociale generale. 3. folosire a unor cuvinte numai local. 4. orientare sociopedagogică din prima jumătate a sec. XX care își propunea valorificarea condițiilor locale în procesul educativ. (< germ. Lokalismus)
VOÍNȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter manifestată prin decizie fermă și perseverență în învingerea piedicilor, greutăților, încurcăturilor de orice fel. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ Învoire, consimțământ, permisiune. 3. Intenție, scop, țel, țintă. 4. Dorință, poftă, chef. – Voi2 + suf. -ință.
ZAMBÍLĂ, zambile, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunzele crescute dintr-un bulb, cu flori albe, roz, violete sau albastre, așezate în ciorchine la vârful tulpinii și plăcut mirositoare (Hyacinthus orientalis). – Din tc. sümbül.
ZODIACÁL, -Ă, zodiacali, -e, adj. 1. Care ține de zodiac (1), privitor la zodiac. 2. (În sintagma) Lumină zodiacală = fâșie de lumină difuză, slabă, orientată după direcția zodiacului, de forma unui triunghi cu baza la orizont, vizibilă înaintea aurorei sau după sfârșitul crepusculului. [Pr.: -di-a-] – Din fr. zodiacal.
LÍNIE s. f. 1. figură continuă cu o singură dimensiune, descrisă de un punct prin deplasare sau obținută prin intersecția a două suprafețe. 2. trăsătură imaginară care arată o direcție dată, o limită etc. 3. descendență, filiație. 4. sistem de fortificații. ◊ șirul luptătorilor într-o bătălie; direcția generală a pozițiilor trupelor. 5. cele două șine paralele pe care merge trenul; totalitatea instalațiilor unei căi ferate. 6. legătură aeriană sau maritimă între două puncte. ◊ legătură de telecomunicații între două puncte. 7. (pl.) trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale feței cuiva; contur, profil. ◊ ținută. 8. (fig.) orientare; direcție. 9. (poligr.) rând într-o pagină. ◊ placă subțire de metal cu care se imprimă liniile sau se distanțează rândurile. 10. riglă. 11. (mar.) ecuator. 12. gamă de produse (cosmetice). (< lat. linea, germ. Linie, fr. ligne)
MAG, magi, s. m. Preot la unele popoare orientale din antichitate; p. ext. învățat; filozof; astrolog; vrăjitor. ♦ (În religia creștină) Fiecare dintre cei trei regi veniți din orient să se închine lui Isus la nașterea sa. ♦ Fig. Sol, vestitor. – Din sl. magŭ.
ECHÉR, echere, s. n. 1. Instrument în formă de triunghi-dreptunghic, întrebuințat în desenul tehnic și în operațiile de trasare pentru desenarea și verificarea dreptelor paralele, a dreptelor perpendiculare cu o direcție dată; colțar. 2. Instrument topografic cu ajutorul căruia se orientează fixarea pe teren a aliniamentelor perpendiculare. – Din fr. équerre.
ECHIDISTÁNT, -Ă, echidistanți, -te, adj. 1. (Despre puncte, drepte, planuri etc.) Care se află la distanțe egale față de un punct, de o dreaptă, de un plan sau care sunt egal distanțate între ele. 2. Egal plasat față de părți aflate în conflict, față de tendințe, forțe, orientări politice, persoane etc. – Din fr. équidistant, lat. aequidistans, -ntis.
MANEÁ, manele, s. f. Cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. – Din tc. mānì.
ÁRBORE, arbori, s. m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ◊ Compuse: arbore-de-cacao = plantă lemnoasă specifică zonei tropicale, cultivată pentru semințele ei comestibile (Theobroma cacao); arbore-de-cafea = plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Africii și Asiei, cultivată pentru semințele ei comestibile (Coffea arabica); arbore-de-cauciuc = plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cauciucul natural (Hevea brasiliensis); arbore-de-pâine = plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și foarte groasă, al cărei fruct sferic, cu gust de pâine, se consumă fiert sau copt (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ originar din Extremul orient, înalt și foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. ♦ Arbore genealogic = reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri) înfățișând filiația și gradul de înrudire ale membrilor unei familii(aristocratice). 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. (Mar.; în sintagma) Arbore mic = trinchet. 4. (Rar) Catarg. [Var.: árbor s. m.] – Lat. arbor, -is.
LIMENÁRH s. m. supraveghetor al unui port în provinciile orientale ale Imperiului Roman. (< lat. limenarcha, gr. limenarches)
MODÉL, modele, s. n. 1. Ceea ce poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitații; tipar. ♦ Reprezentare în mic a unui obiect; machetă. ♦ Tipul unui obiect confecționat. Model de pălărie. ♦ Obiect care, imprimat într-un material plastic, formează un tipar după care se realizează alte obiecte identice. ♦ Sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie. 2. Persoană, realizare, operă care, prin valoare sau calități, poate servi ca exemplu; p. ext. exemplu, pildă servită de o asemenea persoană, realizare, operă. 3. Manechin. 4. Persoană care pozează unui pictor sau unui sculptor. 5. (Mat.) Sistem de relații matematice care leagă între ele mărimile de stare ale sistemului modelat. – Din fr. modèle, it. modello.
MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe.] – Et. nec.
VERTICÁL, -Ă, verticali, -e, adj. Care este orientat perpendicular pe un plan orizontal; care are direcția căderii corpurilor; (sens curent) care este orientat drept (în sus). ◊ Dreaptă verticală = dreaptă care unește un punct de pe pământ cu zenitul respectiv. Plan vertical = a) (Geom.) plan care trece printr-o dreaptă verticală; b) (Astron.) plan care trece prin verticala locului. ♦ (Substantivat, f.) Linie dreaptă care cade perpendicular pe un plan orizontal; direcția urmată de această linie. ◊ Verticala locului = direcție determinată de poziția firului cu plumb aflat în stare de echilibru într-un punct dat. ♦ (Substantivat, n.) Semicerc al sferei cerești care intersectează un plan determinat de verticala locului și de un astru. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau cade drept în jos (de la înălțime). – Din fr. vertical.
MÁTCĂ, mătci, s. f. I. 1. Albie (minoră) a unei ape curgătoare; pat2, făgaș, vad, albie. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea obișnuită a lucrurilor, a-și relua cursul normal. A readuce (pe cineva) la matcă = a readuce (pe cineva) la calea cea bună. ♦ (Rar) Izvor al unei ape curgătoare. 2. Fig. Origine, obârșie, început, izvor; spec. loc de naștere; familie, neam din care se trage cineva. 3. Parte a năvodului în care se strâng peștii când năvodul este tras din apă; matiță. II. 1. Albină femelă mai mare decât albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. ◊ Expr. Ca un roi fără matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. 2. (Reg.) Stup de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; roi2. III. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc. care rămâne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile; cotor. – Din bg., scr. matka.
DEMONTÁ, demontez, vb. I. Tranz. A desface un aparat, un mecanism, un instrument etc. în părțile lui componente. ♦ Fig. A descuraja, a deprima, a dezorienta pe cineva; a obosi, a extenua pe cineva. – Din fr. démonter.
LIBERÁL, -Ă I. adj. 1. care aparține liberalismului. ♦ partid ~ = partid de orientare liberalistă. 2. iubitor de libertate. 3. înțelegător, cu vederi largi, tolerant. II. s.m. membru al unui partid liberal. (< fr. libéral, lat. liberalis)
LEXICÓN s. n. operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc. ◊ dicționar tehnic sau enciclopedic, cuprinzând cunoștințe de orientare din anumite domenii. (< lat., fr. lexicon, gr. lexikon)
DERUTÁ, derutez, vb. I. Tranz. A face pe cineva să se încurce, să se zăpăcească, astfel încât să nu mai știe ce să facă sau încotro să o apuce; a dezorienta, a zăpăci. – Din fr. dérouter.
DEZORIENTÁ, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, drumul pe care urma să meargă etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.
MĂSLÁG, măslage, s. n. 1. Fructul foarte toxic al unei plante orientale (Anamirta cocculus), în formă de boabă roșie, întrebuințat uneori pentru a ameți peștii spre a-i pescui mai ușor. 2. (Bot.; reg.) Ciumăfaie. – Din magh. maszlag.
FELÁH, felahi, s. m. Țăran stabil din țările arabe ale orientului Apropiat și din nordul Africii. – Din fr. fellah.
FORMALÍSM s. n. 1. Orientare în artă, estetică, muzică, literatură care rupe forma de conținut, tinzând să supraaprecieze forma operei de artă în dauna conținutului, să considere forma un scop în sine și nu ca expresie a conținutului. 2. Atitudine caracterizată prin respectarea strictă a formei în dauna fondului problemelor. ♦ Atitudine conformistă, exagerat de protocolară. – Din fr. formalisme.
NARGHILEÁ, narghilele, s. f. Lulea de tip oriental prevăzută cu țeavă lungă și flexibilă, al cărei capăt de jos este fixat într-un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat. [Var.: (înv.) nargheleá s. f.] – Din tc. nargile.
ORIENTÁBIL, -Ă, orientabili, -e, adj. Care poate fi condus, care poate fi orientat. [Pr.: -ri-en-] – Orienta + suf. -bil. Cf. fr. orientable.
ORIENTÁL, -Ă, orientali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține orientului sau părții răsăritene a unei țări, a unei regiuni, privitor la orient, caracteristic orientului; răsăritean; p. restr. turcesc. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a unei țări din orient; p. restr. turc; (la pl.) popoarele din orient. [Pr.: -ri-en-] – Din lat. orientalis, fr. oriental.
PAGÓDĂ, pagode, s. f. Templu hindus, budist sau brahman la unele popoare din orient, în formă de turn piramidal, compus din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv și ale căror streșini sunt întoarse în sus. – Din fr. pagode.
POLÁR, -Ă, polari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la cei doi poli1 ai Pământului, de la poli1, caracteristic polilor1; din regiunea sau din zona polilor1. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care se întâlnește în regiunile situate dincolo de cercul polar și care poate dura până la o jumătate de an. Steaua polară = steaua principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și după care se poate stabili direcția nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2. Adj. Privitor la polii1 unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în sintagma) Coordonate polare = coordonate al căror sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct. 4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de polaritate, care prezintă polaritate. 5. S. f. Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează conica dată. – Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire.
RÁMPĂ, rampe, s. f. 1. Platformă (la nivelul pardoselii unor vehicule) care înlesnește încărcarea și descărcarea mărfurilor; loc înălțat (lângă linia ferată) destinat încărcării și descărcării mărfurilor. 2. Balustradă de lemn, de fier sau de piatră de-a lungul unei scări sau (rar) unui pod. ♦ Barieră. 3. Partea din față a unei scene de teatru unde sunt instalate luminile; rivaltă; p. gener. scenă. ◊ Expr. A chema la rampă = a cere, prin aplauze, ca artiștii să reapară pe scenă. A vedea lumina rampei = (despre piese de teatru) a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului. 4. Porțiune înclinată față de orizontală a unui drum sau a unei căi ferate, parcursă în sensul urcării. 5. Lucrare minieră prin care se face legătura între galeria de transport a unui orizont și un puț de mină sau un plan înclinat. 6. (În sintagma) Rampă de lansare = platformă prevăzută cu dispozitive de orientare și ghidare, folosite pentru lansarea avioanelor catapultate sau a rachetelor. – Din fr. rampe, germ. Rampe.
RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Din lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).
RÍCȘĂ, ricșe, s. f. Trăsurică cu două roți, trasă de un om, folosită în unele țări din orient. – Din engl. ricksha, germ. Rikscha.
TIÁRĂ, tiare, s. f. 1. Coroană purtată de către regii vechilor perși și de către conducătorii altor popoare orientale. 2. Mitră papală formată din trei coroane suprapuse, decorate cu flori de crin stilizate. [Pr.: ti-a-] – Din fr. tiare, lat. tiara.
TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval dintre două sunete (muzicale) situate la o distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.
FOTOTROPÍSM s. n. 1. Însușire a unor plante de a-și îndrepta florile, frunzele etc. într-o direcție anumită, determinată de orientarea luminii; heliotropism. 2. Schimbare reversibilă a culorii unui corp sub acțiunea luminii, revenirea la culoarea inițială făcându-se lent, la întuneric; fototropie. – Din fr. phototropisme, germ. Phototropismus.
ATÉNȚIE, (3) atenții, s. f. 1. Însușire care constă în orientarea și în concentrarea activității psihice într-o anumită direcție. 2. Interes, grijă, preocupare specială a cuiva pentru ceva. ◊ Expr. În atenția cuiva = reclamând luarea-aminte specială a cuiva. A da (sau a acorda) atenție (unei probleme) = a considera ca important. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ascultă! bagă de seamă! ia seama! 3. Atitudine de bunăvoință, de amabilitate; gest, faptă amabilă. ◊ Loc. vb. A da (sau a acorda) atenție (unei persoane) = a fi amabil, curtenitor (cu cineva). ♦ (Concr.) Dar, cadou. [Var.: atențiúne s. f.] – Din fr. attention, lat. attentio, -onis.
LAC s. n. 1. soluție pe bază de oxid de aluminiu gelatinos, cu un colorant, folosită în pictură. 2. suc rășinos al unor arbori din Extremul orient, din care se prepară o soluție pentru lustruit mobile. 3. lichid cu care se acoperă unele corpuri pentru a le feri de umezeală, de rugină etc. (< germ. Lack)
LABURÍST, -Ă I. adj. care aparține, se referă la politica și ideologia unui partid laburist. ♦ partid ~ = denumire a unor partide politice de orientare social-democratică din unele țări. II. s. m. f. membru al unui partid laburist. (< engl. labourist)
LABIRÍNT1 s. n. 1. Construcție cu foarte multe încăperi și galerii în care orientarea este dificilă. ◊ grădină ornamentală din benzi înguste de arbuști. 2. Dalaj meandric în unele catedrale din evul mediu, pe care credincioșii trebuiau să-l urmeze ca pe un drum de expiere. 3. Joc de inteligență care cere a găsi ieșirea dintr-o rețea de linii întortocheate. ◊ joc constând dintr-un cub din plastic transparent, din 64 de cămăruțe, la care unii pereți au câte un orificiu ce lasă să treacă o bilă de metal. 4. (fig.) Încurcătură, încâlceală datorată unor dificultăți, unei proceduri. ◊ situație încurcată, fără ieșire. 5. Dispozitiv folosit în diverse instalații pentru a obliga un fluid să parcurgă un drum lung, în scopul de a-i micșora viteza. 6. Parte a urechii interne, formată din cavități sinuoase. (< fr. labyrinthe, lat. labyrinthus)
PADIȘÁH, padișahi, s. m. Titlu purtat (în trecut) de monarh în unele țări din orientul Apropiat și Mijlociu; persoană purtând acest titlu. – Din tc. pādișāh, fr. padisah.
PANFOBÍE s. f. (Med.) Stare de anxietate extremă față de tot ceea ce se petrece în jur, deseori însoțită de dezorientare. – Din fr. panphobie.
PASEÍSM s. n. Orientare (exagerată) spre trecut, idealizare a trecutului. – Din fr. passéisme.
PAVLOVÍSM s. n. Orientare în medicină și în psihologie bazată pe descoperirile lui I. P. Pavlov privitoare la activitatea nervoasă superioară. – Pavlov (n. pr.) + suf. -ism.
KÉTA s. f. pește teleostean înrudit cu păstrăvul, dar mai mare, care trăiește în mările din Extremul orient și migrează în fluvii pentru reproducere. (< rus. keta)
LECTÍCĂ, lectici, s. f. Un fel de pat sau de scaun, purtat de cai sau de oameni, întrebuințat ca mijloc de locomoție în antichitatea romană, în evul mediu și (astăzi) în unele țări orientale; litieră. [Acc. și: léctică] – Lat. lectica.
ROCÁDĂ, rocade, s. f. 1. Mișcare la jocul de șah care nu se poate face decât o singură dată în decursul unei partide și care constă în aducerea uneia dintre ture alături de rege și în trecerea regelui peste aceasta, păstrând culoarea câmpului de plecare. ♦ Inversare reciprocă a poziției ocupate de două elemente. 2. (Mil.) Cale de comunicație cu un traseu orientat în general paralel cu linia frontului, folosită pentru regruparea și manevrarea trupelor, precum și pentru asigurarea materială a acestora. ♦ Linie de rocadă = linie pe care se mișcă rezervele unei armate în spatele frontului. Arteră de rocadă = arteră rutieră destinată circulației de tranzit, amenajată în exteriorul unei localități. – Din fr. rocade, germ. Rochade.
JÉRBĂ s. f. 1. buchet de flori așezat în așa fel încât toate să aibă fața orientată în aceeași parte. 2. coloană de apă produsă de căderea unui proiectil. 3. fascicul de mai multe torpile lansate aproape simultan asupra aceleiași ținte. ♦ ~ nucleară = fascicul de traiectorii ale particulelor emise de un nucleu radioactiv. 4. ansamblu de fântâni arteziene al căror jet dă împreună imaginea unei jerbe (1). (< fr. gerbe)
VECTÓR, vectori, s. m. Mărime matematică sau fizică definită printr-o valoare numerică, o unitate de măsură, o direcție și un punct de aplicație (reprezentată grafic printr-un segment de dreaptă orientat). ◊ (Adjectival) Rază vectoare. – Din fr. vecteur.
ANTIUMANÍSM s. n. Orientare în filozofie, în artă etc. care neagă posibilitatea de desăvârșire a ființei umane, precum și demnitatea, valoarea ei. [Pr.: -ti-u-] – Anti- + umanism.
ARÁB, -Ă, arabi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a unor țări din orientul Apropiat și din nordul Africii. 2. Adj. Care aparține arabilor (1) sau țărilor arabe, privitor la arabi sau la țările arabe; arabic, arăbesc. ◊ Cifră arabă = fiecare dintre cifrele care aparțin celui mai răspândit dintre sistemele zecimale de numerație. Cal arab = cal de rasă pentru călărie și tracțiune ușoară, originar din Arabia. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. – Din fr. arabe, lat. arabus.
APOLÍNIC, -Ă, apolinici, -ce, adj. (Despre artă și cultură) Care este orientat spre ordine, măsură și armonie, caracterizat printr-o contemplare senină, detașată; lucid, rațional. – Din germ. apollinisch.
LÍNIE, linii, s. f. 1. Trăsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, pe un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de plutire = nivelul apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. ◊ Loc. prep. La (sau în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. 4. Riglă. 5. Unitate de măsură de lungime folosită în țările românești, egală cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (În loc.) În linie = în șir drept, în rând, în aliniere. 7. (Livr.) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 8. Succesiune, serie a strămoșilor sau a descendenților; filiație. 9. Sistem (sau parte a unui sistem) de fortificații, de adăposturi și de baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ◊ Linie de bătaie (sau de luptă) = desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei; întindere a frontului ocupat de trupele care luptă. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. 10. (Adesea urmat de determinări care arată felul) Ansamblu al instalațiilor și al rețelei de șine pe care circulă trenurile, tramvaiele sau metrourile; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 11. Itinerar, traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Direcție, sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte. ◊ Linie electrică = ansamblul conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. Linie de întârziere = dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. ♦ Linie tehnologică = a) organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii operațiilor de fabricare; b) ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. Linie automată = complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 13. (Mai ales la pl.) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig. Trăsătură fundamentală, punct esențial (ale unei probleme). ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără a intra în detalii. 14. Fig. Orientare principală, direcție a unui curent, a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fel, chip, mod; criteriu. Linie de conduită. – Din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne.
ARABÉSC, arabescuri, s. n. 1. Ornament specific decorației arabe, care constă din combinații de linii și de motive geometrice sau din combinări de motive reprezentând plante (stilizate). 2. Ornament muzical; p. ext. scurtă combinație muzicală cu caracter grațios și avântat. 3. Una dintre figurile baletului clasic (inspirată din dansul oriental). – Din fr. arabesque.
PILÓT1, piloți, s. m. 1. Persoană calificată care conduce în mod efectiv o aeronavă. 2. Persoană calificată care manevrează cârma unei nave (mai ales în regiunile în care navigația este dificilă). 3. Persoană care conduce sau ajută la conducerea unor vehicule feroviare prin locuri dificile. 4. (În sintagmele) Pilot automat (de comandă) = sistem tehnic care conduce automat o aeronavă sau o navă. Stație-pilot = instalație experimentală în care se fabrică de probă un anumit produs înainte de fabricarea în serie. Știință pilot = știință care orientează alte discipline prin noțiunile și metodele ei. – Din fr. pilote.
POLITIZÁ, politizez, vb. I. Tranz. A orienta ceva în sens politic, a da unui lucru un caracter politic, a prezenta ceva sub raport politic. – Din germ. politisieren.
POLITICIANÍSM s. n. Activitate politică orientată spre realizarea unor anumite interese personale, de grup sau de partid; atitudine, conduită, comportare specifică politicianului (2). [Pr.: -ci-a-] – Politician + suf. -ism.
POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1. ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.
POLITEHNIZÁRE s. f. Orientarea învățământului (de cultură generală) către dezvoltarea cunoștințelor tehnice și spre obținerea unor deprinderi practice în diverse ramuri ale tehnicii. – După rus. politehnizatija.
POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului și care se folosește în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. pentru ridicarea unor sarcini și deplasarea lor pe direcție orizontală. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm: p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.
POÁRTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte, prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra țărilor române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.
PLÚTĂ1, plute, s. f. Ambarcație ușoară, plutitoare, uneori prevăzută cu flotoare, construită din trunchiuri de copac prinse împreună și destinată transportului trunchiurilor pe ape curgătoare. ◊ Expr. A face pluta = a înota plutind orizontal (pe spate). (Rar) A cădea de-a pluta = a cădea întins la pământ. ♦ Platformă de lemn plutitoare, folosită pentru salvare pe apă. ◊ Plută-far = plută mare, cu o baliză din panouri și o instalație de semnale de ceață, servind pentru orientare. – Din bg. pluta.
ÁRIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere, care servește la zbor. ◊ Expr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a căpăta independență, curaj; a începe să se înflăcăreze, să se entuziasmeze. A da (cuiva) aripi = a face să capete curaj; a însufleți (pe cineva). A tăia (cuiva) aripile = a face (pe cineva) să-și piardă curajul, avântul; a descuraja. ♦ Fig. Ocrotire, protecție. 2. (Iht.) Înotătoare. 3. Membrană a unor fructe și semințe care servește la răspândirea lor cu ajutorul vântului. 4. Nume dat unor obiecte, părți ale unor aparate etc. care au forma, funcțiunea sau poziția aripilor (1). Aripa avionului. Aripa mașinii. 5. Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală; fiecare dintre extremitățile unei construcții (în raport cu partea centrală). ♦ Fiecare dintre cele două ziduri de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzurile de la capete. 6. Capăt, margine, flanc al unei trupe (dispuse în ordine de bătaie). ♦ (În unele jocuri sportive) Fiecare dintre jucătorii plasați în marginea terenului de joc. 7. Fig. Fracțiune cu o anumită orientare politică din cadrul unei organizații, al unui partid. [Acc. și arípă] – Lat. alapa.
LUÁ, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenție de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcații) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua (pe cineva) cu măguleli sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără nici un țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.
PERPLÉX, -Ă, perplecși, -xe, adj. (Despre oameni) Surprins, uimit, uluit (și nedumerit); încurcat, dezorientat, năuc. năucit, ♦ (Despre atitudinea, manifestările oamenilor) Care arată, exprimă, trădează perplexitate. – Din fr. perplexe, lat. perplexus, germ. perplex.
PERPLEXITÁTE s. f. Stare a celui perplex; surprindere, uimire amestecată cu nedumerire; uimire, dezorientare (a cuiva, în față unei situații neașteptate, dificile, confuze). – Din fr. perplexité.
PICÁ1, pic, vb. I. 1. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea de la o oarecare înălțime. ◊ Expr. (Fam.) A pica (sau a fi picat) (ca) din cer (sau din lună, din nori, din stele) = a) a veni pe neașteptate; b) a fi dezorientat, a nu ști ce să facă. A pica cerul pe cineva = a) a se simți foarte rușinat; b) a rămâne uimit, a fi surprins de ceva. ♦ A se desprinde, a se desface dintr-un tot, dintr-un ansamblu (căzând jos, pierzându-se etc.). ♦ (Fam.; despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp) (din cauza dimensiunilor exagerate); p. ext. a fi numai zdrențe. ♦ (Despre ființe) A-și pierde poziția verticală (căzând la pământ); a se prăbuși, a se răsturna, a se prăvăli. ◊ Expr. A pica de somn (sau de oboseală) = a fi foarte obosit. A pica în genunchi (înaintea cuiva) = a cădea în genunchi (pentru a ruga, a implora, a solicita etc.). Frumos (sau frumușel) de pică = foarte frumos, neînchipuit de frumos. ♦ (Despre clădiri) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. ♦ Fig. A muri (în luptă). ♦ Fig. (Fam.) A nu reuși la un examen, la un concurs etc. ◊ Tranz. Profesorul l-a picat la examen. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A face să cadă în picături (un lichid, o materie topită). ◊ Expr. Să-l (sau să mă, să ne etc.) pici cu ceară (sau cu lumânarea) = orice ai face, pentru nimic în lume, cu nici un preț, nicidecum. ♦ Intranz. A cădea în picături; spec. (impers.) (sens curent) a ploua ușor, cu stropi rări. ♦ Refl., intranz., și tranz. A (se) păta, a (se) murdări cu ceva. 3. Intranz. (Fam.) A intra în posesiunea unui lucru, a dobândi ceva în mod întâmplător; a câștiga ceva (în mod ocazional sau ilicit). ◊ Expr. A pica în mâna (sau în palma, în mâinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. 4. Intranz. (Fam.) A sosi pe neașteptate; a se ivi, a apărea. 5. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea în..., a da în..., a fi cuprins de... ♦ (Pop.; despre zile, evenimente etc.) A se nimeri la o anumită dată; a cădea, a fi. 6. Tranz. (Pop.) A lovi, a atinge pe cineva (țintindu-l cu ceva). – Din pic1.
ȘAH, (1) șahi, s. m., (2) șahuri, s. n. 1. S. m. Titlu purtat de suveranii Iranului, corespunzător titlului de împărat; persoană care are acest titlu; șahinșah. 2. S. n. Joc de origine orientală care se dispută între două persoane, pe o tablă împărțită în 64 de pătrățele, alternativ albe și negre, cu 32 de piese, mișcate după anumite reguli, scopul final fiind câștigarea regelui adversarului; p. ext. tabla și piesele care servesc la joc; șatrange. ♦ Situație în cursul jocului mai sus definit, în care regele uneia dintre părți este atacat de o piesă a adversarului; (cu valoare de interjecție) cuvânt însoțind mișcarea care creează această situație. ◊ Expr. A da șah = a pune în pericol regele adversarului. A ține (pe cineva) în șah = a limita jocul adversarului la apărarea regelui; fig. a ține pe cineva în tensiune, a-l imobiliza. – Din tc. șah. Cf. germ. Schach.
DREPT, DREÁPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj. (C) adv., (D) drepturi, s. n. (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru) Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirépt, -eáptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).
PRÁCTIC, -Ă, practici, -ce, adj. 1. Care se poate executa sau care se efectuează în mod concret; care se verifică prin practică și se poate aplica în viață; care se bazează pe practică; concret, real. ♦ Care corespunde necesităților de fiecare zi; care este ușor de întrebuințat, util, comod sau economicos. 2. (Despre oameni) Care știe să se orienteze în viața de toate zilele, care știe să aplice cunoștințele la viața de toate zilele, care are simțul realității; p. ext. îndemânatic, destoinic, priceput. – Din fr. pratique, lat. practicus.
PREZÍCE, prezic, vb. III. Tranz. A spune, a anunța dinainte ce se va întâmpla, orientându-se după anumite indicații prezente, după intuiție, raționament etc. A ghici viitorul cuiva (în cărți, în cafea, în palmă etc.). – Pre1- + zice (după fr. prédire).
PRODENȚÍE, prodenții, s. f. (Med.) Orientarea spre înainte a dinților. – Din germ. Prodentie.
PROSTÍT, -Ă, prostiți, -te, adj. 1. Care și-a pierdut facultățile intelectuale; îndobitocit. ♦ Ajuns sau adus într-o stare de uluială; uluit, zăpăcit, dezorientat. 2. Care a fost indus în eroare, amăgit. – V. prosti.
PSIHOLOGÍSM s. n. Orientare, tendință, concepție care exagerează rolul factorului psihologic în diferite sfere ale activității omenești; exagerare a importanței factorului psihologic în literatură. – Din fr. psychologisme.
SIAMÉZ, -Ă, siamezi, -e, s. m. și f., adj. 1. Persoană care face parte din populația de bază a Siamului. 2. Adj. Care aparține Siamului sau populației lui, privitor la Siam sau la populația lui. ◊ Frați siamezi sau surori siameze = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite total sau parțial între ele; fig. grup format din doi prieteni nedespărțiți. Pisică siameză = specie de pisică originară din Extremul orient, cu ochii albaștri, cu părul cafeniu, scurt, moale, mătăsos și cu coada scurtă. [Pr.: si-a-] – Siam (n. pr.) + suf. -ez.
ETIRÁRE, etirări, s. f. (Tehn.) 1. Operație de tragere a metalelor în fire; trefilare. 2. Operație de întindere a fibrelor sintetice în scopul orientării macromoleculelor și al creșterii rezistenței lor. – V. etira.
ȘAL, șaluri, s. n. 1. Țesătură din lână, mătase etc., de diverse forme și dimensiuni, împodobită cu desene, broderii sau franjuri, pe care femeile o poartă pe cap sau pe umeri. ♦ Fular. 2. (Înv.) Stofă fină de lână, fabricată în orient. ♦ Fâșie lungă de șal (2) purtată de bărbați, după moda orientală, în jurul capului sau al mijlocului; cearșaf (2). – Din tc. șal.
ȘALVÁRI s. m. pl. Pantaloni lungi, foarte largi, cu răscroiala mică, strânși la gleznă, purtați mai ales în orientul Mijlociu, atât de bărbați cât și de femei; p. gener. (depr.) pantaloni largi. – Din tc. șalvar.
ȘAMPÁNĂ, șampane, s. f. Corabie cu pânze, cu o capacitate de cinci până la zece vagoane, întrebuințată în Extremul orient. – Din fr. sampan.
IRÉNISM s. n. 1. orientare teologică tinzând spre unificarea diferitelor confesiuni creștine, pe baza punctelor lor comune. 2. tendință spre pace. (< fr. irénisme)
ȘVAB1, șvabi, s. m. Numele a două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase și se hrănesc cu resturi alimentare: a) insectă lată, moale, de culoare neagră-cafenie, care miroase urât; libarcă, gândac-de-bucătărie, gândac-negru (Blatta orientalis); b) insectă mică, de culoare galbenă-roșcată (Phyllodromia germanica). – Din ucr. švab, germ. Schwabe.
ORIZÓNT, orizonturi, s. n. 1. Linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau a Pământului pe care o mărginește această linie; limită până la care ajunge vederea noastră; zare. ◊ Orizont adevărat = cercul de intersecție a sferei cerești cu un plan perpendicular pe verticala locului și care trece prin centrul Pământului. ♦ Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. ◊ Loc. adj. Fără orizont = cu vederi înguste, cu concepții înapoiate. 2. (Geol.) Strat distinct din formația unui sol, care prezintă caracteristicile condițiilor climatologice în care s-a format acel sol. ♦ Strat sau ansamblu de straturi de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal. 3. (În artele plastice și în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizón, orizónte s. n.] – Din lat. horizon, -ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon.
ORGANIZÁ, organizez, vb. I. Tranz. A face ca un grup social, o instituție etc. să funcționeze sau să acționeze organic (repartizând însărcinările și coordonându-le conform unui plan adecvat); a stabili și a coordona mijloacele tehnice, economice, administrative, astfel încât să permită executarea în condiții optime a unui proces. ♦ Refl. A proceda metodic și ordonat în acțiunile sale, a-și coordona acțiunile orientându-se după un plan; a-și strânge și a-și întări forțele. ♦ A pregăti temeinic o acțiune după un plan bine chibzuit; a întocmi, a alcătui, a aranja, a orândui. – Din fr. organiser.
DECONCERTÁT, -Ă, deconcertați, -te, adj. (Franțuzism) Tulburat, dezorientat, năucit. – V. deconcerta.
TARABULÚS, tarabuluse, s. n. (Înv.) Șal oriental care se înfășoară în jurul capului sau se poartă la cingătoare. – Tc. Tarabulus «Tripolis».
ORIENTÁȚIE, orientații, s. f. (Înv.) Orientare. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientation.
ORIENTATÓR, -OÁRE, orientatori, -oare, adj. (Rar) Care indică direcția, care orientează. [Pr.: -ri-en-] – Orienta + suf. -tor.
ORIENTATÍV, -Ă, orientativi, -e, adj. Care servește la orientare, care informează; informativ. [Pr.: -ri-en-] – Din orienta.
ORIENTÁT, -Ă, orientați, -te, adj. 1. Care a recunoscut locul unde se află, care știe în ce direcție trebuie să se îndrepte; p. ext. informat, lămurit, edificat. 2. (Mat.) Îndreptat spre o anumită direcție. [Pr.: -ri-en-] – V. orienta.
ORIENTÁRE, orientări, s. f. Acțiunea de a (se) orienta și rezultatul ei; p. ext. direcție, sens. ♦ Fig. Tendință, înclinare; convingere, concepție. [Pr.: -ri-en-] – V. orienta.
ORIENTALÍSTICĂ s. f. Grup de discipline care se ocupă cu studiul istoriei, al limbilor și al culturii spirituale și materiale a popoarelor din orient. [Pr.: -ri-en-] – Din germ. Orientalistik.
ORIENTALÍST, -Ă, orientaliști, -ste, s. m. și f. Specialist în orientalistică. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientaliste.
ORIENTALÍSM s. n. Ceea ce caracterizează pe orientali, moravurile, felul de a fi al orientalilor. ♦ (Rar) Ceea ce se referă la orient și la orientali. ♦ (Rar) Orientalistică. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientalisme.
ORIENTÁ, orientez, vb. I. 1. Refl. A ști încotro să se îndrepte pentru a ajunge la destinație, a recunoaște, a stabili direcția, a găsi drumul; p. ext. a găsi calea cea mai bună de urmat într-o anumită împrejurare, atitudinea, soluția cea mai potrivită, a acționa adecvat. ♦ Tranz. A îndrepta pe cineva într-o anumită direcție. 2. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-o anumită poziție sau direcție față de punctele cardinale. ♦ Fig. A îndruma, a îndrepta, a dirija. ♦ Refl. A se călăuzi după..., a se conduce. ♦ (Mat.) A da un sens unei drepte; a alege un sens de rotație în plan în jurul unui punct. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orienter.
ORIÉNT s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale, situat în direcția în care răsare soarele; răsărit, est; p. ext. spațiul geografic situat la est față de un punct de referință (îndeosebi Asia și estul Africii); nume generic pentru țările sau popoarele din acest spațiu. [Pr.: -ri-ent] – Din fr. orient, lat. oriens, -ntis, germ. orient.
FÁȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).
IONIÁN, -Ă adj. referitor la Ionia antică. ◊ propriu ionienilor. ♦ dialect ~ = unul dintre principalele dialecte ale limbii grecești, vorbit în Ionia; școala ~ă = orientare în filozofia greacă din sec. VII-VI a. Chr., care opunea reprezentărilor mitologice tradiționale despre lume o concepție materialist-naivă. (< fr. ionien)
FÁZĂ, faze, s. f. Fiecare dintre etapele distincte din evoluția unui proces din natură sau din societate; fiecare dintre stările succesive ale unei transformări. ♦ Fiecare dintre aspectele succesive pe care le iau Luna și unele planete, determinate de orientarea pe care o au față de Pământ părțile din suprafața lor iluminate de Soare. ♦ Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite electrice. ♦ (Fiz.) Argument al unei mărimi care variază sinusoidal în timp și care caracterizează mărimea în orice moment. ◊ (În expr.; fam.) A fi pe fază = (a fi atent și) a acționa prompt, la momentul potrivit. – Din fr. phase.
ZACHERLÍNĂ s.f. Substanță insecticidă obținută prin fărâmițarea și pisarea fină a inflorescențelor (capitulelor) uscate ale unei plante din familia compozeelor, din orient. (din germ. Zacherlin)
FINALITÁTE s. f. Scop în vederea căruia are loc o activitate. ♦ Tendință sau orientare a cuiva sau a ceva spre un anumit scop. – Din fr. finalité.
FLER, fleruri, s. n. Simț de orientare rapidă într-o împrejurare sau într-o situație dificilă; perspicacitate. – Din fr. flair.
TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. – Din fr. tendance.
FUZÉTĂ, fuzete, s. f. Fiecare dintre cele două dispozitive care fac legătura între roțile directoare și osia din față ale unui autovehicul și care permit orientarea roților în direcția dorită. – Din fr. fusette.
INTUIȚIONÍSM s. n. 1. curent filozofic iraționalist care opune rațiunii intuiția, concepută ca o facultate analoagă cu instinctul, cu simțul artistic sau cu revelația divină, considerând că aceasta ar pătrunde nemijlocit în esența obiectelor. 2. orientare metodologică care nu acceptă logica drept știință ce precedă matematica, considerând că scopul acestora se reduce la construirea și intuirea formațiunilor matematice și logice. 3. curent idealist-subiectiv care susține că noțiunile morale nu pot fi fundamentale decât în mod intuitiv. (< fr. intuitionnisme)
INTROVERSIÚNE s. f. orientare a stărilor de conștiință spre lumea interioară; retragere în sine însuși. ◊ detașarea libidoului de obiectele exterioare și retragerea asupra lumii interioare. (< fr. introversion)
INTRÓRS, -Ă adj. orientat spre interior; (despre un organ) curbat spre axul central. (< fr. introrse)
LABIRÍNT, labirinturi, s. n. 1. Construcție cu un mare număr de camere și de galerii, în care orientarea este extrem de dificilă; dedal. ♦ Grup decorativ de arbuști care alcătuiesc alei întortocheate. ♦ Fig. Încurcătură, încâlcitură de drumuri în care te orientezi cu greutate; p. ext. problemă, situație încurcată, fără ieșire. 2. (Tehn.) Dispozitiv format din camere și compartimente foarte înguste, folosit în diverse instalații pentru a lungi parcursul unui fluid și a-i diminua astfel viteza. 3. Totalitatea cavităților (și a organelor) care formează urechea internă. – Din fr. labyrinthe, lat. labyrinthus.
LABURÍST, -Ă, laburiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. (În sintagma) Partid laburist = denumire a unor partide politice de orientare social-democrată din unele țări (ex. Marea Britanie, Australia). ♦ Care aparține acestui partid, privitor la acest partid, care susține acest partid. 2. S. m. și f. Membru al partidului laburist. – Probabil din it. laborista.
CIPOLÍN s. n. 1. Marmură albă care conține mică sau alte minerale colorate în straturi ce traversează roca. 2. Motiv decorativ oriental pentru porțelanuri, compus din frunze, fructe și flori. – Din it. cipollino.
CIRCUMCÍZIE, circumcizii, s. f. Tăiere rituală a prepuțului de jur împrejur, practicată de unele popoare orientale. [Var.: circumciziúne s. f.] – Din lat. circumcisio.
CIUBÚC, (1, 2) ciubuce, (3) ciubucuri, s. n. 1. Pipă (orientală) cu țeava lungă. ♦ Țeavă de lulea. 2. Ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului, ferestrei etc. 3. Fig. (Fam.) Avantaj sau câștig ilicit. – Din tc. çubuk.
TATONÁ, tatonez, v. I. Tranz. A căuta să cunoști o situație, o împrejurare orientându-te cu multă prudență; a sonda. ◊ Expr. A tatona terenul = a cerceta posibilitățile de reușită înainte de începerea unei acțiuni. – Fr. tâtonner.
INTERÉS s. n. 1. preocupare de a obține ceea ce este folositor, agreabil, necesar. ◊ ceea ce este util, important, care convine; folos, câștig. 2. dobândă. ♦ daune ĕ = despăgubire bănească pentru un prejudiciu. 3. (psih.) orientare activă și durabilă a cuiva spre anumite lucruri, dorință de a le cunoaște și înțelege. 4. simpatie, înclinare față de cineva. 5. plăcere provocată de ceva care ne atrage atenția, ne stârnește curiozitatea etc.; atracție. (< it. interesse, germ. Interesse, rus. interes)
CAȘCAVÁL, cașcaváluri, s. n. ~ (din it. cacio cavallo [< cavallo = o anumită formă (9) folosită la producerea brânzei], dialectal cascavallo, pe filieră orientală [ngr. kaskaváli, tc. kașkaval])
MULTILATERÁL, -Ă, multilaterali, -e, adj. Care îmbrățișează mai multe aspecte ale realității, care se desfășoară pe mai multe planuri, orientat în mai multe sensuri. – Din fr. multilatéral.
INTENȚIONALITÁTE s. f. intenție ◊ (psih.) caracter orientat către viitorul imediat al unor atitudini. (< fr. intentionnalité)
MIHRÁB s. n. Altar într-o moschee, de forma unei nișe, bogat ornamentat și orientat spre Mecca. – Din tc. mihrap.
MÍSTIC, -Ă, mistici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care aparține misticismului, care se referă la misticism; care vădește misticism. 2. S. m. și f. Adept al misticismului. 3. Adj. Care are un înțeles ascuns; care rămâne neînțeles; inexplicabil pe cale rațională; secret, tainic. ◊ Testament mistic = testament secret. 4. S. f. Totalitatea orientărilor și practicilor propagate de misticism sau de o doctrină mistică (1); p. ext. misticism. – Din fr. mystique.
MÍTRĂ1, mitre, s. f. 1. Acoperământ al capului de formă sferică sau conică, uneori bogat ornamentat, purtat mai ales de arhierei în timpul slujbei religioase. ♦ Un fel de coroană purtată de regi, de împărați etc. 2. Acoperământ al capului de formă specială la vechile popoare orientale. – Din sl. mitra, ngr. mitra.
COBÓL s. n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automată, orientat pe probleme de gestiune economică. – Din engl., fr. cobol.
NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-) și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.
INSECVÉNT, -Ă adj. (despre o vale, o alunecare de teren) care nu este orientată pe direcția înclinării straturilor. (după fr. inconséquent)
NĂUCÍT, -Ă, năuciți, -te, adj. Amețit, buimăcit; dezorientat, zăpăcit, uluit, perplex; năuc (1). [Pr.: nâ-u-] – V. năuci.
NĂÚC, -Ă, năuci, -ce, adj. (Adesea substantivat) 1. Amețit, buimăcit (din cauza unei emoții puternice, a unei dureri, a unui zgomot etc.); dezorientat, zăpăcit, buimac, uluit, năucit. 2. (Înv. și pop.) Nătâng (1), prost, nepriceput. – Din sl. neukŭ.
INIENCEFALÍE s. f. monstruozitate constând în retroflexia capului, cu fața orientală în sus, iniomul lipsind. (< fr. iniencéphalie)
NEOPLATONÍSM s. n. Doctrină filozofică din sec. III-VI ai cărei adepți reluau filozofia lui Platon, încercând s-o concilieze cu concepțiile mistice-religioase din orient. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-platonisme.
NEORIENTÁT, -Ă, neorientați, -te, adj. Care nu cunoaște locul unde se află, care nu știe în ce direcție trebuie să se îndrepte, dezorientat; p. ext. neinformat, nelămurit. [Pr.: ne-o-ri-en-tat] – Ne- + orientat.
NESĂNĂTÓS, -OÁSĂ, nesănătoși, -oase, adj. 1. Care dăunează sănătății, vătămător; spec. (despre locuințe, încăperi etc.) insalubru. 2. Care arată, trădează o stare maladivă, anormală. 3. Fig. Care denotă o orientare greșită. – Ne- + sănătos.
EGIPTEÁN, -Ă, egipteni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din națiunea formată pe teritoriul Egiptului, constituind majoritatea populației Republicii Arabe Egipt, 2. Adj. Care aparține Egiptului, Republicii Arabe Egipt sau populațiilor lor, privitor la Egipt, la Republica Arabă Egipt sau la populațiile lor. ♦ (Substantivat, f.) Limba egipteană. 3. S. m. și f. (La pl.) Vechii locuitori ai văii și deltei Nilului, care au creat în antichitate unul dintre principalele state ale orientului; (și la sg.) persoană care aparținea acestor vechi populații. – Egipt (n. pr.) + suf. -ean.
EGIPTOLOGÍE s. f. Ramură a orientalisticii care se ocupă cu studiul limbii, istoriei și culturii Egiptului antic. – Din fr. égyptologie.
INDIANOLOGIST s. m. orientalist specialist în cultura indiană. (< engl. indianologist)
EST s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale, aflat în partea unde răsare soarele, opus vestului; loc pe orizont unde răsare soarele; p. ext. regiune situată în locul unde răsare soarele; răsărit1, orient. – Din fr. Est.
ETNOPEDAGOGÍE s. f. Orientare în pedagogia de la începutul secolului al XX-lea care are în vedere educația întregului popor. – Etno[logie] + pedagogie.
DIVÁN, divane, s. n. I. Canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. II. 1. (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuții politice, administrative și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari; (în țările românești) sfat domnesc. ◊ Divan ad-hoc v. ad-hoc. ♦ Adunare, ședință a divanului (II 1). ♦ Sală, clădire în care se adunau membrii divanului (II 1); sediul divanului; p. gener. loc de adunare și de consfătuire. 2. (Înv.) Judecată, proces. ◊ Expr. (Glumeț) A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). III. Culegere postumă de versuri aparținând unui poet oriental. [Pl. și: divánuri] – Din tc. divan.
DRAGOMÁN, dragomani, s. m. Interpret, tălmaci oficial folosit în trecut în țările din orient. ◊ Mare dragoman = dregător în Imperiul Otoman care se ocupa de relațiile diplomatice ale țării cu statele europene. – Din ngr. dragomános, dragumános.
IMPÚLS s. n. 1. forță, imbold, stimul capabil să determine o acțiune, o mișcare. ♦ (fil.) ~ primar = impuls inițial imprimat de divinitate, căruia i s-ar datora mișcarea materiei. 2. (electron.) grup de oscilații de foarte înaltă frecvență care se succed periodic într-un anumit timp. 3. (psih.) mișcare bruscă și momentană, determinată de acțiunea stimulilor nervoși și orientată spre executarea unui act determinant. ◊ tendință morbidă a unor bolnavi mintali de a executa acțiuni periculoase. 4. mărime fizică egală cu produsul dintre masa și viteza unui corp în mișcare. 5. unitate de măsură la baza taxării convorbirilor telefonice. (< engl. impulse, lat. impulsus)
SOÁRE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit, est, orient; p. ext. vremea când răsare soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus, vest, occident; p. ext. vremea când apune soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bună-stare. – Lat. sol, -lis.
STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc., cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurată la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] – Lat. stella.
DEBANDÁDĂ s. f. Neorânduială, dezordine; dezorientare, zăpăceală. – Din fr. débandade.
SPÁTE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce cuiva spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-o dată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formații etc., opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).
SPINTECÁ, spíntec, vb. I. Tranz. 1. A despica cu un instrument ascuțit trupul (sau o parte a trupului) unei ființe, printr-o tăietură lungă și adâncă. ♦ Tranz. și refl. recipr. A (se) înjunghia, a (se) ucide (prin înjunghiere). ♦ A despica un material fibros, metalic etc. în lungul fibrelor, al direcției de orientare a cristalelor etc. 2. Fig. A străbate spațiul (cu iuțeală). 3. A sfâșia, a rupe (haine, stofe). – Lat. *expanticare (< pantex).
DEBUSOLÁ, debusolez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A dezorienta. – Din fr. déboussoler.
DEBUSOLÁT, -Ă, debusolați, -te, adj. Dezorientat. – V. debusola.
TEXTÚRĂ, texturi, s. f. 1. Constituția unei roci sau a unui aliaj din punctul de vedere al orientării în spațiu a părților componente. 2. Țesătură, urzeală. 3. Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită, acoperind pasajele care trebuie rectificate. – Din fr. texture, lat. textura.
TAMBURÍNĂ, tamburine, s. f. Instrument muzical popular, folosit pentru acompanierea ritmică a dansului în Spania, Italia și în orient, de forma unei tobe mici, portative, cu pielea întinsă pe o singură parte și cu plăci de metal sau cu zurgălăi de jur împrejur. [Var.: tamburín s. n.] – Din fr. tambourin, it. tamburino.
TAXIOLOGÍE s. f. Disciplină orientată spre optimizarea acțiunilor umane prin aplicarea ciberneticii și a criteriilor rezultate din studiul stereotipului dinamic la om. [Pr.: -xi-o-] – Probabil din fr.
TEHNOCRATÍSM s. n. Orientare sociologică potrivit căreia, în societatea contemporană, rolul de conducere ar trebui să revină exclusiv specialiștilor din diverse domenii ale științei, tehnicii etc.; tehnocrație. ♦ Tendință tehnocratică. – Din fr. technocratisme.
TEHNOCRAȚÍE s. f. 1. Orientare sociologică potrivit căreia, în societatea contemporană, rolul de conducere ar reveni specialiștilor din domeniul tehnicii. 2. Sistem de guvernare în care rolul de conducere ar reveni intelectualilor specialiști din domeniul tehnic. ♦ Intelectualitate tehnică (cu rol conducător). – Din fr. technocratie.
TEHNOLOGÍSM s. n. Orientare sociologică contemporană care subapreciază personalitatea umană, cunoașterea și creația de valori în domeniul umanistic, al artei etc., datorită excesului tehnologic. – Din fr. technologisme.
IDEALÍSM s. n. 1. orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, existența obiectivă, ca factor secund, derivat. ♦ ~ obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual, pus la baza existenței, ca o realitate independentă de conștiința individului; ~ subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă a realității materiale; ~ absolut = idealism care admite identitatea spiritului cu realitatea obiectivă. 2. urmărire dezinteresată a unui ideal. 3. ~ fizic = denumire dată interpretării idealiste a unor concepte ale fizicii contemporane. (< fr. idéalisme)
TEOZOFÍE s. f. Doctrină filozofică-religioasă de origine orientală, care susține teoria cunoașterii nemijlocite a esenței divinității. [Pr.: te-o-] – Din fr. théosophie.
PARETO, Vilfredo (1848-1923), sociolog și economist elvețian de origine italiană. Prof. univ. la Lausaunne. Ca sociolog a conceput o teorie a „circulației elitelor” pornind de la atribuirea unui rol de prim-plan instinctelor, apetiturilor, sentimentelor, intereselor și trăsăturilor de caracter în viața socială; înscriindu-se în orientarea psihologică în sociologie, a considerat că fiecare individ este dotat cu anumite „constante” psihologice sau cu anumite trebuințe spirituale care nu se pot satisface decât trăind în societate; de aici, orice analiză socială are ca bază o analiză psihologică („Tratat de sociologie generală”, „Pericolul socialist”, „Sistemele socialiste”). Autor al teoriei optimului economic (optimul lui P.); a dezvoltat teoria marginalistă a precedesorului său, L. Walras. Manuale de economie politică.
TOMBATÉRĂ, tombatere, s. f. Acoperământ al capului sau îmbrăcăminte de modă orientală, care se purta în trecut. ♦ Fig. Persoană cu idei învechite, retrograde. [Var.: (înv.) tompatéră s. f.] – Din ngr. ton patéra „[care imită] pe tata”.
TROPÍSM, tropisme, s. n. Tendință de acomodare și de orientare a unui organism vegetal fixat de pământ, într-o anumită direcție, sub influența unei excitații exterioare ca lumina, căldura, gravitația, umiditatea etc. – Din fr. tropisme.
TURBÁN, turbane, s. n. Acoperământ pentru cap format dintr-o bandă lungă de stofă, de mătase sau de pânză, de obicei albă, pe care o poartă bărbații din unele țări orientale înfășurată de mai multe ori în jurul capului. ♦ Acoperământ pentru cap format dintr-o bandă din diverse materiale textile, pe care femeile și-o înfășoară în jurul capului, în loc de pălărie. [Pl. și: turbanuri] – Din fr. turban, germ. Turban.
TURCÉȘTE adv. Ca turcii, în felul turcilor; în limba turcă. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) turcește = a sta jos cu picioarele încrucișate sub corp, ca orientalii. A vorbi (sau a grăi, a bolborosi) turcește = a vorbi o limbă neînțeleasă; a rosti cuvintele neclar, încât nu este înțeles. – Turc + suf. -ește.
TARABULÚS, tarabuluse, s. n. (Înv.) Șal oriental care se înfășura în jurul capului sau se purta ca cingătoare. – Din tc. Tarabulus „Tripoli”.
RÁȚCĂ, rațce, adj., s. f. 1. Adj., s. f. (Oaie) din rasa țurcană, cu coarnele răsucite în formă de tirbușon, orientate lateral și înapoi. 2. S. f. Lână neomogenă, de calitate inferioară, produsă de aceste oi. – Din scr., magh. racka.
RĂSĂRÍT1, răsărituri, s. n. 1. Faptul de a răsări. ♦ Trecere a unui astru la orizont; momentul apariției unui astru la orizont; spec. moment al zilei când răsare Soarele. ♦ Fig. Începutul unei ere sau al unei vieți noi. 2. Punct cardinal situat în partea orizontului de unde răsare Soarele; est. 3. Țară, ținut așezat în direcția răsăritului (2) față de un punct de reper dat; orient; (colectiv) popoarele dintr-un astfel de ținut sau dintr-o astfel de țară. ◊ Expr. Răsăritul și Apusul = lumea întreagă. – V. răsări.
RĂSĂRITEÁN, -Ă, răsăriteni, -e, adj. De la răsărit1, situat la răsărit1. ◊ Biserica răsăriteană = biserica ortodoxă. ♦ (Substantivat) Locuitor din răsărit1; oriental. – Răsărit1 + suf. -ean.
RĂSĂRITEÁNCĂ, răsăritence, s. f. Locuitoare din răsărit1; orientală. – Răsăritean + suf. -că.
RĂTĂCÍT, -Ă, rătăciți, -te, adj. 1. Care a greșit drumul sau a pierdut direcția; dezorientat. ♦ Fig. Care greșește prin purtări, prin atitudine; cu mintea întunecată. ♦ Fig. (Despre ochi, privire) Care se uită în gol, fără o țintă precisă; care exprimă nedumerire, nesiguranță, tulburare, absență. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzlețit. – V. rătăci.
RĂVĂȘÍ, răvășesc, vb. IV. Tranz. A face dezordine; a împrăștia, a răscoli. ♦ Fig. A tulbura adânc sufletește; a dezorienta. – Cf. scr. rovašiti.
RĂVĂȘÍT, -Ă, răvășiți, -te, adj. Care este în neorânduială; răscolit. ♦ Fig. Tulburat, dezorientat. – V. răvăși.
RĂZBÓI1, războaie, s. n. Conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice și politice; răzbel. Război civil = luptă armată între două sau mai multe grupări politice de orientări diferite din interiorul unui stat în vederea schimbării ordinii politice și de stat sau pentru menținerea celei existente. Război rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile internaționale, provocată de politica de ostilitate a unor state față de altele, care nu ia totuși forma unui conflict armat. Război psihologic = stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. Stare de război = beligeranță. ♦ Fig. Ceartă; neînțelegere, vrajbă, gâlceavă. – Din sl. razboj „ucidere, jaf”.
HINAYÁNA s. f. denumire a budismului timpuriu și a orientării rămase fidelă acestuia; theravada. (< sancr. hinayana, calea îngustă a mântuirii)
REORIENTÁ, reorientez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) orienta într-o nouă direcție. [Pr.: -ri-en-] – Re1- + orienta.
REORIENTÁRE, reorientări, s. f. Acțiunea de a (se) reorienta. [Pr.: re-o-] – V. reorienta.
REORIENTÁT, -Ă, reorientați, -te, adj. Care este orientat într-o nouă direcție. [Pr.: re-o-] – V. reorienta.
REPÉR, repere, s. n. 1. Corp sau sistem de corpuri la care se raportează poziția unui corp fix sau mobil; semn sau obiect care ușurează orientarea. ♦ Semn trasat pe un obiect, pentru a permite recunoașterea poziției pe care trebuie sa o ocupe acel obiect într-un ansamblu; semn trasat pe diferite piese care trebuie să fie asamblate. ◊ Punct de reper = semn care servește la recunoașterea unui loc, la orientare. ♦ (Top.) Indicator de nivel servind la calcularea sau la verificarea altitudinii unui punct de pe teren. 2. (Tehn.) Mecanism, aparat de orientare. – Din fr. repère.
HIERÁTIC, -Ă adj. 1. referitor la lucruri sfinte. ◊ de preot, preoțesc. ♦ scriere ~ă = scriere a vechilor egipteni (cu hieroglife cursive și simplificate). 2. (în artă, despre concepții, orientări, atitudini) rigid, static; stilizat. (< fr. hiératique, lat. hieraticus, gr. hieratikos)
DERUTÁT, -Ă, derutați, -te, adj. Încurcat, zăpăcit, dezorientat. – V. deruta.
DERÚTĂ, derute, s. f. Stare de zăpăceală, de dezorientare. – Din fr. déroute.
DESCUMPĂNÍRE, descumpăniri, s. f. Faptul de a descumpăni; dezorientare, dezechilibrare. – V. descumpăni.
DESCUMPĂNÍT, -Ă, descumpăniți, -te, adj. Care și-a pierdut, și-a zdruncinat echilibrul sufletesc; dezorientat, dezechilibrat. – V. descumpăni.
DESCUMPĂNÍ, descumpănesc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva să-și piardă echilibrul sufletesc; a dezorienta, a dezechilibra; a zăpăci. – Des1- + cumpăni.
DIRECTÍVĂ, directive, s. f. Instrucțiune generală dată de un organ superior organelor în subordine, cu scopul de a îndruma, a orienta sau a determina activitatea, atitudinea, conduita acestora. – Din fr. directive.
DIRÉCȚIE, direcții, s. f. I. 1. Orientare în spațiu a unei ființe, a unui obiect, a unei acțiuni, a unui fenomen, a unei mișcări; sens în care se desfășoară ceva. ◊ Loc. adv. În toate direcțiile = peste tot, pretutindeni. 2. (Mat.) Proprietate comună a tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată. II. 1. Acțiunea de a conduce, de a dirija (o instituție, o întreprindere etc,); conducere. 2. Post, funcție de director2; p. ext. durata acestei funcții. 3. Organ de conducere a unei întreprinderi, instituții, organizații etc. ◊ Direcție de scenă = regie. ♦ Subdiviziune în sistemul de organizare a unui minister, a unui organ central etc., care conduce o anumită ramură de activitate a instituției respective. 4. Biroul directorului2. III. Ansamblul organelor folosite pentru conducerea unui vehicul (automobil, tractor etc.). ♦ (Și în sintagma bară de direcție) Bară de oțel articulată la ambele capete de roțile unui vehicul și care servește la orientarea roților într-o anumită direcție. [Var.: direcțiúne s. f.] – Din fr. direction, lat. directio, -onis.
DIRECȚIONÁ, direcționéz, vb. I. Tranz. A orienta, a îndruma într-un anumit sens. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. directionner.
DIRECȚIONÁT, -Ă, direcționați, -te, adj. Care a fost orientat într-un anumit sens. – V. direcționa.
DIRIJÁT, -Ă, dirijați, -te, adj. Care a primit o anumită direcție sau orientare; condus, îndrumat (de altul). – V. dirija.
KAMÁLA s.m. 2. Arbore din Extremul orient, cu fructul tenifug și colorant. (cf. fr. kamala < împr. din sanscr. kamala < prob. sanscr. kamalam = lotus)
DECLINATÓR, declinatoare, s. n. Busolă care servește pentru a orienta pe teren o planșetă, o hartă etc. – Din fr. déclinateur.
HETERODRÓM, -Ă adj. 1. (despre organe vegetale) orientat în direcții diferite. 2. (despre o contracție cardiacă) care nu se propagă în sens obișnuit. (< fr. hétérodrome)
DEZORIENTÁRE, dezorientări, s. f. Faptul de a fi dezorientat, starea celui dezorientat; nesiguranță, șovăială; descumpănire. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta.
DEZORIENTÁT, -Ă, dezorientați, -te, adj. Care nu se poate orienta în spațiu, care nu știe exact unde se găsește, pe unde trebuie să apuce. ♦ Fig. Care nu știe ce atitudine să ia în față unei situații; descumpănit. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta. Cf. fr. désorienté.
KIÉF s.n. 1. Repaus absolut, în mijlocul zilei, la orientali. 2. Stare de beatitudine. (din fr. kief < ar. maghrebian kayf = plăcere, sănătate, stare de satisfacție deplină; bucurie; stare de veselie provocată de hașiș; hașiș > tc. keyif)
SALÉP, salepuri, s. n. 1. Nume dat tuberculilor uscați ai unor specii de orhidee; p. ext. praf de amidon extras din acești tuberculi și care, fiert în lapte sau în apă, se folosește ca întăritor pentru copii sau convalescenți. 2. Băutură preparată de orientali din salep (1), miere și apă. [Var.: (reg.) salíp s. n.] – Din tc. salep.
HENÉU s. m. arbust din orientul Mijlociu, din ale cărui frunze se extrage o vopsea roșie pentru păr; vopseaua însăși. (< fr. henné)
GLÁSNOST s.n. Transparență a vieții politice, cu implicații în schimbările de orientare în ultima perioadă a fostei URSS. (din rus. glastnost' = publicitate < glasnîi = public < glas = voce < slavona veche ecleziastică glasu-) [et. MW]
SEFÁRZI s. m. pl. Evrei de rit spaniol emigrați din Spania în nordul Africii, în orientul Apropiat și în unele țări europene. – După fr. Sefardini.
HELIOTROPÍSM s. n. reacție de orientare și de mișcare a plantelor și animalelor sub influența luminii solare; fototropism; heliotactism. (< fr. héliotropisme)
SEMNALIZATÓR, -OÁRE, semnalizatori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care semnalizează. 2. S. n. Semafor. ♦ Indicator luminos folosit la autovehicule pentru a marca direcția de orientare a acestora. 3. S. m. și f. Persoană care transmite semnale, care semnalizează. – Semnaliza + suf. -tor.
SENS, sensuri, s. n. 1. Înțeles (al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale); semnificație. ♦ (În semiotică) Înțelesul unui semn. ♦ Conținut noțional sau logic. Îmi spui cuvinte fără sens. 2. Temei rațional; logică, rost, rațiune, noimă. Sensul vieții. ♦ Rost, scop, menire. ◊ Loc. adv. Fără sens = fără rost, la întâmplare. Într-un anumit sens = privind lucrurile într-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport. În sensul cuiva = potrivit vederilor, părerilor cuiva. 3. Direcție, orientare. ◊ Sens unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență, putându-se folosi toată lățimea părții carosabile. 4. (Mat., Fiz.) Fiecare dintre cele două posibilități de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune. – Din fr. sens, lat. sensus.
STRABOMÉTRU, strabometre, s. n. Instrument cu care se măsoară gradul de deviație de la orientarea normală a ochilor atinși de strabism. – Din fr. strabomètre.
HAPTOTROPÍSM s. n. orientare de creștere a organelor vegetale (tulpini, rădăcini) datorită excitației de contact, făcându-le să se încolăcească în jurul suporților. (< fr. haptotropisme)
STÁTIC, -Ă, statici, -ce, adj., s. f. I. Adj. 1. (Mec.) Care se referă la echilibrul forțelor, la starea de nemișcare a corpurilor. ◊ Electricitate statică = sarcină electrică invariabilă a unui corp în care nu se dezvoltă căldura, din cauza stării sale electrice. Încercare statică = încercare mecanică la care forța exterioară se aplică încet, progresiv, uniform și în același sens. Presiune statică = presiune interioară a unui fluid care curge, indicată de un instrument de măsură care se mișcă cu aceeași viteză ca și fluidul. 2. Care nu se mișcă, nu se schimbă, nu se dezvoltă; imuabil, fix; lipsit de dinamism. 3. (Fiziol.; în sintagma) Simț static = simț care orientează asupra poziției corpului și a părților lui în repaus, datorită impresiilor care vin de la mușchi, tendoane și articulații. II. S. f. Ramură a mecanicii care studiază sistemele de forțe pentru stabilirea condițiilor de echilibru ale unui corp aflat în stare de repaus sau de mișcare. ◊ Statica lichidelor = hidrostatică. Statica gazelor = aerostatică. Statica grafică = capitol al staticii care se ocupă de rezolvarea pe cale grafică a problemelor. Statica construcțiilor = disciplină care studiază metodele de calcul pentru determinarea eforturilor și a deformațiilor sistemelor de bare. – Din fr. statique.
STÂNG, -Ă, stângi, adj. 1. (Despre părți sau organe ale corpului) Așezat în partea corpului în care se află inima. ♦ (Substantivat) a) (La m. sg. art.) Piciorul stâng (1). b) (La f. sg. art.) Mâna stângă (1). 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii stângi (1) (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru sau o ființă). ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Partea sau direcția stângă. (2). ◊ Expr. A ține stânga = a merge pe partea stângă a unui drum. (Fam.) A trage (sau a da, a face) la stânga = a fura. 3. Care reprezintă gruparea radicală a unui partid, a unei adunări, a unei organizații politice; care se alătură unei astfel de grupări. ♦ (Substantivat, f. art.) Aripa radicală a unui partid, a unei școli filozofice etc. ◊ Loc. adj. De stânga = partizan al unei politici radicale. – Lat. *stancus (= stanticus) „obosit”.
STÍGMĂ, stigme, s. f. (Biol.) Organit fotosensibil al flagelatelor, în formă de pată roșie lângă corpusculul bazal, care servește la orientarea animalului spre lumina cea mai potrivită. – Din lat., fr. stigma.
STINGHÉR, -Ă, stingheri, -e, adj. 1. Care este doar ici și colo; izolat, răzleț, singur. ♦ Care se simte undeva străin, dezorientat, stânjenit. 2. Care a rămas fără pereche; desperecheat. – Et. nec.
GRECO-ORIENTÁL, -Ă adj. care aparține confesiunii ortodoxe. (< grec + oriental)
GREC, GREÁCĂ I. adj., s. m. f. (locuitor) din Grecia. II. adj. care aparține Greciei sau populației ei. ♦ arta ~ = arta dezvoltată în Grecia continentală și insulară, pe coastele Asiei Mici, pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta orientului și a Egiptului. ◊ (s. f.) limbă indo-europeană vorbită în Grecia. (< fr. grec, grecque, lat. graecus)
SOCIOLOGÍSM s. m. Orientare care exagerează rolul sociologiei, căreia îi subordonează celelalte științe sociale. [Pr.: -ci-o-] – Din fr. sociologisme, rus. soțiologhizm.
SUBIECTIVÍSM s. n. 1. Orientare, tendință în filozofie care neagă existența lumii exterioare, reducând realitatea la conștiința pe care subiectul o are despre aceasta. 2. (Rar) Subiectivitate. – Subiectiv + suf. -ism (după fr. subjectivisme).
SVÁSTICĂ, svastici, s. f. Obiect în formă de cruce cu brațe egale, îndoite la capăt în unghi drept, servind ca simbol religios la unele popoare orientale; cruce încârligată. ♦ Emblemă politică folosită de naziști. – Din germ. Swastika, fr. svastika.
CONDÚCE, condúc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție. o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦ Fig. A dirija o discuție, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după... 3. Tranz. A însoți pe cineva. 4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. [Perf. s. conduséi, part. condus] – Din lat. conducere.
CONFUZIONÍSM, confuzionisme, s. n. (Rar) Tendință de a crea confuzie, dezorientare. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. confusionnisme.
CONSECVÉNT, -Ă, consecvenți, -te, adj., adv.. s. n. 1. Adj., adv. (Care acționează) conform cu principiile sale, credincios ideilor sale. 2. Adj. (Despre o vale) Orientat în direcția înclinării straturilor. 3. Adj. (Fil.; despre fenomene) Care urmează unui alt fenomen. 4. S. n. (Log.) Propoziție care decurge dintr-o altă propoziție. – Din fr. conséquent, lat. consequens, -ntis.
CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1. Care apreciază calitățile și defectele (unor oameni, stări, fapte, opere etc.). Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ♦ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.
CUNEIFÓRM, -Ă, cuneiformi, -e, adj. Care este în formă de cui. ◊ Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de unele popoare orientale antice. ♦ (Substantivat, f.) Literă folosită în acest sistem de scriere. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. cunéiforme.
CÚRCĂ, curci, s. f. Femela curcanului; p. ext. curcan. ◊ Curcă bronzată = rasă de curci crescută și în țara noastră, cu greutate corporală mare. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a umbla) ca o curcă plouată (sau beată) = a fi (sau a sta, a umbla) abătut, dezorientat, zăpăcit. Nici curcă, nici curcan, se spune despre cel care nu are o situație precisă. Râd și curcile = e din cale-afară de caraghios. – Din bg. kurka.
CÚRSĂ3, curse, s. f. (Înv.) Un fel de pastilă aromatică, importată din orient, întrebuințată pentru a parfuma încăperile. – Din ngr. kúrsi.
GIROSCÓP s. n. dispozitiv dintr-un disc care se rotește în jurul axei sale, menținându-și planul de rotație, pentru orientarea în spațiu a avioanelor, a submarinelor etc. (< fr. gyroscope)
GHIDÁ vb. I. tr., refl. a (se) călăuzi; a (se) conduce, a (se) orienta. II. tr. a imprima o anumită mișcare unei piese, unui mecanism etc. cu ajutorul ghidajului (1). (< fr. guider)
GENOTRÓPIC, -Ă adj., s. n. (substanță) care modifică o genă, o anumită orientare a procesului de dezvoltare. (< fr. génotropique)
GAZÉL s. n. poezie lirică cu formă fixă formată din distihuri, de proveniență orientală, în care fiecare al doilea vers al distihurilor se termină cu aceeași rimă ca cea a primului distih. (< fr. ghazel)
FUTURÍSM s. n. curent literar-artistic de la începutul sec. XX, care proclamă un spirit de frondă, o negație totală a valorilor tradiționale și o orientare spre irațional, spre cultul mașinismului, al ritmului trepidant al vieții moderne. (< fr. futurisme, it. futurismo)
FOTOTRÓP, -Ă adj. 1. fototropic. 2. (despre organisme) care se orientează în direcția sursei de lumină. (< germ. phototrop)
FOTOTACTÍSM s. n. 1. mișcare de orientare a organelor plantelor în direcția razelor de lumină. 2. sensibilitate, reacție a protoplasmei la lumină; fototaxie. (< fr. phototactisme)
FORMALÍSM s. n. 1. concepție idealistă care rupe forma de conținut, reducând procesul concret al dezvoltării istorice la forme exterioare și scheme abstracte. 2. orientare estetică în artă care supraapreciază importanța formei, în dauna conținutului. 3. respectarea birocratică, îngustă și superficială a formalității. ◊ atitudine conformistă, exagerată, protocolară. 4. utilizare a modelelor formale în diferite științe. ◊ orientare metodologică în filozofia matematică contemporană care susține că matematica își găsește deplina ei justificare în construcția formală. ♦ ~ etic = respectare pur formală a preceptelor și normelor morale. (< fr. formalisme)
FLER s. n. simț de orientare rapidă într-o situație dificilă; perspicacitate. (< fr. flair)
FIDEÍSM s. n. 1. orientare a unor concepții filozofice care acordă credinței prioritate față de știință, sau le pun pe același plan. 2. (în catolicism) concepție potrivit căreia credința ar depinde mai ales de sentiment, putând ajunge singură la adevăruri superioare, inaccesibile rațiunii. (< fr. fidéisme)
FANTEZÍSM s. n. 1. caracter fantezist. 2. orientare a poeziei de la începutul sec. XX caracterizată prin metafore scânteietoare, prin ușurința și eleganța stilului și prin ineditul comparațiilor. (< fantezie + -ism)
EXTREM-ORIENTÁL, -Ă adj. din Extremul orient. (< fr. extrême-oriental)
EXTRAVERSIÚNE s. f. 1. înclinație psihologică deosebită către lucrurile din afara eului propriu, către ambianța socială. ◊ orientare a libidoului în afara propriei persoane. 2. revărsare în afară a unui organ cavitar. (< fr. extraversion)
EXPOZÍȚIE s. f. 1. prezentare publică de opere de artă, de produse etc. ◊ spațiul amenajat. 2. (muz.) prima secțiune a unei sonate sau a unei fugi, cuprinzând expunerea temei de bază, a subiectului. 3. premisa majoră a unui silogism. 4. (geol.) direcție către care este orientat un versant. (< fr. exposition, lat. expositio)
EUNÚC s. m. 1. (în orient) bărbat castrat, paznic al unui harem. 2. nume dat ofițerilor regilor evrei, însărcinați cu garda camerei acestora. 3. ofițer care avea în grijă garderoba și iatacul împăratului în Imperiul Roman de Răsărit. 4. (fig.) om laș, fricos, lipsit de energie virilă. (< fr. eunuque, lat. eunuchus)
ETNOPEDAGOGÍE s. f. orientare în pedagogie care are în vedere educația întregului popor. (< etno- + pedagogie)
ÉSTIC, -Ă adj. (de) la est, răsăritean, oriental. (< est + -ic)
EST s. n. punct cardinal în partea unde răsare soarele; răsărit, orient. (< fr. est)
ESENȚIALÍSM s. n. 1. orientare metafizică, dogmatică care postulează existența unor calități absolute ale realului. 2. orientare în pedagogia americană care vede educația ca transmitere a moștenirii culturale, ce conține valorile spirituale fundamentale ale umanității. 3. doctrină medicală mai veche care atribuia bolile unor așa-numite „esențe”, proprii fiecăreia dintre ele. (< fr. essentialisme)
ENERGETÍSM s. n. orientare și concepție care considera energia ca sursă a lucrurilor, concepând-o ca o substanță indestructibilă, capabilă de diverse transformări. (< fr. énergétisme, rus. energhetizm)
EMPIRÍSM s. n. 1. concepție în filozofie care consideră experiența senzorială ca sursă fundamentală a cunoașterii, negând valoarea abstracțiilor. ♦ ~ logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte; ~ social = orientare sociologică recentă din SUA care, renunțând la orice teorie, procedează la studiul direct al fenomenelor sociale concrete pe baza unor ipoteze restrânse. 2. folosirea exclusivă a experienței într-o activitate. (< fr. empirisme)
ELENÍSM s. n. 1. perioadă în istoria și civilizația societății sclavagiste a popoarelor din bazinul Mării Mediterane, între epoca cuceririlor lui Alexandru Macedon și căderea imperiului acestuia sub stăpânirea romană, prin amestecul formelor grecești de organizare politică, culturale, religioase cu cele orientale. ◊ cultura Greciei antice și influențele exercitate de ea. 2. expresie specifică limbii elene. (< fr. hellénisme)
ELECTROTROPÍSM s. n. orientare în anumite direcții a organismelor vii sub influența curentului electric; galvanotropism. (< fr. électrotropisme)
ELECTORALÍSM s. n. orientare în sens demagogic a politicii unui partid sau guvern în apropierea alegerilor. (< fr. électoralisme)
EGIPTOLOGÍE s. f. ramură a orientalisticii care studiază istoria și cultura Egiptului antic. (< fr. égyptologie)
EDAFOTROPÍSM s. n. reacție de orientare a unui organism către factorii ecologici ai solului. (< fr. édaphotropisme)
ECOLOCÁȚIE s. f. 1. reperaj al obstacolelor cu ajutorul ultrasunetelor. 2. (biol.) mod de orientare a unor organisme cu ajutorul ultrasunetelor reflectate de anumite obstacole. (< fr. écholocation)
DOCTRÍNĂ s. f. sistem închegat de concepții, principii și teze fundamentale prin care se exprimă o anumită orientare în domeniul filozofic, religios, politic, artistic etc. (< fr. doctrine, lat. doctrina)
DIRECȚIONÁL, -Ă adj. care orientează, care arată direcția. ◊ (despre radio) care emite pe un fascicul puțin divergent; directiv. ♦ antenă ~ă = antenă de emisie sau recepție dotată cu directivitate. (< fr. directionnel)
DIRECȚIONÁ vb. tr. a imprima o anumită direcție; a orienta într-un anumit sens. (< fr. directionner)
DIRÉCȚIE s. f. I. 1. orientare în spațiu a unui obiect, a unei mișcări față de un punct de referință: sens de desfășurare a unei acțiuni. 2. (mat.) proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată. II. 1. (organ de) conducere a unei instituții, întreprinderi etc. ♦ ~ de scenă = regie. 2. funcție de director; biroul directorului. ◊ subdiviziune în cadrul unui minister sau organ central care conduce o anumită ramură de activitate. III. totalitatea (sistemul) organelor cu care se dirijează un vehicul. ◊ parte mobilă a ampenajului vertical cu ajutorul căruia pilotul manevrează avionul în plan orizontal. (< fr. direction, lat. directio)
DIRECTÓR1, -OÁRE I. adj. 1. care dirijează, care orientează, care trasează direcții. ♦ roți ~oare = roți care permit conducerea unui vehicul. 2. plan ~ = hartă la scară mică, care servește la pregătirea operațiilor militare. II. s. n. element constructiv pentru mărirea directivității unui sistem de antene. III. s. f. (mat.) 1. curbă pe care se sprijină generatoarele rectilinii ale unei suprafețe conice sau cilindrice. 2. (la conice) polara unuia dintre focare. (< fr. directeur, lat. director, /III/ după fr. directrice)
DIRECTÍVĂ s. f. 1. instrucțiune generală, îndrumare dată de un organ superior organelor în subordine. ◊ document al unui partid politic cuprinzând principalele orientări și obiective programatice. 2. (inform.) instrucțiune a unui program. (< fr. directive)
DIRECTÍV, -Ă adj. 1. direcțional. ◊ (tehn.) care are direcție fixă. 2. (despre forme verbale) care poate provoca o acțiune sau o reacție auditorului, către care este orientată comunicarea. (< fr. directif)
DIASTRÓFĂ s. f. dispunere a cromatoforilor în două grupe separate, orientate în direcția sau în partea opusă izvorului de lumină. (< fr. diastrophe)
DEZORIENTÁT, -Ă adj. 1. care nu se poate orienta, nu știe unde se află sau încotro să se îndrepte. 2. (fig.) care nu știe ce hotărâre să ia într-o anumită situație; descumpănit, deconcertat. (< dezorienta)
DEZORIENTÁRE s. f. acțiunea de a dezorienta; descumpănire, uluire, deconcertare. ◊ pierdere a capacității individului de a-și reprezenta situația în timp și spațiu, de a identifica propria persoană sau a celorlalți. (< dezorienta)
DEZORIENTÁ vb. tr., refl. 1. a face să-și piardă sau a-și pierde simțul orientării, a nu recunoaște locul unde se află. 2. (fig.) a (se) zăpăci, a (se) deruta. (< fr. désorienter)
DEZAMPARÁT, -Ă adj. (despre nave, avioane) care a suferit avarii; care nu mai poate manevra; (fig.; despre oameni) descumpănit, dezorientat. (după fr. désemparé)
DERUTÁ vb. tr. a zăpăci, a încurca; a dezorienta, a descumpăni; a înșela. (< fr. dérouter)
DERÚTĂ s. f. stare de zăpăceală, de dezorientare, de dezordine. (< fr. déroute)
DEPEIZÁ vb. tr., refl. a lua, a smulge de la locul de origine. ◊ (fig.) a (se) dezorienta; a (se) înstrăina. (< fr. dépayser)
DEMULTIPLEXÁ vb. tr. (inform.) a separa informațiile sau căile de transmitere pentru a le orienta spre mai mulți destinatari. (< fr. démultiplexer)
DEMONTÁ vb. tr. 1. a desface, a descompune (un mecanism, o mașină) în piesele componente. 2. (fig.) a descuraja, a dezorienta (pe cineva). (< fr. démonter)
DEMOCRÁT, -Ă I. adj., s. m. f. (adept) al democrației. ♦ ~ți revoluționari = ideologi și militanți ai revoluției burghezo-democratice, care au luptat consecvent pentru desființarea iobăgiei și lichidarea rânduielilor feudale; partid ~ = partid cu orientare democrată; ~-creștin = membru al unui partid democrat care adoptă principiile creștinismului. II. adj. democratic. (< fr. démocrate)
DÉISM s. n. orientare filozofico-religioasă care recunoaște existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, respingând însă ideea întruchipării lui într-o persoană și a intervenției sale în desfășurarea ulterioară a fenomenelor din univers. (< fr. déisme)
DECONCERTÁT, -Ă adj. tulburat, dezorientat, perplex. (< fr. déconcerté)
DECONCERTÁ vb. tr. a face să-și piardă cumpătul, siguranța de sine; a dezorienta, a descumpăni. (< fr. déconcerter)
DEBUSOLÁT, -Ă adj. descumpănit, dezorientat. (< fr. déboussolé)
DEBUSOLÁ vb. tr. a dezorienta. (< fr. déboussoler)
CURÉNT, -Ă I. adj. 1. (despre vorbire) curgător, fluent. 2. (despre an, lună) în curs; prezent. ◊ (fig.) care circulă; obișnuit, uzual. 3. apă ~ă = apă care curge de la robinet. 4. (mat.) punct ~ = punct mobil care parcurge o curbă. II. s. m. 1. deplasare a unei mase de apă sau de aer într-o anumită direcție. 2. mișcare orientată a particulelor încărcate cu sarcini electrice. 3. parâmă ce trece printr-un sistem de scripeți cu care se ridică bărcile. III. s. n. ansamblu de idei, de teorii politice, științifice, artistice etc., rezultantă generală a tendințelor unei anumite epoci. ♦ a se pune (sau a se ține) la ~ = a se informa. (< fr. courant)
CUNEIFÓRM, -Ă I. adj. în formă de cui. ♦ scriere ~ă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie, la unele popoare din orientul antic. ◊ (s. f.) literă folosită în acest sistem de scriere. II. s. n. os al tarsului. (< fr. cunéiforme)
CRUCIÁDĂ s. f. 1. nume dat expedițiilor cu caracter militar întreprinse în evul mediu de țările din Europa apuseană în orientul Apropiat, care, sub pretextul eliberării locurilor sfinte de sub musulmani, urmăreau cucerirea de noi teritorii; (p. ext.) orice expediție militară împotriva unor eretici sau a adepților altei religii. 2. (fig.) campanie, luptă. (după fr. croisade, it. cruciata)
CRIOTROPÍSM s. n. orientare a unor organisme sub influența frigului. (< fr. cryotropisme)
CONTEMPLATIVÍSM s. n. orientare gnoseologică specifică materialismului premarxist, care atribuie individului un rol pasiv în procesul cunoașterii. (< contemplativ + -ism)
CONSTRUCTIVÍSM s. n. 1. orientare estetică, în artele plastice, literatură și muzică, care concepe realitatea într-o viziune de forme geometrice, spațiale, și care luptă pentru puritatea și simplitatea liniilor, pentru corelarea artei cu tehnica modernă. 2. curent în arhitectură care susține că forma arhitecturală trebuie să fie expresia structurii constructive a clădirii. 3. concepție care recunoaște rolul activ, creator al gândirii în procesul cunoașterii. ◊ concepție a școlii intuiționiste din filozofia matematicii potrivit căreia activitatea constructivă este baza exigenței matematice. (< fr. constructivisme)
CONSECVÉNT, -Ă I. adj., adv. 1. (despre oameni) care acționează potrivit cu principiile sale; credincios ideilor sale. 2. (despre o vale) orientată pe direcția înclinării straturilor. II. s. n. 1. (fil.) orice fenomen care urmează altui fenomen. 2. (log.) al doilea element al unei judecăți ipotetice; consecință (2). 3. a doua secțiune a unei fraze muzicale. (< fr. conséquent, lat. consequens)
CONFÚZIE s. f. încurcătură; lipsă de orientare. ♦ ~ mintală = tulburare de conștiință, în cazul unor infecții și intoxicații. (< fr. confusion, lat. confusio)
CONDÚCE vb. I. tr. 1. a îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație. ◊ (sport) a fi în fruntea clasamentului. 2. (fig. a dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 3. a acompania, a însoți pe cineva. 4. a dirija mișcarea, mersul unui vehicul; a șofa. II. refl. a se comporta, a se orienta (după). (< lat. conducere)
COMPENSÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) compensa. 2. restabilire a echilibrului proceselor psihofiziologice prin reacții sau impulsuri orientate în sens opus. ◊ mecanism biologic de menținere și redresare a funcțiilor vitale ale organismului, în cazul lezării sau îndepărtării unor organe ori părți anatomice. 3. operație comercială, constând dintr-un schimb echivalent de mărfuri și servicii între vânzător și cumpărător, fără utilizarea mijloacelor de plată. ◊ operație financiară prin care se reglează raportul dintre vânzare și puterea de cumpărare. 4. retribuție pentru un drept nefolosit. 5. reducere sau anulare a tensiunii electrice aplicate unui circuit prin introducerea unei tensiuni electromotoare suplimentare. (< compensa)
CHEMOTROPÍSM/CHIMIOTROPÍSM s. n. orientare a organelor plantelor sub influența unor excitații chimice. (< germ. Chemotropismus, fr. chimiotropisme)
CATADRÓM, -Ă adj. 1. (bot.) orientat în jos și spre exterior. 2. (despre pești) care trăiește în apele dulci, dar coboară în mare pentru reproducere. (< fr. catadrome)
calacatîr (-ri), s. m. – Papuc, pantof de casă. Per. čaktčur „pantaloni cu picior, tipici pentru femeile orientale”, de unde și rus. čatečury, čapčury „pantofi femeiești” (cf. J. Deny, în Mélanges Paul Boyer, Paris 1925, p. 101). Este de presupus un intermediar tc., pe care nu-l cunoaștem. Candrea credea că este o compunere ca la catîri, care pare surprinzătoare. Scriban se gîndea la un model tc., pe care recunoaște că nu-l poate indica.
CÁSTĂ s. f. 1. (la hinduși, egipteni și la alte popoare orientale) categorie socială închisă, strict delimitată prin originea comună, ocupații, privilegii, cult religios etc. ◊ (p. ext.) grup social închis care își apără cu strictețe privilegiile; clan, clică. 2. ansamblu de indivizi în cadrul familiilor de insecte sociale (albine, furnici, termite) care îndeplinesc aceleași funcții. (< fr. caste, port. casta)
ABLUȚIÚNE s.f. 1. Spălare a corpului, prescrisă de unele religii orientale, pentru purificare. ♦ Îmbăiere prin duș. 2. Eroziune exercitată de curenții marini de adâncime în rocile de pe fundul bazinelor marine și oceanice. [Var. ablúție s.f. / cf. fr. ablution, lat. ablutio].
AEROTACTÍSM s.n. Formă de chemotactism prin care microorganismele se orientează în raport cu concentrația de oxigen dizolvat în apă. [< fr. aérotactisme].
AFÉT s.n. Suport al unei arme de foc, care permite orientarea, ochirea și tragerea. [Pl. -turi, -te / < rus. lafeti, cf. germ. Laffette, fr. affût].
ANALÍTIC, -Ă adj. Bazat pe analiză. ◊ Chimie analitică = parte a chimiei care studiază elementele componente ale substanțelor; limbă analitică = limbă care are tendința de a exprima prin cuvinte separate diferitele caracteristici gramaticale; (despre forme gramaticale) alcătuit din două sau mai multe cuvinte; filozofie analitică = orientare filozofică care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice și conceptuale ale cunoașterii. ♦ Care utilizează calculul algebric și infinitezimal. [< fr. analytique, it. analitico, gr. analytikos].
AMORFÍSM s.n. Lipsă de formă. ♦ Proprietate a fibrelor textile constând în lipsa de orientare a complexelor macromoleculare din masa fibrei. [< fr. amorphisme].
ARCÁDIA s.f. Curent literar italian și european ale cărui principii au fost elaborate de membrii academiei „Arcadia” (întemeiată la 1690) și care orientau poezia către arta bucolică, simplă și clară a elegiei grecești și latine. [Pron. -di-a. / < it. arcadia, cf. Arcadia – provincie din Grecia antică, patria mitică a artei bucolice].
BRACÁ vb. I. tr. (Franțuzism) A îndrepta un obiect către un punct. ♦ (Tehn.) A orienta roțile directoare ale unui automobil pentru a vira. ♦ A înclina comenzile unui avion pentru viraj. ♦ intr. A întoarce, a vira. [P.i. 1 -chez, 3 -chează. / < fr. braquer].
BRAȚ s.n. (Mar.) Manevră curentă folosită la orientarea unei vergi în plan orizontal pentru ca velele să ocupe o anumită poziție față de direcția vântului. [Var. bras s.n. / < engl. brace, fr. bras].
BRAȚÁ vb. I. tr. (Mar.) A orienta vergile unui velier astfel încât velele să ocupe o poziție dorită față de direcția vântului. [Var. brasa vb. I. / < fr. brasser].
BRAȚÁRE s.f. (Mar.) Operația de orientare a vergilor unui velier într-o anumită direcție; brasaj (3). [< brața, după fr. brassage].
CARAVANSERÁI s. n. (în orient) han pentru popasul caravanelor (1. (< fr. caravansérail)
CHEMOTROPÍSM s.n. Orientare a plantelor către anumiți reactivi chimici; chimiotropism. [< germ. Chemotropismus].
COBÓL s.n. Limbaj de programare la calculatoarele electronice. [< fr., engl. cobol < co(mmon) b(ussines) o(riented) l(anguage) – limbaj comun orientat spre calcule economice].
CONFÚZIE s.f. Încurcătură; lipsă de orientare. ◊ Confuzie mintală = tulburare de conștiință care apare în cazul unor infecții și intoxicații. [Gen. -iei, var. confuziune s.f. [Cf. fr. confusion, it. confusione, lat. confusio].
CONSTRUCTIVÍSM s.n. 1. Orientare estetică, apărută după primul război mondial în artele plastice, literatură și muzică, care tinde să coboare creația artistică la nivelul unui tehnicism pur, golind arta de conținutul ei emoțional. 2. Curent în arhitectură care susține că forma arhitecturală trebuie să fie expresia exclusivă a structurii constructive a clădirii. 3. Concepție care recunoaște rolul activ, creator al gândirii în procesul cunoașterii. ♦ Concepție a școlii intuiționiste din filozofia matematicii, potrivit căreia activitatea constructivă, rațional-intuitivă este baza exigenței matematice. [Cf. fr. constructivisme, germ. Konstruktivismus, rus. konstruktivizm].
DEBUSOLÁRE s.f. (Liv.) Dezorientare. [Et. incertă].
DEÍSM s.n. Orientare filozofică-religioasă din sec. XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății. [Pron. de-ism. / < fr. déisme, cf. lat. deus – zeu].
DEPEIZÁ vb. I. tr., refl. (Franțuzism) A lua, a smulge de la locul de baștină, a dezrădăcina. ♦ (Fig.) A (se) dezorienta; a (se) înstrăina, a (se) însingura. [Pron. -pe-i-, p.i. -zez. / < fr. dépayser].
DEPEIZÁT adj. (Franțuzism) Rupt de țara, de locul de origine; înstrăinat. ♦ (Fig.) Dezorientat, derutat; înstrăinat, însingurat. [< fr. dépaysé].
DERUTÁ vb. I. tr. A zăpăci, a încurca; a dezorienta; a înșela. [< fr. dérouter].
DERÚTĂ s.f. Zăpăceală, dezordine; dezorientare. [Cf. fr. déroute].
DEZORIENTÁT, -Ă adj. Care nu se poate orienta, care nu știe unde se află sau încotro să se îndrepte. ♦ (Fig.) Care nu știe ce hotărâre să ia într-o anumită situație; descumpănit, deconcertat; zăpăcit. [Pron. -ri-en-. / < dezorienta].
ELICITÁTE s.f. (Fiz.) Caracteristică a particulelor elementare, legată de orientarea spinului în raport cu direcția de deplasare. [Et. incertă].
BAMĂ, bame, s.f. Plantă anuală cultivată, din fam. malvaceelor (Hibiscus esculentus); fructul acesteia, în stare tânără, asemănător cu o păstaie (din punct de vedere botanic o capsulă), este folosit în alimentație ca o legumă; este cunoscută în țările orientale ca bamia, în cele occidentale drept okra, gumbo sau gombo, iar în cele anglofone și ca lady finger.
BULGUR s.n. Crupe din boabe de grâu încolțite sau opărite, apoi uscate și măcinate grosier, fierte ca păsatul, consumate tradițional în țările orientale (cu bulete de carne, stafide, năut etc.)
CHIMION s.m. 1. Plantă umbeliferă bi- sau plurianuală, spontană sau cultivată, ale cărei semințe aromatice se întrebuințează în medicină, iar în bucătăria europeană drept condiment; pop. chimen, chimion-de-câmp, chimion sălbatic (Carum carvi). 2. Plantă umbeliferă anuală ale cărei semințe aromatice curbate (albe, maronii sau negre), mai mari și mai amare decât ale chimionului autohton, sunt folosite drept condiment în bucătăria orientală (mai ales chimion alb) și în cea occidentală, în special în amestecuri de condimente, pentru fabricarea lichiorului, precum și în farmacie; (comercial) chimion amar (Cuminum cyminum).
HALVÁ s.f. Produs alimentar specific țărilor orientale, făcut din pastă de susan (tahân); halvaua poate fi simplă (de culoare gălbuie) sau marmorată cu adaos de arahide, migdale, fistic sau cacao; ca surogat se folosește și pasta din semințe de floarea-soarelui.
HUMMUS s.n. Condiment oriental sub formă de pastă din năut fiert, amestecată cu tahân (pastă de susan), usturoi, suc de lămâie și ulei de măsline. Se poate consuma pe pita (lipie), ca gustare, dar se folosește mai ales pentru condimentarea preparatelor de legume sau de carne.
LEMN-DULCE s.n. Plantă erbacee, comună în sudul Europei și în orient (Glycyrrhiza glabra), ale cărei rădăcini cu gust dulce-amar constituie una din cele mai vechi mirodenii, utilizată pentru aromatizarea dulciurilor și a băuturilor; se comercializează sub formă de batoane, bucăți sau pudră. Din sirop de lemn-dulce, negru și vâscos, se fabrică dulciuri (spirale, bastonașe, bomboane), asemănătoare cu guma de mestecat, de culoare neagră și amărui. – Cf. germ. Süßholz (= lemn dulce); it. radice dolce (= rădăcină dulce).
FANTEZÍSM s.n. (Rar) Caracter fantezist. ♦ Orientare a poeziei și prozei de la începutul sec. XX, care se caracterizează prin metafore scânteietoare, prin ușurința și eleganța stilului și prin ineditul comparațiilor. [< fantezie + -ism].
FAR s.n. 1. Turn în care este instalat un proiector puternic, destinat a servi ca reper în navigație. ♦ Reflector montat în față la automobile, la locomotive etc. pentru a lumina drumul. 2. Ansamblul tuturor vergelelor, velelor și manevrelor unui catarg. [< fr. phare, cf. lat., gr. Pharos – insulă lângă Alexandria, unde Ptolomeu a ridicat un turn înalt pentru orientarea corăbiilor].
NĂUT s.m. Plantă din familia leguminoaselor (Cicer arietinum), ale cărei boabe mari, comestibile, constituie un aliment de bază în țările orientale, fiind utilizate întregi, zdrobite sau măcinate, la fel ca fasolea uscată la noi; tradițional, din năut se prepară falafel (bulete din pastă picantă de năut) și humus (condiment foarte picant); la noi este mai cunoscut ca surogat de cafea.
FIZIOCRAȚÍE s.f. Orientare, cu precădere economică, apărută în sec. XVIII în Franța, care contestă intervenția statului în economie, susținând că în societatea umană există o „ordine naturală” care se impune prin evidență și este opusă ordinii artificiale creată prin voința oamenilor; fiziocratism. [Pron. -zi-o-, gen. -iei. / < fr. physiocratie].
FORMALÍSM s.n. 1. Orientare în artă, estetică, literatură care rupe forma de conținut, tinzând să supraaprecieze forma operei în dauna conținutului, să considere forma un scop în sine și nu ca expresie a conținutului. 2. Atitudine caracterizată prin respectarea birocratică, strâmtă și superficială a formalităților. ♦ Atitudine de politețe conformistă, protocolară, exagerată. ◊ Formalism etic = respectare pur formală a preceptelor și normelor morale. [Cf. fr. formalisme, it. formalismo, rus. formalizm].
SCORȚIȘOARĂ s.f. Scoarța aromatică a unor arbori exotici veșnic verzi (Cinnanomum zeylanicum și Cinnamomum cassia), comercializată uscată sub formă de batoane de aproximativ 10 cm lungime, sub formă de bucățele sau gata măcinată, de culoare maronie-roșcată. Se utilizează în bucătăria occidentală mai ales pentru aromatizarea produselor de cofetărie, dar în țările orientale și la condimentarea preparatelor culinare (carne, pui, pește), în special în amestecuri tradiționale.
TAHÂN s.n. Preparat specific țărilor din orientul Mijlociu, tahânul (numit aici tahin, tahina sau tahini) este o pastă amară obținută exclusiv prin zdrobirea semințelor neprăjite (pastă gălbuie) sau prăjite (pastă maronie) de susan. Se consumă ca atare, ca un dip în care se înmoaie bucăți de lipie, dar mai ales ca adaos la diverse piureuri (de ex. hummus); stoarsă de ulei și îndulcită, se foloseste pentru a prepara halvaua.
LIPÍE, lipii, s.f. Pâine de formă rotundă sau ovală, puțin crescută sau plată, de obicei din aluat nedospit, realizat din făină de diferite cereale. Lipiile sunt specifice țărilor orientale, cea mai cunoscută fiind pita, o lipie din aluat dospit din făină de grâu, utilizată de obicei despicată, apoi umplută ca un portofel; chapati [pr. ciapati] și puri sunt lipii specific indiene; tortilla [pr. tortilia] este lipia țărilor din America de Sud, făcută mai ales din mălai, presată și coaptă în forme speciale pe plită; în Europa, cea mai cunoscută este focaccia italiană, din aluat de pizza sau de pâine, dreptunghiulară sau rotundă; din țările scandinave vine knäckebrot, o lipie din făină integrală sau de secară, neagră, uscată și crocantă.
GAMÓNĂ s.f. (Biol.) Substanță secretată de gameții feminini, care acționează asupra celor masculini, orientându-le mișcarea. [< germ. Gamone, cf. gr. gamos – unire].
GHIDÓN s.n. 1. Piesă cu mânere fixată de furca unei biciclete, a unei motociclete etc., cu care se poate orienta roata din față pentru menținerea sau schimbarea direcției. 2. (Mar.) Pavilion din codul internațional de semnale, cu fluturătura tăiată în colțuri; pavilion de club, de campanie. [< fr. guidon, cf. it. guidone].
HELIOTROPÍSM s.n. Tendință a unor plante de a se orienta către lumina solară; heliotactism; fototropism. [< fr. héliotropisme, cf. gr. helios – soare, tropein – a îndrepta].
ECHIPROBABILÍSM s.n. Orientare probabilistă care susține că dintre două opinii morale una trebuie urmată, dacă este cel puțin la fel de probabilă ca și opinia contrară. (din fr. équiprobabilisme)
HOVERCRÁFT s.n. Vehicul care se mișcă pe o pernă de aer, generată de un motor special care aruncă jeturi de aer orientate. [< engl., fr. hovercraft].
HOWDAH s.n. Scaun prevăzut cu baldachin, purtat de un elefant sau de o cămilă și folosit pentru transportul persoanelor de vază în orient. [Pron. haudah. / < engl. howdah].
PÍDGIN s.n. Limbă mixtă folosită în relațiile comerciale maritime din Extremul orient. (cf. fr., engl. pidgin)
INSTÍNCT s.n. Complex ereditar de reflexe necondiționate proprii fiecărei specii și care asigură orientarea în mediul înconjurător; impuls natural. [Pl. -te. / < fr. instinct].
INTUIȚIONÍSM s.n. 1. Curent filozofic iraționalist care opune rațiunii intuiția, concepută ca o facultate analogă cu instinctul, cu simțul artistic sau cu relația divină, considerând că aceasta ar pătrunde nemijlocit în esența obiectelor. 2. Orientare metodologică care respinge logica ca știință ce precedă matematica, considerând că scopul acestora se reduce la construirea și intuirea formațiilor matematice și logice. 3. Curent idealist-subiectiv care susține că noțiunile morale nu pot fi fundamentate decât în mod intuitiv. [Pron. -ți-o-. / < fr. intuitionnisme].
IRENÍSM s.n. (Liv.) 1. Orientare teologică tinzând la unificarea diferitelor confesiuni creștine pe baza punctelor lor comune. 2. Tendință spre pace. [Cf. it. irenismo].
KOHÓL s.n. Sulfură de antimoniu, folosită de orientali pentru a sublinia strălucirea ochilor și a feri de oftalmii. [< fr. kohol, cf. ar. kohl].
LÍBERTI s.n. Țesătură de mătase și bumbac, folosită pentru rochii, bluze etc. [< engl., fr. liberti, cf. Arthur Liberty – fondatorul unui magazin la Londra cu articole orientale].
LIMENÁRH s.m. Supraveghetor al unui port în provinciile orientale ale Imperiului roman. [< lat. limenarchia, gr. limenarches].
MANUELÍN adj. n. Stil manuelin = stil dezvoltat în arta și arhitectura portugheză de la sfârșitul sec. XV și începutul sec. XVI și care ajunge la apogeu în timpul domniei lui Emanuel I, caracterizat prin bogăția sculpturii ornamentale plasată pe structuri gotice, cu influențe romane, maure și orientale. [< fr. manuélin].
MATERIALÍSM s.n. 1. Orientare în filozofie, opusă idealismului, care soluționează problema fundamentală a filozofiei, afirmând primordialitatea materiei, a existenței și caracterul secund, derivat, al spiritului, al conștiinței. ◊ Materialism dialectic = concepție filozofică a marxism-leninismului, care îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; materialism istoric = parte integrantă a marxism-leninismului, având ca obiect societatea, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice; materialism mecanicist = filozofie materialistă care explică toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice; materialism vulgar = curent din sec. XIX care, în esență, reduce întreaga realitate, inclusiv conștiința, la materie. 2. (Depr.) Interes exagerat pentru problemele materiale. [Pron. -ri-a-. / cf. fr. matérialisme, germ. Materialismus].
MEDJLÍS s.n. Denumirea dată parlamentului sau uneia dintre camere în unele țări din orient. [< fr. medjliss, pers. medjlis].
ÁRBORE s.m. ~ 5. (Inform.) Graf orientat, aciclic.
NEODARWINÍSM s.n. Orientare în biologie care nu admite intervenția directă a factorilor de mediu și moștenirea caracterelor dobândite, explicând numai cu ajutorul selecției dezvoltarea organelor și a însușirilor folositoare vieții. [Cf. fr. néo-darwinisme].
NEOKANTIANÍSM s.n. Orientare idealistă din filozofia contemporană (reprezentată de mai multe școli), care reia tezele kantiene în condițiile noilor achiziții ale științelor, aducând contribuții mai ales în domeniul epistemologiei, filozofiei culturii și axiologiei. [Cf. germ. Neokantianismus, rus. neokantianstvo].
NERVÍSM s.n. Orientare fiziologică materialistă asupra vieții psihice, care atribuie creierului rolul de substrat material al vieții psihice. [Cf. fr. nervisme].
ORIENTABILITÁTE s.f. Însușirea de a fi orientabil. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. orientabilité].
ORIENTÁLIA s.f.pl. 1. Cunoștințele referitoare la popoarele și culturile din orient. 2. Secție într-o bibliotecă sau într-un muzeu cu piese reprezentând aceste culturi. [Pron. -ri-en-ta-li-a. / < lat. orientalia].
ORIENTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) orienta; orientație; (p. ext.) direcție, sens. ♦ (Mat.) Alegere a unei ordini din două ordini totale, opuse. ◊ Orientare profesională = alegerea carierei pentru un individ, efectuată cu ajutorul testelor. ♦ (Fig.) Tendință, înclinare; convingere, concepție. [< orienta].
PALANCHÍN s.n. 1. Litieră, lectică (în orient). 2. Țesătură de mătase asemănătoare cu cașmirul. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. palanquin].
PÁNĂ s.f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. ◊ A rămâne în pană = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă; a nu avea bani. 2. (Mar.) Orientare a velelor unei nave cu pânze astfel încât să se opună vântului și să rămână pe loc; oprire a unei corăbii. [Pl. pane, pene. / < fr. panne].
ZOROASTRÍSM s.n. Sistem religios la unele popoare orientale, întemeiat de Zoroastru, având la bază concepția dualistă a luptei dintre bine și rău; dualismul lui Zoroastru. [Pron. -ro-as-. / < fr. zoroastrisme, cf. Zoroastru – reformatorul religiei iraniene].
BULVERSÁ vb. intr. 1. a întoarce pe dos, a pune în dezordine. 2. a modifica total. 3. (fig.) a zăpăci, a dezorienta. (< fr. bouleverser)
GO s. n. Joc din orientul Îndepărtat, disputat pe o tablă care cuprinde 361 de puncte de intersecție, în care fiecare jucător caută să ocupe o arie cât mai cuprinzătoare și, în același timp, să-și încercuiască adversarul cu scopul de a-l împiedica să se desfășoare, totodată încercând să-i captureze cât mai multe piese. (cuv. jap., care denumește un joc de origine chinezească, wei-ch'i în chin., format dintr-o tablă, goban, și din puluri albe și negre, go-ishi) [și TLF]
PILOTÁRE s.f. Acțiunea de a pilota și rezultatul ei; pilotaj. ♦ (Fig.) Orientare a unei discipline de către o altă știință prin noțiunile și metodele proprii acesteia. [< pilota].
PASCÁL3 s.n. (Inform.) Limbaj de programare de nivel înalt orientat spre aplicațiile cu caracter tehnic, științific și economic. (cf. fr. pascal < după numele matemat. fr. Blaise Pascal, care în sec. al XVII-lea a inventat o mașină de calcul; denum. propusă în 1970 de către informat. elv. Niklaus Wirth)
ÁDA s. n. Limbaj de programare de nivel înalt, orientat spre aplicații variate, în prezent, mai ales, aerospațiale, militare și de inteligență artificială, în locul cobolului. (marcă înreg. (1979); după n. pr. Ada Lovelace (1815-1852), considerată drept prima persoană care a descris un limbaj de programare cu caracter general)
POP-ART s.n. Curent în arta plastică, mai ales în cea americană, care, considerând că mediul actual al omului îl formează marile aglomerații urbane nenaturale (copleșite de mașinism, asaltate de publicitate, invadate de obiectele de larg consum, de deșeurile industriale), postulează întoarcerea spre o nouă orientare realistă, întemeiată pe un simț modern al naturii. [< engl. pop(ular)-art – artă populară].
PROSPICIÉNT, -Ă adj. (Liv.) Care dă, privește, răspunde către un anumit loc; orientat într-un anumit fel, către ceva. [Pron. -ci-ent. / cf. it. prospiciente, lat. prospiciens].
PSIHOTÉHNICĂ s.f. Disciplină care studiază problemele activității oamenilor (orientarea profesională, organizarea muncii etc.) pe baza datelor psihofiziologiei și ale psihologiei experimentale. [Gen. -cii. / < fr. psychotechnique].
RADIONAVIGÁȚIE s.f. Navigație care folosește mijloace radioelectrice pentru stabilirea orientării și a poziției geografice. [Gen. -iei. / cf. rus. radionavigațiia, fr. radionavigation].
RÁMPĂ s.f. 1. Teren înclinat, privit în sensul în care urcă. ♦ Porțiune din traseul unei șosele pe care vehiculele circulă urcând. 2. Platformă amenajată în stații pentru încărcarea și descărcarea vagoanelor de cale ferată. ◊ Rampă de lansare = suport orientabil echipat cu diferite dispozitive de ghidare, de pe care se lansează avioanele catapultate sau unele rachete de luptă. 3. Balustradă la o scară. ♦ Barieră. 4. (Teatru) Partea din față a unei scene, unde sunt instalate luminile. ◊ A vedea lumina rampei = a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului; a chema la rampă = a cere prin aplauze revenirea artiștilor pe scenă. 5. (Anat.) Compartiment din melcul urechii interne. [< fr. rampe].
RECONSTRUCȚIONÍSM s.n. Orientare în pedagogia americană, care susține că, în noile condiții de după război, principalul scop al educației ar fi să indice căile pe care s-ar putea reconstrui societatea, cultura în spirit cu adevărat democratic. [Pron. -ți-o-. / < reconstrucție + -ism].
SAÍGA s.f. (Zool.) Antilopă din orient cu botul mare, cocoșat. [Pron. sa-i-. / < fr. saïga].
BRAȚÁ vb. tr. a orienta vergile unui velier cu ajutorul brațului (1), încât vârful să aibă maximă eficacitate asupra velelor. (< fr. brasser)
REPÉR s.n. 1. Semn (obiect, punct de teren etc.) folosit pentru orientare. 2. Semn făcut pe suprafața unei piese pentru orientare. ♦ Fiecare dintre piesele componente ale unui obiect tehnic mai complex. 3. (Mat.) Sistem de referință pentru o dreaptă în raport cu care, cu ajutorul unui sistem de coordonate, poate fi determinat orice punct al dreptei. [Pl. -re, -ruri. / < fr. repère, cf. lat. reperire – a găsi].
RESTAURÁȚIE s.f. 1. Restaurare; (spec.) perioadă în istoria unor state, caracterizată prin readucerea pe tron a dinastiilor înlăturate în urma unor revoluții, lovituri de stat etc. 2. Stil în arta franceză din epoca restaurației burbonilor (1814-1830), care menține inspirația din arta antichității, dar care, sub influența romantismului, manifestă interes și pentru stilurile naționale ale goticului și Renașterii. ♦ Perioadă în istoria literaturii engleze, cuprinsă între 1660 și 1702, care se manifestă ca o reacție față de literatura fantezistă, sclipitoare a Renașterii elisabetane, orientându-se spre clasicism. [Gen. -iei. / cf. fr. restauration, lat. restauratio].
RETROFLEXIÚNE s.f. (Anat.) Flexiune orientată înapoi. [Pron. -xi-u-, var. retroflexie s.f. / < fr. rétroflexion, cf. lat. retro – înapoi, flexio – îndoire].
BRACÁ vb. I. tr. 1. a îndrepta un obiect, un lucru către un punct. 2. a orienta roțile directoare ale unui automobil pentru a vira. ◊ a înclina comenzile unui aparat de zbor. II. intr. a întoarce (un vehicul), a vira. (< fr. braquer)
SEMIÓTICĂ s.f. Semiologie (2). ♦ Orientare larg răspândită în gândirea teoretică contemporană, care studiază fenomenele și în special faptele de cultură ca sisteme de semnificare și procese de comunicare. [Gen. -cii. / < fr. sémiotique, cf. gr. semeiotike < semeion – semn].
SENS s.n. 1. Înțeles, semnificație, accepție (a unui cuvânt, a unei expresii etc.). ♦ Conținut. 2. Rost, noimă, rațiune. 3. Direcție, orientare. ◊ Sens unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență; sens giratoriu = sens obligatoriu pe care trebuie să-l urmeze autovehiculele în jurul unui rond situat la o intersecție, într-o piață etc. [Cf. fr. sens, lat. sensus].
SHED s.n. (Constr.) Formă de acoperiș disimetrică în dinți de ferăstrău, cu luminatoarele orientate spre nord, spre a avea în interior lumină uniformă. [Pron. șed. / < engl. shed].
SOCIAL-DEMOCRAȚÍE s.f. Curent politic de orientare marxistă pe baza căruia s-au format partidele socialiste. [Gen. -iei. / cf. fr. social-démocratie, germ. Sozial-Demokratie].
SOCIOLOGÍSM s.n. Orientare ideologică care tinde să subordoneze sociologiei cercetarea întregii realități sociale. ◊ Sociologism vulgar = denumire generică pentru diferite forme de interpretare simplistă a fenomenelor culturii spirituale, constând în ignorarea specificității și relativei independențe a suprastructurii față de baza economico-socială. [Pron. -ci-o-. / < fr. sociologisme].
SODÓKU s.n. (Med.) Boală contagioasă din Extremul orient cauzată de o spirochetă, transmisă prin mușcătura de șobolan și manifestată prin febră și erupții cutanate. [< fr., engl. sodoku < cuv. japonez].
SOFÓRĂ s.f. Arbore din Extremul orient cu frunziș bogat, care înflorește târziu, cultivat ca plantă ornamentală; salcâm japonez. [< fr., lat. sophora].
AUTOCRÓS, autocrosuri, s. n. Sport automobilistic, organizat pe clase, în care se urmărește obținerea unui timp cât mai bun prin parcurgerea unui traseu prestabilit (de regulă, sub 1000 m lungime), traseu care solicită foarte mult atât automobilul cât si îndemânrea în conducere si orientare pe teren a pilotului. – Cf. engl. autocross < auto + motocross.
STRUCTURALÍSM s.n. 1. Termen care desemnează o categorie de orientări și tendințe metodologice și epistemologice actuale, constând în a privi obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, care pot fi recompuse și transformate prin anumite procedee operaționale. ♦ Curent în lingvistica contemporană care susține principiul unității interne a structurii limbii și privește limba ca pe un sistem de relații fonetice și gramaticale care se condiționează reciproc, dar o studiază independent de istoria poporului. 2. (Rar) Gestaltism. [< fr. structuralisme].
TACTÍSM s.n. (Biol.) Orientare a organismelor vii sub influența anumitor factori externi; taxie, tropism. [< fr. tactisme].
TÁPĂ s.f. 1. (Mar.; tehn.) Capac cu care se acoperă o deschizătură, gura unui tun. 2. Tăietură făcută la baza arborilor pentru a le orienta direcția de cădere la tăiere. ♦ Scobitură la capătul elementelor de construcție din lemn, făcută pentru a le putea îmbina. [< fr. tape].
TAȘÍSM s.n. Direcție în pictura abstractă de după cel de-al doilea război mondial, originală în practica diviziunii culorii în tonuri pure, specifică neoimpresionismului, ca și în unele tendințe ale picturilor extrem-orientale, în care hazardul intervine ca un element creator al structurării imaginii, acordându-se un rol primordial „automatismului psihic”. [< fr. tachisme, cf. tache – pată].
TELEONOMÍE s.f. Mod de explicare științifică a comportamentului orientat al sistemelor organice. ♦ (Biol.) Mecanism de reglare celulară determinat în mod obiectiv de anumite legități. [< fr. téléonomie, cf. gr. teleos – scop, nomos – lege].
BIELORÚS, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Bielorusia (Belarus). ◊ (s. n.) unul dintre dialectele slavei orientale, vorbit de bieloruși. (< rus. belorus)
BERI-BÉRI s. n. boală din Extremul orient, datorată lipsei vitaminei B1 din organism. (< fr. béribéri)
TROPÍSM s.n. Tendință de orientare, de creștere a organismelor vii, determinată de direcția din care acționează asupra lor anumiți factori fizico-chimici ca lumina, căldura etc.; tropie. ♦ Proprietate a anumitor substanțe, introduse în organisme vii, de a se localiza în anumite organe ale acestora; taxie. [< fr. tropisme, cf. gr. tropos – răsucire].
TUIL s.n. Stofă cu o țesătură în diagonală, înspicată, cu model oriental. [Pron. tuil, scris și twill. / < engl., fr., it. twill].
TURÉLĂ s.f. 1. Dispozitiv blindat orientabil pe o navă de război, pe un tanc, pe un avion etc., în care sunt așezate tunuri, mitraliere sau alt armament greu. 2. (Cinem.) Parte a camerei de luat vederi care asigură o schimbare rapidă a obiectivelor. [< fr. tourelle].
ULTRAÍSM s.n. 1. Politică a acelora care pledează pentru măsuri extreme; părere extremistă. 2. Orientare suprarealistă în literatura spaniolă interbelică. [< germ. Ultraismus].
UNIÁT, -Ă s.m. și f. (Bis.) Membru al unei biserici creștine orientale care după marea schismă s-a reunit cu biserica catolică, păstrându-și o oarecare autonomie față de papă; unit. [Pron. -ni-at. / cf. it., fr. uniate < rus. uniiat].
BAZÁR s. n. 1. complex comercial de tip oriental, dintr-un șir de prăvălii sau tarabe, unde se vând obiecte de tot felul; (p. ext.) târg, piață. 2. magazin de obiecte diverse. (< fr. bazar)
ZINGIANTRÓP s.m. (Pal.) Maimuță antropoidă fosilă din Tanganyika. [Pron. -gi-an-. / < fr. zingianthrope, cf. Zingi – veche denumire a Africii Orientale, gr. anthropos – om].
gnosticísm s.n. Curent filozofico-religios, reprezentând un amestec de dogme creștine, filozofie idealistă greacă și concepții religioase orientale, care proclamă ideea unei cunoașteri mistice. (< fr. gnosticisme)
ATÉNȚIE I. s. f. 1. perceperea distinctă numai a anumitor impresii din mai multe simultane, prin orientarea și concentrarea conștiinței într-o anumită direcție. 2. interes, preocupare, grijă. 3. (pl.) atitudine binevoitoare; solicitudine, amabilitate. ♦ a da ~ (cuiva) = a fi amabil, curtenitor. ◊ dar, cadou oferit cuiva în schimbul unor mici servicii. II. interj. fii atent! bagă de seamă! (< fr. attention, lat. attentio)
ASPECTÁ vb. tr. (despre edificii) a fi orientat într-o anumită direcție. (< fr. aspecter)
ASIÁTIC, -Ă adj., s. m. f. 1. (locuitor) din Asia; asiat. 2. excesiv, somptuos, ca în vechile monarhii din orient. (< fr. asiatique, lat. asiaticus)
ARÁB, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor, popor) din orientul Apropiat și din nordul Africii. II. adj. care aparține arabilor; arabic (1). ♦ arta ~ă = artă, o sinteză între elementele mesopotamiene, persane și bizantine, cu influențe ale tradiției locale, prezentând în construcții (moschei, palate, mausolee) curtea interioară încadrată de porticuri, iar în artele decorative ornamentul geometric și floral; cifră ~ă = simbol grafic, element al sistemului de numerație zecimal. ◊ (despre cai) care aparține unei rase originare din Pen. Arabia. ◊ (s. f.) limbă semitică ale cărei dialecte sunt vorbite de arabi. (< fr. arabe, lat. arabus)
ANTROPOLÓGIC, -Ă adj. referitor la antropologie. ♦ școală ~ă = a) școală întemeiată de Lombroso, care concepea infracțiunea ca un produs al factorilor biologici, iar pe infractor ca un tip înnăscut de „om criminal”; b) orientare sociologică care susține în mod eronat că viața socială a popoarelor este determinată de caracteristicile anatomo-fiziologice ale rasei. (< fr. anthropologique)
ANTIUMANÍSM s. n. orientare în filozofie, artă etc. ostilă valorilor umane, dezvoltării libere și multilaterale a omului. (< anti- + umanism)
ANÍS s. m. plantă aromatică din familia umbeliferelor, din orient, cu flori mici, albe, conținând ulei eteric; anason, anison. (< fr. anis, lat. anisum)
ANGLEDÓZER s. n. buldozer cu lamă orientabilă, care împinge pământul lateral. (< fr. angledozer)
ANALÍTIC, -Ă adj. 1. bazat pe analiză. ♦ chimie ~ă = ramură a chimiei care studiază elementele componente ale substanțelor; limbă ~ă = limbă flexionară în care raporturile gramaticale se exprimă prin cuvinte izolate; filozofie ~ă = orientare care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice și conceptuale ale cunoașterii. 2. care utilizează calculul algebric și infinitezimal. ♦ geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază proprietățile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric. (< fr. analytique, lat. analythicus)
ANADRÓM, -Ă adj. 1. (bot.) orientat în sus, spre vârf. 2. (despre pești) care trăiește în mare, dar pentru reproducere urcă în apele dulci. (< fr. anadrome)
AMORFÍSM s. n. 1. stare a organismelor care, prin degenerescență, și-au pierdut forma specifică. 2. lipsă de orientare a complexelor macromoleculare. (< fr. amorphisme)
ALOPSÍHIC, -Ă adj. (despre bolnavi) care are capacitatea de a se orienta după repere exterioare. (< fr. allopshychique)
ALEXANDRÍN, -Ă adj. 1. referitor la civilizația elenistică din Alexandria; din epoca elenistică. ♦ școala ~ă = numele mai multor școli filozofice de orientare mistică și eclectică din perioada elenismului târziu. 2. de o subtilitate excesivă. ♦ artă ~ă = artă greacă din epoca elenistică în Egiptul ptolemeic; vers ~ (și s. m.) = vers iambic de 12 silabe, cu cezură la mijloc, specific poeziei clasice franceze; poezie ~ă = poezie de tip rafinat, erudit, uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine. (< fr. alexandrin, lat. alexandrinus)
COLIMÁ vb. intr. 1. (fiz.) a transforma un fascicul de raze divergente sau convergente într-unul paralel. 2. a viza, a orienta o lunetă într-o anumită direcție. (<colimație)
COMBINATÓRIE adj. analiză ~ = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, permutările și combinările; logică ~ = orientare în logica matematică, care studiază noțiunile și metodele fundamentale în construirea sistemelor și calculelor logice formale. (
AGRARIANÍSM s. n. orientare în gândirea economică care acordă prioritate dezvoltării agriculturii. (< fr. agrarianisme)
ORIZÓNT s.n. 1. Linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească. ◊ Orizont ceresc = cercul mare rezultat din intersectarea sferei cerești cu un plan perpendicular pe raza observatorului și care trece prin centrul Pământului. 2. (Fig.) Întindere a cunoștințelor, perspectivă; putere de orientare; nivel intelectual. 3. Strat sau ansamblu de strate de aceeași origine și aproximativ de aceeași vârstă, alcătuit în general din aceeași rocă. ♦ Totalitatea lucrărilor miniere care se află la același nivel. 4. Fundal (în teatru, în pictură etc.). [Var. orizon s.n. / < lat., gr. horizon, cf. fr. horizon, it. orizzonte].
LADÍNO s. n. (Lingv.) 1. Limba religioasă a sefarzilor (spre deosebire de limba laică: sefardă sau iudeospaniolă), care este un calc3 al textelor biblice evreiești (al pentateuhului) și se scrie cu caractere latine sau rași. 2. Dialect sefard din orient. (cf. sp. ladino < lat. latinus = latin)
AFRICANTRÓP s. m. maimuță antropoidă fosilă aparținând perioadei glaciare din Africa orientală. (< fr. africanthrope)
AEROTAXÍE s. f. mișcare de orientare a microorganismelor din apă în funcție de repartizarea oxigenului. (< fr. aérotaxie)
ALEXANDRÍN, -Ă adj. 1. Referitor la civilizația elenistică din Alexandria; (p. ext.) care ține de epoca elenistică. ◊ Școala alexandrină = numele mai multor școli filozofice de orientare mistică și eclectică din perioada elenismului târziu. 2. Vers alexandrin (și s.m.) = vers iambic de douăsprezece silabe, cu cezura după silaba a șasea; poezie alexandrină = poezie de tip rafinat, erudit și uneori ezoteric, proprie epocii alexandrine. [Pl. -ni, -ne. / cf. fr. alexandrin, cf. Alexandre le Grand – numele unui roman francez din sec. XII, unde a fost folosit acest vers prima dată].
ATÉNȚIE s.f. 1. Proces psihic complex care contribuie la perceperea distinctă numai a anumitor impresii din mai multe impresii simultane, prin orientarea și concentrarea conștiinței într-o anumită direcție. 2. Interes, preocupare, grijă. ◊ În atenția cuiva = reclamând luarea-aminte specială a cuiva. 3. (La pl.) Atitudine binevoitoare; solicitudine, amabilitate. ◊ A da atenție (cuiva) = a fi amabil, curtenitor (cu cineva). ♦ (Concr.) Dar, cadou. [Var. atențiune s.f. / cf. fr. attention, it. attenzione, lat. attentio].
BADIÁN s.m. Arbust din Extremul orient, ale cărui frunze, flori și tulpină răspândesc un miros aromatic. [Pron. -di-an- / < fr. badiane].
ADAXIÁL, -Ă adj. orientat spre linia axială. (< fr. adaxiale)
ADAMÍSM s. n. 1. doctrină a unor eretici din primele secole ale creștinismului, care apăreau goi în adunări. 2. orientare în cadrul akmeismului, care manifesta preferința pentru elementul biologic primitiv. (< fr. adamisme)
BUDÍSM s.n. Religie răspândită îndeosebi în Asia orientală și de sud, care propovăduiește pasivitatea și supunerea în fața sorții și atingerea fericirii („nirvana”) pe calea renunțării la pasiunile și plăcerile vieții. [Cf. fr. bouddhisme < Buddha – inițiatorul acestei religii].
BULVERSÁ vb. I. intr. (Franțuzism) A răsturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zăpăci, a dezorienta, a tulbura. [< fr. bouleverser].
agabaníu s.n. (înv.) stofă scumpă orientală pentru turbane.
CARAVANSERÁI s.n. (În orient) Han mare pentru popasul caravanelor. [Pl. -iuri. / < fr. caravansérail, cf. pers. karwanserai – casă pentru caravane].
CARST s.n. Eroziune a calcarelor și a ghipsurilor de către apă, însoțită de formarea de pâlnii, peșteri sau râuri subterane. [< fr. karst, cf. Karst – regiune pe coasta orientală a Adriaticii].
CÁSTĂ s.f. Fiecare dintre clasele sociale închise și strict delimitate prin originea comună, prin privilegiile membrilor lor etc., în care era împărțită societatea din India și din alte țări orientale; (p. ext.) grup social închis care își apăra izolarea și privilegiile sale egoiste. ◊ Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. [< fr. caste, cf. port. casta – rasă pură].
BADIÁN s. m. arbust din Extremul orient ale cărui frunze, flori și tulpină răspândesc un miros aromatic. (< fr. badiane)
chemán, chemáne, s.n. (înv.) vioară orientală.
CONDÚCE vb. III. 1. tr. A fi în frunte, a îndruma un grup de oameni, o instituție, un sector al treburilor publice, o activitate etc., având asupra sa întreaga răspundere în domeniul respectiv. ♦ (Fig.) A dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 2. refl. A se comporta, a se orienta (după anumite norme, principii etc.). 3. tr. A călăuzi, a însoți pe cineva (arătându-i drumul). 4. tr. A dirija mișcarea, mersul unui vehicul. [P.i. condúc, perf.s. -dusei, part. -dus. / < lat. conducere].
CONFUZIONÍSM s.n. (Rar) Tendință de a crea confuzie, dezorientare. [Pron. -zi-o-. / < fr. confusionnisme].
CRÍTIC, -Ă adj. 1. De critică, privitor la critică. ◊ Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, făcute de un editor la editarea unui text; ediție critică = ediție a unui text literar însoțit de aparat critic. ♦ Bazat pe critică, care folosește critica. 2. Referitor la un moment de criză; care anunță, determină o criză, o schimbare; dificil, periculos. ◊ (Fiz.) Stare critică (sau punct critic) = stare a unui fluid în care dispare diferența între starea lichidă și cea gazoasă. // s.m. Specialist în probleme de artă, care analizează, interpretează și apreciază opere de artă (pentru a le lămuri publicului și pentru a da artei o anumită orientare). [< lat. criticus, gr. kritikos – în stare de a judeca, cf. fr. critique, it. critico].
CRUCIÁDĂ s.f. Nume dat expedițiilor cu caracter militar întreprinse în evul mediu de țările din Europa occidentală în orientul Mediteranei, care, sub pretextul eliberării mormântului lui Cristos de sub musulmani, urmăreau de fapt cucerirea de noi teritorii. [Pron. -ci-a-, var. cruciată s.f. / < cruce, după it. cruciata, fr. croisade].
CUNEIFÓRM, -Ă adj. Care este în formă de cui; cuneat. ◊ Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie, folosită de unele popoare din orientul antic. // s.f. Literă folosită în acest sistem de scriere. // s.n. Unul din oasele tarsului. [Pron. -ne-i-. / < fr. cunéiforme, cf. lat. cuneus – cui, forma – formă].
DEBUSOLÁT, -Ă adj. (Liv.) Dezorientat. [Et. incertă].
DECLINATÓR s.n. Busolă care servește pentru a orienta pe teren o planșetă, o hartă etc. [Cf. fr. déclinatoire].
DECONCERTÁT, -Ă adj. Tulburat, dezorientat, năucit. [Cf. fr. déconcerté].
DEMONTÁ vb. I. tr. A desface, a descompune (un mecanism, o mașină etc.) în părțile componente. ♦ (Fig.) A descuraja, a dezorienta (pe cineva). [< fr. démonter].
amirá (-ále), s. f. – (Înv.) Emir, principe oriental. – Mr. amiră (împărat). Ngr. ἀμιρᾶς, din arab. amir (DAR). Din același cuvînt arab provine fr. amiral, de unde rom. amiral, s. m.; și émir, de unde rom. emir, s. m.
DEZORIENTÁ vb. I. tr. 1. A încurca (pe cineva), a-l face să-și piardă orientarea, siguranța locului unde se află. 2. (Fig.) A zăpăci, a ului, a deconcerta. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. désorienter].
DEZORIENTÁRE s.f. Acțiunea de a dezorienta și rezultatul ei; descumpănire, uluire, deconcertare. [Pron. -ri-en-. / < dezorienta].
anadól (-li), s. m. – Pisică din Angora. Tc. Anadol „Asia Mică”, din gr. ἀνατολή „orient” (Lokotsch 76; DAR). – Der. anadol, s. n. (blană de angora); nadoleancă, s. f. (găină de rasă orientală).
DIRÉCȚIE s.f. I. 1. Orientare în spațiu a unei persoane sau a unui obiect față de un punct de referință; loc către care se îndreaptă cineva sau ceva; sens al unei mișcări, al unei poziții etc. 2. (Mat.) Proprietate comună tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă. II. 1. Conducere, dirijare (a unei instituții, a unei întreprinderi etc.). ◊ Direcție de scenă = regie. 2. Funcție de director; (p. ext.) durată cât o persoană îndeplinește această funcție. 3. Organ care conduce o întreprindere, o instituție etc. ♦ Diviziune în cadrul unui minister, al unei mari instituții etc., care se ocupă de o anumită ramură de activitate. 4. Birou, local unde funcționează o direcție. III. Totalitatea pieselor sau sistemul cu care se dirijează un vehicul. ♦ Parte mobilă a ampenajului vertical cu ajutorul căruia pilotul manevrează avionul în plan orizontal. [Gen. -iei, var. direcțiune s.f. / cf. fr. direction, lat. directio].
DIRECȚIONÁ vb. I. tr. A imprima o anumită direcție; a orienta. [Pron. -ți-o-. / < direcție + -ona].
ántic (-că), adj. – 1. Vechi, vetust. – 2. Care aparține antichității. Fr. antique. – Der. antică, s. f. (antichitate, obiect arheologic), din it. antico, prin filieră orientală (ngr. ἀντιϰά, tc., bg., iud. sp. antika, mr., megl. antică, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 11; Bogrea, Dacor., IV, 789); anticar, s. m. (persoană care vinde cărți vechi); anticariat, s. n. (magazin de antichități și obiecte de ocazie), ca germ. Antiquariat; anticărie, s. f. (anticariat); anticat, adj. (înv., învechit); antichitate, s. f. (vechime).
halalíu s.n. (înv.) stofă orientală subțire de mătase și bumbac.
ÁXĂ s. f. 1. dreaptă care se consideră a fi orientată într-un anumit sens. 2. (tehn.) linie dreaptă care ocupă o anumită poziție într-un sistem tehnic. ♦ ~ de rotație = dreaptă imaginară în jurul căreia se execută mișcarea de rotație a unui corp; ~ optică = linie care trece prin centrul corneei și prin centrul optic al ochiului; ~ de simetrie = linie a unui corp sau a unei suprafețe față de care acestea prezintă anumite proprietăți de simetrie. 3. (astr.) ~ a lumii = prelungire a dreptei care unește polii Pământului până la intersecția cu sfera cerească. 4. grup constituit în timpul celui de-al doilea război mondial de Germania, Italia și aliații lor. (< fr. axe, germ. Achse)
AXÁ vb. I. tr. a centra (o piesă). II. tr., refl. (fig.) a (se) desfășura în jurul a ceva, a (se) conforma cu ceva; a (se) susține pe baza unei anumite situații; a (se) orienta. (< fr. axer)
EGIPTOLOGÍE s.f. Ramură a orientalisticii care studiază istoria și cultura Egiptului antic. [Gen. -iei. / < fr. egyptologie].
ELECTROTROPÍSM s.n. Orientare în anumite direcții a organismelor vii sub influența curentului electric; galvanotropism. [< fr. électrotropisme].
argeá (argéle), s. f. – 1. Firidă, nișă, boltă. – 2. Încăpere făcută în partea sub nivelul solului, unde se păstrează războiul de țesut și lâna sau inul. Cuvînt foarte discutat, în care, în ce ne privește, vedem un cuvînt oriental, fie tc. arca „cutie”, fie corespondentul său cuman sau tăt. (cf. DAR). Totuși, conform unei tradiții îndelungate în filologia românească, acest cuvînt provine dintr-un etimon autohton. Hasdeu, Col. Traian, 1873, 232, indica drept posibil un dacic *argilla, în timp ce în Etymologicum, 1577-9, se referea la gr. ἄργιλλα „casa subterană” sau la macedoneanul ἄργελλα „camera de baie”. Ipoteza a fost adoptată de Densusianu, Filologie, 449 și Hlr., 38; GS, VII, 86; de Philippide, Principii, 33 și 148; de Iordan, Dift., 58; și semnalată cu reținere de DAR (cf. REW 636). La rîndul lor, Jokl, IF, XLIV, 13 și Pușcariu, Lr., 257, consideră că cuvîntul macedonean reprezintă un prototip cimerian conservat și în alb. ragëlia (cf. Philippide, II, 698, și Rosetti, II, 108), Grégoire, Byzantion, XIV, 537, se referă la ngr. ἀργαλείος, și pentru Lahovary 313, avem a face cu un cuvînt anterior fazei indoeurop. Cuvîntul tc. (pronunțat arğa) pare a fi explicația cea mai sigură, cel puțin din punctul de vedere al rom.
EST s.n. Unul dintre cele patru puncte cardinale; răsărit, orient. [< fr., it. est, cf. engl. east].
ÉSTIC, -Ă adj. (De) la est, răsăritean, oriental. [Et. incertă].
FELÁH s.m. Muncitor agricol din unele țări arabe din nordul Africii și orientul Apropiat. [Cf. fr. fellah, ar. fallah – lucrător].
FLER s.n. Perspicacitate, agerime în observație; simț de orientare rapidă într-o situație dificilă. [< fr. flair].
FOTOTROPÍSM s.n. 1. Reacție de orientare și de mișcare a plantelor și animalelor sub influența luminii. V. heliotropism. 2. Fototropie. [< fr. phototropisme, cf. gr. phos – lumină, trope – întoarcere].
FUTURÍSM s.n. Curent literar-artistic de la începutul sec. XX, care proclamă un spirit de frondă, o negație totală a formelor tradiționale și o orientare spre cultul mașinismului, al ritmului halucinant al civilizației și al tehnicii moderne. [Cf. fr. futurisme, it. futurismo].
GARDÉNIE s.f. Arbust originar din Extremul orient, cu flori albe, frumoase și plăcut mirositoare, cultivat ca plantă ornamentală. [Gen. -iei. / < fr. gardénia].
GHIDÁ vb. I. tr., refl. A (se) călăuzi; a (se) îndruma, a (se) orienta. [< fr. guider].
GNOSTICÍSM s.n. Curent filozofic-religios, reprezentând un amestec de dogme creștine, de filozofie idealistă greacă și de concepții religioase orientale, care proclamă ideea unei cunoașteri mistice. [< fr. gnosticisme].
mandúce, mandúc, vb. III (înv.) a ghida, a conduce, a orienta.
GUTAPÉRCĂ s.f. Substanță asemănătoare cauciucului, care se extrage din unele plante originare din Extremul orient. [< it. guttaperca, cf. fr. gutta-percha < cuv. malaiez].
áxă (áxe), s. f. – Dreaptă orientată într-un anumit sens. – Var. (înv.) axon. Gr. ἄξων (sec. XVII, cf. Gáldi 156) și modern din fr. axe. – Der. axial, adj.; axilar, adj.
HIPPY s.m. Nume dat tinerilor care, prin modul de viață boem și prin ținuta lor vestimentară nonconformistă, se opun vieții convenționale a societății, încercând un protest naiv, neorientat și uneori cu tendințe antisociale. [Pron. hipi. / < americ. hippy].
IDEALÍSM s.n. 1. Orientare fundamentală în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, ideea drept factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund. 2. (Rar) Urmărire dezinteresată a unui ideal. [Pron. -de-a-. / < fr. idéalisme].
bací (bací), s. m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s. f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s. m. (baci); băcit, s. n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).
baclavá (baclavále), s. f. – Prăjitură orientală din foi de plăcintă, cu miere și migdale. – Mr. băclăvă. Tc. baklava (Roesler 588; Șeineanu, II, 33; Ronzevalle 46) de unde și ngr. μπαϰλαβᾶς, bg. baklava.
IMPÚLS s.n. 1. Îndemn, imbold, avânt (la o acțiune etc.). ◊ Impuls primar = impuls inițial atribuit mistic divinității, căruia i s-ar datora mișcarea materiei. 2. Mișcare bruscă și momentană, determinată de acțiunea stimulenților nervoși și orientată spre executarea unui act determinat. ♦ Tendință morbidă a unor bolnavi mintali de a executa acțiuni periculoase. 3. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre valoarea unei forțe și timpul în care ea acționează. [< lat. impulsus, cf. it. impulso, fr. impulsion].
INTERÉS s.n. 1. Preocupare de a obține ceea ce este folositor, agreabil, necesar. ♦ Ceea ce este util, important, care convine; folos, câștig. ◊ Interes economic = categorie a materialismului istoric care desemnează stimulul fundamental al activității umane. 2. Dobândă. ◊ Daune interese = despăgubire bănească pentru un prejudiciu. 3. (Psih.) Orientare activă și durabilă a cuiva spre anumite lucruri, dorință de a le cunoaște și înțelege. 4. Simpatie, înclinare față de cineva. 5. Plăcere provocată de ceva care ne atrage atenția, ne stârnește curiozitatea etc.; atracție. [Pl. -se, -suri. / < it. interesse, cf. lat. interest – interesează, privește].
IONIÁN, -Ă adj. Care se referă la Ionia antică. ◊ Școala ioniană = orientare în filozofia greacă din sec. VII-VI î.e.n., care opunea reprezentărilor mitologice tradiționale despre lume o concepție materialist-naivă. [Pron. i-o-ni-an, pl. -ieni, -iene. / cf. fr. ionien].
IRAȚIONALÍSM s.n. Orientare în filozofie care postulează primatul intuiției, credinței, instinctului etc. față de cunoașterea rațională. [Pron. -ți-o. / < fr. irrationalisme].
barbútă (barbúte), s. f. – Veche monedă turcească de argint, care valora 2 bani și jumătate la începutul sec. XIX. – Var. barbut, s. m. (joc de noroc asemănător cu rișca). Origine necunoscută, dar aproape sigur orientală. Moneda și numele ei au dispărut din circulație, dar nu și jocul, încă foarte obișnuit la oraș.
bárcă (bắrci), s. f. – Ambarcație mică. – Mr., megl. varcă, barcă. It.
barca, probabil pe cale orientală: cf. tc., bg. barka, ngr. μτάρκα și βάρkα, alb. barkë. Diez, I, 53 (urmat de Koerting 1232; cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 275) a crezut în mod eronat că este vorba de păstrarea directă a lat. barca. Cuvîntul mr. din ngr. și direct din it. (Ruffini 328). Der. barcagiu, s. m. (luntraș); debarca, vb., pe baza fr. débarquer; îmbarca, vb., ca fr. embarquer; debarcader, s. n., ca fr. débarcadère; îmbarcațiune, s. f., din fr. embarcation.
baș s. m. – 1. Capăt, extremitate. – 2. Căpetenie, conducător. Tc. baș (Șeineanu, II, 39; Lokotsch 260). Înv., astăzi nefolosit ca un cuvînt independent. Intră în compunerea unui număr de funcții și îndeletniciri de origine orientală, pentru a desemna căpetenia breslei sau pe cel dintîi din categoria lui: baș-beșleagă, șef de poliție; baș-ciohodar, cămăraș etc.
bárdă (bărzi), s. f. – 1. Secure cu tăișul lat. – 2. Sapă, teslă. Mag. bárd (Densusianu, Rom., XXXIII, 275; Șeineanu, Semasiol., 135; Cihac, II, 479; DAR; Candrea; Pușcariu, Lr., 273). Cuvînt de origine germanică (v. germ. barta, germ. Bart, v. fr. barde, cf. alabarda), care coincide în parte cu un cuvînt oriental (cuman. balta, tc. baltak, cf. baltag), fără să se poată distinge cu ușurință proveniența. Der. din mag. nu este absolut sigură; poate fi cuvînt importat în mag., chiar din rom., după Edelspacher, 9. Apare și în slov. barda, rut. barda; ultimul provenind din rom. (Miklosich, Wander., 12), ca și săs. bardë. Der. din mag. nefiind pe deplin satisfăcătoare, s-a propus ca etimon sl. brady (Miklosich, Slaw. Elem., 15), care prezintă aceeași dificultate constînd într-o metateză asemănătoarte cu cea din blato › baltă; tc. barda (Popescu-Ciocănel 15), care pare mai curînd de origine rom. (Candrea, Elemente, 404; G. Meyer, Türk. St., I, 2). Recent, Gamillscheg, Romania germ., II, 261, a susținut că rom. provine direct din longob. barda. – Der. bărdaș, s. m. (dulgher); bárdie, bărdiță, s. f. (sapă); bărdui, bărdălui, vb. (a tăia, a ciopli), cf. mag. bárdolni.
béci (béciuri), s. n. – Subsol, pivniță. Probabil din cuman. beč „fortificat” (DAR, Pușcariu, Lr., 315), cuvînt oriental care s-a păstrat și în numele vechi al Vienei, tc. beç › rom. Beci (cf. Șeineanu, II, 42). Der. becer, s. m. (șef peste bucătăriile domnești, dregător al curții care, începînd cu sec. XVIII, exercita efectiv funcția stolnicului); becerie, s. f. (bucătărie domnească). Numele de becer (cf. pivnicer) se explică prin întrebuințarea dată în mod tradițional pivnițelor drept cămară. Totuși, DAR dă originea sa ca necunoscută, și se gîndește numai la o posibilă legătură cu germ. Zucker-bäcker. Nu este sigur, pe de altă parte, că becer înseamnă, „plăcintar”, cum greșit afirmă DAR și Candrea; cf. Odobescu: becerul, adică bucătarul domnesc. Scriban propune ca etimon sb. pečar „brutar”.
belacoásă (belacoáse), s. f. – (Înv.) Țesătură de mătase. – Var. belecoasă, belicoasă. Fr. belle Ecosse, probabil prin filieră orientală (cf. rus. belekos). Sec. XVIII.
biníș (biníșuri), s. n. – 1. (Înv.) Cavalcadă. – 2. Pelerină orientală, care la început se punea pentru a călări. – Var. beniș. Tc. biniș „cavalcadă” (Șeineanu, II, 52; Lokotsch 308); cf. bg. binišŭ. Cuvînt importat în sec. XVIII, azi înv. Der. săi sînt împrumuturi directe: binigiu, s. m. (rîndaș care se îngrijește de caii nărăvași), din tc. binici, cf. ngr. μπινιτζής, sb. bineğije; binișliu, s. m. (curtean), din tc. binișli.
JÉRBĂ s.f. Buchet de flori așezat în așa fel încât toate să aibă fața orientată în aceeași parte. ◊ Jerbă nucleară = fascicul de traiectorii ale particulelor cu sarcină electrică provenite din dezintegrarea unui nucleu atomic. [< fr. gerbe].
KALA-AZÁR s.n. Boală parazitară endemică, datorită unui protozoar raspândit în orient și în bazinul mediteranean. [< fr. kala-azar < cuv. hindustani].
KIÉF s.n. Stare de repaus absolut (la orientali). [Pron. ki-ef. / < fr. kief].
LABIRÍNT s.n. 1. Edificiu cu foarte multe încăperi și galerii (asemănător edificiului mitic construit de către Dedal în Creta), în care orientarea este foarte dificilă. ♦ Grădină ornamentală din benzi înguste de arbuști dispuse într-o înlănțuire care creează posibilitatea de rătăcire. ♦ (Fig.) Lucru încâlcit, încurcat. 2. Dispozitiv folosit în diverse instalații pentru a obliga un fluid să parcurgă un drum lung în scopul de a-i micșora viteza. 3. Parte a urechii interne, formată din cavități sinuoase. [Pl. -turi, -te. / cf. fr. labyrinthe, lat. labyrinthus, gr. labyrinthos].
LABURÍST, -Ă adj. Care aparține sau se referă la politica și la ideologia partidului laburist (muncitoresc) englez. ◊ Partid laburist = denumire a unor partide politice de orientare social-democratică din unele țări. // s.m. și f. Membru al partidului laburist. [Cf. it. laburista, engl. labourist, fr. labouriste].
LAC s.n. Soluție de bază de oxid de aluminiu gelatinos, amestecată uneori cu un colorant, folosită în pictură. ♦ Suc rășinos al unor arbori din Extremul orient, din care se prepară o soluție pentru lustruit mobile. ♦ Lichid cu care se acoperă unele corpuri pentru a le feri de umezeală, de rugină etc. [Cf. fr. laque, germ. Lack, lat. lacca < pers. lakk – culoare roșie < hind. lakh].
LEXICÓN s.n. Dicționar. ♦ Dicționar tehnic sau enciclopedic, de obicei în mai multe volume, cuprinzând cunoștințe de orientare din anumite domenii; enciclopedie (a unui domeniu). [Pl. -oane. / < lat. lexicon].
LÍNIE s.f. 1. Figură continuă cu o singură dimensiune, descrisă de un punct prin deplasare sau obținută prin intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură imaginară care arată o direcție dată, o limită etc. 3. Descendență, filiație. 4. Sistem de fortificații. ◊ Navă de linie v. navă. ♦ Șirul luptătorilor într-o bătălie; șir de tranșee; direcția generală a pozițiilor trupelor. 5. Cele două șine paralele pe care merge trenul; totalitatea instalațiilor unei căi ferate. 6. Legătură aeriană sau maritimă între două puncte. ♦ Legătură de telecomunicații între două puncte. 7. (La pl.) Trăsăturile caracteristice ale unui obiect, ale feței cuiva; contur, profil. ♦ Ținută. 8. (Fig.) Orientare; direcție. 9. (Poligr.) Rând într-o pagină. ♦ Placă subțire de metal cu care se imprimă liniile sau se distanțează rândurile. 10. Riglă. 11. (Mar.) Ecuator. [Pron. -ni-e, gen. -iei. / < lat., it. linea, cf. germ. Linie].
LOB s.n. Lovitură la crichet și tenis, executată orientând planul rachetei în sus spre a imprima mingii o traiectorie ascendentă, înaltă. [Pl. -buri. / < engl., fr. lob].
AUTOORIENTÁRE s. f. capacitate a individului de a se orienta pe plan social, politic, cultural etc. potrivit disponibilităților și intereselor sale. (< auto1- + orientare)
MANIHEÍSM s.n. Doctrină religioasă-filozofică din orient, care, îmbinând eclectic zoroastrismul cu elemente creștine și budiste, susținea ideea luptei veșnice între cele două principii, binele și răul. [< fr. manichéisme, cf. Maniheu – învățat persan].
bótă (bóte), s. f. – 1. Butoi, ciubăr. – 2. Vas de lemn, doniță. – Var. boată. Cuvînt romanic (it. botte, cf. sp. bota), intrat pe filieră orientală (ngr. μπότης, alb. bote „urcior”, bg. bota „vas de lemn”). După Miklosich, Lexicon, 49, din sl. bŭtarŭ „vatră”, „doagă”; pare însă cuvînt târziu în sl. Din per. buta „vatră”, după Popescu-Ciocănel 16. – Der. botar, s. m. (dogar); botcă, s. f. (celulă de fagure în care se dezvoltă matca; scobitură în trunchiul unui copac).
briceág (bricége), s. n. – Cuțitaș, brișcă. Var. briceac, briceagă. Mag. bicsak, tc. biçak (DAR; Popescu-Ciocănel 16), care se consideră în general a fi rezultatele sl. bričĭ, dar care sînt, cu mai mare probabilitate, cuvinte orientale, cf. cuman. bičak (Kuun 97), țig. biča „secure” (Wlislocki 74); cf. și bg. bričak, pol. biczak. R. se explică prin influența lui brici. Der. sînt proprii Trans. de Nord: bricegeană, s. f. (dans tipic); bricică, s. f. (briceag); brișcuță, s. f. (cuțit); brișcăli, vb. (a bate).
MOTOCÍCLU s.n. 1. Autovehicul cu trei roți (mai rar cu două), având un ghidon de orientare a roții directoare din față și o șa pentru conducător. 2. V. motocicletă. [< fr. motocycle].
NABÁB s.m. 1. (Ist.) Titlu dat odinioară în India guvernatorilor de provincii, căpeteniilor militare; prinț mahomedan din orient. 2. Mare bogătaș. [< fr. nabab, cf. hind., ar. nawwâb].
salepár, salepári, s.m. (înv.) persoană care prepară sau vindea băutura răcoritoare orientală numită „salep”; salepgiu.
sambéchiu, sambéchie, s.n. (înv.) ambarcație întrebuințată în orient.
căláf (-furi), s. n. – Garnitură din perle, fir aurit sau tafta, folosită la vechile pipe orientale. – Var. calîf, chilîf (înv.). Tc. kilif (Șeineanu, II, 81); cf. alb. kilif, bg. kalăf, sb. kalif. – Der. încălăfa, vb. (a împodobi cu perle).
cacealmá (cacealmále), s. f. – Înșelăciune, subterfugiu la anumite jocuri cu cărți, constînd în a induce in eroare adversarul asupra valorii cărților avute. Tc. kaçurmak „a alunga” (Popescu-Ciocănel 18), întrucît se adoptă această tactică pentru a-l dezorienta pe adversar și a-l obliga să se retragă. Mai puțin sigur este etimonul lui Șeineanu, III, 24 (tc. kaçirma, „contrabandă”).
segedeá, segedeále, s.f. (înv.) covor oriental (pentru rugăciune); cuvertură.
senamechíe s.f. (înv.) frunză uscată de senă (arbust din orient) din care se preparau purgativele; siminichie.
caftí (-tésc, -ít), vb. – A lovi, a bate. Origine necunoscută. Cuvînt de argou. Nu știm dacă are vreo legătură cu mr. mi căhtescu „mor (de rîs)”. – Der. cafteală, s. f. (bătaie). Din acest ultim cuvînt ar putea proveni iud. sp. haftoná „bătaie”, dacă nu cumva ambele cuvinte duc la o sursă comună, în acest caz, orientală.
calém (calémuri), s. n. – Birou, cancelarie. – Mr. calem. Tc. kalem „pană” (Șeineanu, II, 26; Lokotsch 1023; Ronzevalle 135); cf. ngr. ϰαλέμιν, bg. kalem. Sec. XVIII, înv. – Der. calemgiu, s. m. (țesătură orientală, cu ornamente brodate de mînă), din tc. kalem kiari „pictat cu pensula”.
caná (canále), s. f. – Colorant vegetal extras din frunzele plantei Lavsonia inermis. – Mr. ucná. Tc. kana, kina „Lavsonia inermis” (Șeineanu, II, 84; Lokotsch 867), cf. bg. kaná. – Der. căni, vb. (a (-și) vopsi părul); căneală, s. f. (vopsea, mai ales de păr). Pușcariu 267 se gîndea, pentru a căni, la un lat. *canῑre, de la canēre, semantic imposibil. Canale, s. f. pl. (plantă orientală, balsamină de cultură, sau Balsamina impatiens), pare a fi pl. de la același cuvînt oriental.
canár adj. – În expresia (înv.) zahăr canar, zahăr din Canare, zahăr rafinat. De la Canarias, prin intermediul terminologiei comerciale orientale.
cápiște (cápiști), s. f. – 1. Templu, sanctuar păgîn. – 2. Biserică de rit neortodox. – 3. Local de perdiție. Sl. kapište „idol” de la kapĭ „figură”, cuvînt oriental identic cu mag. kép › rom. chip (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 283; Cihac, II, 40); cf. bg., rus. kapište. Pentru istoria cuvîntului sl., cf. Paasonen, Wörter und Sachen, VI, 143.
ORIÉNT s.n. Răsărit, est. ♦ Teritoriu, regiune de răsărit; (spec.) spațiu geografic situat la răsăritul Europei. [Pron. -ri-ent. / < fr. orient, cf. it. oriente, lat. oriens].
ORIENTÁ vb. I. 1. refl. A afla poziția punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a ști încotro să se îndrepte. ♦ (Fig.) A descoperi felul de a proceda într-o situație, a găsi soluția unei probleme. 2. tr. A așeza (ceva) în raport cu punctele cardinale. ♦ A îndrepta, a îndruma; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ♦ (Mat.) A da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens în plan în jurul unui punct. [Pron. -ri-en-. / < fr. orienter, it. orientare].
ORIENTÁBIL, -Ă adj. Care poate fi orientat. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. orientable].
ORIENTÁL, -Ă adj. Care aparține orientului, propriu orientului; răsăritean. // s.m. și f. Locuitor al unei țări din orient; (p. restr.) turc. [Cf. fr. oriental, lat. orientalis].
ORIENTALÍSM s.n. 1. Ceea ce caracterizează popoarele orientale; felul de viață, caracterul, obiceiurile orientalilor. ♦ (Rar) Orientalistică. [Cf. fr. orientalisme].
ORIENTALÍST, -Ă s.m. și f. Specialist în orientalistică. [Pron. -ri-en-. / cf. fr. orientaliste].
ORIENTALÍSTICĂ s.f. Grup de discipline care studiază istoria, limba și cultura popoarelor orientale. [Pron. -ri-en-, gen. -cii. / cf. germ. Orientalistik].
ORIENTATÍV, -Ă adj. Referitor la orientare, care orientează; informativ. [Pron. -ri-en-. / < orienta + -(t)iv].
ORIENTATÓR, -OÁRE adj. Care indică direcția, care orientează. [Pron. -ri-en-. / cf. it. orientatore].
ORIENTÁȚIE s.f. (Rar) Orientare. [< fr. orientation].
caracúdă (caracúde), s. f. – 1. Pește de baltă (Carassius vulgaris). – 2. Oameni de rînd, fără însemnătate. – 3. (Arg.) Pantofi. Bg. karakuda (Conev 53; DAR); pare cuvînt oriental.
carábă (carábe), s. f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă. ♦ Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.
caravánă (caraváne), s. f. – Convoi. – Mr. cărvane. Fr. caravane, din per. karwan. Din același cuvînt oriental, caravană, s. f. (car mare de transport), prin intermediul rut. karavan, și prin intermediul tc. kervan (Roesler 595; Șeineanu, II, 107; Meyer 177; Lokotsch 1075), chervan, s. n. (convoi; car mare de transport), cf. ngr. ϰαρβάνι (› mr.), alb. karvan, bg. kervan. – Der. caravanserai, s. n. (han pentru caravane), din tc. kervan, per, karwan, și tc. seray „casă”.
cașcavál (cașcaváluri), s. n. – Brînză tipică gen șvaițer. Mr., megl. cășcăval. It. cacio cavallo, dialectal cascavallo, prin filieră orientală (ngr. ϰασϰαβάλι, tc. kașkaval, cf. Șeineanu, II, 92; Lokotsch 1115; Ronzevalle 128; Weigand, Jb, XVI, 221). Meyer, Türk. St., I, 56, s-a înșelat crezînd că termenul provenea din rom. În schimb pare a fi rom. mag. kaskavál (Edelspacher 15). Forma it. se explică pe baza lui cavallo „un anume tip de brînză” (Iordan, BF, VI, 174).
cataíf (cataífuri), s. n. – Dulce oriental, cu cremă cu zahăr și frișcă. – Mr. gădăife. Tc. kataif (Roesler 595; Șeineanu, II, 93; Lokotsch 1125; Ronzevalle 134); cf. ngr. γϰανταῖφι, bg. kadaif. Cuvîntul tc. este pl. de la kadife, cf. catifea.
PACIÚLI s.f. Plantă erbacee labiată, originară din Extremul orient, din care se extrage un parfum puternic. [Pron. -ciu-li, var. paciulie s.f. / < fr. patchouli].
PAGÓDĂ s.f. Templu în formă de turn piramidal compus din mai multe construcții suprapuse, specific unor țări din Extremul orient. [< fr. pagode, cf. port. pagoda].
sosná s.f. (reg.) 1. cătină-roșie. 2. numele a două specii de arbori: arborele-vieții (tuia-oriental și occidental). 3. moțul-curcanului.
PANONIÁN s.n. (Geol.) Etajul inferior al pliocenului din podișul Transilvaniei și din depresiunea panonică, echivalent cu subetajul superior al sarmațianului din Europa orientală. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ni-an, pl. -ieni, -iene. / cf. fr. pannonien].
căutá (cáut, căutát), vb. – 1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix și insistent. – 3. A părea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fața a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grijă de sănătatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A căuta, a urmări, a încerca să obțină ceva. – 10. A încerca. – 11. A se strădui, a face eforturi. – 12. A căuta cu grijă, a se îngriji exagerat de felul în care se exprimă. – 13. (Cu pron. în dat.: a-și căuta de) A-și vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se mărgini la. – 14. (Refl.) A avea căutare, a plăcea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)tă să) – Var. căta. – Mr. caftu, căftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat două cuvinte lat. diferite, chiar dacă această confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident că var. căta reprezintă lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar „a afla”, friul., engad. cattar „a obține”, v. prov. catar „a vedea”, sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidență a v. port. și a v. sp., Pușcariu a renunțat ulterior, iar în DAR identifică total pe a căta cu a căuta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeași interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur că ambele cuvinte se confundă astăzi în toate accepțiile lor. În privința semantismului cuvîntului rom., evoluția la „a privi” este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezultă și faptul că reducerea lui pt este veche. De la „a privi” s-a trecut firesc la sensul de „a căuta”, propriu și sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cată boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explică perfect fonetismul și semantismul lui a căta, formă foarte împămîntenită în graiul popular și care se menține în numeroase regiuni, în ciuda faptului că literatura preferă forma a căuta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a căuta. Identitatea de sens i-a determinat pe mulți autori să considere că această ultimă formă ca var. fonetică de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al cărui rezultat pare destul de șocant. Din această cauză s-a încercat să se explice căuta și mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt și pe noțiunea de cautus, ușor diferite după diverșii cercetători (de la cautus, după V. Burlă, Studii filologice, 93 și Candrea-Dens., 295; de la *cautāre, după Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; și Pascu, I, 60; de la *cavitāre, după Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Pușcariu, 325; DAR. Cf. observațiile împotriva etimonului *cavitāre la Candrea-Dens., 295 și la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul *cavitāre „a îngriji”, de la cavitum, forma populară a lui cautum, este posibil fără a fi convingător. Rezultat său fonetic este incert (cf. laudavi › lăudai; pavimentum › pămînt; civitatem › cetate; ovem › oaie; etc.). Pe de altă parte, nici *cautare nici *cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate accepțiile lui căuta; astfel încît nu pare probabilă explicația pe care o propune DAR, de la căta, prin intermediul unei reduceri de la căuta. Astfel stînd lucrurile, par posibile două soluții. Dacă se admite etimonul incert *cavitāre, forma dublă căta și căuta corespunde la două etimoane diferite, cu o totală confuzie ulterioară a semantismului. Dacă se face abstracție de *cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu să explicăm ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal căta, ca în prov. și sp. pe cînd de la *captāre, prin intermediul unei pronunțări defectuoase *cabtāre, s-ar fi ajuns la căuta, ca în cazul lui presbyter › preut. Dovadă a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondență a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. căutătoare, s. f. (Trans., oglindă); căutător, adj. (care caută); căutător, s. m. (ghicitor, prezicător; pețitor, mijlocitor, mai ales cel care este însărcinat cu verificarea situației economice a pretendentului); căutătură, s. f. (privire, uitătură); căutare, s. f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; gardă; administrație; obiectiv, pretenție; înfățișare, aspect; succes, acceptare).
PASEÍSM s.n. (Lit.) Orientare exagerată spre trecut; idealizare a trecutului. [Pron. -se-ism. / < fr. passéisme, cf. passé – trecut].
PAVLOVÍSM s.n. Orientare în medicină și psihologie bazată pe descoperirile lui Pavlov privitoare la activitatea nervoasă superioară. [< fr. pavlovisme, cf. I. P. Pavlov – neurofiziolog rus].
ceambúr (ceambúruri), s. n. – Expediție în scop de jaf într-o țară dușmană, incursiune, năvală. Cuvînt oriental, cf. tc. çapul „incursiune” (Șeineanu, II, 121; DAR); lipsește însă etimonul direct numai dacă nu este rut. çambul, pol. czambul. Sec. XVII, înv.
PERPLÉX, -Ă adj. Surprins, profund uimit; încurcat, dezorientat. [Pl. -ecși, -exe. / < fr. perplexe, cf. lat. perplexus].
PERPLEXITÁTE s.f. Dezorientare; surprindere, nedumerire. [Cf. fr. perplexité, lat. perplexitas].
PIÁSTRU s.m. Monedă de argint de diferite valori, întrebuințată odinioară în unele țări (Turcia, Țările Române, Ungaria). ♦ Monedă divizionară în diverse țări din orientul Apropiat (Siria, Sudan etc.), valorând a suta parte dintr-o liră. [Pron. pi-as-, pl. -ștri. / < it. piastra, cf. fr. piastre].
POLITEHNIZÁRE s.f. Orientarea învățământului de cultură generală către dezvoltarea cunoștințelor tehnice în toate ramurile principale de producție. [După rus. politehnizațiia].
POLÍTIC, -Ă adj. Care aparține politicii, referitor la politică. ♦ Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme; drepturi politice = drepturi referitoare la participarea cetățenilor la viața obștească și la conducerea treburilor societății; economie politică = v. economie. [Cf. fr. politique, lat. politicus, gr. politikos < polis – oraș].
POLITIZÁ vb. I. tr. A orienta ceva în sens politic, a da unui lucru un caracter politic. [Cf. germ. politisieren, fr. politiser].
PREZENTÍSM s.n. Tendință sau orientare în filozofie care neagă posibilitatea unei cunoașteri istorice obiective și autentice, reducând știința istoriei la o proiectare în trecut a mentalității și năzuințelor prezentului. [< prezent + -ism].
PRODENȚÍE s.f. Orientarea spre înainte a dinților. [Gen. -iei. / < germ. Prodentie, cf. gr. pro – înainte, lat. dens – dinte].
PROFESIOGRÁMĂ s.f. Elaborare a surselor de rezistență și de periclitare în legătură cu o profesiune în vederea orientării profesionale științifice. [Pron. -si-o-. / < germ. Professiogramm, cf. lat. professio – meserie, gr. gramma – scriere].
RÁMIE s.f. Plantă textilă originară din Extremul orient. ♦ Fibră foarte suplă și rezistentă, extrasă din această plantă. [Gen. -iei. / < fr. ramie].
cheșchét (cheșchéturi), s. n. – Mîncare orientală, cu găluști de griș, carne și roșii. Tc. keșkek (Șeineanu, II, 103; Lokotsch 1167).
chicláz (chiclázuri), s. n. – Vitriol verde. – Var. chiclazăr. Origine incertă. După Scriban, din germ. Giftglas „sticlă otrăvită” (cf. pl. Giftgläser și var.), care convine fonetic, dar al cărui sens nu este clar. Tot Scriban, Arhiva, 1912 propusese înainte mag. kék „vînăt”. Se folosește mai ales în Mold. Dacă var. se bazează pe pl., este vorba de un cuvînt oriental.
trăsoáre s.f. (reg.) 1. tracțiune, tras. 2. teren măsurat cu funia. 3. direcția de orientare a unui teren.
REORIENTÁ vb. I. tr., refl. A (se) orienta într-o nouă direcție. [Pron. re-o-ri-en-. / cf. fr. réorienter].
REORIENTÁRE s.f. Acțiunea de a (se) reorienta și rezultatul ei. [Pron. re-o-ri-en-. / < reorienta].
RETOROMÁN, -Ă adj. (Despre limbă, dialecte) Vorbit de o populație romanică din unele regiuni ale Elveției orientale, din Tirol și din Friul. [< fr. rhéto-roman].
RÍCȘĂ s.f. (Rar) Trăsurică cu două roți trasă de un om, folosită în unele țări din orient. [< engl. ricksha, germ. Rikscha].
SAFÁRI s.n. 1. (Rar) Expediție de vânătoare în Africa centrală și orientală. 2. Raliu automobilistic fără probe speciale, desfășurat mai ales pe continentul african, pe drumuri și în condiții dintre cele mai vitrege. [< fr. safari, cf. ar. safar – a călători].
cinghíe (cinghíi), s. f. – 1. Harfă. – 2. Dansatoare orientală. – Mr. cinghie. Tc. çenk „harfă”, çenci „persoană care cîntă la harfă sau dansează” (Lokotsch 392a); cf. bg., sb. cencija, v. it. cenghi (Battisti, II, 851). – Der. cinghiasă, s. f. (dansatoare). Sec. XVI.
cintiéni s. f. pl. – (Înv.) Pantaloni pe care îi purtau odinioară femeile orientale. Origine necunoscută. Sec. XVIII.
SEMIÁXĂ s.f. 1. Porțiune dintr-o axă orientată într-unul din cele două sensuri ale acesteia. 2. Jumătate din lungimea axei unei curbe plane închise sau a unui corp de revoluție generat de o curbă plană închisă. [Pron. -mi-a-xă. / cf. it. semiasse].
cioáreci s. m. pl. – 1. Pantaloni tipici țărănești, din postav alb făcut în casă. – 2. În anumite regiuni, ciorapi de pînză sau postav purtați de femei iarna. – 3. Postav făcut în casă, stofă de lînă groasă. – Mr. cioaric „postav”; cioariți „ciorapi de pînză”. Origine necunoscută. Pare a fi același cuvînt ițari, prin intermediul unui der. *ițari(ci). Dacă această ipoteză este corectă, este vorba aproape sigur de un cuvînt din fondul tradițional. Explicațiile date pînă acum sînt insuficiente: din mag. szövedék „țesătură” (Cihac, II, 490); din tc. çarek „cizme orientale”, cf. ngr. τσαρούχια, alb. tšarihe (Șeineanu, II, 132; Meyer 439; Lokotsch 401); din mr. cioară „șireturi pentru picioare” (Capidan, Dacor., IV, 265); de la benevreci, contaminat cu bg. čoa (‹ tc. çohe) „stofă de lînă groasă” (Weigand, Jb., XVI, 222). – Der. ciorecar, s. m. (țăran, sătean).
SIAMÉZ, -Ă adj. Din Siam, privitor la Siam. ♦ Frați siamezi = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite; (fig.) prieteni nedespărțiți; pisică siameză = pisică cu ochi albaștri, cu părul cafeniu și mătăsos și cu coada scurtă, originară din Extremul orient. [Pron. si-a-. / cf. fr. siamois < Siam – Thailanda].
ciulamá (ciulamále), s. f. – Mîncare orientală cu sos alb (făină fără ou), cu carne, ciuperci, spanac etc. Tc. çulama (Șeineanu, II, 138; Lokotsch 138).
clătí (clătésc, clătít), vb. 1. A mișca, a clătina, a deplasa. – 2. A pune în mișcare. – 3. A scutura, a agita. – 4. A tulbura, a întoarce pe dos, a perturba. – 5. A mișca, a agita. – 6. A face să șovăie, a amenința. – 7. (Refl.) A decădea, a se ruina. – 8. A se impresiona, a se înduioșa, a se emoționa. – 9. A curăța rufe, vase, spălîndu-le ușor cu apă, a le limpezi. Sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich, Lexicon, 288); cf. bg. klatjă, ceh. klátiti, pol. klócić. Sec. XV. Cu toate aceste sensuri, în afară de ultimul, este puțin înv., și în general este înlocuit prin a clătina. – Der. clăteală, s. f. (limpezire, clătit); clătită, s. f. (un fel de plăcintă subțire, umplută și rulată); clătitură, s. f. (înv., scuturătură, zgîlțîială; limpezire, clătit); clătitor, adj. (care scutură); clătări, vb. cu aceleași sensuri ca clăti, cu o nuanță iterativă sau durativă; clătina, vb. cu aceleași sensuri (în ciuda diferenței stabilite de DAR între aceste vb., se poate afirma doar că clătări apare mai curînd a fi propriu rom. occidentale, și clătina rom. orientale, acesta din urmă tinzînd să-l elimine pe primul; la clătina lipsește sensul de „a limpezi rufele”, pentru care se conservă în aria sa forma primitivă clăti); clătinător, adj. (care se clatină, care se răscolește); clătinătură, s. f. (scuturătură); clătinătoare, s. f. (scrînciob).
STÁTIC, -Ă adj. 1. Referitor la echilibrul forțelor, la statică. ♦ Simț static = simț care ne orientează asupra poziției propriului nostru corp. 2. În nemișcare, nemișcat, lipsit de dinamism; pasiv; imuabil. [< fr. statique, cf. gr. statikos – care stă în echilibru].
SUBIECTIVÍSM s.n. 1. Orientare filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective cu legile ei, existența unui determinism obiectiv, considerând voința și conștiința ca singurul factor determinant. 2. Atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva. [Cf. fr. subjectivisme].
colástră s. f. – 1. Laptele unei mame imediat după naștere. – 2. Lapte prins. – Var. corast(r)ă, curast(r)ă. Mr. curastă, culastă, megl. gulastră. Lat. cŏlostra (Pușcariu 456; Candrea-Dens., 392; REW 2058; DAR); cf. bearn. coulhistrau, sp. calostro (Corominas, I, 600), v. arag. cullestru, astur. culiestru. Este cuvînt de circulație generală, cf. ALR, I, 207. Rezultatul normal, corastră, a disimulat primul r la l. Din rom. a pătruns în mai multe limbi din Europa orientală; ngr. ϰουλιάστρα, sarak. ϰλιάστρα (Meyer, Neugr. St., II, 75), bg. kolastra, kulastra (Capidan, Raporturile, 205), sb. kónastra, slov. kurastva, rut. kołastra, kułastra, kułestra (Miklosich, Wander., 22), mag. gulászt(r)a, gulesztra (Candrea, Elemente, 401; Edelspacher 14). Ipoteza că bg. kolastra provine direct din lat. și este etimonul rom. colastră, cu l (Romanski 112; Mladenov), este extrem de improbabilă. – Der. corăsli (var. colăstri), vb. (a se prinde laptele; a se strica laptele).
coloáre (colóri), s. f. – Totalitatea radiațiilor de lumină pe care le reflectă corpurile și care crează asupra retinei o impresie specifică. – Var. culoare, (înv.) color. Lat. color (sec. XIX), var. din fr. couleur. – Der. colora, vb. (a da unui obiect o anumită culoare, a vopsi); colorați(u)ne, s. f. (culoare, colorit); colorit, s. n. (totalitatea culorilor unui obiect), din germ. Kolorit; colorist, s. m., din fr.; coloratură, s. f. (vocaliză, tril), din germ. Koloratur; decolora, vb., din fr.; incolor, adj., din fr.; tricolor, adj. (în trei culori). Se cuvine să observăm că în rom. s-a păstrat obiceiul oriental, probabil turanic, de a distinge cartierele sau sectoarele unei localități după numele unei culori: cf. șeful de culoare (Cocea) șeful județului.
colún (colúni), s. m. – Hemion. Sl. kolunŭ (Cihac, II, 71; Conev 56). Este cuvînt oriental, cf. tc. kulun (Șeineanu, II, 142), care poate să fi intrat și din cum., în sec. XVI. A dispărut o dată cu animalul (sec. XVII), dar se conservă în toponimie.
SÚRFING s.n. Sport foarte popular în orient, constând în plutirea pe crestele valurilor cu ajutorul unor scânduri speciale (planșe) sau ambarcații asemănătoare unor canoe, pe care se stă în picioare. [Pron. sắ-fin. / < engl., it. surfing, cf. engl. surf – creastă de val].
ȘAH s.n. 1. Joc de origine orientală care se joacă pe o tablă împărțită în 64 de pătrățele albe și negre cu ajutorul a 32 de piese de valoare diferită. 2. Mișcare în cursul acestui joc prin care se pune în pericol regele sau regina adversarului. ♦ A ține (pe cineva) în șah = a limita jocul adversarului la apărarea regelui: (fig.) a ține pe cineva sub presiune. 3. Totalitatea pieselor cu care se joacă șah (1). [Pl. -huri. / < germ. Schach].
TEHNOCRAȚÍE s.f. 1. Orientare în politologia și sociologia burgheză contemporană care postulează cadrul unor structuri în care puterea să aparțină nu factorilor politici (parlament, guvern), ci oamenilor de știință, tehnicienilor și organizatorilor; tehnocratism. 2. Intelectualitatea tehnocratică. [Gen. -iei. / < fr. technocratie, cf. gr. techne – artă, kratos – putere].
TERMOTROPÍSM s.n. Reacție de orientare sau de deplasare care se observă la animale sau la unele plante, provocată de variațiile de temperatură. [< fr. thermotropisme, cf. gr. thermos – cald, tropos – întoarcere].
TRADIȚIONALÍSM s.n. Orientare social-politică și culturală îndreptată spre considerarea nediferențiată, necritică a valorilor tradiției; atașament (exagerat) față de tradiție. ♦ (În mișcarea culturală și literară) Tendință excesivă spre folclor și istorie, spre primitivism și respingerea ideii de civilizație. [Pron. -ți-o-. / < fr. traditionalisme].
fin (fínă), adj. – Delicat, gingaș, rafinat, mărunt, pur. – Mr. fin. It. fino, probabil prin filieră orientală (cf. ngr. φίνος, tc. fino, sb. fin), și în parte din fr. fin. – Der. finețe, s. f. (rafinament, delicatețe), format de la fr. finesse, pe baza paralelismului tristețe-tristesse.
TURBÁN s.n. Învelitoare de stofă, de mătase sau de pânză cu care își înfășoară capul bărbații la unele popoare orientale. ♦ Șal înfășurat de femei în jurul capului. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. turban, cf. pers. dulbänd].
UMANÍSM s.n. 1. Orientare progresistă a gândirii epocii Renașterii, apărută ca expresie a luptei împotriva feudalismului și scolasticii, care a proclamat libertatea personalității umane. ♦ Ansamblul ideilor și concepțiilor care exprimă aprecierea demnității și libertății omului, grija față de om și de valorile materiale și spirituale ale existenței sale, caracterizat prin cerința dezvoltării continue și multilaterale a personalității umane. 2. (P. ext.) Atitudine, manifestare umanitaristă sau umană. [< fr. humanisme, cf. it. umanismo].
cumís s. m. – Băutură răcoritoare orientală, pe bază de lapte de iapă. Tc. kumiz (DAR).
cutníe (-íi), s. f. – Varietate de satinet, material oriental de mătase amestecat cu bumbac. – Var. cutie. Tc. kutni (Șeineanu, II, 151).
daravéră (-re), s. f. – 1. Treabă, afacere comercială. – 2. Încurcătură. – 3. (Arg.) Organ sexual. – Var. daravere, daravelă. Mr. daraveră. It. dare(e)avere „activ și pasiv”, termen comercial intrat prin filieră orientală, cf. ngr. νταραβέρι „mișcare comercială”, tc. dalavera „înșelătorie”, iud. sp. delabera „afacere” (Papahagi, Jb., XVI, 131; Wagner RFE, XXXIV, 40). În general se indică de obicei ipoteza unei combinații interne între dare și avere, pe baza modelului din tc. alișveriș (Tiktin; Candrea; Scriban); Pascu, II, 129, se referă greșit la tc. dever „mișcare comercială”, cf. dever. Sensul 3 apare și în tc. dalavera (Wagner, BF, X, 14).
dáscăl (dáscăli), s. m. – 1. Institutor, profesor. – 2. Cantor. – Var. dascal, (înv.) didascal. Mr., megl. dascal. Ngr. δάσϰαλος, din gr. διδάσϰαλος (Cihac, II, 654; Murnu 16; Tiktin; Gáldi 172; Candrea; Scriban); cf. alb. dhaskalj, bg., sb. daskal (Vasmer, Gr., 51). – Der. dăscălaș, s. m. (dim. peiorativ al lui dascăl); dăscăleci, s. m. (dăscălaș); dăscălesc, adv. (profesoral; didactic); dăscălește, adv. (în mod didactic); dăscăliță, s. f. (învățătoare; nevastă de dascăl); dăscălime, s. f. (mulțime de dascăli); dăscălicesc, adj. (erudit); dăscălie, s. f. (instrucție, învățătură; știință; profesiunea de dascăl); dăscăli, vb. (a sfătui, a călăuzi; a orienta; a dojeni, a face observații; a plictisi cu discursuri, a ține predici).
dúce (dúc, dús), vb. – 1. A lua cu sine pe cineva spre a-l conduce. – 2. A călăuzi, a orienta. – 3. A trasa, a schița. – 4. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva și a-l pune în alt loc. – 5. A căra. – 6. A suporta, a îndura. – 7. A rezista, a dăinui. – 8. A face să reziste, a face să dăinuie. – 9. (Arg.) A înșela, a încurca. – 10. A trece. – 11. A trăi. – 12. (Cu pron. compl. o) A se descurca, a se aranja. – 13. (Refl.) A pleca, a porni. – 14. (Refl.) A merge. – 15. (Refl.) A face drumul. – 16. (Refl.) A trece, a se scurge. – 17. (Refl.) A pieri, a dispărea, a se face nevăzut. – 18. (Refl.) A muri. – Mr. duc, dușă, duțire; megl. ducu, duș. Lat. dūcĕre (Cihac, I, 83; Pușcariu 552; Candrea-Dens., 517; REW 2785); cf. it. durre, prov., v. fr. duire. În general în celelalte limbi romanice s-au conservat mai bine formele compuse, cf. aducir, conducir, seducir, reducir. Pentru semantismul romanic al formelor pronominale, cf. Densusianu, Hlr., I, 182. – Der. ducă, s. f. (plecare, mers); ducă-se pe pustii, s. m. (epitet popular al diavolului; epilepsie); dus, adj. (plecat, absent; desprins de realitate, îngîndurat; alienat, nebun); dus, s. m. (persoană absentă; mort, defunct); dus, s. n. (plecare). Cf. aduce.
duzínă (-ni), s. f. – Grup de 12 obiecte de același fel. – Mr. duzină. It. dozzina, prin filieră orientală, cf. ngr. ντουζίνα, tc., bg. duzina, alb. duzinë.
feregeá (feregéle), s. f. – (Înv.) Manta orientală din țesătură fină. – Mr. firige. Tc. ferece (Șeineanu, II, 169; Lokotsch 503; Ronzevalle 123), cf. ngr. φερετζέζ, bg. fereğe. Sec. XVI, înv.
féstă (féste), s. f. – Glumă, păcăleală, farsă. It. festa, sp. fiesta, cu sensul special de „glumă”, intrat probabil pe filieră orientală, cf. ngr. φέστα „sărbătoare” (DAR), sb. fësta„banchet”.
NEOCRITICÍSM s. n. orientare filozofică franceză, inspirată de criticismul kantian. (< fr. néo-criticisme)
NEODARWINÍSM s. n. orientare evoluționistă în biologie care recunoaște drept „mecanisme” ale evoluției mutația și selecția, respingând intervenția directă a factorilor de mediu și ereditatea caracterelor dobândite. (< fr. néodarwinisme)
NEOKANTIANÍSM s. n. orientare în filozofia contemporană care preia în special interpretarea kantiană a conceptelor de obiectivitate și metodă, căutând să asimileze noile rezultate ale științelor în perspectiva unei reedificări a logicii și a teoriei cunoașterii pe bazele idealismului. (< germ. Neukantianismus, după fr. néo-kantisme)
NEOLAMARCKÍSM s. n. orientare în biologie care explică evoluția ca rezultat al activității fiziologice a organismului în procesul de adaptare la mediu și al transmiterii ereditare a caracterelor dobândite, fără intervenția selecției naturale. (< fr. néo-lamarckisme)
NEOPLATONÍSM s. n. doctrină filozofică care, reunind într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice și cu misticismul oriental, proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic. (< fr. néo-platonisme)
OLIFÁNT s. n. instrument muzical medieval din familia cornului, de origine orientală, confecționat din colți de elefant. (< fr. olifant)
ORIÉNT s. n. răsărit, est; spațiul geografic din răsăritul Europei. (< fr. orient, lat. oriens, germ. orient)
ORIENTÁ vb. I. refl. a afla poziția punctelor cardinale în raport cu locul unde se află; a ști încotro să se îndrepte. ◊ (fig.) a descoperi felul de a proceda într-o situație, a găsi soluția unei probleme. II. tr. a așeza în raport cu punctele cardinale. ◊ a îndrepta; (mar.) a îndrepta velatura astfel încât să prindă vântul. ◊ (mat.) a da o orientare, un sens unei drepte; a alege un sens de rotație în plan, în jurul unui punct. (< fr. orienter)
ORIENTÁBIL -Ă adj. care poate fi orientat. (< fr. orientable)
ORIENTABILITÁTE s. f. însușirea de a fi orientabil. (< fr. orientabilité)
ORIENTÁL, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) al unei țări din orient; răsăritean, estic. II. adj. caracteristic orientului. (< fr. oriental, lat. orientalis)
ORIENTÁLIA s. f. pl. 1. cunoștințele referitoare la popoarele și culturile din orient. 2. secție într-o bibliotecă, într-un muzeu cu piese reprezentând aceste culturi. (< lat. orientalia)
ORIENTALÍSM s. n. ceea ce caracterizează pe orientali; felul de viață, caracterul, moravurile orientalilor. ◊ gust pentru lucrurile din orient. (< fr. orientalisme)
ORIENTALÍST, -Ă s. m. f. specialist în oreintalistică. (< fr. orientaliste)
ORIENTALÍSTICĂ s. f. grup de discipline care studiază istoria, limbile și cultura popoarelor orientale. (< germ. Orientalistik)
ORIENTALIZÁ vb. tr. a da un caracter oriental. (< fr. orientaliser)
ORIENTALIZÁNT, -Ă adj. influențat de orient. ♦ stil ~ = stil artistic rezultând în urma influențelor orientale suferite între anii 700 și 575 a. Chr., de civilizațiile din bazinul mediteranean. (< fr. orientalisant)
ORIENTÁRE s. f. acțiunea de a (se) orienta; orientație. (p. ext.) tendință, înclinare, convingere, concepție. (< orienta)
ORIENTATÍV, -Ă adj. care orientează; informativ. (< orienta + -/t/iv)
ORIENTATÓR, -OÁRE adj. care indică direcția. (< orienta + -tor)
ORIZÓNT s. n. 1. linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței terestre cu bolta cerească. ◊ cerc din intersectarea sferei cerești cu un plan perpendicular pe direcția verticală dusă prin centrul Pământului sau prin locul de observație. 2. (fig.) întindere a cunoștințelor, perspectivă; putere de orientare; nivel intelectual. 3. ~ de timp = lungime a perioadei de timp după care se face previziunea evoluției fenomenelor economice. 4. (geol.) strat sau ansamblu de straturi de aceeași origine și aproximativ de aceeași vârstă, prin compoziția petrografică și prin resturile de organisme pe care le conține. ◊ totalitatea lucrărilor miniere care se află la același nivel. 5. arie de răspândire a trăsăturilor analoage sau identice ale unor elemente de civilizație. ◊ (arheol.) depozit de materiale de civilizație suprapuse în împrejurări diferite. 6. fundal (în teatru, în pictură etc.). 7. ~ artificial = instrument la executarea observațiilor cu sextantul, care permite măsurarea înălțimii unui astru deasupra planului orizontului. (< fr., lat. horizon)
ORTOHELIOTRÓPIC, -Ă adj. (despre frunze) orientat drept spre sursa de lumină. (< fr. orthohéliotropique)
PAGÓDĂ s. f. templu în formă de turn piramidal din mai multe construcții suprapuse, specific unor țări din Extremul orient. (< fr. pagode)
PÁNĂ s. f. 1. nefuncționare accidentală a unei mașini, a unui autovehicul. ♦ a rămâne în ~ = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă. 2. poziție a unei nave cu pânze care nu înaintează, având velele orientate invers, astfel încât efectul vântului se anulează. 3. grindă longitudinală rezemată pe elementele transversale de rezistență ale acoperișului. (< fr. panne)
PANDAJMETRÍE s. f. determinare a unghiurilor de înclinare și de orientare a straturilor geologice sau a filoanelor. (< fr. pendagemétrie)
PANONIÁN, -Ă adj., s. n. (din) etajul inferior al pliocenului din bazinul panonic (subetajul superior al sarmațianului din Europa orientală). (< fr. pannonien)
PARALELOTROPÍSM s. n. mișcări de orientare paralelă a organelor vegetale cu direcția sursei de excitație luminoasă. (< fr. parallélotropisme)
PAVLOVÍSM s. n. orientare în medicină și psihologie bazată pe descoperirile lui Pavlov privind activitatea sistemului nervos central, pe interpretarea unității funcționale a organismului și a relațiilor dintre acesta și mediu. (< fr. pavlovisme)
PEDOCENTRÍSM s. n. orientare în pedagogie care afirmă că centrul activității instructiv-educative îl constituie copilul. (< ped3/o/- + centrism)
PERENIALÍSM s. n. orientare în pedagogia contemporană americană care, apreciind că nota specifică a naturii umane rămâne neschimbată, consideră că educația este un fenomen unic, mereu cu aceleași scopuri și funcționalități. (< amer. perennial, veșnic + -ism)
PERÍLA s. f. plantă anuală din familia labiatelor, din Extremul orient, păroasă, cu frunze alungite și flori albe, conținând ulei volatil și gras. (< germ. Perilla)
PERPLÉX, -Ă adj. surprins, profund uimit; dezorientat. (< fr. perplexe, lat. perplexus)
PILOTÁ vb. I. tr. 1. a conduce o (aero)navă, o locomotivă, o mașină etc. ca pilot1. 2. a conduce un vehicul sau o navă în condiții speciale. ◊ (fig.) a dirija, a călăuzi, a ghida. ◊ (fig.; despre o știință) a orienta o disciplină prin noțiunile și metodele proprii. II. intr. (despre nave, trenuri) a merge mai încet, cu precauție, datorită nesiguranței drumului. (< fr. piloter)
PLAGIOTRÓP, -Ă adj. (depre plante, organe vegetale) cu orientare oblică sau orizontală față de direcția excitației; târâtor. (< fr. plagiotrope)
POLITEHNIZÁRE s. f. orientare a învățământului de cultură generală către dezvoltarea cunoștințelor tehnice și spre formarea unor deprinderi practice în diverse ramuri ale tehnicii. (după rus. politehnizațiia)
POLÍTIC, -Ă I. adj. referitor la politică. ♦ nivel ~ = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme; om ~ = cel care își desfășoară activitatea în domeniul politicii (II, 1); drepturi če = drepturi referitoare la participarea cetățenilor la viața obștească și la conducerea treburilor societății II. s. f. 1. activitate a claselor, a grupurilor sociale în raport cu statul, determinată de interesele și de scopurile lor; activitate a organelor puterii și conducerii de stat în domeniul treburilor publice interne și externe. 2. tactică, comportare, abilitate folosită de cineva pentru a-și atinge scopul. (< fr. politique, lat. politicus, gr. politikos, /II/ politike)
POLITIZÁ vb. tr. a orienta ceva sau pe cineva în sens politic; a da caracter politic. (< fr. politiser germ. politisieren)
POP-ART s. n. curent în arta plastică contemporană (din Anglia și SUA) care, considerând că mediul actual al omului îl formează marile aglomerații urbane nenaturale, postulează întoarcerea spre o nouă orientare realistă, introducând în compoziții colaje, obiecte de uz cotidian, de tehnică modernă etc. (< amer. pop' art)
POZIȚIONÉR s. n. (tehn.) dispozitiv care permite orientarea ușoară și menținerea ansamblelor de piese metalice într-o anumită poziție. (< fr. positionner)
PREZENTÍSM s. n. tendință, orientare în filozofia istoriei care neagă posibilitatea unei cunoașteri istorice obiective și autentice, reducând știința istoriei la o proiectare în trecut a mentalităților și năzuințelor prezentului. (< engl. presentism)
PROBABILIORÍSM s. n. orientare etică potrivit căreia din două opinii morale trebuie urmată numai aceea care este mai probabilă. (< it. probabiliorismo)
PROFESIOLOGÍE s. f. studiu al condițiilor sociale, psihice și tehnice privind necesitățile orientării profesionale. (< profesie + -logie)
PROSPECTÍV, -Ă I. adj. referitor la prospectivă. II. s. f. 1. cercetare sistematică a viitorului, pornind de la analiza influenței conjugale a cauzelor de ordin tehnic, științific, economic etc. 2. (p. ext.) atitudine ideologică, politică, culturală etc., mod de gândire și acțiune cu caracter previzional, orientat spre explorarea viitorului. (< fr. prospectif, /II/ prospective)
PROSPICIÉNT, -Ă adj. care dă, privește către un anumit loc; orientat, într-un anumit fel, către ceva. (< it. prospiciente, lat. prospiciens)
PSIHOSOMÁTIC, -Ă I. adj. referitor la psihosomatică; somatopsihic. II. s. f. orientare în medicină care explică maladiile fizice, tulburările morbide ca răsunet somatic al unor disfuncții sau a unor cauze extreme stresante. (< fr. psychosomatique)
RÁMIE s. f. plantă textilă din familia urticacee, originară din Extremul orient. ◊ fibră, foarte suplă și rezistentă, extrasă din tulpina acestei plante. (< fr. ramie)
RÁMPĂ s. f. 1. teren înclinat, privit în sensul în care urcă. ◊ porțiune din traseul unei căi ferate sau a unui drum în pantă urcătoare. 2. platformă amenajată în stații pentru încărcarea și descărcarea vagoanelor de cale ferată. ♦ ~ de lansare = suport echipat cu diferite dispozitive de orientare și ghidare de pe care se lansează avioanele catapultate sau rachetele. 3. balustradă la o scară sau la un pod. ◊ barieră. 4. partea din față a unei scene de teatru, unde sunt instalate luminile. ♦ a vedea lumina ĕi = a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului; a chema la ~ = a cere prin aplauze revenirea artiștilor pe scenă. 5. compartiment din melcul urechii interne; scală (2). (< fr. rampe, germ. Rampe)
REALÍSM s. n. 1. curent în filozofia scolastică care susținea că noțiunile generale ar avea o existență reală, obiectivă, precedând existența lucrurilor individuale. ◊ concepție care recunoaște că lumea este o realitate independentă de subiectul cunoscător. ♦ ~ critic = denumire a mai multor curente din filozofia contemporană care recunosc realitatea lumii externe, dar interpun între subiect și obiect „datul” sau „esențele”, ajungând la concluzii agnostice sau idealist-obiective; ~ naiv = materialismul spontan al vieții cotidiene, convingerea izvorâtă din practica vieții, potrivit căreia lucrurile există independent de conștiința omenească și se reflectă în ea. 2. curent în artă și literatură care promovează înțelegerea adâncă și redarea realității obiective în trăsăturile ei tipice; orientare, tendință generală a artei din toate timpurile de a reflecta veridic realitatea. ◊ noul ~ = curent artistic mărturisind predilecție pentru folosirea nemijlocită a obiectelor aflate în preajma artistului (afișe decupate, fragmente de fotografii sau texte, tuburi de culoare etc.), care se aplică prin lipire pe tabloul-obiect. 3. atitudine care ține seama de realitate, simț al realității. (< fr. réalisme)
RECICLÁ vb. tr., refl. 1. a(-și) completa cunoștințele prin reciclare (1); a-și schimba orientarea. 2. a prelucra anumite deșeuri în vederea refolosirii lor. (< fr. recycler)
RECONSTRUCȚIONÍSM s. n. orientare în pedagogia contemporană americană, care susține că esența educației trebuie s-o constituie orientarea tinerilor spre un program de reforme sociale în vederea unei reconstrucții a societății într-un spirit democratic. (< reconstrucție + -/on/ism)
REFLÉCT, -Ă adj. (despre ramuri, frunze etc.) orientat în afară și în jos. (după fr. reflet)
REORIENTÁ vb. tr., refl. a (se) orienta într-o nouă direcție; a (se) readapta. (< fr. réorienter)
REPÉR s. n. 1. semn servind pentru orientare. ◊ (fig.) criteriu de recunoaștere, de orientare. 2. (tehn.) semn trasat pe suprafața unei piese pentru orientare. ◊ fiecare dintre piesele componente ale unui ansamblu. 3. (mat.) sistem de referință pentru o dreaptă în raport cu care, cu ajutorul unui sistem de coordonate, poate fi determinat orice punct al dreptei. (< fr. repère)
RESTAURÁȚIE s. f. 1. restaurare; (spec.) perioadă în istoria unor state, prin readucerea pe tron a dinastiilor înlăturate în urma unor revoluții, lovituri de stat etc. 2. stil în arta franceză din epoca restaurației Burbonilor (1814-1830), care menține inspirația din arta antichității, dar care, sub influența romantismului, manifestă interes și pentru stilurile naționale ale goticului și Renașterii. ◊ perioadă în istoria literaturii engleze, între 1660 și 1702, care se manifestă ca o reacție față de literatura fantezistă, sclipitoare, a Renașterii elisabetane, orientându-se spre clasicism. (< fr. restauration, lat. restauratio)
REVOLÚȚIE s. f. I. 1. (fil.) etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde, schimbări radicale, esențiale, orientate de la inferior la superior, de la vechi la nou, asigurând realizarea progresului într-un ritm rapid. ♦ ~ socială = acțiune socială de transformare radicală calitativă a societății, prin care se realizează trecerea de la o formațiune inferioară la alta superioară; ~ culturală = proces de transformare radicală în domeniul ideologiei și culturii, care însoțește o revoluție socială. 2. ~ industrială = proces complex de transformare calitativă a bazei tehnice a producției; ~ tehnico-științifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forțelor de producție, prin dezvoltarea accelerată a științei și tehnicii, prin perfecționarea proceselor tehnologice. 3. (fig.) schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală. II. 1. mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altuia. 2. (mat.) mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. 3. schimbare geologică a scoarței terestre. 4. (fiz.) mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă. ◊ mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. (< fr. révolution, lat. revolutio, germ. Revolution)
RÍCȘĂ s. f. trăsurică cu două roți, trasă de un om, în unele țări din orient. (< engl. ricksha, germ. Riksha)
RITUÁL, -Ă I. adj. referitor la rituri; făcut după anumite rituri; ritualic. II. s. n. punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit; ceremonial religios. ◊ act magic cu implicații folclorice, având ca obiect orientarea unei forțe oculte, malefice sau benefice, către o acțiune determinată, după anumite reguli; rit (1). (< fr. rituel, it. rituale, lat. ritualis)
SAÍGA s. f. antilopă din orient cu botul mare, cocoșat. (< fr. saïga)
SAMPÁN s. n. mică navă cu vele în Extremul orient pentru traversarea fluviilor și comunicația între insule. (< engl., fr. sampan)
SCOTOTAXÍE s. f. orientare pozitivă a organelor vegetale către întuneric. (< fr. scototaxie)
SCOTOTROPÍSM s. n. tropism cauzat de obscuritate, cu orientare spre întuneric. (< fr. scototropisme)
SELENODÓNT, -Ă I. adj. (despre molarii rumegătoarelor) care prezintă în stadiul adult încrețituri semilunare orientate longitudinal spre suprafața coroanei. II. s. n. pl. subordin de mamifere paricopitate rumegătoare: girafa, cămila și lama. (< fr. sélénodonte/s/)
SEMIÁXĂ s. f. 1. porțiune dintr-o axă orientată într-unul din cele două sensuri ale acesteia. 2. jumătate din lungimea axei unei curbe plane închise sau a unui corp de revoluție generat de o asemenea curbă. (< semi- + axă)
SEMIÓTIC, -Ă I. adj. referitor la semiotică. II. s. f. știință care studiază semnele, indiferent de natura acestora; studiul simbolurilor; semiologie (2). ◊ orientare în gândirea teoretică contemporană care studiază fenomenele de semnificare și procese de comunicare. (< fr. sémiotique)
SENS s. n. 1. înțeles, semnificație, accepție (a unui cuvânt). ♦ într-un anumit ~ = dintr-un anumit punct de vedere. ◊ conținut. 2. rost, noimă, rațiune. 3. direcție, orientare.. ♦ ~ unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență. 4. (mat., fiz.) fiecare dintre cele două posibilități de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune. (< fr. sens, lat. sensus)
SHED ED/ s. n. (constr.) formă de acoperiș disimetrică, în dinți de ferăstrău, cu luminatoarele orientate spre nord, spre a avea în interior lumină uniformă. (< engl. shed)
SIAMÉZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Siam. II. adj. referitor la Siam (Thailanda). ♦ frați ĩ sau surori ĕ = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite; (fig.) prieteni nedespărțiți; pisică ~ă = rasă de pisici cu ochi albaștri, cu părul cafeniu, mătăsos și coada scurtă, originară din Extremul orient. III. s. f. 1. limbă vorbită de siamezi. 2. fotoliu dublu cu spătarele îndreptate în sens opus. (< fr. siamois)
SOCIAL-DEMOCRAȚÍE s. f. curent ideologic și politic de orientare marxistă de la sfârșitul sec. XIX, care susținea interesele muncitorimii, pe baza căruia s-au format partidele socialiste. (< fr. social-démocratie)
SOCIOLOGÍSM s. n. orientare ideologică ce tinde să subordoneze sociologiei cercetarea întregii realități sociale. ♦ ~ vulgar = denumire generică pentru diferite forme de interpretare simplistă a fenomenelor culturii spirituale, constând în ignorarea specificității și relativei independențe a suprastructurii față de baza economico-socială. (< fr. sociologisme, rus. soțiologizm)
SOCRATÍSM s. n. orientare a gândirii filozofice spre subiect, spre om, spre problemele gnoseologice și morale, proprie lui Socrate, care considera că adevărul poate fi descoperit prin reflecție filozofică și prin maieutică. (< Socrate + -ism)
SODOKÚ s. n. boală infecțioasă din Extremul orient, cauzată de un spirochet transmis prin mușcătura de șobolan, și manifestată prin febră și erupții cutanate. (< fr., engl. sodoku)
SOFÍSTIC, -Ă I. adj. (despre judecăți) bazat pe un sofism; fals, eronat. II. s. f. 1. folosirea în discuție sau în demonstrații a unor raționamente greșite și a sofismelor, cu scopul de a denatura adevărul. 2. arta și orientarea filozofică a sofiștilor. (< fr. sophistique, lat. sophisticus)
SOFÓRĂ s. f. arbore originar din Extremul orient, cu frunziș bogat, care înflorește târziu; salcâm japonez. (< fr., lat. sophora)
SOGDIÁNĂ s. f. limbă din familia limbilor iraniene, aparținând grupului oriental. (< fr. sogdian)
STRUCTURALÍSM s. n. 1. denumire generică, diverse orientări metodologice și epistemologice contemporane, care privesc obiectele ca sisteme, ansambluri de elemente organizate, ce pot fi recompuse și transformate prin anumite procedee operaționale. 2. curent în lingvistica contemporană care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și istoria societății, privind-o ca pe un sistem unitar de relații (fonetice și gramaticale) ce se condiționează reciproc. 3. gestaltism. (< fr. structuralisme)
SVÁSTICĂ s. f. 1. cruce cu brațe egale și îndoite la capăt în unghi drept, simbol religios la unele popoare orientale. 2. emblemă politică de această formă, la naziști. (< germ. Swastika, fr. svastika)
SWAHILI [SUAÍLI] s. n. limbă bantu cu caractere arabe, în Africa orientală (Kenya, Tanzania). (< fr. swahili)
TAMARICACÉE s. f. pl. familie de (semi)arbuști originari din orient: tamarisca. (< fr. tamaricacées)
TÁPĂ s. f. 1. (mar.; tehn.) capac cu care se acoperă o deschizătură, gura unui tun. 2. tăietură la baza arborilor pentru a le orienta direcția de cădere la tăiere. 3. scobitură la capătul elementelor de construcție din lemn, pentru a le putea îmbina. (< fr. tape)
TAȘÍSM s. n. direcție în pictura abstractă de după cel de-al doilea război mondial, originală în practica diviziunii culorii în tonuri pure, specifică neoimpresionismului, ca și în unele tendințe, precum cele ale picturilor extrem-orientale, în care hazardul intervine ca un element creator al structurării imaginii. (< fr. tachisme)
TEHNOCRATÍSM s. n. orientare în politologia și sociologia contemporană potrivit căreia rolul în conducerea societății trebuie să revină nu factorilor politici (parlament, guvern), ci păturii tehnicienilor, specialiștilor în diferite ramuri ale științei. (< fr. technocratisme)
TEHNOLOGÍSM s. n. orientare sociologică contemporană care acuză societatea „industrială” sau cea „de consum” de alterarea personalității umane, a cunoașterii și a creației de valori în domeniul umanistic, al artei etc., datorită excesului tehnologic. (< fr. technologisme)
TELEONOMÍE s. f. 1. teleologie (2). 2. (biol.) concept desemnând finalitatea prezentă în organismele vii. ◊ mod de explicare științifică a comportamentului orientat al sistemelor organice. ◊ mecanism de reglare celulară determinat în mod obiectiv de anumite legități. (< fr. téléonomie)
TEMATOLOGÍE s. f. 1. orientare în critica literară axată pe analiza temelor unei opere. 2. ramură a literaturii comparate având ca obiect studiul temelor, al istoriei și al circulației lor în literaturile popoarelor. (< fr. thématologie)
TENDÍNȚĂ s. f. 1. dispoziție firească pentru ceva; înclinare, aplecare; năzuință. 2. reflectare în opera de artă a concepției despre lume a autorului, a atitudinii lui față de realitatea prezentată. 3. forța care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. 4. (p. ext.) orientare, direcție. (< fr. tendance)
TERMOTROPÍSM s. n. reacție de orientare ori de deplasare care se observă la animale sau la unele plante, provocată de variațiile de temperatură. (< fr. thermotropisme)
TETRAPÍL s. n. portic cu patru deschideri, la încrucișarea centrală de drumuri a orașelor din orient din epoca romană. (< fr. tétrapyle)
TIÁRĂ s. f. 1. acoperământ de cap purtat de regii vechilor perși, ai parților și ai altor popoare orientale. 2. mitră papală, din trei coroane suprapuse. (< fr. tiare, lat. tiara)
TOPOTAXÍE s. f. mișcare de orientare a plantelor în funcție de izvorul de excitație; topotropism. (< fr. topotaxie)
TRADIȚIONALÍSM s. n. atașament față de tradiție. ◊ orientare social-politică și culturală îndreptată spre considerarea nediferențiată, necritică a valorilor tradiției. ◊ tendință, mai ales în planul culturii, de suprasolicitare a elementelor tradiției, înțelese ca valori de sine, fără selecționare critică și fără interpretarea lor prin prisma noilor valori produse de evoluția social-culturală. (< fr. traditionalisme)
TRAFALGÁR s. n. covoraș cu subiecte orientale naive. (< Trafalgar, n.pr.)
TREPÁNG s. m. holoturie mare, comestibilă, în Extremul orient. (< fr. trépang)
TROPÍSM s. n. 1. tendință de orientare a organismelor vii în funcție de un agent fizico-chimic. 2. proprietate a anumitor substanțe, introduse în organisme vii, de a se localiza în anumite organe; taxie. (< fr. tropisme)
TURBÁN s. n. învelitoare de stofă, mătase sau pânză cu care își acoperă capul bărbații la unele popoare orientale. ◊ șal înfășurat de femei în jurul capului. (< fr. turban)
TURÉLĂ s. f. 1. dispozitiv blindat orientabil pe o navă de luptă, pe un tanc, avion etc., în care sunt așezate tunuri, mitraliere sau alt armament greu. 2. (cinem.) parte a camerei de luat vederi care asigură o schimbare rapidă a obiectivelor. (< fr. tourelle)
TUȚIORÍSM s. n. orientare etică probabilistică care afirmă că acțiunile umane nu trebuie să urmeze opiniile probabile, ci numai pe cele sigure. (< fr. tutiorisme)
TWILL TUIL/ s. n. stofă cu o țesătură în diagonală, înspicată, cu model oriental. (< engl. twill)
ULTRAÍSM s. n. 1. politică a acelora care pledează pentru măsuri extreme; părere extremistă. 2. mișcare literară de avangardă, de orientare suprarealistă, în Spania interbelică și în literaturile hispano-americane. (< sp. ultraismo, engl. ultraism)
UMANÍSM s. n. 1. mișcare culturală și orientare progresistă a gândirii din epoca Renașterii, apărută ca expresie a luptei împotriva feudalismului și scolasticii, care a însemnat o puternică afirmare a preocupării față de om, promovând, în opoziție cu ideologia și cultura medievală, o cultură militând pentru dezvoltarea multilaterală a personalității, pe baza culturii antice. 2. ansamblul ideilor și concepțiilor care exprimă aprecierea demnității și libertății omului, grija față de om și de valorile materiale și spirituale ale existenței sale, caracterizat prin cerința dezvoltării continue și multilaterale a personalității umane. ◊ (p. ext.) atitudine, manifestare umanitară sau umană. (< fr. humanisme, germ. Humanismus)
UNANIMÍSM s. n. orientare literară din Franța de la începutul sec. XX care își propunea să exprime în mod global diversitatea de sentimente și de impresii a unor largi grupuri umane. (< fr. unanimisme)
UNIÁT, -Ă s. m. f. membru al unei biserici creștine orientale care după marea schismă s-a reunit cu biserca catolică. (< fr. uniate)
VELORÍCȘĂ s. f. (în Extremul orient) ricșă trasă de un biciclist. (< velo/ciped/ + ricșă)
gîde (gîzi), s. m. – 1. Călău. – 2. Tiran. – 3. (Arg.) Judecător. Sl. (bg.) gidija „nebun, extravagant, temerar”, poate de origine orientală. Sec. XVII. Semantismul nu este foarte clar. După Cihac, II, 111, din ceh., pol. kat „călău”, ceea ce nu pare posibil. – Der. ghidan, s. m. (nume propriu de cîine), pentru a cărui variație vocalică cf. gîză-ghiză; ghidănac, s. n. (ciocan; ciomag); ghidălan, s. m. (vlăjgan); ghiduș, s. m. (caraghios, bufon), cu suf. -uș; ghidușesc, adj. (caraghios); ghidușie, s. f. (caraghioslîc). Ghiduș este considerat de Philippide, Principii, 64 și DAR ca der., de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 și la Scriban din mag. büdös „puturos”, de unde provine și săs. bidusch; și de Drăganu, Dacor., VI, 276-80, din mag. gidós „păstor de capre”, aluzie la un obicei popular de Crăciun. Nici una din aceste explicații nu ni se pare convingătoare.
gingirlíu (-íe), adj. – (Cafea) cu spumă, cum o preferă orientalii. Tc. cicili „drăguț, bun”, cf. gigea (Șeineanu, II, 188).
glas (glásuri), s. n. – 1. Cuvînt. – 2. Limbaj, cuvînt. – 3. (Înv.) Veste. – 4. (Înv.) Urare. – 5. Gamă la muzica orientală. – Megl. glas. Sl. glasŭ (Miklosich, Lexicon, 129; Cihac, II, 121; Conev 95), cf. bg. glas, ceh. hlas, pol. glos, rus. golos. – Der. glăsi, vb. (înv., a vorbi, a spune; înv., a cînta; Trans., a plînge, a se jelui), din sl. glasiti; glasnic, adj. (înv., faimos, celebru; înv., vocal); neglasnic, adj. (înv., consonant); glăsui, vb. (a vorbi, a rosti, a spune; a cînta, a plînge, a se jelui); glăsuitor, adj. (sonor); conglăsui, vb. (a vorbi în același timp; a coincide), format pe baza fr. consonner; conglăsuitor, adj. (conform).
glo- Rădăcină expresivă, ce pare a indica ideea de „a bălmăji” sau „a clefăi”, ca și ideea de „obiect rotund”. – Var. glog-, golo(g)-. Creație spontană, pînă la un punct paralelă cu cele identice bulb-, cloc- (› colc-), fîlf-, etc. Prin intermediul repetiției (glog-, golg-), ajunge să coincidă cu rădăcina expresivă gog-, care apare adesea cu infixul nazal (gong-) sau expresiv (golg-). În loc de repetiție se poate produce în anumite cazuri o alternanță consonantică, cf. glod, glonț. Der. glogozi, vb. (a încurca; a bălmăji), cuvînt care, după Cihac, II, 122 și DAR, ar proveni din sl. glagolati „a vorbi”; glogozeală, s. f. (încurcătură, dezordine, larmă); golgotină (var. gorgotină), s. f. (fruct necopt; verdeață), cf. bolbotină; holoboacă, s. f. (femeie vorbăreață; Trans., țuică); glojdan, s. m. (măcriș, Rumex acetosa); glojdeală, s. f. (Arg., crăpelniță); glojdi, vb. (Arg., a înfuleca, a mînca); glojdean, s. m. (pănușă de porumb), der. expresiv de la glod; goldan (var. gîldan, ghioldan, gorgană, holdan), s. m. (varietate de prun, Prunus insititia), cf. corcoduș de la colc- (după Pascu, Arhiva, XXV, 198 și Bogrea, Dacor., IV, 819, din fr. (reine-)Claude, a cărui der. este puțin probabilă); golgoasă (var. gorgoază, borboasă, grîngoașe), s. f. (fruct necopt); golomoț (var. golomoc, g(o)lomoz, gălămoz), s. n. (ghemotoc, bulgăre, cocoloș; grunz; larmă, dezordine; ceartă, scandal; tencuială), al cărui ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu moloz, și a cărui legătură cu glonț este evidentă (după DAR de aceeași origine ca gămălie; după Skok 68, din sb. glomazan „nesuferit”); g(o)lomozi (var. golomoși, holomoci, gomoloți, etc.), vb. (a bălmăji; a amesteca; a ghemotoci); gălătuș, s. m. (cocoloș; chiftea; pietricică; buștean; lovitură de pumn); îngălmăci (var. îngăimăci), vb. (a rătăci; a orienta greșit; a încurca, a încîlci), a cărui var. indică o încrucișare cu îngăima; îngălmăceală, s. f. (larmă, încurcătură); glămujdi (Mold., var. Trans., grămujdi, grămujda, grîmji), vb. (a bombăni, a bodogăni). – Cf. glod, glonț, gogă, gologan.
gógă (-gi), s. f. – 1. Nucă. – 2. Baubau, sperietoare. Creație expresivă, cf. cocă. Coincide cu alte formații de același tip, ca alb. gogë „baubau”, mag. gogó „nucă”; este interesantă coincidența cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boabă, fruct rotund” și de „fantasmă”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc față de cocă. După DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 și Pușcariu, Lr., 265 îl pun în legătură pe gogă cu alb. Caracterul expresiv al acestor formații a fost indicat încă de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. După Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop. Der. goagă, s. f. (popic, bilă); gogea, s. f. (bulgăre de sare gemă); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevușcă, pește mărunt); gogi, vb. (a curăța de nuci); goglează (var. gogle(a)z), s. f. (coajă, pieliță; talaj; bagatelă), pentru a cărui der. cf. cocleț (primul sens pare a fi în legătură cu gogi, al doilea cu gogoașe „minciună”; DAR menționează mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); gogleț, s. m. (prost, tont), cf. mag. gágó (DAR crede că mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. γεγές, alb. gegë „albanez din nord”; gogoloș (var. boboloș), s. n. (grunz, bulgăre), cf. cocoloș; gogon, s. n. (boabă; bilă, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogoneț, adj. (gogonat; umflat; exagerat, ieșit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de roșie); gogoroană, s. f. (Trans., bomboană); gogoriță, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasă, s. f. (sperietoare, baubau); gorgună (var. gorgoană), s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzică orientală) și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incertă); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior și în același timp reduplicare expresivă de la goni, al cărui sens primar trebuie să fi fost „a da dracului”; gojgar, s. n. (groapă), a cărui der. nu este clară, dar. cf. goagă, goță, s. f. (Trans., sperietoare); goțoi, s. m. (Trans., mască ce se scoate în procesiunea de Sfîntul Gheorghe). – Cf. gogoașe, gogoman, gurgui.
gorgán (gorgáne), s. n. – 1. Movilă înălțată deasupra unui mormînt străvechi. – 2. Movilă. Cuvînt oriental, provenind din per. gorkhânah „monument funerar” (Miklosich, Fremdw., 103), intrat în rom. prin tc. kurgan (Șeineanu, II, 191; Iordan, BF, I, 130; Bogrea, Dacor., III, 460), sau prin sl. (rus. korgan, Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 282; DAR, cf. rut., pol. kurhan).
grec (gréci), s. m. – Persoană care face parte din populația Greciei. – Mr. grec. Lat. Graecus (Pușcariu 733; REW 3832), cf. it. greco, fr. grec, sp. griego. Apare din sec. XVI. – Der. grecesc, adj. (grec); greacă, s. f. (rar, grecoaică); grecoaică, s. f. (femeie din Grecia); grecotei, s. m. (grec, termen depreciativ); grecoman, s. m. (grec, termen depreciativ); grecie, s. f. (înv., limba greacă); grecește, adv. (în greacă; asemeni grecilor); grecism, s. n.; greciza, vb., din fr. greco-, în comp. ca greco-oriental, greco-român (grec; ortodox).
halimá (halimále), s. f. – 1. Titlu al colecției de povești orientale, mai cunoscută ca O mie și una de nopți. – 2. Basm, poveste, snoavă. – 3. Încurcătură, încîlceală, confuzie. Arab. âlima „balerină” (› fr. almée, sp. almea), prin intermediul ngr. χαλιμά (Șeineanu, II, 200; Lokotsch, 800; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 220). Sensul 3 este firesc, dată fiind complicația poveștii. Se pare că Graur 161 se înșală interpretîndu-l ca „hărmălaie”, pe care îl explică prin țig. halema, de la ha- „a mînca”.
huideó interj. – Se folosește pentru a alunga porcii; de asemenea, pentru a reda condamnarea violentă a unui act reprobabil. – Var. huidea, hîido, huido. Coincide cu bg., sp. ujdo, ar putea fi de origine orientală. – Der. huidui, vb. (a alunga porcii; a fluiera în semn de batjocură violentă; a condamna); huiduială, s. f. (acțiunea de a huidui); huiduitură, s. f. (huiduială); huidumă, s. f. (porc, canalie, ticălos), cuvînt care a fost glosat și explicat în diverse moduri (de la huium, var. a lui duium, după DAR; de la hadîm, după DAR; de la hadîm, după Scriban); haidumă, s. f. (Arg., țăran).
iacínt (iacínți), s. m. – 1. Zambilă. – 2. Narcisă (Hyacinthus orientalis). – Var. iachint. Ngr. ὑάϰινθος (sec. XVII) și modern din fr. hyacinthe. Var. este înv.
iașmác (iașmácuri), s. n. – Văl cu care își acoperă fața femeile din orient. Tc. yasmak (Tiktin). Sec. XIX, rar, înv. Cf. ngr. γιασμάϰι.
ORIENTALIZÁT adj. v. orientaliza. [MDN]
láibăr (láibăre), s. n. – 1. Vestă, jiletcă. – 2. Veșmînt lung, caracteristic unor evrei din orient. Săs. leibel (Borcea 195). – Der. laibărac, s. n. (veston, scurtuc), din germ. Leiberrock, prin substituire cu suf. -ac (Pușcariu, Jb., XVIII, 118).
lástră (lástre), s. f. – Postav de lînă, de proveniență orientală. Origine necunoscută. După Tiktin și Scriban, din it. lastra „piatră de pavaj, placă”, caz în care sensul inițial ar fi de „împărțit în pătrate”; dar această ipoteză nu merge cu originea orientală a cuvîntului și cu produsul. Sec. XVII, înv.
lávră (lávre), s. f. – 1. Comunitate sau mănăstire de călugări de rit oriental, care trăiesc în chilii individuale. – 2. Adunare zgomotoasă, hărmălaie, harababură. Ngr. λαύρα, parțial prin intermediul sl. (bg., rus., sb.) lavra (Tiktin; DAR; cf. Vasmer, Gr., 38). Sensul al doilea se datorează unei confuzii cu havră. – Der. lavriot, s. m. (călugăr care aparține la o lavră).
libadeá (libadéle), s. f. – Mantou, pardesiu oriental. Tc. libade (Șeineanu, II, 236; Lokotsch 1317), cf. bg., sb. lebade. Sec. XVIII. înv.
libárcă (libắrci), s. f. – Insectă (Periplaneta orientalis). Bg. hlebarka, de la hleb „pîine” (Conev 52; Scriban).
locmá (locmále), s. f. – 1. Prăjitură orientală semănînd cu uscățelele. – 2. Sinecură; mîncare bună. – Mr. locmae. Tc. (arab.) lokma (Șeineanu, II, 239; Meyer 231; Lokotsch 1335), cf. ngr. λοϰμᾶς, bg., sb. lokma, alb. lokmë.
macát (macaturi), s. n. – Cuvertură. – Mr. măcate. Tc. macad (Șeineanu, II, 240; Lokotsch 1370; Ronzevalle 163), din arab. mak’ad „loc de stat”, pentru a se familiariza, în orient se primește un loc pe patul turcesc; cf. ngr. μαϰάτι, bg., sb., pol. makat.
mag (mági), s. m. – 1. Magician. – 2. Astrolog, sol.., (religie) rege din orient. – Mr. mag. Ngr. μάγος, cf. bg. mag; și, în parte, din lat. magus. – Der. magie (var. înv. maghie), s. f., din lat. magia, gr. μαγεία, (sec. XVII) și, modern, din it. maggia, fr. magie; magic, adj., din fr. magique; maghicesc, adj. (înv., magic).
mantá (mantále), s. f. – Mantie, mai ales pentru militari. Fr. manteau, printr-un intermediar puțin sigur, poate oriental, cf. ngr. μαντί (direct, precum carreau › cara, după Tiktin, e îndoielnic, deoarece cunoaștem și mai puțin drumul parcurs de car(e)a; din pol. manta „mantilă” după Cihac, II, 168 e dificil semantic și fonetic; rut. mantá, adus de Scriban, ar putea proveni din rom.). E dubletul lui mantă, s. f. (mantou), din fr. mante, al lui mantel, s. n. (mantie de damă), din it. mantello, înv.; al lui mantou, s. n. (palton de damă), direct din fr. manteau; al lui mantilă, s. f. (înv., mantou; șal), din sp., prin intermediul fr. mantille; și al lui mantie, s. f. (mantou), din sl. manŭtija, sb., rus. mantija (Cihac, II, 186: Vasmer, Gr., 95; Conev 108). Toate aceste cuvinte duc la lat. med. mantum, ngr. μαντίον, cf. REW 5326. Mantană, s. f. (fustă, jupon), cuvînt folosit de Ollănescu-Ascanio și ignorat de toate dicționarele, pare să aparțină aceleiași familii.
MĂSLÁD s. n. Fructul foarte toxic al unei plante orientale (Anamirta cocculus), întrebuințat, amestecat cu miez de pâine, pentru a ameți și a omorî peștii. – Magh. maszlag (sb. maslak < tc.).
octoíh (octoíhuri), s. n. – Culegere de imnuri care conține cîntece scrise în cele opt tonuri ale muzicii orientale. Mgr. ỏϰτώηχος, parțial prin intermediul sl. oktoiku, cf. Vasmer, Gr., 104.
pălimár (pălimáre), s. n. – 1. Balcon, foișor. – 2. Balustradă, parmalîc. – 3. Balustru. – Var. (înv.) polimar, (Munt.) palimac. Ngr. πολυμερής „multilateral”, din cauza orientării sale în diferite direcții. Forma primitivă, polimar, a fost asimilată cu pălămar „frînghie” și „paracliser”. Sec. XVIII.
panzéhru (-ruri), s. n. – Bezoar, piatră formată în organele unor animale considerată de medicii orientali ca un antidot. Tc. panzehir, din per. badzehr (Tiktin), de unde sp. bezoar, fr. bézoard. Sec. XVII, înv.
pestréf (pestréfuri), s. n. – Preludiu în muzica orientală. Tc. peșrev (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
piláf (piláfuri), s. n. – Orez fiert cu unt, mîncare orientală. Mr. pilaf, megl. pileaf. Tc. pilav (Roesler 601; Șeineanu, II, 295; Lokotsch 1656; Roonzevalle 59), cf. ngr. πιλάφι, bg. pilav, it. pilao, fr. pilaf, pilaw. – Der. pilafgiu, s. m. (mîncător de pilaf; turc), din tc. pilafci.
platán (platáni), s. m. – Arbore ornamental exotic (Platanus occidentalis, Platanus orientalis). – Mr. platan, megl. plătan. Gr. πλάτανος, parțial prin intermediul fr. platane; cf. Gáldi 230. Cf. paltin.
politíe (politíi), s. f. – 1. Stat, republică. – 2. Oraș. – 3. Conductă. – Mr. pulitie „oraș”. Mgr. πολιτεία. Sec. XVII, înv. E dublet al lui poliție, s. f., din it. polizia, fr. police, prin intermediul rus. policija (Cihac, II, 274; Tiktin). Der. politic, adj., s. m., din fr. politique, și mai înainte din ngr. πολιτιϰός; politică, s. f. (ideologie, doctrină; activitate), din ngr. πολιτιϰή (Murnu, 46; Gáldi 233); politicale, s. f. pl. (intrigi sau discuții politice), din ngr. πολιτιϰά; politicastru, s. m. (om fără orizont); politicesc, adj. (politic), înv.; politicește (var. politicamente), adv. (din punct de vedere politic); politician, s. m., din fr. politicien; politicianism, s. n. (orientare exclusivă și abuzivă către politică); politicos, adj. (civilizat), din ngr. πολιτιϰός (Gáldi 234), cf. sp. politicón; nepoliticos, adj. (necivilizat); politevsi, vb. (a măguli, a ademeni), din ngr. πολιτεύομαι (Tiktin), sec. XVIII, înv.; politefsi, vb. (înv., a fi în uz, a se folosi), dublet al cuvîntului anterior; politețe, s. f., din fr. politesse; nepolitețe (var. impolitețe), s. f. (lipsă de curtoazie); politr(i)uc, s. n. (comisar politic bolșevic), din rus. politruk. Der. de la poliție: polițai, s. m. (copoi, polițist), din germ. Polizei; polițienesc, adj. (propriu poliției), prin intermediul unui adj. *polițian, ca politician, gardian; polițist, adj. (polițienesc; s. m., agent de poliție); polițaimaistru, s. m. (înv., comandant, șef de poliție), din germ. Polizeimeister, cf. rus. policijmejster.
potúri s. m. pl. – Pantaloni orientali de postav alb cu fireturi. – Mr. puturi, megl. potur. Tc. potur (Șeineanu, II, 288; Loebel 77; Lokotsch 1678), cf. bg. potura (Conev 83), sb. potur.
pováță (povéțe), s. f. – 1. (Înv.) Călăuzitor, persoană care conduce. – 2. (Înv.) Acțiunea de a îndruma. – 3. Sfat, îndemn, orientare. Sl., cf. pol. powodca „călăuză”, rus. povodec „călăuză”, bg. povodica, din sl. povesti, povedą „a conduce” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 284; Weigand, BA, III, 109). Pentru fonetism (povață), cf. Graur, BL, III, 47. Legătură cu sl. pavĭcĭ „drum” (Crețu 358) este improbabilă. – Der. povăț, s. n. (Mold., sfat); povățui, vb. (a sfătui; a conduce, a călăuzi); povățuitor, s. m. (înv., comandant; sfetnic).
psalm (psálmi), s. m. – Imn religios.- Var. înv. psalom. Mgr. ψαλμός (Murnu 48), în parte prin intermediul sl. psalŭmŭ, psalomŭ. – Der. psalmist, s. m., din lat. psalmista, sec. XVIII; psălmui, vb. (a cînta psalmi); psalt, s. m. (cantor), din ngr. ψαλτης, mr. psaltu; protopsalt, s. m. (primul cantor), din ngr. πρωτοψᾶλτης (Gáldi 224); psalmodie, s. f. (cîntare monotonă a psalmilor), din fr. psalmodie; psalmodia, vb., din fr. psalmodier; psalterion, s. n. (vechi instrument muzical), din mgr. ψαλτήριον, cf. sl. psalŭtyrja; psălție, s. f. (slujba de cîntăreț); psaltire, s. f. (colecție de psalmi), din ngr. ψαλτήριον; psaltichie, s. f. (muzică vocală orientală), din ngr. ψαλτιϰή.
rahát (raháturi), s. n. – 1. (Înv.) Confort, huzur, tihnă, îndestulare. – 2. Preparat dulce oriental pe bază de sirop de zahăr amestecat cu puțină făină. – 3. (Vulgar) Murdărie, fecale. – Mr. rihate „tihnă”. Tc. (arab.) rahat (Roesler 601; Șeineanu, II, 299; Lokotsch 1684; Ronzevalle 98), cf. ngr. ραχάτι, bg., sb. rahat. Cu sensul 2, în locul tc. rahat-lokum; sensul 3 este m. – Der. rahagiu, s. m. (vînzător de rahat); rahagerie, s. f. (cofetărie).
răsărí (răsár, răsărít), vb. – 1. A încolți, a miji, a crește (o plantă, părul, coarnele etc.). – 2. A ieși stelele și luna. – 3. A-și croi drum, a se arăta. – 4. A se dezvolta, a crește (desprec copii). – 5. A se ivi, a se arăta pe neașteptate. – 6. A se trezi speriat. – 7. A-i trece prin cap. – 8. (Familiar) A se asemăna, a avea asemănare. – Mr. arsar, arsarire, megl. răsar, răsăriri. Lat. *resalĭre (Pușcariu 1440; REW 7540; Densusianu, GS, II, 322), cf. it. risalire, sp. resalir, port. resair. Sensul 8 se explică prin expresia glumeață seamănă, dar nu răsare, în care intră în joc cele două sensuri ale lui seamănă „este asemănător” și „a pune sămînța în pămînt”. – Der. răsărit, s. n. (ivirea soarelui; Levant, Est); răsărită, s. f. (înv., apariția soarelui); răsăritean, adj. (oriental); răsăritură, s. f. (tresărire). – Cf. sări.
rocmán (-ni), s. m. – (Bucov.) Locuitor al unei regiune orientale nedeterminate, cunoscut în mitologia populară prin bunătatea lui. – Var. rohman. Sl. rachmanŭ din arab. rahman „brahman” (Scriban).
șah (șáhi), s. m. – Suveran al Iranului. Tc. șah, cf. ngr. σάχης, sp. jaque. Este dubletul lui șah, s. n. (joc oriental), din germ. Schach, cf. rus. šah. – Der. șahist, s. m. (jucător de șah). – Comp. sacnasiu, s. n. (verandă, geamlîc, balcon acoperit), din tc. (per.) șahnișin „tron” (Șeineanu, II, 305), cf. ngr. σαχνισίνι; safterea, s. f. (fumăriță, Fumaria officinalis), var. sefterea, din tc. (per.) șahtere „sudoarea regelui”, cf. ngr. σαφτερές; șahmara(nd), s. n. (brocart), din tc. șah meram „miracol regesc”; șahzadea, s. m. (principe, fiu de șah), din tc. șahzade.
sálă (sắli), s. f. – Încăpere mare. – Var. Mold. șală. Mr. sală. Fr. salle, mr. din it., cf. ngr. σάλα. Fonetismul var. mod. este curios și se explică probabil prin analogie cu multe cuvinte orientale, care au pe ș în tc. și s în ngr. cf. șal, ngr. σάλι, șah, ngr. σάχης etc. -Der. salon, s. n., din fr. salon, mr. salone, din it. salone, cf. ngr. σαλόνι.
șalamangeá (-éle), s. f. – Țesătură orientală fină. – Var. șalamagea. Tc. șam-alacasi „mătase de Damasc” (Bogrea, Dacor., I, 286). Înv.
sálce s. f. – Sarsaparilă. – Var. salcie. Sp. zarzaparrilla, poate prin filieră orientală, cf. it. salsapariglia, germ. Salsaparille, și saparină.
șam s. n. – Pînză orientală de bumbac și in. – Var. șamă. Tc. Sam „Damasc” (Șeineanu, II, 334). – Cf. salamangea.
sarailíe (sarailíi), s. f. – Prăjitură orientală pe bază de miere și nuci. – Megl. sărliia. Tc. saraili (Șeineanu, II, 314).
saz (-zuri), s. n. – Instrument oriental de coarde. Tc. saz (Tiktin). Sec. XVIII, înv.
schimbeá (-éle), s. f. – 1. Stomac al rumegătoarelor. – 2. Ciorbă de burtă, fel de mîncare oriental din burtă sau măruntaie de miel. – Var. Mold. șchiombea. – Mr. schimbeu „stomac”. Tc. ișkembe (Șeineanu, II, 137), cf. bg. skembe.
sérta-férta adv. – De colo pînă colo, fără rost. Ngr. σύρτα-φέρτα (Tiktin; Horváth, Archivum Europae centro-orient., IV, 336; Gáldi 249), cf. tc. serta-ferta (Popescu-Ciocănel 41).
sevái (-iuri), s. n. – Țesătură orientală. – Var. suvai. Tc. sevayi (Șeineanu, III, 109).
sfineác (-éci), s. m. – (Banat) Varietate de carpen (Carpinus orientalis). Sl. svinjakŭ „de porc” (Tiktin), pentru că fructul său este păscut de porci.
sîngeápă (-gépe), s. f. – (Mold.) Cinzeacă, vas de formă specială din care se bea rachiu. – Var. sîngeap. Origine îndoielnică. Se consideră în general ca der. de la cinzeacă, datorită unei deformări greu de admis și pe care Candrea o explică drept etimologie populară sau mai curînd o asociere glumeață a lui sînge și apă. Această explicație e mai puțin acceptabilă, deoarece o apropiere nu se poate face decît între sînge și „vin”, ultimul nefiind consumat niciodată în vasul numit sîngeapă. Sl. są sądŭ „vas” (Cihac, II, 3250 nu este probabil, cf. Byhan 332. Pare cuvînt oriental.
stăpîn (-ni), s. m. – 1. Suveran, domn. – 2. Proprietar, posesor. – 3. Patron. – Megl. stăpǫn. Origine incertă. Este considerat de obicei drept der. din sl. stopanŭ (Miklosich, Fremdw., 127; Miklosich, Lexicon, 885; Cihac, II, 361; Lambrior 103; Tiktin; Conev 59; Candrea; Rosetti, GS, V, 158), cf. bg. stopan(in), sb. stopanin, alb. stopan „baci, sameș”. Pentru această ipoteză există două obiecții; prima se referă la dificultatea trecerii lui an › în într-un element sl., nu este de netrecut, cf. smîntînă, stînă. A doua, destul de serioasă, constă în faptul că aceste cuvinte sînt izolate în sl. și că lipsește corespondența cu familiile cunoscute, ceea ce duce la presupunerea că nu sînt la origine sl., ci împrumuturi, după unii din alb. sau poate din rom. Această circumstanță este destul de îngrijorătoare; și corespondența formală cu jupîn permite orientarea spre un cuvînt autohton (cf. Miklosich, Slaw. Elem., 10; Philippide, II, 14). Ipotezele emise pînă acum nu par fericite: din alb. štëpë „casă” (Papahagi, Notițe etimologice, 43); în loc de *istopanus, metateză improbabilă de la un lat. *hospitanus ‹ hospes (Laurian și Maxim; Barič, Albanorum. Studien, 13; Pușcariu, Dacor., III, 379; Capidan, Raporturile, 149; cf. Philippide, II, 733 și Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. *stipanus ‹ stips (Giuglea, Dacor., III, 610-6; cf. observațiile lui Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 339); din numele Stephanus, rege al Ungariei (B. Migliorini, Dal. nome proprio al nome commune, Ginebra, 1927, 311; cf. împotrivă Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. stephanus ‹ gr. στέφανος (Pușcariu, Dacor., VII, 456; Pușcariu, Lr., 286); de origine balcanică (Sandfeld 94). Der. stăpînă, s. f. (patroană, suverană); stăpînesc, adj. (de stăpîn); stăpîni, vb. (a avea în proprietate; a poseda; a guverna, a domni, a exercita puterea supremă; a domina, a supune; a struni, a împiedica, a reprima, a tempera; refl., a se domina, a se înfrîna); stăpînie, s. f. (înv., dominație, seniorie); stăpînire, s. f. (domnie, seniorie; proprietate, poziție; guvern, administrație, autoritate); stăpînitor, adj. (care posedă, care domină; s. m., proprietar, domn); înstăpîni, vb. (a da în posesie); nestăpînit, adj. (de nespus, neîmblînzit, irezistibil).
ștíră adj. f. – Stearpă. Gr. sau mgr. στεïρα (Philippide, II, 736; Diculescu, Elementele, 443; Rosetti, II, 123; Candrea), cf. alb. štiërrë, bg. štir, sb. štirka. Der. din lat. sterilis (Tiktin) pare mai puțin probabilă, înv., azi în Mold. Cf. Drăganu, Românii în veac. IX-XIV, 90 și Tamás, Arch. Eur. Centro-orient., II, 269. Se consideră de obicei drept împrumut din alb., datorită rezultatului, anormal în rom. s › ș; dar este mai probabil un intermediar sl. sau o contaminare cu știr, cf. știri „a usca”.
stívă (-ve), s. f. – Grămadă de obiecte ordonate. It. (ven.) stiva, prin intermediere orientală, cf. ngr. στοίβα, bg. stiva. – Der. stiva, vb. (a face stive); stivaj, s. n. (operație de încărcare a unei nave), din it. stivaggio.
strúngă (-gi), s. f. – 1. Deschizătură de ieșire din țarcul oilor, portiță prin care poate trece numai o oaie. – 2. Țarc, ocol la oi. – 3. Defileu, chei. – 4. Gaură, deschizătură. – 5. Strungăreață. – Mr., megl. strungă. De la strung, în sensul de „dispozitiv care execută frecare”, fiindcă strungă face ca oile să treacă frecînd stîlpul portiței sau pe ciobanul care așteaptă lîngă el. Pentru semantism, cf. sp. torno „instrument care face să treacă obiectele printr-un spațiu închis”, chiar dacă nucleul semantic al sp. este diferit. Sensul lui strung și strungă este același de „lucru care roade” și este natural, dacă ne gîndim că sursa comună este sl. strugati „a răzui”, cf. struji. Totuși pentru acest cuvînt s-au propus etimoane foarte diferite. Din a strînge „a închide” (Miklosich, Slaw. Elem., 47), dificil fonetic. – Din alb. strungë (Miklosich, Slaw. Elem. im Magyar, 35) e același lucru, deși alb., în opinia lui Miklosich, depinde de stragoń ‹ lat. stringĕre. Dintr-o rădăcină indoeurop. *strng- (Jokl, Sb. Wien, CLXVIII, I, 89; Barič, Albanorum St., I, 105); dintr-o rădăcină *sru- „a fugi” (Philippide, II, 735); din gr. στενυγά „îngustime” (Diculescu 198) sau *στρόγγα (Drăganu, Românii în veac. IX-XIV, 60; cf. Tamás, Archiv. Europ. Centro-orient, II, 269); dintr-o rădăcină tracică *struma „curgătoare” (Pascu, I, 191); cf. Scriban; din lat. ruga contaminat cu v. germ. stranga (Giuglea, Dacor., II, 340-3). În general se admite că este cuvînt foarte vechi și că în rom. s-a răspîndit în alte idiomuri balcanice și orientale, cf. Tiktin și Candrea, și Rosetti, II, 122. Uz general (ALR, I, 31). Der. strungar, s. m. (cioban care mînă oile prin strungă); strungăreață, s. f. (răritură la dință; ciubăr de muls oile). Din rom. provin negreșit toate formele cu infixul n, ca ngr. στρούγγα (Meyer, Neugr. St., II, 79; Murnu, Lehnw., 43), alb. strungë (Meyer 418), ceh., slov., rut. strunga, pol. strąga, mag. ezstrenga (Candrea, Elementele, 401), ven. strunga (Tiktin). Formele fără infix nazal (bg. străga, sb. straga) pot proveni și ele dintr-o formă anterioară nazalizării, cf. strug față de strung, sau din sl.
sugiúc (-curi), s. n. – Produs de cofetărie oriental, pe bază de nuci învelite în pastă de zahăr cu must. – Mr. sugiuc. Tc. sucuk (Șeineanu, II, 328; Ronzevalle 112), cf. ngr. σουτζούϰι, alb., bg. sudžuk.
șvab (-bi), s. m. – 1. German originar din Suabia, colonizat în Trans. și Banat în sec. XVIII. – 2. Gîndac (Blatta germanica). – 3. Insectă (Periplaneta orientalis). Sl. švabinŭ „din Suabia”. – Der. șvăboiacă, s. f. (femeie originară din Suabia); șvăbesc, adj. (propriu șvabilor).
tabulhaná (-ále), s. f. – Fanfară de muzică orientală. – Var. tabulhanea, da(b)ulhan(e)a. Tc. tab(i)lhane, dab(i)lhane (Șeineanu, II, 115, REW 8513), cf. sb. dambulhana, din arab. tabl › tc. daul (› daul, s. n., înv., fanfară; daulgiu, s. m., înv., muzicant). – Der. tabulhanagiu, s. m. (muzicant).
taclít (-te), s. n. – 1. Țesătură orientală de mătase dungată. – 2. Fîșie, cingătoare de mătase. Tc. takliht ‹ arab. taklid (Șeineanu, II, 341; Lokotsch 1198), cf. bg. taklit. Sec. XIX, înv.
tipsíe (-íi), s. f. – Tavă, disc de metal. – Mr. tăpsie, megl. tipsiiă. Tc. tepsi (Șeineanu, II, 361; Lokotsch 2056; Ronzevalle 43), cf. ngr. ταφι, bg. tepsiĭa. Cuvînt oriental care ar fi putut intra și prin cuman. tepsi (Kuun 125).
tărîm (-muri), s. m. – 1. Regiune, meleag. – 2. Regiune îndepărtată, lumea cealaltă. – 3. Teren, domeniu. Cuvînt oriental, cf. mag. terem „salon” (Cihac, II, 532; Meyer, Türk. St., I, 45), tc. tarim (Șeineanu, II, 350; Lokotsch 2039), din arab. tarima, cf. sp. tarima. Explicația prin lat. terranus (Lambrior 107) nu are valoare. Ultimul sens este artificial și înv., datorită influenței fr. terrain.
tarabulúș (-șe), s. n. – Țesătură orientală care se folosea ca turban. Tc. tarabulus „Tripoli” (Tiktin).
tălmăcí (-césc, -ít), vb. – 1. A interpreta, a traduce. – 2. A explica, a comenta. – 3. (Refl.) A se lămuri cu cineva, a clarifica. – Var. tîlmaci (și der.). Sl. tlŭmačiti (Cihac, II, 400), cf. sb., cr. tolmačiti, pol. tlomaczyć, mag. tolmácsol. Este cuvînt oriental, cf. cuman. telmać (Kuun 105). – Der. tălmăci, s. m. (interpret, traducător), din sl. tlŭmăcŭ, cf. rus. tolmač, germ. Dolmetsch; tălmăciar, s. m. (înv., interpret); tălmăcitor, s. m. (interpret); tălmăcitură, s. f. (înv., explicație, interpretare); tanaci, s. m. (interpret), din mag. tanács (Drăganu, Omagiu lui I. Bianu, București 1927, 137).
tahîn (-nuri), s. n. – Aliment oriental, terci de făină de susan. – Mr. tăhîne. Tc. tahin, din arab. tahin (Șeineanu, II, 243), cf. ngr. ταχίνι, bg. tahăn.
toiág (-iége), s. n. – 1. Par, baston. – 2. Cîrjă. – 3. Bîtă de cioban. – 4. Cîrjă pastorală. – 5. Baston ca însemn de autoritate. – 6. Sceptru. – 7. Sprijin, reazem. – 8. Lovitură cu bastonul. – 9. Lumînare de morți care se face de aceeași lungime cu cel răposat. – 10. (S. f. pl.) Numele a trei stele din constelația Orion. – Mr. tuiag(ă), megl. tuiagă. Sl. (sb.) toiaga, cf. bg. tojag (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 416; Conev 65; Byck-Graur, BL, I, 14); pare cuvînt oriental, cf. tc. toyaka. – Der. to(i)egi, vb. (a umbla, a cutreiera; a bate cu ciomagul).
tombatéră (-re), s. f. – 1. Un fel de căciulă orientală care se purta la începutul sec. XIX. – 2. Bătrîn retrograd. Ngr. τόν πατέρα „(care imită) pe tata” (Tiktin; Gáldi, Dict., 262).
topór (-oáre), s. n. – Bardă, secure. – Mr. tăpor, tupor. Sl. toporŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 417; Conev 66), cf. bg., slov., rut., rus., pol., mag. topor; pare a fi cuvînt oriental, cf. tc. teber. – Der. toporan, s. m. (înv., ostaș înarmat cu topor); toporaș, s. m. (violetă, Viola odorata, V. hirta, V. Jooi; plante, Tagetes patula, Delphinium consolida, Aquilegia vulgaris); toporășiu, adj. (violet, de culoarea toporașului); toporișcă, s. f. (teslă); toporiște (var. toporîște, mr. tăpăriște), s. f. (coadă de topor), din sl. (bg., rus.) toporište. Țig. sp. tober „topor” (Besses 159) ar putea proveni din rom. sau din tc.
tríncă s. f. – Trinchet, pînză de trinchet. Sp. trinca, fără îndoială prin mijlocire orientală.
túie s. f. – Plantă exotică (Thuja orientalis, T. occidentalis). Fr. thuja nume științific.
tutún (-nuri), s. n. – Tabac. – Var. Mold. tiutiun. Mr. tutune. Tc. tütün (Roesler 604; Șeineanu, II, 370; Lokotsch 2121), cf. ngr. τυοτούνι, bg., rus. tiutiun, sb. tutun. Este cuvînt oriental, cf. cuman. tutun „fum” (Kuun 125), aplicat posterior plantei. – Der. tutuni, vb. (a fuma); tutunărit, s. n. (dare asupra culturilor de tutun); tutungiu, s. m. (vînzător de tutun și de țigări), din tc. tütüncü (Ronzevalle 68); tutungioaică, s. f. (vînzătoare de tutun; fumătoare); tutungerie, s. f. (debit de tutun); tutuniu, adj. (de culoarea tutunului).
velínță (-țe), s. f. – Cergă, pătură, covor, cuvertură. – Mr. viledzà. De la Valencia (Schuchardt, Literaturblatt, 1893, 177; Meyer, Neugr. St., II, 17; Bogrea, Dacor., III, 738), prin mijlocire orientală, cf. ngr. βελέντσα, tc. velençe, alb. veljendzë, sb. velenca, pol. welenc. Der. din mag. Velencze „Veneția” (Miklosich, Fremdw., 135; Cihac, II, 452; Tiktin) pare mai puțin probabilă, cf. și bresc. valensana. Numele se datorează reputației vechilor țesături de Valencia. Ipoteza lui Pascu, I, 192 (tracul *vellenza, în legătură cu lat. vellus „lînă”) este de nesusținut. Este dubletul lui verincă, s. f. (Trans., covor). – Der. velințar, s. m. (vînzător de velințe).
SUBPÚS, -Ă, subpuse, adj. n. și f. (Reg., în expr.) Cu mâinile (sau brațele) subpuse = în poziție de repaus, cu brațele încrucișate pe piept și cu mâinile așezate subsuori; fig. în inactivitate. Cu picioarele subpuse = șezând cu picioarele îndoite sub corp (după moda orientală). – Din sub + pus.
zambílă (-le), s. f. – Plantă erbacee din familia liliaceelor (Hyacinthus orientalis). – Mr. zămbilă. Tc. zümbül (Roesler 592; Șeineanu, II, 382; Ronzevalle 96), cf. ngr. ζιμπίλι, alb. zümbül, bg., sb. zumbul.
zînă (-ne), s. f. – Fee. – Var. Mold. dzînă. Mr. dzină, megl. zǫnă. Lat. Dĭāna (Pușcariu 1942; REW 2624; Tiktin; Densusianu, GS, II, 312; Rosetti, Mélanges, 352), cf. alb. zanë, logud. yana (Atzori 185; Wagner 124), v. it., v. prov. jana, astur. xana (Menéndez Pidal, Rom., XXIX, 376), port. jā, toate cu sensul din rom. Der. din lat. dĭvῑna (Densusianu, Hlr., 102; Philippide, Principii, 138; Pascu, I, 80; Graur, BL, V, 95), fără a fi imposibilă, nu se potrivește cu celelalte rezultate rom. și romanice; totuși nu trebuie înlăturată posibilitatea unei contaminări a ambelor cuvinte, ținînd cont de prezența lui zîn, s. m. (zeu), cuvînt înv., pe care Tiktin îl consideră formație personală la Dosoftei, și a cărui legătură cu mr. dzin „ființă fantastică” nu a fost studiată (mr. poate fi oriental). Poate s-ar putea adăuga la cuvintele romanice deja pomenite sp. adiano. Der. zănatic (var. zănatec), adj. (țicnit, scrîntit, trăsnit), în loc de *zînatic, der. ca noptatic, prostatic (Philippide, Principii, 148), sau direct din lat. dianātĭcus (Hasdeu; Philippide, 1928; Pușcariu, Jb., XI, 65; Tagliavini, Arch. Rom., 103; Serra, Dacor., IX, 170; cuvîntul lat. apare în sec. V). Sînziene, s. f. pl. (iele, în mitologia populară; sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, din 24 iunie; drăgaică, Galium mollugo), cu var. mold. sîmziene, sîmzenii, sînzenii, probabil este urmașul unui lat. sanctae, Dĭānae, cf. calabr. santu Diana, cu formula de imprecație. Este posibil și chiar probabil, că s-ar fi produs o contaminare cu Sanctus Iohannes (Tiktin; Densusianu, GS, III, 433; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 180-83; REW 7569N), cu atît mai mult cu cît această sărbătoare este legată în toată mitologia europeană de obiceiuri folclorice și credințe străine creștinismului; dar numai această expresie lat. nu ajunge pentru explicarea cuvîntului rom. Formula sanctus dĭes Iohannis (Candrea, GS, III, 428; Candrea), imaginată pentru a evita dificultatea fonetică, nu convine, deoarece în rom. ne-am aștepta la sancta dĭes. Explicația bazată pe semis și dĭvῑna (Philippide, Principii, 97), nu are aparențe de probabilitate.
zof (zofuri), s. n. – Stofă orientală de lînă. Tc. zof (Șeineanu, II, 390). Înv.
BELLINI, familie de pictori venețieni. 1. Jacopo B. (c. 1400-c. 1470), autor de picturi religioase și de portrete. 2. Gentile B. (c. 1429-1507). Fiul lui B. (1). Portretist („Mahomed al II-lea”); compoziții în care evocă ambianța orientală. 3. Giovanni B. (c. 1430-1516). Fiul lui B. (1). Compoziții mitologice și religioase („Pietà”), caracterizate prin fermitatea desenului și perspectiva cromatică; a pus bazele școlii venețiene de pictură.
BEI (‹ tc.) s. m. 1. Titlu nobiliar în țările din orientul Apropiat și Mijlociu. A circulat și sub formele de beg și bek. 2. (În ev. med. în Imp. Otoman) Guvernator al unei provincii turcești sau al unui teritoriu supus turcilor. 3. (În sec. 19-20, în Turcia) Titlu acordat unor ofițeri superiori și unor înalți funcționari. 4. (Între 1705 și 1957, în Tunisia) Titlu purtat de conducătorul ereditar.
a fi picat din cer / din lună / din nori / din stele expr. 1. a fi dezorientat, a nu ști ce să facă. 2. a fi rupt de realitatea imediată.
BARCÁNĂ (‹ fr.) s. f. Dună caracteristică periferiei deșerturilor, în formă de potcoavă asimetrică cu convexitatea orientată perpendicular pe direcția vîntului, cu o înălțime medie de 15-20 m și o lungime de 200-800 m.
BARBU, Ion (pseud. literar al lui Dan Barbilian) (1895-1964, n. Cîmpulung), poet și matematician român. Prof. univ. la București. Lucrări în domeniul geometriei, algebrei și teoriei numerelor („Teoria aritmetică a idealelor”, „Grupuri cu operatori”). Ca poet, a debutat la „Sburătorul”. Versurile de început, parnasiene prin expresia solemnă, sentențioasă, dezvăluie un spirit dionisiac, o energie telurică. Baladele „După melci”, „Riga Crypto și lapona Enigel” trasfigurează un univers naturist, dînd valoare mitică anecdotei lirice. Evocator pitoresc și nostalgic al lumii balcanice („Isarlîk”). În ultima perioadă a creației, se orientează spre o lirică ermetică și inițiatică, țintînd puritatea esențelor („Joc secund”, „Uvedenrode”). Susținător al unei arte poetice intelectualiste, al unui lirism sublimat prin cerebralizare. Eseuri polemice, remarcabile prin dialectica paradoxală a ideației, prin rafinamentul expresiei. Traduceri din Shakespeare („Richard al III-lea”). M. post-mortem al Acad. (1990).
BARAOLT 1. Masiv muntos în SV Carpaților Orientali, în marele cot al Oltului (între defileele Tușnad și Racoș), limitat de M-ții Harghita și depr. Baraolt (la NV) și depr. Sfîntu Gheorghe (la S). Alcătuit din fliș (marno-grezos și grezos-calcaros) cu intruziuni de roci vulcanice. Alt. max.: 1.018 m (vf. Gurgău). Păduri de fag și stejar. Pășuni. Expl. de lignit (Valea Crișului, Sf. Gheorghe). 2. Depr. tectono-erozivă în SV Carpaților Orientali, între Dealul Dugău și M-ții Perșani (la V), M-ții Baraolt (la S) și Harghita (la NE), drenantă de rîurile Baraolt, Vîrghiș și Cormoș. Relief colinar și de terase. Expl. de lignit (Căpeni, Vîrghiș etc.) și mat. de constr.; ape minerale (Vîrghiș, Biborțeni). 3. Oraș în jud. Covasna, în depr. și pe rîul cu același nume (afl. al Oltului); 10.530 loc. (1991). Expl. de lignit; stație de sortare și însilozare a lignitului. Combinat pentru produse lactate; fabrică de pîine; constr. de mașini. Menționat documentar din 1224. Declarat oraș în 1968. În satul Biborțeni, biserică (sec. 13, cu transformări ulterioare). În satul Căpeni, biserică (sec. 14-15, cu transformări din sec. 18).
ABBASIZI, dinastie de califi arabi (750-1258) de Bagdad. Întemeiată de Abū’l-Abbas, descendent din Abbas (unchiul lui Mohamed). A. au luat puterea în urma unei răscoale, detronînd pe Omeiazi. În timpul A., arabii au atins cea mai mare putere, stăpînind un vast terit. care cuprindea, în timpul maximei lor expansiuni, o fîșie din S Franței, cea mai mare parte din Pen. Iberică, N Africii, orientul Mijlociu și Apropiat, pînă la hotarele Indiei, iar știința, cultura și arta au cunoscut o mare înflorire. Cei mai cunoscuți califi din dinastia A. au fost: Mansur, Harun-al-Rașid și Mamun. În 945 au lipsiți de puterea laică de către dinastia Buizilor. După căderea califatului (1258), A. s-au mutat la Cairo, unde și-au păstrat situația de conducători religioși pînă la cucerirea Egiptului de către turci (1517).
ADLER, Ladislau (1913-1989, n. Arad), arhitect român. Autorul unor lucrări de orientare funcționalistă, specializat în construcții industriale.
ADORNO, Theodor (pe numele adevărat Th. Wiesengrund) (1903-1969), filozof, sociolog și muzicolog german. Între 1933 și 1949 a trăit în emigrație. Prof. univ. la Frankfurt pe Main. A preconizat orientarea filozofiei spre studiul singularului și particularului („Dialectica negativă”). A analizat premisele psihosociale a artei („Filozofia muzicii noi”).
AGENȚIA orient-RADIO (Rador), agenție de presă din România, înființată în iun. 1921. În 1926 a devenit agenția oficială a guvernului. În 1949 și-a încheiat activitatea.
AGENȚIA TELEGRAFICĂ ROMÂNĂ, agenție de presă înființată la București, în 1889, de către agenția austriacă „Corrbureau”. În 1895 a devenit prima agenție autonomă de presă din România; și-a încetat activitatea în 1916. Din 1921 a fost înlocuită cu Agenția orient-Radio (Rador).
ALAZEIA, fl. în Federația Rusă (C.S.I.), în NE Siberiei. Lungime: 1.590 km (împreună cu rîul Nel’kan). Izv. din pod. omonim, de la 954 m alt. și se varsă prin două brațe în M. Siberiei Orientale. Îngheață 10 luni pe an.
ALDAN 1. Rîu în Iakuția (Federația Rusă); 2.273 km. Izv. din M-ții Stanovoi și se varsă în Lena la Batamaj. Afl. pr.: Amga, Maia. Navigabil pe 1.753 km. 2. Podiș în Siberia Orientală (C.S.I.) Între M-ții Stavoi și rîul cu același nume, alcătuit din roci cristaline cu intruziuni de granite și sienite. Alt. med.: 1.300-1.600 m. Zăcăminte carbonifere, de min. de fier, aur și mică. Expl. forestiere.
ALEGANI (ALLEGHANY sau ALLEGHENY) [æləgheini], culme muntoasă în V M-ților Apalași (S.U.A.), orientată NE-SV, cu alt. între 600 m (N) și 1.148 m (S). Relief adînc fragmentat în calcare palezoice. Păduri de foioase. Turism. Importante zăcăminte de cărbune.
ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).
ALEXANDER [æligzándə], Harold George, conte Alexander de Tunis (1891-1969), mareșal britanic. În timpul celui de al doilea război mondial a organizat retragerea de la Dunkerque (1940). Comandant al forțelor aliate din orientul Mijlociu (1942-1943), Italia (1943-1944), Mediterana (1944-1945). Guvernator general al Canadei (1946-1952) și ministru al Apărării (1952-1954).
ALPI, cel mai mare și mai înalt sistem muntos din Europa; se întinde între M. Mediterană (G. Genova) și SE Europei Centrale (Bazinul Vienei), pe c. 1.200 km. Lățime max.: 135-260 km. Cutați și puternic șariați în orogeneza alpină, au fost fragmentați datorită tectonicii active și eroziunii fluviatile. Glaciația cuaternară și actuală le-a imprimat un aspect specific (creste zimțate, văi și circuri glaciare etc.). Litologic, A. sînt constituiți din roci cristaline și metamorfice. Geomorfologic, se deosebesc sectoarele: Alpii Occidentali, care separă Franța de Italia, unde apar cele mai mari alt. din întreg sistemul (alt. max.: 4.807 m, vf. Mont Blanc din A. Savoiei); sînt formați din A. Maritimi, A. Cotici, A. Graici și A. Savoiei; Alpii Centrali (sau Elvețieni), în Elveția și N Italiei, constituiți din masive cristaline. Văile superioare ale Ronului și Rinului îi separă în două șiruri paralele; în S. A. Pennini, masivul Saint-Gothard și A. Lepontini, masivul Adula, A. Retici, masivul Örtler și masivul Bernina; în N, A. Bernezi, masivele Aar, A. Rhäticon și A. Silvretta; Alpii Orientali (sau Austrieci), formați din: M-ții Tauern Înalți și Tauern Joși. Paralel cu zona axială a A. Centrali se găsesc Prealpii, cu alt. mai mici. În N se desfășoară A. Vorarlberg, A. Allgäu, A. Salzburgului și Prealpii Austriei, iar în S se dezvoltă A. Lombarzi, A. Dolomitici, A. Veneției apoi A. Carnici, Karawanken și A. Iulieni. Numeroase trecători înlesnesc circulația între E și V, N și S Europei; Mont Genèvre (1.854 m), Mont Cenis (2.082 m), Micul Saint-Bernard (2.157 m), Marele Saint-Bernard (2.472 m), Simplon (2.009 m), Saint-Gothard (2.112 m), Bernina (2.330 m), Brenner (1.370 m). A. sînt străpunși și de numeroase tunele: Mont Cenis, Simplon, Saint-Gothard, Mont Blanc, Marele Saint-Bernard etc. Glaciația actuală foarte dezvoltată (4.140 km2), majoritatea ghețarilor găsindu-se în A. Occidentali (Aletsch, Mer de Glace etc.). Importantă reg. turistică.
BĂNCILĂ, Ion (1901-2001, n. Scorțaru nou, jud. Brăila), geolog român. M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la București. Contribuții în studiul stratigrafiei și tectonicii României („Geologia Carpaților Orientali”). A proiectat lucrărilor geologice pentru barajele Bicaz, Firiza-Baia Mare, Argeș, Porțile de Fier I. Acad. (1991).
A’LUD (cuv. arab), subst. Instrument muzical cu coarde ciupite, răspîndit în orient, mai ales la popoarele arabe; este strămoșul lăutei.
AMARNA, EL’AMARNA sau TELL EL-AMARNA, așezare antică situată pe malul răsăritean al Nilului (la 287 km S de Cairo) în apropierea căreia se află ruinele orașului Akhetaton, capitală în timpul faraonului Amenhotep IV (c. 1361-1340 î. Hr.). Aici a fost găsită celebra corespondență diplomatică a faraonilor Amenhotep III și Amenhotep IV cu suveranii orientului Apropiat.
AMERICA DE NORD: 24,2 mil. km2 (inclusiv insulele învecinate); c. 354,5 mil. loc. (1988). Cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat, se întinde de la 83º40’ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) la 17º lat. N (Istmul Tehuantepec), pe c. 7.300 km și de la 168º08’ long. V (Capul Prințului de Wales) la 55º40’ long. V (Capul Charles din Pen. Labrador), pe c. 5.000 km. Relief. În V se întinde un sistem muntos înalt, format din depozite paleozoice, mezozoice și terțiare puternic cutate, faliate și șariate, cu vulcanism intens în trecut, slab în prezent, cu seismicitate puternică și cu numeroase urme glaciare cuaternare. Alt. max.: 6.164 m (vf. McKinley din M-ții Alaskăi). Se desfășoară sub forma a două lanțuri, orientate pe direcția N-S: Cordiliera Pacifică (în V), cu înălțimi mijlocii și Cordiliera Stîncoșilor (în E), mai înaltă și mai golașă. Între culmile lor se află o serie de pod. înalte, de vîrstă terțiară, pe roci bazaltice (Pod. Columbia Britanică), pe formațiuni sedimentare (Pod. Colorado), în care rîurile au tăiat văi adînci în formă de canion (Colorado), sau pe roci mai vechi, cristaline (Scutul Canadian). În E sistemului muntos, relieful are alt. medii reduse (200-500 m) și s-a format pe depozite mezozoice și terțiare. M-ții Apalași cutați în Carbonifer, se întind de-a lungul coastei Oc. Atlantic, fiind formați din culmi paralele, care spre E se termină printr-un abrupt, numit „Fall line” (Linia Cascadelor). Între M-ții Apalași și Cordiliera Stîncoșilor se desfășoară Pod. Înalt al Preriilor și C. Mississippi, joasă aluvionară, de vîrstă cuaternară, care se termină spre S cu C. Golfului Mexic.
AMERICA DE SUD: 17,84 mil. km2; c. 286,6 mil. loc. (1988). Se întinde pe c. 70º lat., între 12º27’ lat. N (Capul Gallinas) și 55º59’ lat. S (Capul Horn), pe c. 7.500 km, și de la 81º22’ long. V (Capul Pariñas) la 34º45’ long. V (Capul Branco), pe c. 5.150 km. Relief. În V se desfășoară sistemul muntos andin, format din două cordiliere paralele: Cordiliera Litorală sau Occidentală, nu prea înaltă și Cordiliera Orientală mai înaltă, care închid între ele pod. înalte și alungite, numite puna (alt. med.: 2.500-4.500 m). Alt. max.: 6.959 m (vf. Aconcagua). Vulcanismul este prezent (Llullaillaco, Cotopaxi), iar glaciația actuală atacă marile înălțimi. Spre E se desfășoară Pod. Braziliei și al Guyanelor care au alt. med. de 600-800 m în interiorul continentului și de 1.500 m către țărmurile Oc. Atlantic. Treapta cea mai joasă cuprinde C. Orinocului, C. Amazonului, C. Înaltă Gran Chaco, C. La Plata și Pod. Patagoniei.
ANAHUAC, podiș în Mexicul central, între culmile muntoase Sierra Madre Occidental și Oriental. Alt. med.: 1.150 m (în N) și 2.750 m (în S). Alcătuit din șisturi cristaline, gresii, calcare și lave vulcanice. Vegetație de păduri tropicale, care trec spre păduri de conifere. Centru al civilizației aztece, include și zona orașului Ciudad de Mexico.
ANDERS, Wladislaw (1892-1970), general polonez. În al doilea război mondial, a luptat în zona Varșoviei (1939), repliindu-se spre sud. Luat prizonier de sovietici și internat în lagăr; repus în libertate în 1941, a comandat voluntarii polonezi în orientul Apropiat și Mijlociu (1942-1943). S-a distins în lupta de la Monte Cassino (1944).
ANDERSEN, Hans Christian (1805-1875), scriitor danez. Poveștile sale, capodopere ale literaturii pentru copii, unesc fabulosul folcloric cu elementul realist, orientîndu-l spre o semnificație simbolică și morală („Basme pentru copii”, „Basme noi”).
ANGELESCU, Ion. N. (1885-1930, n. Tecuci), economist și om politic român de orientare neoliberală. Prof. univ. la București. Op. pr.: „Cunoașterea și conducerea pieței economice”, „Politica economică a României Mari”.
ANGHELESCU, Mircea (n. 1941, București), istoric și critic literar. Studii consacrate fenomenului cultural românesc, unele din perspectiva comparatistă („Literatura română și orientul”, „Preromantismul românesc”); monografii („Petre Ispirescu”, „Ion Heliade Rădulescu”); editor.
ANTISANA, vulcan în Anzii central-nordici (Cordiliera Oriental), în N Ecuadorului, la SE de Quito. Alt.: 5.705 m.
BĂDĂRĂU, Dan (1893-1968, n. Iași), filozof român de orientare raționalistă. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Iași. Lucrări de logică, gnoseologie și istorie a filozofiei („L’individuel chez Aristote”, „Du jugement comme acte significatif”, „Filozofia lui Dimitrie Cantemir”, „Leibniz”).
ARÁB, -Ă (‹ fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (la pl.) Popoare din grupa limbilor semitice care locuiesc în țările din orientul Apropiat și în N Africii. A. sînt de religie musulmană (majoritatea sunniți, iar o parte însemnată, în Siria, Liban, Iraq și Yemen, șiiți) și creștină (copții din Egipt, maroniții din Siria, Liban și Iordania etc.). A. au avut un rol important în istoria și cultura evului mediu. În sec. 7-8 au cucerit un teritoriu vast, de la M-ții Pirinei pînă la hotarele Indiei, influențînd modul de viață, cultura, arta, știința popoarelor supuse și a celor învecinate. După primul și mai ales după al doilea război mondial, s-au constituit ca state independente: Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Sudan, Siria, Liban, Iraq, Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Mauritania, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman, Bahrain, Somalia, Djibouti. ♦ Persoană aparținînd unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care aparține arabilor sau țărilor arabe, privitor la arabi sau la țările arabe; arabic, arabesc. ♦ Artă a. = artă la baza căreia se află sinteza originală dintre elementele bizantine, mesopotamiene și iraniene la care s-au adăugat influențele tradiției locale. Principale construcții (moschei, palate, mausolee, fortărețe) au trăsături caracteristice proprii, printre care curtea interioară încadrată de porticuri. S-au dezvoltat artele decorative (mozaicul, ceramica, prelucrarea metalelor, covoarelor etc.), cultivînd cu precădere ornamentul pur geometric și floral. O deosebită înflorire au cunoscut miniatura și caligrafia. Centre renumite: Bagdad, Cairo, Granada, Córdoba. Sin. artă musulmană sau islamică. ♦ Cifră a. = simbol grafic, reprezentînd unul din elementele sistemului de numerație cel mai utilizat (zecimal). Alfabet a. = alfabet propriu limbii arabe, alcătuit din 28 de litere care notează consoanele; pentru vocale se folosesc accente deasupra sau dedesubtul consoanelor. Cuvintele sînt scrise cursiv de la dreapta la stînga. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică (cu scrie proprie) vorbită de arabi. Ca limbă de cult este răspîndită îndeosebi în Asia și în unele țări africane. ♦ (Despre cai) Care aparține unei rase pentru călărie și tracțiune ușoară, originară din Pen. Arabia.
BAYAMO, oraș în E Cubei (Oriente); 118,9 mii loc. (1988). Nod de comunicații. Întreprinderi alim. și textile. Întemeiat în 1513.
BAUMEISTER [báumaistər], Willi (1889-1955), pictor și grafician german. Orientat către arta abstractă, realizează compoziții murale din diverse materiale dispuse în relief. În lucrările sale apar caligrame, semne și reprezentări din diferite culturi (ciclurile „Pereți peruani”, „Tablouri africane”, „Ziduri ciclopice”). Ilustrații la „Ghilgameș”, „Furtuna” de Shakespeare etc.
ARGEL (BRODINA), pas de înălțime în N Carpaților Orientali, peste munții ce leagă Obcina Mare de Obcina Feredeului, între valea Moldoviței și Brodinei, la 1.100 m alt. Mijlocește legătura (drum județean nemodernizat) între localit. Vama și Brodina.
ASIA, cel mai mare continent al Pămîntului; 43,95 mil. km2 (1/3 din suprafața uscatului); 3,05 miliarde locuitori (1988). Este cuprins între Oc. Înghețat (la N), Oc. Pacific (la E), Oc. Indian (la S) și Marea Roșie, Marea Mediterană, Marea Neagră, M-ții Caucaz, Marea Caspică și M-ții Ural (la V); se întinde de la 26º10’ long. E (capul Baba din Asia Mică) la 169º10’ long. V (Capul Dejnev) pe c. 9.000 km și de la 77º44’ lat. N (Capul Celiuskin) la 1º16’ lat. N (Capul Piai din Pen. Malacca), pe 11.000 km. Relieful: A. este extrem de variat, cu lanțuri montane, podișuri și cîmpii de dimensiuni foarte mari și cu alt. medie ridicată (960 m). Continentul asiatic este constituit din două grupe de cîmpii și platouri, grupate de o parte și de alta a unei zone montane. Aceasta se întinde din Pen. Asia Mică și trece prin nodul orografic al Pamirului, de unde se desparte în două ramuri: de N, formată dintr-o serie de masive muntoase care se orientează în centru pe direcția V-E (M-ții Tian-Shan), la o direcție SV-NE, ca ulterior să se îndrepte spre E pînă la str. Bering, și de S cu o direcție V-E în M-ții Himalaya, iar din nodul orografic al Pod. Iunnan spre S prin Pen. Indochina, continuîndu-se din nou pe direcția V-E în Arh. Malaez. Fațada orientală a A. este alcătuită dintr-o suită de pen. și arh., care se unesc în S cu arcul Filipinelor și cu Arh. Malaez. Sectoarele de orogeneză precambriană sînt destul de rare (Pen. Arabia și în Pod. Deccan). Mișcările orogenice care au lăsat urme sînt cele caledoniene (M-ții Ural), hercinice și mai ales alpine (M-ții Himalaya). Se pot distinge cîteva ansambluri geomorfologice mari. În N se dezvoltă un ansamblu format din cîmpii, depr., platouri și masive vechi reînălțate. La V de fl. Enisei se desfășoară C. Siberiei Occidentale, iar în centru, Pod. Siberiei Centrale. În S și în E acestui pod. se ridică munții caledonieni și hercinici. Legătura dintre complexul muntos caledoniano-hercinic și cel alpin din S o face depr. endoreică Aralo-Caspică. În SV și S se dezvoltă ansamblul Pen. Arabia și și pod. Deccan, resturi ale soclului precambrian. Ansamblul alpin din S continentului se întinde din Pen. Asia Mică pînă în Arh. Sondele Mici. Din Anatolia spre E se despart două sisteme montane hercinice, Caucaz și Kopetdag la N și Zagros, Belucistan și Suleiman la S, care încadrează Pod. Iran. Sistemul Himalaya, constituit din mai multe culmi paralele orientate spre V-E, atinge în vf. Chomolungma cea mai mare alt. a Pămîntului (8.848 m). Ansamblul Extremului orient este constituit de o succesiune de arcuri montane, care formează ins. sau pen. alungite. Resursele naturale. Subsolul A. este bogat în zăcăminte de cărbuni (Siberia și E Chinei), petrol (orientul Apropiat și Mijlociu și Indonezia), gaze naturale (Asia Centrală, Siberia), minereu de fier (Siberia. NE Chinei, India, Filipine, Turcia), aur (Siberia, India, Birmania, Sri Lanka), mangan (Caucaz, India, E Chinei), plumb, zinc, wolfram, antimoniu, crom (Turcia), cositor (Makaysia, Indonezia), bauxită (Indonezia). Clima. Pe întinsul continentului sînt prezente toate tipurile climatice. Lipsa lanțurilor montane latitudinale în N favorizează pătrunderea adîncă a maselor de aer arctice spre interiorul continentului. Temperaturile cele mai coborîte (- 70 ºC) s-au înregistrat în NE Siberiei. În centrul A. se instalează iarna un anticiclon termic, din care curenții de aer înaintează sub forma alizeului de NE, transformat în musonul de iarnă, spre Oc. Indian, către NV în Siberia Occidentală, către SE în Siberia Orientală și Pen. Indochina. Vara situația se schimbă, locul anticiclonului fiind luat de o arie ciclonală, unde temperaturile depășesc 50 ºC, iar curenții de aer au o circulație inversă, alizeul de SV transformîndu-se în musonul de vară. Precipitațiile sînt abundente la S de M-ții Himalaya (c. 12.000 mm/an la Cherrapunji în India) și în Asia de SE datorită musonilor de vară și barajelor montane din calea acestora. Arh. Malaez are un regim pluviometric tipic ecuatorial, în timp ce pustiurile tropicale din Pen. Arabia, India, Pod. Iran, ca și cele temperate din A. Centrală, primesc cantități de precipitații extrem de reduse. Hidrografia. Deși 1/3 din A. este endoreică, rețeaua hidrografică este bine reprezentată. În Oc. Înghețat se varsă marile fl. ale Siberiei: Obi cu Irtîș, Enisei, Lena, Kolîma și Indighirka. În Oc. Pacific se varsă fl. Amur, Huanghe, Yangtze, Xijiang și Mekong. În Oc. Indian se varsă fl. Saiween, Irrawaddy, Gange, cu afluentul său din zona de vărsare, Brahmaputra, Ind, Tigru cu Eufrat, unite în Shatt al’Arab. Lacurile cele mai importante sînt: Aral, Balhaș și Baikal (cel mai adînc din lume).
ASIRIA, stat antic în orientul Mijlociu, pe cursul mijlociu al fl. Tigru. Întemeiat la sfîrșitul milen. 3 î. Hr., s-a ridicat la rangul de mare putere politică în sec. 14-11 î. Hr. După o perioadă de decădere, în sec. 10-7 î. Hr., terit. statului a cuprins Mesopotamia, Siria, Fenicia și, pentru scurt timp Egiptul. A. s-a prăbușit în 605 î. Hr., sub loviturile mezilor și ale babilonienilor.
ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.
ASSAN, Bazil G. (1860-1918, n. București), inginer și explorator român. În 1896 face o călătorie în reg. Arcticii, fiind primul român care a explorat zona Oc. Arctic. În 1897-1898 efectuează o călătorie în jurul lumii. Promotor al relațiilor economice dintre România și Extremul orient. Împreună cu fratele său George a introdus metodele de extracție cu benzină a uleiurilor (1893).
ATANASIU, Ion (1982-1949, n. Iași), geolog român. M. coresp. al Acad. (1940), prof. univ. la Iași și București. Studii stratigrafice și tectonice asupra Carpaților Orientali. A studiat cutremurele de pământ, depozitele cretacice, zăcămintele de petrol și de gaze din România.
ATHANASIU, Sava (1861-1946, n. Ruginești, jud. Vrancea), geolog român. M. de onoare a Acad. (1945), prof. univ. la Iași și București. Studii asupra flișului și formațiunilor neogene din Carpații Orientali. Cercetări paleontologice asupra mamiferelor terțiare și cuaternare din România.
ATOMÍSM (‹ fr. {i}) s. n. Concepție formulată încă în antichitate de către gînditori materialiști (Leucip, Democrit, Epicur) și de către adepții școlii vaișeșika, după care materia este formată din atomi, concepuți inițial ca particule indivizibile și indestructibile, aflate în veșnică mișcare. Din sec. 19, suferind transformări radicale, a devenit o teorie științifică, fundată experimental. Termenul este atribuit și unor orientări în domeniul științelor, care tind să reducă ansamblurile mai complexe la elementele lor simple (de ex. a. sociologic, a. politologic, a. logic ș.a.).
AURELIAN (Lucius Domitius Aurelianus), împărat roman (270-275). Sub presiunea goților și a dacilor liberi, a dispus retragerea armatei și administrației romane din Dacia. A restabilit autoritatea Imp. Roman în orient (273) și în Galia (274).
AUSTRIA, Republica ~, stat federal în Europa Centrală; 83,8 mii km2; 7,62 mil. loc. (1989). Limba de stat: germana. Cap.: Viena. Orașe pr.: Graz, Linz, Salzburg, Innsbruck. Pop. urbană: 55,1 la sută. Este format din 9 landuri. Țară muntoasă (Alpii Orientali sau Austrieci și Prealpii ocupă 3/4 din supr, țării), cu alt. mai coborîte în E, în bazinul Vienei (pe Dunăre) și în Burgenland (sector al Cîmpiei Panonice). Climă temperat-continentală cu precipitații bogate în reg. alpină (peste 2.000 mm/an). Dunărea străbate A. pe c. 300 km. Resurse de subsol variate, dar cu rezerve restrînse (excepție magnezitul); petrol, gaze naturale, min. de cupru, grafit, lignit, plumb, marmură, magneziu (c. 40 la sută din prod. mondială). Ind. A. produce energie electrică (50,2 miliarde kWh, 1989), oțel (5 mil. t, 1989), aluminiu (169,2 mii t, 1989), material rulant, echipament energetic și electrotehnic, utilaje industriale, cauciuc sintetic, medicamente, ciment (4,75 mil. t, 1989), produse textile și alim. Pădurile (38,1 la sută din supr. țării) favorizează dezvoltarea ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (255,6 mii t hîrtie de ziar, 1989), 17,1 la sută din supr. A. este cultivată cu grîu, secară, orz, cartofi (0,9 mil. t, 1988), ovăz, sfeclă de zahăr; creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,6 mil. capete, 1988), porcine (3,9 mil. capete, 1988). C. f.: 6.482 km (3.219 electrifcați). Căi rutiere non-urbane: 11.676 km (1.405 km autostrăzi, 1988). Turism intens (12,9 mil. vizitatori străini, 1979), care asigură 1/3 din venitul național. Exportă produse metalurgice și ale ind. constr. de mașini (peste 1/2), produse chimice, textile, celuloză și hîrtie, produse din lemn ș.a. și importă materii prime și semifabricate, utilaje și mașini, bunuri industriale de consum, mijloace de transport, combustibili, produse alim. ș.a. – Istoric. Locuită în antic. de triburi germanice, A. a devenit în 1156 ducat în cadrul Imp. Romano-German. Stăpînită de Habsburgi (sfîrșitul sec. 13), care, obținînd în sec. 16-18 coroana imperială, au implicat A. aproape în toate coalițiile războaielor europene. A. și-a extins puterea asupra Cehiei, Sileziei, Ungariei, Transilvaniei și a altor teritorii. La sfîrșitul sec. 18 și începutul sec. 19, A. a participat la aproape toate coalițiile antinapoleneene. În 1806, Francisc II a renunțat la titlul de împărat romano-german, devenind împărat al A. În 1815, a participat la crearea Sfintei Alianțe. În 1848-1849 în A. și în terit. ocupate (Ungaria, Transilvania, Cehia) au avut loc revoluții burghezo-democratice. În urma războaielor cu Franța și Italia (1859) și cu Prusia (1866), A. a pierdut, rînd pe rînd, posesiunile din Pen. Italică și din Germania. În 1867 s-a creat monarhia dualistă austro-ungară, cu tendințe expansioniste în Balcani. Austro-Ungaria a participat la primul război mondial alături de Germania. În 1918, Imp. Habsburgic s-a destrămat și a luat ființă Austria (cu granițele fixate de Tratatul de la Saint-Germain, în 1919). La 12 nov. 1918, A. a fost proclamată republică. În mart. 1938, Germania hitleristă a ocupat A., anexînd-o (Anschluss). Eliberată în 1945, în cea mai mare parte de armata sovietică, A. a rămas temporar sub administrația U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței. La 27 apr. 1945 este proclamată cea de-a doua republică. Tratatul de stat semnat la Viena, la 15 mai 1955, restabilește suveranitatea A. Parlamentul austriac, adoptă, la 26 oct. 1955, Legea Constituțională asupra neutralității permanente a statului austriac. A. este o republică federală. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Federală, compusă din Consiliul Federal și Consiliul Național, iar cea executivă, de guvernul federal (condus de liderul partidului majoritar din Consiliul Național).
BASARABIAN (‹ n. pr. Basarabia), subdiviziune a Sarmațianului, larg răspîndită în Pod. Moldovei și în zona neogenă a Carpaților Orientali. Este caracterizat de facies nisipos-marnos, cu intercalații de gresii oolitice sau de calcare recifale și, din punct de vedere paleontologic, prin Mactra fabreana.
AYER, Alfred Jules (1910-1989), filizof și logician englez. Istoric al orientării analitice din filozofia științei („Limbaj, adevăr, logică”, „Filozofie și limbaj”).
BAGDAD (BAGHDAD), cap. Iraqului, port pe fl. Tigru; 3,94 mil. loc. (1990, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroport internațional (Bamerni). Pr. centru politic și economic al țării; centru comercial. Fabrici de textile (mătase și lînă) și de tricotaje, de prelucr. a pieilor; covoare; ciment, produse electrotehnice, mat. rulant; rafinărie de petrol (Ad Daura). Două universități. Centru al culturii arabe în ev. med. Monumente arhitectonice din sec. 13 (minarete, mausolee). Moscheea de aur (sec. 16). Muzeu național. Întemeiat în 762 de califul Al-Mansur, a devenit capitala Califatului arab condus de dinastia Abbasizilor, fiind unul dintre cele mai importante centre economice și culturale ale orientului medieval. Ocupat succesiv de Buizi, turcii selgiucizi, mongoli, turcii otomani, perși, englezi. Capitala Iraqului din 1921.
BARTOLOMEOS (n. 1940), patriarh ecumenic de Constantinopol (1991). Primat de onoare al tuturor Bisericilor ortodoxe, are rol de inițiativă în problemele privind ortodoxia la scară mondială. Promotor al apropierii dintre creștinii din orient și cei din Occident.
BARTOLD, Vasili Vladimirovici (1869-1930), orientalist rus. Specialist în istoria islamului („Lumea musulmană”, „Istoria cercetării orientului în Europa și în Rusia”).
BAKST, Léon (pe numele adevărat Lev Samoilovici Rosenberg) (1866-1924), pictor și decorator rus. Înnoitor al scenografiei. În creația sa se distinge inspirația oriental-exotică. Costume și decorații pentru Baletele ruse („Seherezada”).
BALȘ, Gheorghe (1868-1934, n. Adjud), inginer și istoric de artă român. Acad. (1923). Specializat în istoria arhitecturii medievale românești și a legăturilor ei cu cu lumea orientului creștin („Bisericile lui Ștefan cel Mare”, „Bisericile și mănăstirile moldovenești din sec. XVI-XVIII”; „Histoire de l’art roumain ancien”, în colab. cu N. Iorga).
BANGKOK (KRUNG THEP sau MAHA NAKHON), cap. Thailandei, port. pe fl. Menam (30 mil. t. trafic, 1986), la 33 km de G. Siam, prin care se realizează c. 80 la sută din exportul țării; 5,79 mil loc. (1990, împreună cu Thon Buri). Nod de comunicații. Aeroport internațional (Donmuang). Pr. centru economic, politic și cultural al țării. Fabrici de prelucr. a lemnului, ciment, textile și conf., tractoare, produse electrotehnice, întreprinderi pentru decorticarea orezului, de produse alim.; reparații navale. Universități. Numeroase monumente (300 de pagode, Palatul regal etc.); mai este numit și „Veneția orientului” (c. 300 mii loc. trăiesc pe ambarcații mobile în nenumărate canale din oraș). Cap. Thailandei din 1782. Sediul SEATO (din 1955). Cunoscut din sec. 16.
BANU, Ion (1913-1993, n. București), filozof român. Prof. univ. la București. Lucrări de istorie a filozofiei antice („Heraclit”, „Filozofia orientului antic”) și de teorie a istoriei filozofiei („Introducere în istoria filozofiei”).
jeg penal expr. (deț., peior.) individ dezorientat / murdar, neîngrijit; fără personalitate.
BENFEY [bénfai], Theodor (1809-1881), orientalist și filolog german. A tradus „Panciatantra” și a lansat teoria originii indiene a tuturor povestirilor și basmelor, care ar fi migrat apoi spre apus, în Europa.
BERNSTEIN [bérnstain], Eduard (1850-1932), om politic și publicist german. Unul dintre conducătorii și teoreticienii social-democrației germane, lider la Internaționalei a II-a. A supus unei analize critice principalele teze ale marxismului („Problemele socialismului”). Sub influența neokantianismului, s-a orientat spre un socialism etic.
BERZUNȚ, culme muntoasă, cu orientare NV-SE, situată în E Carpaților Orientali, între Trotuș și Tazlău, alcătuită din fliș. Alt. max.: 990 m (vf. Măgura).
BHAKTI (cuv. sanscrit „devotament”) subst. 1. Termen în literatura filozofică religioasă sanscrită, desemnînd ideea de devotament total față de divinitate ca mijloc de mîntuire și de eliberare din lanțul reîncarnărilor. 2. Orientare literară și religioasă cu caracter antifeudal, democratic, apărută în S Indiei (sec. 5-6) și mai tîrziu în N (sec. 12-13).
BICAZ 1. Rîu, afl. dr. al Bistriței moldovenești, la Bicaz; 42 km. Izv. din masivul Hășmașu Mare. În bazinul său superior se află Lacul Roșu și Cheile Bicazului. Importanță turistică. 2. Sector de vale îngustă, transversală, pe cursul superior al rîului Bicaz (Carpații Orientali), făcînd legătura între Transilvania și Moldova. Lungime: 8 km (de la Lacul Roșu pînă în satul Bicazu Ardelean). Turism. Alpinism pe versanții abrupți. Rezervație complexă, geologică, floristică și faunistică (955 ha), cele mai interesante plante endemice fiind omagul (Acontium romanicum), vulturica de Pojorîta (Hierracium pojoritense), firuța endemică (Poa rehmani) etc. Din fauna locală se remarcă două specii rare, un gasteropod (Alopia glauca var, unipalatis) și un lepidopter (Parnassius apollo var, transilvanicus). 3. Pas de culme în Carpații Orientali, între M-ții Giurgeului și Hășmașu Mare, pe valea superioară a Bicazului, la 1.256 m alt. Asigură legăturile dintre Moldova și Transilvnia. 4. V. Izvoru Muntelui. 5. Oraș în jud. Neamț, la confl. Bistriței moldovești cu Bicazul; 9.782 loc. (1991).Termocentrală. Aici se află barajul lacului de acumulare Izvoru Muntelui și hidrocentrala „Stejaru” (210 MW). Combinat de lianți și azbociment. Reparații de utilaj energetic; expl. și prelucr. lemnului; conf.; morărit și panificație. Veche așezare rurală, apare ca tîrg într-un hrisov domnesc în 1855. Declarat oraș în 1960. Centru turistic și stațiune climaterică. 6. Com. în jud. Maramureș; 1.545 loc. (1991). Biserică de lemn (sec. 18).
BILBOR 1. Depr. intramontană, de baraj vulcanic, în Carpații Orientali, între M-ții Călimani (la NV), Giurgeului (la V și SV) și Bistriței (la E), la 950 m alt., drenată de cursul superior al Bistricioarei. Relief colinar și de terase. Expl. de turbă. Izv. minerale bicarbonatate-calcice. 2. Com. în jud. Harghita, pe Bistricioara; 2.951 loc. (1991). Expl. de turbă. Stațiune balneară cu ape carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, cu conținut bogat în fluor. Rezervație naturală floristică (mlaștina Pîrîul Dobreanului, 3,5 ha). Biserică de lemn (sec. 18).
BINDER, Francisc (1824-1875), farmacist și călător român. A întreprins trei călătorii în orientul Apropiat și Africa (1849, 1859-1860, 1861-1862); navigînd pe Nilul Alb a ajuns pînă în reg. bazinului fl. Congo (azi Zair).
BINET [biné], Alfred (1857-1911), psiholog francez. Inițiatorul orientării experimentale în psihologia franceză. Unul dintre fondatorii pedologiei („Idei noi despre copii”). A aplicat pentru prima oară metoda testelor la studiul inteligenței („Studiul experimental al inteligenței”).
BIOACÚSTICĂ s. f. Studiul semnalelor sonore pe care le emit animalele în situații tipice comportamentului lor: împerechere, apărare, orientare în cadrul deplasărilor, atac, îngrijirea puilor, prezențe străine în teritoriul propriu (om, animale, obiecte), perceperea în avans a unor cataclisme naturale.
BIOENERGÍE ({i} ‹ bio + energie) s. f. Energie produsă prin activitatea fiziologică a organismelor vii (electrică, termică, luminoasă etc.). În concepția medicinii orientale, b. reprezintă componenta imaterială a corpului.
BIRAPÓRT (‹ fr.) s. n. Cîtul rapoartelor orientate pentru patru puncte coliniare P1, P2, P3, P4, în care P3 și P4 împart segmentul P1P2. B. armonic = b. care are valoarea -1.
BISTRIȚA 1. Rîu, afl. dr. al Siretului la sud de Bacău; 288 km. Izv. din M-ții Rodnei, străbate Depr. Dornelor și trece prin orașele Vatra Dornei, Bicaz, Piatra-Neamț, Buhuși și Bacău. Hidrocentrale în cascadă pe cursul mijlociu și inferior (Stejaru, Piatra-Neamț, Roznov, Pîngărați, Gîrleni, Bacău I și II etc.). Cursul B. a fost barat, creîndu-se lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Plutărit. Afl. pr.: Dorna, Neagra, Bistricioara, Bicaz, Tarcău. De la Izv. și pînă la confl. cu Dorna poartă numele de Bistrița Aurie. Pentru întreg cursul B. se mai folosește denumirea de Bistrița moldovenească spre a o deosebi de Bistrița ardeleană (2) și Bistrița olteană (3.). 2. Rîu, afl. dr. al Șieului (afl. al Someșului Mare); 65,4 km. Izv. din N masivului Călimani și trece prin municipiul Bistrița. Numit și Bistrița ardeleană. 3. Rîu, afl. dr. al Oltului; 50 km. Izv. din M-ții Căpățînii. Numit și Bistrița olteană sau vîlceană. 4. Munții Bistriței, sistem de masive muntoase în Carpații Orientali, drenat de Bistrița, situat între defileul Bistriței de la Zugreni în N și valea Bistricioarei la S. Creasta principală este fragmentată în masive (Pietrosu, Bîrnaru, Grințieșu Mic și Mare, Budacu etc.), alcătuite din roci cristaline. Alt. max.: 1.859 m (vf. Budacu). Păduri de rășinoase. 5. Dealurile Bistriței, dealuri pe marginea de E a Pod. Transilvaniei, între poalele M-ților Călimani și Valea Dipșa, drenate de Bistrița ardeleană (2), Șieu și Budac. Sînt constituite dintr-o asociație de culme deluroase. 6. Municipiu în depr. cu același nume, reșed. jud. Bistrița-Năsăud; 86.587 loc. (1991). Termocentrală. Constr. de mașini și utilaje și de motoare electrice. Întrepr. de prelucr. lemnului (mobilă, articole din lemn, de uz casnic și tehnic), mat. de constr. (produse refractare, prefabricate din beton, cahie de teracotă), textile (filatură de lînă pieptănată), de sticlărie pentru menaj și alim. (produse lactate, panificație); ateliere de reparații. Fabrică de acumulatori pentru autoturisme (din 1980). Centru pomicol (complex modern de depozitare și conservare a fructelor) și viticol. Colegiu tehnic. Numeroase monumente istorice: biserica ortodoxă (fostă biserică franciscană, sec. 13), biserică evanghelică (sec. 14-15, transformată în sec. 16), fortificații (sec. 15-16), clădiri din vechiul ansamblu comercial (sec. 16-17), case particulare (sec. 16). Muzeu cu secții de istorie, științele naturii, etnografie și artă plastică. Menționat documentar pentru prima oară în 1264, dar cu existență anterioară invaziei tătarilor (1241); devine oraș în 1349; important centru meșteșugăresc și comercial, a întreținut relații strînse cu Moldova. Între 1529 și 1546 (cu întreruperi) s-a aflat în stăpînirea domnului Petru Rareș. Important centru al luptei de emancipare socială și națională a românilor din Transilvania. Școală luterană din sec. 16. Declarat municipiu în 1979. 7. Mănăstirea ~, situată în com. Viișoara, jud. Neamț ctitorită înainte de 1407 de Alexandru cel Bun, căruia îi servește și de necropolă. Turn clopotniță zidit de Ștefan cel Mare (1498). În 1554, biserica este reconstruită de Alexandru Lăpușneanu, de plan triconc, dezvoltat cu gropniță și pridvor închis. Paraclisul păstrează un ansamblu de pictură murală din sec. 16. 8. Mănăstirea ~, (în com. Costești, jud. Vîlcea), ctitorită de boierii Craiovești înainte de 1491, refăcută în 1519, cînd este pictată de Dobromir din Tîrgoviște. Refăcută din nou de Constantin Brîncoveanu în 1683. În 1710 este adăugat pridvorul bolniței. În 1846, Bibescu Vodă reface biserica mănăstirii în stil neogotic. Este pictată, în 1855, de Gh. Tattarescu. Biserica bolniței este singurul edificiu din vechiu complex, cu picturi din 1513 și 1514.
BIZANTÍN, -Ă (‹ fr., lat.) adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Bizanțului sau Imp. Bizantin, Bizantin, privitor la Bizanț sau la Imp. Bizantin. ♦ Artă b. = denumire dată artei dezvoltate în sec. 6-15 pe terit. Imp. Bizantin. În evoluția sa cunoaște trei perioade mari: prima cuprinde sec. 6-9, a doua sec. 10-12 și a treia sec. 13-15. S-a format pe baza artei creștine vechi, căreia i s-au adăugat elemente proprii artei orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). În general, este o artă de curte somptuoasă, caracterizată printr-o mare varietate de forme și prin bogăția ornamentației. Se dezvoltă arhitectura religioasă, civilă și militară. Printre cele mai importante monumente: biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (532-537), biserica San Vitale din Ravenna (532), biserica mănăstirii Daphni din Atena (sec. 12) etc. În cadrul picturii se remarcă trei tendințe, corespunzătoare celor trei perioade mari: istorică, dogmatică și narativă. Cunosc o mare înflorire pictura de manuscris și de icoane și pictura monumentală (mozaicul și fresca). Din sculptură nu au mai rămas decît piese mărunte, lucrate în relief scund sau traforaj, realizate în metal, fildeș și în piatră. În artele decorative o dezvoltare aparte au țesăturile scumpe, argintăria, emailurile etc. A. b. a influențat puternic dezvoltarea artei din Balcani, din Rusia și chiar din Occident (pictura Renașterii italiene timpurii). Pe terit. Țărilor Române prezența a.b. a fost deosebit de puternică încă din sec. 9, jucînd un rol hotărîtor în formarea artei medievale românești, prin intermediul cetăților bizantine din zona Dunării de Jos (Păcuiul lui Soare, Dinogeția). Monumentul cel mai caracteristic pentru influența a.b. în Țările Române este biserica domnească din Curtea de Argeș (sec. 14). În sec. 15-18, formele artistice de tradiție bizantină vor constitui o componentă constantă în sinteza artei vechi românești, atît în arhitectură, cît și în pictură și de asemenea în în artele decorative. Muzică b. = artă exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă. A luat naștere în Bizanț, în primele secole după Hristos, prin sintetizarea surselor ebraice, siriene și grecești. Inițial a avut un caracter de masă fiind cîntată de întreaga comunitate, dar, cu timpul, a dobîndit un caracter profesional, fiind practicată de poeții cîntăreți care au creat unele genuri specifice (imnul, canonul, troparul). M.b. a fost codificată în sec. 8, fiind fundamentată pe teoria muzicală antică greacă și fixată printr-un sistem propriu de notație cu neume. Caracteristică E și SE Europei, în Țările Române, m.b. a fost adoptată și dezvoltată. V. România; Muzica. 2. S. m. și f. Locuitor al Bizanțului sau al Imp. Bizantin.
BÎRGĂU, M-ții Bîrgăului, munți joși în Carpații Orientali, delimitați de rîurile Someșu Mare (la N), Bistrița ardeleană și Pasul Tihuța (la S), situați între M-ții Rodnei și M-ții Călimani. Alcătuiți din depozite sedimentare, străpunse de roci eruptive care au generat apariția mai multor vîrfuri vulcanice (Miroslava, 1.625 m, Heniu Mare, 1.611, Ciucureasa, 1.392 m, Bîrgău, 1.362 m etc.). Pășuni. Creșterea animalelor.
BÎRSA 1. Rîu, afl. stg. al Oltului la Feldioara; 66 km. Izv. din M-ții Făgăraș, de sub vf. Comisul și trece prin Zărnești. 2. M-ții Bîrsei, denumire dată munților din S depr. Bîrsei (Piatra Mare, Postăvaru, Măgura Codlei) formați din fliș. Alt. max.: 1.843 m (vf. Piatra Mare). Obiective turistice. 3. Depresiunea Bîrsei, depr. intramontană tectonică, în V Depr. Brașov, cuprinsă în zona de curbură a Carpaților Orientali. Morfologic este o cîmpie aluvio-proluvială, slab fragmentată, cu cîteva dealuri și cu zona centrală mlăștinoasă. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură. Străbătură de Olt cu afl. săi. Soluri fertile. Cunoscută și sub denumirea de Țara Bîrsei. 4. Com. în jud. Arad, pe Crișu Alb; 2.067 loc. (1991). Mat. de constr.
BLAGA, Lucian (1895-1961, n. sat Lăncram, jud. Alba), poet, dramaturg, filozof și eseist român. Acad. (1936), prof. univ. de filozofia culturii la Cluj. Inițial expresionistă, cultivînd vitalismul dionisiac, de esență nietzscheană („Poemele luminii”, „Pașii profetului”), lirica sa, deschisă miracolelor lumii, este străbătută de năzuința și dejnădejdea cunoașterii, de setea de transcendent, de sentimentul dorului și obsesia morții („În marea trecere”, „Lauda somnului”, „La curțile dorului”). Poeziile sale postume celebrează simbolurile germinației, devenirea cosmică, dragostea. Ca dramaturg, de formulă espresionistă, interpretează original fondul mitic („Zamolxe”, „Tulburarea apelor”, „Meșterul Manole”) și istoric național („Avram Iancu”, „Anton Pann”) sau valorifică sugestiile psihanalizei („Daria”, „Fapta”). Autobiografia „Hronicul și cîntecul vîrstelor” urmărește formarea personalității sale intelectuale. Romanul autobiografic „Luntrea lui Caron” (publicat postum, 1990), este o cronică a destinului dramatic al autorului și al poporului român după al doilea război mondial. Aforisme și cugetări („Pietre pentru templul meu”, „Discobolul”). Traduceri din literatura universală (Goethe, Lessing, Hölderlin). Este autorul unui sistem filozofic original, organizat trilogial, care cuprinde cele cinci orientări ale filozofiei în tradiția kantiană: cunoaștere („Trilogia cunoașterii”), valori („Trilogia valorilor”), cosmologie și antropologie („Trilogia cosmologică”), și are în centru ideea de mister. A criticat pozitivismul și scientismul, susținînd ideea autonomiei filozofiei și a celorlalte forme de creație. În teoria cunoașterii a pledat pentru un raționalism extatic, completînd mijloacele logice de cunoaștere (plus-cunoaștea) cu mijloacele de natură supralogică (minus-cunoașterea); a teoretizat dogma ca metodă imprimîndu-i un sens epistemologic și metafizic. În explicarea creației culturale a apelat la categoriile inconștientului și a considerat stilul drept factorul definitoriu al culturii.
BLASCO IBÁÑEZ [ivañéθ], Vicente (1867-1928), prozator și publicist spaniol. Romane regionaliste de orientare naturalistă („Trestii și noroi”, „Casa blestemată”), de inspirație psihologică („Arena însîngerată”), social-politică și de evocare a primului război mondial („Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”, „Mare nostrum”). Violente pamflete politice; memorialistică („Un romancier în jurul lumii”).
BLAUE REITER [bláuə ráitər] Der ~ („Călărețul albastru”), grupare artistică formată în Germania, la München (1911-1914), inițiată de W. Kandinsky și F. Marc. Unea artiști de orientări diferite (K. Malevici, P. Klee, A. Jawlensky, A. Macke ș.a.), promovînd tendințe moderne în artă.
BODÉLĔ (BODÉLÉ DJOURAB [dzuráb]), zonă depresionară în Sahara Orientală, în Ciad, la S de masivul Tibesti. Relief de dune, cu ueduri și oaze. Tufișuri xerofite. Culturi de tutun și bumbac.
BODOC, 1. Munții Bodocului, masiv muntos în S Carpaților Orientali (Carpații de Curbură), între Olt și rîul Negru, limitat de munții Ciucului (la N), Nemira (la NE) și depr. Bîrsei (la S). Alcătuit din fliș cu intruziuni vulcanice. Alt. max.: 1.241 m (vf. Cărpiniș). Expl. de andezit (Bixad și Micfalău). Izv. minerale (Băile Tușnad, Malnaș, Turia, Bodoc). 2. Com. în jud. Covasna, pe Olt; 2.594 loc. (1991). Expl. de argilă. mat. de constr. (cărămidă, țiglă). Ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene folosite atît ca ape de masă, cît și în tratamentul afecțiunilor digestive, hepato-biliare și renale. Stație de îmbuteliere a apelor minerale. Stație de c. f. Biserică (sec. 15).
manelist, -ă, maneliști, -iste s. m., s. f., adj. 1. (peior.) (cântăreț / cântăreață) care interpretează cântece de valoarea artistică îndoielnică, cu texte adesea vulgare sau obscene. 2. (cântăreț / cântăreață) care interpretează cântece de petrecere sau de dragoste cu melodii tărăgănate, specifice popoarelor orientale.
BOLINTINEANU, Dimitrie (1819-1872, n. Bolintin-Vale), scriitor și publicist român. Participant la Revoluția de la 1848, ministru de externe în timpul domniei lui Al.I. Cuza. Membru al „Asociației literare” și al societății revoluționare secrete „Frăția”. A condus ziarul „Popolul suveran”. Lirică romantică sentențioasă, celebrînd libertatea și patriotismul. A cultivat meditația, balada fantastică („Dochia”), poemul epic byronian („Conrad”), satira politică, legenda istorică („Legende sau basme naționale în versuri”), evocarea exotică a peisajului oriental („Florile Bosforului”). Romane de moravuri („Manoil”, „Elena”). Însemnări de călătorie, vieți romanțate.
BOLIVIA, Republica ~, stat în America de Sud, în partea centrală a Anzilor (fără ieșire la mare); 1,1 mii km2; 7,2 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Sucré. Reșed. guvernului: La Paz. Orașe pr.: Santa Cruz de la Sierra, Cochabamba, Oruro, Potosi. Este împărțit în nouă departamente. În V țării se desfășoară M-ții Anzi sub forma a două lanțuri principale ce închid între ele un podiș înalt (Altiplano). 2/3 din terit. B. este ocupat de reg. joasă Oriente (alt. sub. 500 m) drenată de afl. ai Amazonului și Paraguayului. Climă temperat-continentală în zona montană, tropical-umedă în Oriente. Expl. de staniu (10.5 mii t, 1988), stibiu, bismut, wolfram, argint, plumb (12,5 mii t, 1988), zinc (32,9 mii t, 1988), cupru, aur, petrol, gaze naturale (2,7 miliarde m3, 1988). Mari resurse de min. de fier (nevalorificate). Pe 3% din supr. țării se practică cultura cartofului (700 mii t, 1988), cerealelor (porumb, orez, grîu), plantelor tropicale (trestie de zahăr 2 mil. t, 1988, bananieri ș.a.), citricelor (104 mii t, 1988), maniocului ș.a. Se cresc bovine (5,45 mil. capete, 1988), ovine (9,6 mil. capete, 1988), caprine, lama, alpaca. Ind. textilă și alim. îndeosebi, dar și metalurgie neferoasă, rafinarea petrolului, ind. lemnului. C. f.: 3,8 mii km. Căi rutiere: 37,3 mii km. Moneda: 1 peso = 100 centavos. Exportă gaze naturale (c. 55%), staniu și min. feroase (c. 1/3), cafea ș.a. și importă utilaje și echipament ind., mijloace de transport, produse alim. și cereale, produse chim. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi amerindiene (guarani, aymara, chiciua ș.a.), terit. B. a fost cucerit în sec. 16 de spanioli, împotriva cărora au avut numeroase răscoale (cea mai puternică în 1780-1781, sub conducerea lui Tupac-Amaru). La 6 aug. 1825 în urma Războiului pentru independența Coloniilor Spaniole din America, se proclamă independența B (Peú de Sus), numită astfel în cinstea eliberatorului S. Bolivar. La sfîrșitul sec. 19 au început să pătrundă în economia țării capitalul englez și american. În urma războaielor care i-au fost impuse (cu Chile în 1879-1883 și cu Paraguay în 1932-1935), B. a pierdut aproximativ jumătae din terit. inițial. În 1943, B. a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliției antihitleriste. După al doilea război mondial s-a întărit mișcarea democratică, antiimperialistă. V. Paz Estenssoro, venit la putere în urma unei răscoale populare (1952), a realizat unele reforme politice și economice (sufragiul universal, naționalizarea majorității minelor de cositor, reforma agrară). În 1964, guvernul V. Paz Estenssoro a fost înlăturat de o juntă militară, condusă de generalul R. Barrientos Ortuño. În 1969, puterea a fost preluată de un guvern condus de generalul A. Ovando Candia, care a trecut la naționalizarea unor companii străine, iar în 1970, de un guvern democrat condus de generalul J.J. Torres. A 187-a lovitură de stat de la proclamarea independenței și cea de-a 5-a de după cel de-al doilea război mondial înlătură, în aug. 1971, guvernul generalului Torres Gonzales și instituie regimul colonelului Hugo Bánzer Suárez (1971-1978). După demisia președintelui Bánzer Suárez, B. cunoaște o nouă etapă de frămîntări social-politice. Președintele J. Paz Zamora (1989) s-a angajat într-o politică de stabilizare economică și de combatere a traficului de droguri și de distrugere a plantațiilor ilegale de coca. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Congresul Național, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte.
BOMBAY [bombéi] (MUMBAY), oraș în V Indiei (al doilea al țării), centru ad-tiv al Statului Mahārāshtra, situat pe continent și pe o ins. în apropierea coastei; 10,14 mil. loc. (1985, cu suburbiile). Cel mai mare port al țării, cu un trafic de 24,2 mil. t (1985). Aeroport internațional (Santa Cruz). Mare centru comercial (piață mondială a bumbacului), financiar și ind. (țesături de bumbac, montaj de automobile, constr. navale, vagoane și locomotive, produce chimice și farmaceutice, aparataj electrotehnic, prelucr. petrolului). Reactor atomic (Trombay ). Studiouri cinematografice (2/3 din prod. națională). Universitate (1857), institut tehnologic. În sec. 16 a fost cucerit de portughezi, iar între 1668 și 1873 s-a aflat în stăpînirea Companiei Engleze a Indiilor Orientale.
BONCIU H. (1893-1950, n. Iași), scriitor român. Poezie („Lada cu năluci”, „Eu și orientul”), și proză („Bagaj”, „Pensiunea doamnei Pipersberg”) de factură expresionistă.
BORLAUG [bɔ:ləg], Norman Ernest (1914-2009), agronom american. A creat noi soiuri de grîu de mare productivitate; a făcut parte din comisia F.A.O. (1960) care a pus bazele primelor culturi cu aceste soiuri în Pakistan și orientul Mijlociu („revoluția verde”). Premiul Nobel pentru pace (1970).
BORSEC 1. Depr. intramontană în Carpații Orientali, între M-ții Giurgeu (la V-SV) și Bistriței (la E-NE), drenată de Valea Vinului, afl. al Bistricioarei. Supr.: 30 km2. Relief colinar și de terase joase. Climă răcoroasă (media termică anuală 4ºC). Păduri de rășinoase. Expl. de feldspat și lignit (Borsec). Izv. minerale. Zonă turistică. 2. Oraș în jud. Harghita, în depr. cu același nume; 3.242 loc. (1991). Expl. de lignit, travertin și feldspat. Ve che stațiune balneoclimaterică (din 1804), cu izv. de ape carbogazoase, bicarbonatate, calcice, magneziene, alcalino-feroase (renumite și ca ape de masă), indicate în tratamentul afecțiunilor tubului digestiv, ale rinichilor și căilor urinare, ale celor endocrine, hepato-biliare etc.; nămol terapeutic. Îmbutelierea apelor minerale. Declarat oraș în 1956.
BOTANY BAY [bɔtəni bei], golf. al Oc. Pacific, pe coasta orientală a Australiei (New South Wales), în apropiere de Sydney. Lățime max.: 10 km. Locul primei vizite a unui european pe continent (J. Cook, apr. 1770).
BRAMANTE, Donato (1444-1514), arhitect renascentist italian. A dat o nouă orientare arhitecturii din sec. 16, îmbinînd armonios principiilie matematicii și staticii cu formele de tradiție clasică. A construit bisericile Santa Maria presso San Satiro și Santa Maria delle Grazie din Milano, „tempietto” di San Pietro in Montorio (Roma) și a început reconstrucția bazilicii San Pietro din Roma. A executat și fresce.
BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km2. Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km2 (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km2. Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5ºC în zonele montane înalte, 7,5ºC în reg. dealurilor piemontane și 8,2ºC în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5ºC, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.
BRĂTIANU, veche familie românească cu rol important în viața politică, economică și culturală națională în sec. 19-20. Mai importanți: 1. Dumitru C.B. (1817-1892, n. Pitești), diplomat și om politic liberal. În rîndurile emigrației române la Paris a luat parte la acțiunile revoluționare din febr. 1848; reîntorcîndu-se în țară, a fost unul dintre conducătorii revoluției române. După înfrîngerea acesteia, ca reprezentant al emigrației române în Comitetul Democratic European de la Londra, a desfășurat o intensă activitate în vederea pregătirii Unirii Principatelor. După 1859, de mai multe ori ministru și prim-min. (apr.-iun. 1881). Unul dintre liderii „opoziției unite” (1885-1888). Președinte al Partidului Național-Liberal (P.N.L.) (1891-1892). 2. Ion. C.B. (1821-1891, n. Pitești), om politic liberal. Frate cu B. (1). Alături de acesta, a luat parte la evenimentele revoluționare de la Paris și București din 1848, fiind secretar al Guvernului Provizoriu. După înfrîngerea revoluției, a luptat în emigrație pentru idealul unității naționale a românilor. Împreună cu M. Kogălniceanu, a avut un rol important în făurirea statului modern român și în lupta pentru proclamarea independenței depline a acestuia. Inițial a susținut candidatura lui Al. I. Cuza pentru ca, în 1861, să se alăture adversarilor domnitorului; partizan al aducerii pe tronul țării a a unui principe străin, propune coroana României principelui Carol de Hohenzollern (1866). De mai multe ori ministru și prim-min. (1876-1888, cu o întrerupere apr.-iun. 1881). Unul dintre fondatorii P.N.L. (1875), apoi președinte pînă în 1891. Pe plan intern, rol important în elaborarea și aplicarea sistemului constituțional parlamentar democratic. Guvernul condus de B. a inițiat măsuri pentru consolidarea monarhiei prin adoptarea legii succesiunii la tron (1880) și proclamarea Regatului (1881), pentru stimularea industriei și organizarea finanțelor ș.a. A condus delegația română la Congresul de la Berlin (iun. 1878) și a semnat la Viena (1883) tratatul secret cu Austro-Ungaria, la care a aderat și Germania. M. de onoare al acad. (1885). 3. Ion (Ionel) I.C.B. (1864-1927, n. Florica, azi Ștefănești-Argeș), om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1909-1927); de mai multe ori ministru și prim-min. (1908-1910, 1914-1918, 1918-1919, 1922-1926, iun.-nov. 1927). A condus activitatea diplomatică și politică a României îndreptată spre desăvîrșirea statului național unitar. A contribuit la reorientarea politicii externe românești înspre puterile Antantei, hotărînd intrarea în război alături de Aliați (1916). Șeful delegației române la Conferința de Pace de la Versailles. A realizat o serie de reforme menite să consolideze statul: legiferarea reformei agrare, adoptarea unei noi Constituții (1923), promovarea unei politici economice adecvate, adoptarea actului de succesiune la tron (1926) ș.a. După sfîrșitul războiului a consolidat relațiile cu Franța, Marea Britanie, Polonia, Iugoslavia, Ceho-Slovacia. Unul dintre fondatorii statului național unitar român. M. de onoare al Acad. (1927). 4. Constantin (Dinu) I.C.B. (1866-1950, n. Florica, azi Ștefănești-Argeș), om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1934-1947); de mai multe ori ministru. A militat pentru aplicarea regimului democratic întemeiat de Constituția din 1923. S-a opus regimului de autoritate monarhică (1938-1940) și a protestat împotriva amputărilor teritoriale din vara anului 1940. Și-a dat asentimentul la instaurarea regimului lui Ion Antonescu (sept. 1940), dar nu l-a susținut. În activitatea politică, alături de Iuliu Maniu, s-a opus aderării României la Pactul Tripartit. Unul dintre fondatorii Blocului Național Democratic (iun. 1944). În contextul evenimentelor de după 23 august 1944 activitatea lui B. a fost tot mai mult îngrădită, în 1947 P.N.L. fiind nevoit să-și înceteze activitatea, iar liderul său arestat. A murit în închisoare. 5. Vintilă I.C.B. (1867-1930, n. București), economist și om politic liberal. Fiul lui B. (2). Președinte al P.N.L. (1927-1930). De mai multe ori ministru și prim-min. (1927-1928). Consecvent adept și înfăptuitor al politicii „prin noi înșine”, a pus accent pe promovarea intereselor capitalului autohton, fără a respinge colaborarea cu capitalul străin. Adept al dezvoltării industriale a țării, a combătut teoria „România țară eminamente agricolă”. M. de onoare al Acad. (1929). 6. Constantin (Bebe) B. (1887-1955, n. București), om politic liberal. Fiul generalului C. Brătianu. Secretar general al P.N.L. (1938-1947), a avut un rol important în reorganizarea acestuia după 1944, într-un context politic general deosebit de dificil. Arestat în 1948, a murit curînd după eliberarea din închisoare. 7. Gheorghe I.B. (1898-1953, n. Ruginoasa, jud. Iași), istoric și om politic liberal. Fiul lui B. (3). Acad. (1942). prof. univ. la Iași și București. Director al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935-1940) și al Institutului de Istorie Universală din București. În 1930 a înființat o disidență a P.N.L. Creator de școală în istoriografia românească („Études byzantines d’ histoire économique et sociale”, „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, „Marea Neagră. De la origini pînă la cucerirea otomană”, „Sfatul domnesc și Adunarea stărilor în Principatele Române”). Arestat în 1948, a murit în închisoare. M. de onoare a numeroase instituții științifice și academii străine.
BRENNER [brénər] (BRENNERO), trecătoare în Alpii Orientali, la granița Austriei cu Italia, la 1.371 m alt. Pe aici trece o c. f. (construită între 1864 și 1867 ) și o șosea care leagă orașele Innsbruck (Austria) și Bolzano (Italia).
BRÎNCOVENÉSC, -EÁSCĂ (‹ Brîncoveanu) adj. Care aparține epocii lui Brîncoveanu. ♦ Artă b. = denumire dată creației artistice din Țara Românească, de la sfîrșitul sec. 17 și din primele decenii ale sec. 18. Dezvoltată cu precădere în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, se caractecterizează în arhitectură prin folosirea foișoarelor și a logiilor, printr-o bogată decorație sculptată și pictată. Repertoriul ornamental este variat, realizînd o originală sinteză între elementele de inspirație orientală și occidentală, integrate viziunii autohtone (mănăstirea Hurezi, palatele de la Mogoșoaia, Potlogi). Ansamblurile de frescă prezintă tendințe realiste în tratarea portretelor (Pîrvu Mutu). Artele decorative cunosc o mare înflorire, caracterizîndu-se prin bogăția ornamentației, care folosește mai ales elementele florale (vrejuri, flori de acant) și zoomorfe.
ANÁPODA adv. Pe dos, de-a-ndoaselea; în altă direcție decât trebuie. Îi merg treburile anapoda (ISPIRESCU). ♦ Zăpăcit, dezorientat. Coboram anapoda treptele tocite (CAMIL PETRESCU). [Var.: (reg.) anápăda adv.] – Ngr. anapoda.
BUCARAMANGA, oraș în NE Columbiei, în Cordillera Oriental, la 925 m alt.; 595 mii loc. (1985, cu suburbiile). Centru comercial pentru cafea, cacao, tutun și bumbac. Metalurgie. Produse alim.; țesături de bumbac. Metalurgie. Universitate. Întemeiat în 1623.
BUCOVINA, prov. istorică românească, parte integrantă a Moldovei, situată în NE Carpaților Orientali, locuită în antic. de geto-daci. Denumirea de B. provine de la apelativul slavon care înseamnă „pădure de fagi”. Între sec. 10 și 14, s-au dezvoltat numeroase așezări românești. A aparținut Moldovei pînă în 1775, cînd a fost anexată de Austria prin actul de la Palmuta, pe Nistru, și inclusă în 1791 acesteia prin Tratatul de Pace de la Șiștov. În urma Revoluției de la 1848, guvernul de la Viena a acordat B. autonomie internă și titlul de ducat. La 14/27 oct. 1918 s-a format Adunarea Constituantă care a adoptat moțiunea pentru „Unirea B. cu celelalte țări românești într-un stat național independent”. La 15/28 nov. 1918, Congresul Național din B., întrunit la Cernăuți, a vot în majoritate „unirea necondiționată și pentru vecie a B. în vechile ei hotare pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”. La 10 sept. 1919, Tratatul de Pace de la Saint-Germain-en-Laye a recunoscut această unire. În urma notelor ultimative din 26-27 iun. 1940 ale guvernului sovietic, nordul B. împreună cu ținutul Herței și cu Basarabia, au fost ocupate de U.R.S.S. După intrarea României în al doilea război mondial (iun. 1941), B. a fost eliberată și reintegrată în hotarele firești ale României, pînă în 1944, cînd a fost din nou ocupată de trupele sovietice și anexată U.R.S.S. V. și Ucraina.
BUDACU, masiv muntos cristalin în M-ții Bistriței (Carpații Orientali), situat între rîurile Neagra Broștenilor (la N) și Borca (la S). Constituit din calcare cristaline. Alt. max.: 1.859 m (vf. Budacu). Păduri și pajiști alpine.
SAGASTA, Práxedes Mateo (1828-1903), om politic spaniol. Fondator (1854) al ziarului „La Iberia”. Exilat și condamnat la moarte în contumacie (1866). După revoluția din 1868, a fost ministru de Interne, apoi prim-min. (1871-1872, 1881-1883, 1885-1890, 1792-1895, 1897-1899, 1901-1902). De orientare liberală, a introdus votul universal și a contribuit la destrămarea imperiului colonial spaniol.
RYDBERG [rüdbærʒ], Abraham Viktor (1828-1895), scriitor suedez. Supranumit „patriarhul poeziei suedeze”. Versuri de orientare romantică („Abandonarea lui Robinson Crusoe”, „Prometeu și Athashoerus”), apoi neoclasică („Poezii”). Romane istorice („Singoalla”, „Corsarul din Baltica”).
*Franc, -ă s. (fr. Franc, mlat. Francus, Franc, în opoz. cu serv. Cp. cu Român, care, în Munt. a însemnat și „serv”. V. Frînc). Membru al poporuluĭ Francilor (sec. 5 după Hr.). Numele Francejilor și Italienilor, apoĭ al tuturor Europenilor în orient în evu mediŭ și chear [!] și azĭ. Jidan spaniol în orient. O monetă [!] de argint în greutate de 5 grame, considerată ca unitate monetară a sistemeĭ metrice latine. Pl. Fam. Banĭ: a umbla după francĭ. Adj. Al Francilor. Europenesc. Limba francă, un jargon rezultat din amestecu limbiĭ franceze, italiene, proventale [!], spaniole și arabe, pe care-l vorbesc pescariĭ în Mediterana. Azĭ, în compozițiune, înseamnă „francez”: dicționar franco-românesc. Adv. Cu francheță, cu lealitate [!]: a vorbi franc. (Fals franș). – Moneta numită franc îșĭ trage numele de la o veche monetă romană numită livră. Aceasta îșĭ perduse [!] din greutate în seculu [!] 6, și de aceĭa Carol cel Mare o înlocui pintr´o noŭă livră de 20 solizi (un solid, fr. sou, e 5 centime). Această livră s´a numit „livra franceză” (pe scurt: franc) și, ca și precedenta, era numaĭ o monetă de socotit. Maĭ tîrziŭ, cînd s´aŭ bătut monete reale de 20 de solizĭ (dinarĭ), li s´a dat pin [!] analogie numele de francĭ. Eĭ eraŭ de aur și de argint. Ceĭ de aur aŭ apărut întîĭa oară la 1360 supt regele Franciiĭ Ĭon II cel Bun, care era reprezentat călare, și aveaŭ inscripțiunea „Francorum rex”, regele Francilor. Maĭ pe urmă, Carol V, punînd să se bată aceĭașĭ dinarĭ, dar cu figura luĭ reprezentată pe jos, aĭ luĭ Ion s´aŭ numit „francĭ cu cal”, ĭar aĭ luĭ Carol „francĭ pe jos”. Supt [!] Ludovic XI, această monetă nu s´a maĭ fabricat. Primiĭ francĭ de argint aŭ fost bătuțĭ supt Enric II, care porunci să se facă și jumătățĭ și sferturĭ de franc. De la aceștĭ francĭ vine numele franculuĭ actual. Franc e cuvîntu popular în România și greșit i se zice oficial leŭ noŭ saŭ numaĭ leŭ. „Leu” era vechea monetă de 40 de parale și nu trebuĭe să i se amestece numele cu francu. Cum se zice franc în Elveția și´n Belgia și nu se confundă cu francu francez, tot așa i se poate păstra și la noĭ numele pe care i-l păstrează poporu și care există și´n frăncărie, a frăncui și împușcă-franc.
RUPEA, oraș în jud. Brașov, situat în zona de contact a pod. Hârtibaciului cu Subcarpații Homoroadelor, pe stg. râului Valea Mare; 6.650 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de marne și argile. Fabrici de piese și accesorii pentru autovehicule, de confecții și tricotaje, de prelucr. a lemnului și de produse alim. Siloz de cereale. Izvoare cu ape minerale clorosodice și sulfuroase, cu efecte curative în tratamentul afecțiunilor reumatismale și ginecologice. Muzeu cu secții de istorie și etnografie. Vestigii paleolitice și neolitice. Pe vatra așezării dacice, numită de către romani Rupes, s-a dezvoltat localit. medievală, menționată documentar, prima oară, în 1324. În 1433, așezarea apare consemnată ca târg, cu numele Köhalm (în traducere: vârf de stâncă) sau Cohalm, denumire care s-a păstrat până în 1929. În perioada interbelică, R. a fost un puternic centru cultural săsesc. Declarat oraș în 1951. Monumente: Cetatea Cohalmului, construită în etape (sec. 13-17), un deal bazaltic (dealul este declarat rezervație geologică), apare menționată documentar, prima dată, în 1324. După această dată, reprezentanți regali ocupă cetatea, pe care o stăpânesc până în 1420, când aceasta a fost redată localnicilor. În 1688, cetatea a fost ocupată și refăcută de austrieci, care și-au instalat aici o garnizoană. Cetatea a fost restaurată în 1954; biserică evanghelică (sec. 14-16), în stil gotic, cu o colecție de covoare orientale. Rezervația „bazaltele de la Rupea” reprezintă punctul cel mai vestic de apariție a bazaltelor din aria m-ților Perșani, izolat în plină zonă de depozite sedimentare ale bazinului Transilvaniei.
LORIENT [loriã], oraș în V Franței (Bretagne), în parte de S a pen. Bretagne, port la G. Biscaya al Oc. Atlantic; 155,5 mii loc. (1990). Șantiere navale. Siderurgie, constr. de automobile și aparate electronice. Conserve de pește. Arsenal și bază aeronavală. Distrus aproape în întregime în timpul luptelor dintre Aliați și trupele germane (iun. 1944-mai 1945).
RUBRUC (RUBROEK sau RUBRUQUIS), Guilamme de (1220-c. 1293), călugăr franciscan flamand. Sol al regelui Ludovic IX al Franței la curtea mongolă din Karakorum (1253-1255). Relatarea sa asupra acestei călătorii („Itinerarium ad partes orientales”) cuprinde știri prețioase și despre români (blaci, ulac) menționați printre popoarele tributare tătarilor. Deosebit de însemnată în scrierea sa este recunoașterea, pe baza informațiilor tătare, a identității de origine a românilor nord- și sud-dunăreni și precizarea că cei din urmă derivă din cei dintâi.
RUCĂR-BRAN, culoar depresionar situat în E Carpaților Meridionali, la 1.000-1.200 m alt., între M-ții Leoata și Bucegi (la E) ȘI m-ții Piatra Craiului și Iezer (la V), dominat de numeroase „gâlme” calcaroase cu înălțimi de peste 1.300 m. În cadrul lui de individualizează mici bazinete depresionare (Rucăr, Podu Dâmboviței, Moeciu), chei, doline și peșteri. Pasul Giuvale (1.371 m) separă bazinul Dâmboviței (în S) de cel al Moeciului (orientat spre Depr. Transilvaniei). Deoarece se continuă spre S cu Depr. Dragoslavele, mulți autori includ și segmentul respectiv în această unitate fizico-geografică, folosind denumirea de culoarul Bran-Dragoslavele sau Rucăr-Bran-Dragoslavele. În trecut a avut o importanță deosebită ca drum comercial care lega Brașovul de Țara Românească. Este străbătut de o șosea modernizată (inaugurată în 1891 în prezența regelui Carol I). Aici s-au desfășurat în oct. 1916 lupte grele între armata română și cea germană.
RÜCKERT, Friedrich (pseud. lui Freimund Raimar) (1788-1866), scriitor german. Orientalist. Prof. la Univ. din Erlangen și Berlin. Lirică patriotică („Sonete înzăuate”) și de dragoste („Primăvara iubirii”). Poemul „Înțelepciunea brahmanului”, scris sub influența filozofiei hinduse. Traduceri.
RUDOLPH [rú:dalf], Paul Marvin (1918-1997), arhitect american. Prof. univ. la Yale. Lucrări de orientare funcționalist-brutalistă, prin care a încercat să adapteze plastica acestora la condițiile de program (Școala de artă și arhitectură de la Univ. Yale din New Haven; Centrul guvernamental din Boston).
MACARENA (SERRANÍA DE LA MACARENA), lanț muntos în partea central-sudică a Columbiei (Cordillera Oriental), la c. 320 km S de Bogotá, extins pe direcția NNV-SSE, pe 240 km lungime, între râurile Duda (la V), Guejar (N și E) și Guyabero (S). Alt. max.: 3.050 m. Parc național (501,3 mii ha), întemeiat în 1948 și declarat rezervație (1971), în care trăiesc urși, jaguari, reptile și c. 450 de specii de păsări.
BUHĂESCU, cascadă în masivul Rodna (Carpații Orientali), pe rîul cu același nume la ieșirea sa din circul glaciar omonim. Are o diferență de nivel de 110 m (1.800-1.690 m alt.).
BULGARIA, stat în SE părții centrale a Europei, în Pen. Balcanică; 110,9 mii km2; 9 mil. loc. (1989). Limba de stat: bulgara. Cap.: Sofia. Orașe pr.: Plovdiv, Varna, Ruse, Burgas. Pop. urbană: 63,5%. Este împărțit în opt regiuni și capitala. Țară muntoasă, traversată în centru de M-ții Balcani (Stara Planina) și M-ții Sredna Gora, care în SV trec în munții, mai înalți, Rila și Rodopi (alt. max. din B., 2925 m, vf. Musala). În N alt. coboară treptat spre valea Dunării (Pod. Prebalcanic). Climă temperat-continentală cu cu nuanțe mediteraneene în S. Expl. de cărbuni (34,3 mil. t., 1988), cupru, zinc, plumb, bauxită, min. de fier, mangan, petrol și expl. forestiere. Ind. dă peste 60% din venitul național. Produce energie electrică (44,3 miliarde kWk, 1988), oțel, metale neferoase, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, autovehicule, nave, produse chimice, ciment (5 mil. t., 1989), țesături, zahăr, conserve de fructe, vinuri (3,7 mil. hl., 1988), esențe de trandafir. Terenurile cultivate reprezintă 37,3% din terit. B. pe care se cultivă grîu (4,7 mil. t, 1988), secară, porumb (1,6 mil. t., 1988), orez, cartofi, sfeclă de zahăr, tutun (117 mii t., 1988), bumbac, in, cînepă. Pomicultură, legumicultură, viticultură (929 mii t. struguri, 1988) și vaste culturi de trandafiri. Pășunile și fînețele reprezintă 18,3% din supr. țării pe care se cresc ovine (8,9 mil. capete, 1988), bovine, porcine (4 mil. capete, 1988); e dezvoltată și sericicultura. C. f.: 4.300 km (2.588 km electrificați, 1988). Căi rutiere: 36.897 km (258 km autostrăzi, 1988). Flota comercială: 1,2 mil. t. Moneda: 1 leva = 100 stotinki. Exportă echipament ind., mijloace de transport (c. 1/2), produse alim., materii prime, bunuri de larg consum ș.a. și importă combustibili, materii prime minerale și produse metalurgice (c. 1/2), echipament ind., mijloace de transport (c. 1/3), materii prime agricole și forestiere, produse chim. ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi trace, terit. B. a făcut parte în sec. 1-4 din Imp. Roman, iar în sec. 5-7 din cel Bizantin. În sec. 5-6 terit. țării a fost populat de triburi slave, iar în a doua jumătate a sec. 7 de triburile protobulgare, asimilate de slavi în procesul cristalizării relațiilor feudale. În 681 se creează primul țarat bulgar, cu capitala la Pliska, care a dăinuit pînă în 1018, cînd a fost cucerit de bizantini. Ocupația bizantină s-a menținut pînă la răscoala din 1185-1186, condusă de frații Petru și Asan, de origine românească, în urma căreia s-a creat Imp. Vlaho-Bulgar, care a atins o mare înflorire în timpul domniei lui Ioan Asan II (1218-1241). La sfîrșitul sec. 14, B. a fost cucerită de turci, sub stăpînirea cărora a rămas cinci secole. Lupta de eliberare a poporului bulgar de sub jugul otoman a luat amploare în sec. 19, culminînd cu răscoala din mai 1876. În urma Războiului Ruso-Româno-Turc (1877-1878), B. a fost eliberată și proclamată principat (1878), sub suzeranitatea Imp. Otoman; la 5 oct. 1908 și-a proclamat independența, iar Ferdinand de Saxa-Coburg (ales cneaz în 1887) a luat titlul de țar al bulgarilor. În 1912-1913, B. a participat la războaiele balcanice (în urma cărora o serie de terit. au ieșit din componența statului bulgar), iar 1915 a intrat în primul război mondial de partea Puterilor Centrale. Înfrîngerea Bulgariei, care a semnat Pacea de la Neuilly (1919), a favorizat ascensiunea lui A. Stamboliiski, ostil participării la război. Conducător al Uniunii Populare Agrare, el a preluat puterea, fiind răsturnat în 1920 de forțele de dreapta. Pentru a pune capăt instabilității politice, Boris al III-lea a introdus un regim autoritar (1934). Orientarea revizionistă a politicii externe a apropiat B. de Germania nazistă. B., beneficiind de sprijinul Puterilor Axei și al U.R.S.S., a silit România să-i retrocedeze Cadrilaterul (1940) și a participat, alături de Germania și Italia, la ocuparea Greciei și Iugoslaviei. În stare de război cu Marea Britanie și Franța, B. a rămas neutră față de U.R.S.S., care i-a declarat, totuși, război (5 sept. 1944). Intrarea Armatei Roșii în B. a făcut posibilă luarea puterii de către comuniști (9 sept. 1944), care au trecut la epurări sîngeroase, apoi la eliminarea adversarilor politici (execuția lui N. Petkov). Monarhia a fost abolită (15 sept. 1946), B. devenind republică populară. Regimul comunist sub conducerea lui Todor Jivkov, s-a angajat în industrializarea și colectivizarea forțată și a secondat cu fidelitate U.R.S.S., în acțiunile de politică externă. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului, au avut loc manifestații de stradă soldate cu înlăturarea lui Todor Jivkov în nov. 1989. Sub presiunea populară președintele Petăr Mladenov, implicat în intenția de reprimare a mișcărilor revoluționare de la sfîrșitul anului 1989, a demisionat (1990). Funcția de șef al statului a fost preluată de liderul grupărilor de opoziție, Jelio Jelev.
ARTÍCOL, articole, s. n. 1. Compoziție cu caracter informativ, documentar, științific etc., tipărită într-o publicație periodică. ◊ Articol de fond = articol cu un conținut general de îndrumare, de orientare în problemele importante actuale; editorial. Articol-program = articol care cuprinde concepția generală și programul de activitate al unei publicații periodice, la începutul apariției sale. 2. Diviziune într-un document oficial, marcată de obicei printr-un număr de ordine sau printr-o literă. ♦ Diviziune care conține denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli într-un buget sau într-un plan financiar. Articol contabil = formulă de înregistrare a unei operații economice, în ordine cronologică. 3. Obiect de comerț. 4. Particulă sau cuvânt care se alătură unui substantiv sau unui echivalent al lui, pentru a individualiza obiectul denumit de acesta. – Fr. article (lat. lit. articulus).
BUREATIA, rep. autonomă în Federația Rusă (C.S.I.), în S Siberiei Orientale, creată la 30 mai 1923; 351,3 mii km2; 1,04 mil. loc. (1989). Cap.: Ulan-Ude. Relief muntos, cu climă temperat-continentală. Expl. forestiere (pădurile ocupă 80% din supr. rep.), de aur, nichel, wolfram, molibden, bauxită, grafit și cărbuni. Mari resurse hidroenergetice. Ind. de prelucr. a lemnului. Creșterea ovinelor, bovinelor; cereale, legume. C. f.: 543 km; navigație pe rîul Selenga și L. Baikal.
BUREIA 1. Rîu în Federația Rusă (C.S.I.), în E Siberiei, afl. stg. al Amurului; 752 km. Izv. din masivul cu același nume. Parțial navigabil. 2. Culme muntoasă granitică în Siberia Orientală. Între rîul B. și Amur. Lungime: 700 km. Alt. max.: 2.295 m (vf. Gorod Makit).
BUȚUREANU, Vasile (1858-1941, n. Dorohoi), mineralog și petrograf român. Prof. univ. la Iași. Unul dintre promotorii școlii românești de mineralogie; a studiat mineralogia și petrografia formațiunilor cristaline și filoniene din Carpații Orientali; a descoperit minereuri de mangan, precum și un nou mineral, „ponit”.
BUZĂU 1. Rîu, afl. dr. al Siretului; 324 km. Izv. din N masivului Ciucaș și trece prin întorsura Buzăului, Nehoiu, Pătîrlagele și pe la N de municipiul Buzău. În cursul inf. irigații. Afl. pr.: Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău. 2. Pas pe valea superioară a rîului B., în apropiere de Întorsura Buzăului, făcînd legătura cu Depr. Bîrsei. Alt.: 869 m. 3. Cîmpia ~, porțiune a Cîmpiei Române, între Călmățui și Buzău, limitată de Cîmpia Gherghiței (la SV) și Cîmpia Rîmnicului (la NE). Culturi de plante industriale și cereale. 4. Munții ~, grupă muntoasă în Carpații de Curbură formată din cinci masive bine delimitate: Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu. 5. Municipiu în NE Cîmpiei Române, reșed. jud. cu același nume; 146.556 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Ind. metalurgică (sîrmă și produse din sîrmă, cuie, electrozi pentru sudură), constr. de mașini (subansamble pentru tractoare, utilaje pentru material rulant feroviar, utilaj chimic și petrolier), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin), de prelucr. lemnului (mobilă), mat. de constr. (geamuri șlefuite, cărămidă, țiglă, prefabricate din beton), textilă (filatură de lînă, țesături de bumbac, tricotaje, topitorie de cînepă), alim. (produse de panificație, zahăr, ulei vegetal, bere etc.). Producția de sticlă pentru menaj, de geamuri securizate, semicristal și de bunuri metalice de larg consum. Muzeu. Monumente istorice: Episcopia (inițial schitul Frăsinet, sfîrșitul sec. 15, refăcut de Matei Basarab în 1650), Biserica Banu, construită în 1571 și refăcută în 1722; case din sec. 18 și 19. Menționat documentar pentru prima oară în 1431, ca punct de vamă, s-a dezvoltat în sec. 16, cînd a devenit sediul unei episcopii. Important centru tipografic (sec. 18-19). Declarat municipiu în 1968. 6. Jud. în SE României, în SE Carpaților Orientali, axat pe cursul superior și mijlociu al rîului Buzău; 6.072 km2 (2,56% din supr. țării); 520.568 mii loc. (1991), din care 39,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km. Reșed.: municipiul Buzău. Orașe: Nehoiu, Pogoanele, Rîmnicu Sărat. Comune: 81. Relieful este reprezentat prin trei trepte majore (munți, dealuri subcarpatice, cîmpii) care coboară de la NV către SE. Treapta înaltă cuprinde M-ții Buzăului (constituiți din masivele Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu) și prelungirile de SV ale M-ților Vrancea, iar cea mijlocie include Subcarpații Buzăului, formați dintr-un ansamblu de culmi deluroase (Dealurile Istrița, Ciolanu, Cornățel, Dîlma, Bîsoca ș.a.) separate de depr. (Nișcov, Cislău, Pătîrlagele, Sibiciu, Pîrscov ș.a.). Cîmpia extinsă în jumătatea SE a jud., este alcătuită din trei subunități pr. (Bărăganul Ialomiței, C. Buzău-Călmățui și C. Rîmnicului) aparținînd C. Române. Clima are caracter temperat-continental, cu nuanțe zonale determinate de formele de relief. În sectorul montan, temp. medii anuale sînt de 4-6ºC, în cel deluros 8-10ºC, iar în cel de cîmpie de 10,5ºC. Precipitațiile variază între 1.200 mm anual în munți, 600-700 mm în dealurile subcarpatice și sub 500 mm anual în cîmpie. Vînturi predominante dinspre NE și SV. Rețeaua hidrografică, pr. este reprezentată de cursul superior și mijlociu al Buzăului, care colectează majoritatea rîurilor mici (Bîsca Mică, Siriu, Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău ș.a.). Terit. jud. mai este străbătut de cursurile superioare ale rîurilor Sărata, Călmățui și Rîmnic. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Berca, Arbănași, Tisău, Plopeasa, Scorțoasa, Beceni ș.a.) și gaze naturale (Tisău, Roșioru, Boldu, Ghergheasa), diatomită (Pătîrlagele), chihlimbar (perimetrul Mlăjet-Sibiciu-Colți-Bozioru), argilă (Simileasa), gresie, gips, nisipuri, ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice (Sărata-Monteoru, Fișici, Siriu, Nehoiu ș.a.), păduri. Economia. Principalele ramuri industriale sînt constr. de mașini și prelucr. metalelor (21,5% din prod. totală a jud.), cu unități la Buzău și Rîmnicu Sărat, în cadrul căreia se produc utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, petrolieră și chimică, subansamble pentru tractoare, garnituri de frînă și etanșare, materiale feroviare (schimbători cu ace flexibile, tirfoane), diverse produse din metal (mașini de gătit, sobe de încălzit, articole din tuci etc.). Alte ramuri, cu ponderi importante în prod. ind. a jud. sînt: metalurgia feroasă, 14,4% (sîrmă și produse din sîrmă la Buzău), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin la Buzău și Beceni, regenerarea uleiurilor la Rîmnicu Sărat), mat. de constr. (geamuri, prefabricate din beton la Buzău, var la Măgura, cărămizi la Berca, Pătîrlagele), prelucr. lemnului (Buzău, Rîmnicu Sărat, Nehoiu, Vernești, Gura Teghii), textilă (Buzău, Smeeni, Pătîrlagele), conf. (Rîmnicu Sărat, Buzău, Nehoiu), alim. (conserve de legume, preparate din carne și lapte, zahăr, uleiuri vegetale, vin etc.). În 1989, agricultura dispunea de 260.154 ha terenuri arabile, 119.336 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. Supr. arabile sînt dominate de culturile de porumb (88.108 ha), urmate de cele de grîu și secară (61.573 ha), plante de nutreț (26.410 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz și orzoaică, tutun, cartofi, legume etc. Culturile viticole (11.543 ha) au o extindere mai mare în zona dealurilor subcarpatice (Pietroasele, Vernești, Greceanca ș.a.). Pomicultura are prod. importante de prune, mere, pere, nuci (Nehoiu, Pătîrlagele, Cislău, Pîrscov, Chiojdu). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de 438,7 mii capete ovine, 233 mii capete porcine, 172 mii capete bovine și 15 mii capete cabaline (la Chislău și Rușețu există mari crescătorii de cai de rasă); avicultură, sericicultură, apicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea totală a rețelei feroviare este de 232 km, din care 108 electrificată, iar cea a drumurilor publice de 2.056 km, din care 307 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 387 școli generale, 22 licee, case memoriale, muzee, 156 cinematografe, 512 biblioteci etc. În cadrul manifestărilor etnofolclorice se remarcă „Drăgaica” care se desfășoară anual, în luna iunie, la Buzău. Turism. Pr. obiective de atracție turistice de pe terit. jud. B. sînt: elementele peisagistice (valea superioară a Buzăului, masivele muntoase Siriu și Penteleu, vulcanii noroioși din zonele Pîclele Mari și Mici, Beciu, fenomen unic în țară, declarat monument al naturii, „focurile nestinse” de la Lopătari, rezervația geologică cu stîncile de calcar de la Bădila, denumită „Sarea lui Buzău”, rezervația forestieră Milea-Viforîta, cu molizi seculari etc.), monumentele și locurile istorice (mănăstirea Ciolanu, biserica Cislău, schitul Bradu, complexul arheologic de la Sărata-Monteoru, tezaurul de la Pietroasele, complexul taberei de sculptură în aer liber de la Măgura etc.), stațiunile balneoclimaterice (Sărata-Monteoru, Fișici), bogăția și diversitatea elementelor etnografice (sculpturi în lemn în zona Bisoca, Lopătari, Chiojdu, țesături și covoare la Bisoca, Siriu, Lopătari, instrumente muzicale populare la Mînzălești, Cătina) etc. Indicativ auto: BZ.
C s. m. invar. 1. A cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (semiclusivă prepalatală surdă în grupurile ce, ci, oclusivă palatală în grupurile che, chi și oclusivă velară surdă în celelalte poziții). 2. (MUZ.) a) Notație literală pentru sunetul do; b) Semn de măsură de 4 timpi și, respectiv (în forma ¢), de 2 timpi. 3. Cifră romană cu valoarea de 100. 4. (METR.) Simbol pentru coulumb. 5. Simbol chimic pentru carbon. 6. (MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor complexe. 7. (INFORM.) Limbaj de programare situat între limbajele de asamblare și limbajele de nivel înalt, orientate către aplicație.
CAHUL, jud. istoric în S Basarabiei, la E de Prut. Relief de podiș cu culmi orientate N-S între Prut și Ialpug, prelungire a Pod. Bîrladului. Orașe pr.: Cahul, Leova.
CALIFAT (‹ fr.) s. n. 1. (În sec. 7-13 în orientul Mijlociu, în Nordul Africii și în Spania) formă de stat feudal-teocratică, instituită în teritoriile stăpînite de arabi. 2. Demnitatea de calif (între 1517 și 1924, sultanii Imp. Otoman aveau și titlul de calif). 3. Durata guvernării unui calif.
CALIGULA (Caius Iulius Germanicus), împărat roman (37-41 d. Hr.). Inițiatorul unei politici despotice de tip oriental elenistic, a devenit proverbial prin cruzimea și extravaganța hotărîrilor sale. Asasinat de pretorieni.
RUMELIA (cuv. turcesc „rūm ῑlῑ” „Țara romanilor <bizantini>”) 1. Denumirea turcească dată părții estice a Pen. Balcanice. Otomanii și-au început campania de cucerire în Balcani la jumătatea sec. 14. De la sf. sec. 16 până în sec. 19, denumirea provinciei turcești cu sediul la Sofia (includea Bulgaria, Serbia, Herțegovina, Albania, Macedonia, Epir și Tesalia). După Tratatul de pace de la Berlin (1878) posesiunile de la Dunăre au intrat de facto în componența Bulgariei, sub suzeranitate otomană. S Bulgariei forma provincia autonomă Rumelia Orientală cu capitala la Philippopoli (Plovdiv), iar Rumelia Occidentală era împărțită între provinciile Edirne, Salonic și Monastir. În 1885 Bulgaria a anexat Runelia Orientală, iar prin Tratatul de pace de la București (1913) Monastir a fost cedat Serbiei și Salonicul Greciei; Edirne a rămas în componența Imp. Otoman. 2. Denumirea contemporană a părții europene a Turciei, inclusiv Istanbulul.
BERI-BÉRI s. n. Boală provocată de lipsa vitaminei B1 din organism, caracterizată prin paralizii și infiltrații de serozitate în țesuturi; apare mai ales în Japonia și Asia orientală. – Fr. béribéri.
BÍGI-BÍGI s. n. invar. Denumire dată unor cofeturi orientale făcute dintr-o pastă gelatinoasă (roșie) cu miez de nucă. – Tc. gigi-bigi.
CANAAN (Țara Făgăduinței) 1. Numele biblic în ebraică al Palestinei. 2. (În antic.) Reg. situată în orientul Apropiat, între M. Mediterană și rîul Iordan, locuită în sec. 14-12 î. Hr. de triburile israelite.
BOGASÍU s. n. (Înv.) Stofă sau pânză scumpă care se importa din orient și se întrebuința mai ales pentru căptușeli. – Ngr. bogası.
CANTEMIR, familie de boieri, cu rol politic în istoria Moldovei. Mai importanți: 1. Constantin C., domn al Moldovei (1685-1693). Tutelat de marea boierime. A pedepsit cu moartea pe Miron Costin, cronicarul, acuzat de hiclenie. 2. Antioh S., domn al Moldovei (1695-1700 și 1705-1707). Fiul lui C. (1). A încercat să reglementeze fiscalitatea și s-a apropiat de Rusia în vederea luptei antiotimane. 3. Dimitrie C. (1673-1723, n. Iași), cărturar umanist, domn al Moldovei (mart.-apr. 1693, 1710-1711). Fiul lui C. (1). A încercat să recîștige independența Moldovei, încheind o alianță cu Petru I, țarul Rusiei. După înfrîngerea armatelor ruso-moldovene la Stănilești (1711), s-a refugiat în Rusia, unde a devenit consilier al lui Petru I. După domnia lui Dimitrie C. începe epoca fanariotă. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin. Personalitate prodigioasă, cu preocupări enciclopedice, poliglot, comparabil cu umaniștii Renașterii, a lăsat lucrări de istorie („Incrementa atque decrementa aulae othomanicae”, operă de răsunet european, „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, în care demonstrează romanitatea poporului român, unitatea de origine și de limbă, continuitatea lui pe terit. vechii Dacii) cu o influență determinantă asupra formării concepțiilor istorice și filologice despre trecutul poporului român, geografie („Descriptio Moldaviae”, însoțită de o remarcabilă hartă), orientalistică, muzicografie. Este unul dintre ctitorii beletristicii românești, prin „Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea”, pe tema medievală a disputei dintre suflet și trup, și mai ales prin „Istoria ieroglifică”, roman cu cheie în care se îmbină satira savantă cu utilizarea umoristică a erudiției. Ca gînditor, sub influențe stoice, creștine și teozofice, C. a abordat probleme de fizică și metafizică, precum problema creației lumii, a timpului și a liberului arbitru („Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante”), iar în etică a preconizat principiile unei vieți fără păcate și izbăvitoare („Divanul...”). A elaborat un manual de logică („Compendiul sistemului logicii generale”). Ca muzician profesionist, a compus melodii de tip oriental și a inventat primul sistem de notare pentru muzica turcească. 4. Antioh C. (1708-1744), scriitor iluminist și diplomat rus. Fiul lui C. (3). Unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă. Satire („Minții mele sau celor ce iubesc știința”), tratate filozofice („Scrisori despre cultură și om”), ode, fabule, epopeea „Petrida”.
CAPUANA, Luigi (1839-1915), scriitor italian. Reprezentant al verismului, a teoretizat o proză documentară, bazată pe date științifice („Giacinta”). Romane orientate spre studiul cazului psihologic („Marchizul de Roccaverdina” – capodopera sa).
BUDÍSM s. n. Religie răspândită în Asia orientală, al cărei principiu fundamental este renunțarea la frământările, lupta și plăcerile vieții. – Fr. bouddhisme.
CARACTEROPATIE (‹ fr.) s. f. Ansamblu de trăsături caracteriale anormale, întîlnit în special în psihopatii (cu care adesea se confunda), ce influențează negativ comportamentul. Anormalitatea (perversiuni, obsesii) poate privi orientarea persoanei (atitudinea față de societate, de muncă, față de o altă persoană sau față de sine) ori voința ei, exprimîndu-se prin dificultatea adaptării sociale.
CARAGIALE 1. Costache C. (c. 1815-1877, n. București), actor și autor dramatic român. Animator al mișcării dramatice românești; primul director al Teatrului Mare (Național) din București. Comedii de moravuri („O repetiție moldovenească”, „O soaré la mahala”). 2. Iorgu C. (c. 1826-1894, n. București), actor și autor dramatic român. Fratele lui C. (1). Cîntece comice, tablouri dramatice („Moș Trifoi”). 3. Ion Luca C. (1852-1912, n. Haimanale, azi în municipiul Ploiești), scriitor român. Nepot al lui C. (1) și C. (2). Debut cu schițe și versuri la revista umoristică „Ghimpele”. O vreme redactor la ziarul „Timpul”, împreună cu Eminescu și Slavici. A editat publicații satirico-umoristice („Claponul”, „Calendarul Claponului”, „Moftul român”) și, împreună cu Slavici și Coșbuc, revista „Vatra”. A făcut parte din cercul „Junimea”. Temperament de ținută clasică, desăvîrșit arhitect al construcției dramatice, observator profund și minuțios al realităților sociale autohtone, creator al unor memorabile tipuri. C. a ridicat teatrul românesc la nivelul european. În comediile sale („O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „o scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”) satirizează moravuri politice și familiale, utilizînd cu remarcabil efect comicul de situație și limbaj, expresia stereotipă definitorie, umorul (inclusiv cel absurd). Instantaneele în proză, cu adresă critică („Schițe ușoare”, „Momente”, „Schițe nouă”), prelungesc și dezvoltă tipologia de mare diversitate a comediilor, țintind cu precădere orizonturile micii burghezii. Drama „Năpasta” și unele nuvele („O făclie de Paști”, „Păcat”, „În vreme de război”) analizează stări obsesive ajunse la paroxism, iar povestirile fantastice („Kir Ianulea”, „Abu Hassan”, „Hanul lui Mînjoală”) valorifică anecdoticul de sursă orientală sau folclorică. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 4. Mateiu I.C. (1885-1936, n. București), scriitor român. Fiul lui C. (3). Capodopera sa, romanul „Craii de Curtea Veche”, este o somptuoasă evocare lirică, bazată pe sugestie și atmosferă, a crepusculului aristocrației din Bucureștiul semibalcanic și semioccidental de la începutul sec. 20. Proză cultivînd misterul (nuvela „Remember”), romanul neterminat („Sub pecetea tainei”) și lirică de tip parnasian („Pajere”). 5. Luca Ion C. (1893-1921, n. București), poet român. Fiul lui C. (3). Versuri moderniste („Jocul oglinzilor”, postum), un microroman al adolescenței („Nevinovățiile viclene”, în colab. cu Ioan Dobrogeanu-Gherea); traduceri.
CARDARE (‹ fr.) s. f. Ansamblul operațiilor de destrămare a unui material textil (bumbac, in, lînă etc.), de înlăturare a impurităților și de orientare și paralelizare a fibrelor ondulate la cardă.
a scuipa contra vântului expr. (vulg.) 1. a se pune rău cu șefii. 2. a manifesta lipsă de orientare.
CAROL, numele a doi suverani ai României din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Carol I (1839-1914, n. Sigmaringen), domnitor (1866-1881) și rege al României (1881-1914). M. de onoare al Acad. (1867). Ofițer în armata prusiană. Ales după detronarea principelui Al. I. Cuza, prin plebiscit la 10 mai 1866. Regele C. I a implicat România în conflictul oriental din 1876-1878 în vederea dobîndirii independenței țării. La 10 mai 1877, a sancționat hotărîrea Parlamentului României de declarare a independenței țării (9 mai 1877) instituind în aceeași zi ordinul „Steaua României”. La cererea expresă a comandamentului rus, C. I a luat conducerea efectivă a trupelor româno-ruse din fața Plevnei la 21 aug. 1877. Ca urmare a războiului, România și-a dobîndit independența de stat, recunoscută, ulterior, de Marile Puteri. C. I a favorizat încheierea tratatului politico-militar secret cu Austro-Ungaria (1883), la care au aderat ulterior Germania și Italia. A adoptat însă o politică contrară Puterilor Centrale în timpul războaielor balcanice (încheiate cu Pacea de la București din 1913). La declararea primului război mondial s-a supus hotărîrii Consiliului de Coroană din 3 august 1914 care a respins aplicarea tratatului secret din 1883 și a decis neutralitatea armată a României. Suveran constituțional, sobru și sever, și-a legat numele de acte importante ale istoriei moderne românești. A contribuit la consolidarea instituțiilor democratice ale statului. Căsătorit cu Elisabeta de Wied, fără descendenți, C. I a hotărît (1880) adoptarea nepotului său Ferdinand de Hohenzollern, care i-a succedat la tron în 1914. A murit la Sinaia, fiind înmormîntat la Curtea de Argeș. Memorii. C. II (1893-1953, n. Sinaia), rege al României (1930-1940). Fiul mai mare al regelui Ferdinand și al reginei Maria. M. de onoare al Acad. (1921). În perioada 1918-1927 a renunțat de mai multe ori la calitatea de moștenitor al tronului, părăsind țara. Sosit incognito (6 iun. 1930), a fost proclamat rege de Parlament. A manifestat o precupare specială pentru dezvoltarea economică a României și pentru viața culturală; a menținut alianța cu puterile occidentale democratice. Pe plan intern a acționat pentru dezbinarea și discreditarea partidelor politice; a instaurat, la 10 febr. 1938, regimul monarhiei autoritare. Măsurile adoptate (o nouă constituției, dizolvarea partidelor politice, înființarea Frontului Renașterii Naționale, reforma administrativă, a vieții parlamentare etc.) nu au putut asigura stabilitatea noului regim. Grava deteriorare a vieții internaționale, izbucnirea celui de al doilea război mondial au dus la izolarea completă a României și la grava amputare teritorială în vara anului 1940, prin ocuparea Basarabiei și N Bucovinei de către Armata Roșie, pierderea NV Transilvaniei anexat Ungariei și a Cadrilaterului în favoarea Bulgariei. În acest context, C. II a fost nevoit să abdice (6 sept. 1940) și să părăsească țara. Căsătorit cu Ioana (Zizi) Lambrino (1918), principesa Elena (1921), fiica regelui Greciei, mama regelui Mihai I, și Elena Lupescu (1947). A murit la Estoril (Portugalia) și a fost înmormîntat în cimitirul regal al mănăstirii São Vicente (Lisabona). Memorii („Jurnal politic”, pentru anii 1937-1951, nepublicat).
CARPAȚI, sistem montan european, reprezentînd continuarea estică a M-ților Alpi. La Bratislava, în E Bazinului Vienei, Dunărea îl desparte de ultimele prelungiri ale Alpilor (M-ții Leitha), iar în cealaltă extremitate, după ce au descris un arc uriaș, lung de peste 1.300 km, culoarul Timok-Nišava îl separă din nou, de astă dată de Balcani. Formarea sistemului a început prin mișcările tectonice din faza de orogeneză austrică (Mezocretatic) care au dus la cutarea zonei interne a C. și au antrenat în unele sectoare porțiuni din fundamentul cristalin, acoperite de cuverturi sedimentare mezozoice, suprapunându-se reg. înconjurătoare (autohtone) sub forma pînzelor de șariaj (ex. în M-ții Tatra, M-ții Parîng și Masivul Retezat-Godeanu). Cristalinul și sedimentarul mezozoic al Pînzei Getice și al Autohtonului au fost apoi strîns cutate și fragmentate. În Paleocen (faza laramică) are loc o ridicare generală a zonei centrale a C. și retragerea definitivă a apelor marine din această zonă. La sfîrșitul Paleogenului, în mișcarea de ridicare și și de cutare este antrenată și zona exterioară (a flișului) care se alătură zonei muntoase mai vechi. În Neogen s-au produs puternice erupții vulcanice, care au dus la formarea celui mai lung lanț vulcanic din Europa, situat pe rama interioară a arcului carpatic. La exteriorul sistemului montan s-a format cea mai nouă unitate de orogen a C., Subcarpații, o dată cu care s-a produs și o înălțare în bloc a întregului masiv. Caracteristică pentru C. este prezența platformelor de eroziune rezultate în urma acțiunii agenților modelatori externi și a ridicărilor succesive, pe verticală. Deși nu există ghețari actuali, urmele glaciațiunii cuaternare sînt evidente în relieful culmilor înalte (Tatra, Černogora, Rodna, Făgăraș, Retezat ș.a.), prin circuri, custuri, văi glaciare etc. În afara glaciațiunii de tip alpin, C. au suferit și influența ghețarului scandinav, care a pătruns pe văi, lărgindu-le și lăsînd acumulări de morene. Cu excepția zonei flișului, slab fragmentată și cu alt. reduse, C. sînt străbătuți transversal de numeroase rîuri. Din punct de vedere fizico-geografic, se împart în trei grupe pr.: C. Nord-Vestici, C. Centrali și C. Sud-Estici. 1. Carpații Nord-Vestici se întind între Dunăre (Bratislava) și Biała (afl. al Dunajecului) din SV Poloniei. Structura și morfologia sînt complicate, existînd atît masive cristaline, cît și eruptive puternic afectate de eroziune. Se întîlnesc numeroase culmi paralele alcătuite din fliș, separate prin depresiuni alungite de natură tectonică sau sculpturală. Alt. medii: 1.000-1.400 m, depășind foarte rar 2.000 m. Totuși în această grupă se află Tatra, cel mai înalt masiv cristalin din întregul sistem montan carpatic (2.663 m în vf. Gerlachovka), cu forme glaciare bine dezvoltate și păstrate. La S de Tatra, între rîurile Váh și Hron, se găsește masivul cristalin Tatra joasă, care culminează în vf. Dumbier (2.043 m), coborînd la periferie sub 1.000 m. Un culoar tectonic miocen, orientat E-V, și drenat de rîul Hron, desparte munții din N de M-ții Metaliferi ai Slovaciei, munți joși (alt. max.: 1.477 m), generați de vulcanismul neogen. Prin eroziunea conului vulcanic s-au format o serie de neckuri și bazine. Ocolind Tatra Înaltă pe la N se desfășoară C. flișului. Ei încep la Dunăre (Bratislava) prin C. Mici (alt. max.: 768 m), în a căror axă apare fundamentul cristalin, și se continuă cu C. Albi, mai înalți (c. 1.000 m) și mai largi, cuprinzînd numeroși martori din calcare jurasice, și cu Beskizii Slovaciei, munți mijlocii (1.725 m alt. max. în vf. Babia Gora), avînd mare lărgime și o structură asemănătoare Obcinelor Bucovinei. 2. Carpații Centrali constituie o unitate bine individualizată care separă C. Nord-Vestici de cei Sud-Estici. Ei se desfășoară între Biała și culoarul Rika-Sviča. În relieful lor, cu alt. ce depășesc rar 700-800 m, sînt caracteristice culmile paralele constituite din fliș în alternanță cu cîmpulunguri, fragmentate de văi transversale slab adîncite. Au aspect colinar, de muncei, cu interfluvii largi, pante domoale și trecători joase, de obîrșii. Către N, C. Centrali trec, prin intermediul unor pinteni din gresie, în dealurile precarpatice, pe care le domină cu 200-300 m. Către Depr. Panonică din sud, trecerea se face prin două șiruri de măguri (700-1.000 m) reprezentînd neckurile și masivele vulcanice ale M-ților Vihorlat, care încadrează o depr., subcarpatică. 3. Carpații Sud-Estici se desfășoară între culoarele Rika-Sviča la N și Timok-Nišava la S, avînd cea mai mare extindere pe terit. României și unde se deosebesc trei sectoare: C. Orientali, C. Meridionali și C. Occidentali. Carpații Orientali se întind ca unitate morfologică de la hotarul de N al României pînă la valea Prahovei, iar ca structură geologică pînă în valea Dîmboviței. Sînt alcătuiți din trei zone geologice, dispuse paralel: zona flișului (în E), cristalino-mezozoică (în centru) și vulcanică (în V). Alt. max.: 2.303 m (vf. Pietrosu Rodnei). Se caracterizează prin dispunerea paralelă a culmilor, numeroase pasuri (Prislop, Bicaz, Ghimeș-Palanca, Bratocea, Buzău, Predeal etc.), sînt bine împăduriți și au depr. interioare; alcătuiesc principala zonă forestieră a țării. Zăcăminte de petrol, sare, min. de mangan, fier, cupru, sulf etc. Resurse hidroenergetice. Zone turistice (masivele Rodnei, Rarău, Ceahlău, Cheile Bicazului – Lacul Roșu, Lacul Sf. Ana etc.). Partea de S a Carpaților Orientali, cuprinsă între valea Oituzului, valea Prahovei și Depr. Brașov, se individualizează ca o unitate aparte (Carpații Curburii). Carpații Meridionali se întind ca unitate morfologică, de la valea Prahovei pînă la culoarele Timiș-Cerna și Bistra-Strei, iar ca unitate geologică de la Dîmbovița la Dunăre. În alcătuirea lor intră ca unități tectonice Autohtonul și Pînza Getică. Predomină șisturile cristaline care au determinat masivitatea lor cu o cuvertură de calcare cretacice (uneori organogene) ce dau forme de relief spectaculoase. Se caracterizează prin existența unor noduri orohidrografice, a unui număr redus de depr. intramontane și de pasuri de culme (Bran, Vîlcan) și trecători de vale (Lainici, Turnu Roșu). Prezintă frecvente urme glaciare în zona crestelor înalte. Alt. max.: 2.544 m (vf. Moldoveanu). Importante zăcăminte de cărbuni, min. de fier, mică, grafit. Turism în masivele Bucegi, Făgăraș, Retezat etc. Carpații Occidentali se întind între Dunăre la S și Someș la N, constituind o sinteză geologică a celorlalte sectoare carpatice. Valea Mureșului îi împarte în două grupe pr.: M-ții Apuseni în N, mai înalți și, M-ții Banatului și Poiana Ruscă în S. Au un relief de culmi domoale, cu un ansamblu de nivele de eroziune etajate, puternic fragmentate de depresiuni-golf, care pătrund adînc în masa muntoasă. Nuclee de șisturi cristaline și granite alternează cu depozite sedimentare străbătute de roci eruptive. Prezența calcarelor a favorizat apariția fenomenelor carstice. Nodurile orografice au aspect de munți-bloc, fără urme glaciare, separate prin depr. tectonice de tip golf. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Zăcăminte de bauxită, min. de aur și argint. Obiective turistice: Cheile Turzii, Carașului, Nerei, peșterile Scărișoara, Meziad, Focul Viu, Cetățile Ponorului.
CASELLA, Alfredo (1883-1947), pianist, dirijor, profesor, teoretician și compozitor italian. Simfonii, opere („Mitul lui Orfeu”), balete, muzică de cameră, coruri și cîntece de orientare neoclasică.
CASIDĂ (‹ arab.) s. f. Poezie monorimă, specifică literaturii orientale (arabă, persană, turcă). Scrisă pe subiecte omagiale, panegerice, religioase, didactice, satirice etc., ajungea pînă la o sută de cuplete.
CĂLIMANI, Munții ~, masiv vulcanic în NV Carpaților Orientali, între cursul superior al Mureșului la S și depr. Dornelor la N. Alt. max.: 2.100 m (vf. Pietrosu). Trăsături tipic alpine în zona înaltă, cu urme glaciare și pășuni alpine. Zăcăminte de sulf. Izv. carbogazoase. Forme de vulcanocarst (peșterile „Palatul de ciocolată” și „Luanei”) și stîncile „12 Apostoli”. Rezervație naturală complexă (200 ha), declarată în 1990 parc național, cu numeroase specii rare și monumente ale naturii, ca: zîmbrul (Pinus cembra), tisa (Taxus baccata), smîrdanul (Rhododendron kotschyi), floarea de colți (Leontopodium alpinum) etc. Printre păsări se întîlnesc cinghița alpină (Montifringilla nivalis), cocoșul de mesteacăn (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), iar mamiferele sînt reprezentate de rîs (Lynx lynx), jder (Martes martes) etc.
CĂLINESCU, George (1899-1965, n. București), critic, istoric literar, scriitor și publicist român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași și la București. Între 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al „Vieții Românești”. A condus săptămînalele de critică și de informație literară „Jurnalul literar” și „Lumea” și ziarele „Tribuna poporului”, „Națiunea”. Directorul institutului de Istorie Literară și Folclor al Academiei (1949-1965). Personalitate multilaterală, de orientare clasicizantă, spirit de o neobișnuită mobilitate intelectuală, a consacrat studii fundamentale unor mari scriitori români („Viața lui M. Eminescu”, „Opera lui Mihai Eminescu”, „Ion Creangă, viața și opera” ș.a.). Lucrarea monumentală „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”, relevă etapele și direcțiile specifice ale evoluției fenomenului literar românesc, integrate în contextul universal, cu excelente caracterizări de autori și opere. „Principii de estetică” sintetizează opiniiile sale teoretice. „Impresii asupra literaturii spaniole” schițează un tablou al culturii hispanice, iar culegerea (postumă) „Scriitori străini” reunește studii și eseuri privind literatura universală. Prin C. limbajul criticii și istoriei literare cunoaște o substanțială împrospătare. Ca prozator se afirmă cu romanul liric „Cartea nunții”, dar mai ales cu „Enigma Otiliei”, narațiune de tip balzacian despre mediul mic-burghez bucureștean de la începutul secolului, „Bietul Ioanide” și „Scrinul negru” urmăresc drumul artisitului de geniu de la apolitism la atitudinea civică angajată. A mai scris versuri („Poezii”, „Lauda lucrurilor”), teatru („Șun, mit mongol”), note de călătorie, schițe de observație socio-morală și civică („Cronica mizantropului”, „Cronica optimistului”).
CĂLUGĂRU, Alice (pseud.: Alice orient) (1886- înainte de 1940, Paris), scriitoare română. Stabilită la Paris (1906). Lirică romantică („Viorele”), dominată de sentimentalism și livresc, sau simbolistică. Un roman poematic, cu elemente autobiografice („Tunica verde”), scris în limba franceză.
CĂPĂȚÎNII, Munții ~, culme muntoasă în partea central-sudică a Carpaților Meridionali, cu orientare V-E și o lungime de 37 km, situată între Valea Motrului la N, Depr. Olteană la S, Valea Oltețului la V și Olt la E. Alt. max.: 2.130 m (vf. Nedeia). Constituită din șisturi cristaline și gnaise la N și calcare la S, care dau un relief specific de doline, lapiezuri, pereți abrupți, hornuri, chei (cheile Bistriței vîlcene de la Costești, Luncavățului ș.a.). Relieful dezvoltat pe șisturile cristaline se remarcă prin prezența celor trei supr. de nivelare carpatice (Borăscu: 1.800-2.000 m, Rîu șes: 1.300-1.700 m și Gornovița: 900-1.000 m alt.) acoperite cu păduri de molid.
CĂRPINIȚĂ (‹ carpen) s. f. Arbore sau arbust din familia betulaceelor, înalt pînă la 5 m, cu frunze ovate, mici, dințate și flori în amenți; crește în părțile sudice ale țării (Carpinus orientalis); sfineac.
CEAHLĂU 1. Masiv muntos, situat în Carpații Orientali, între Valea Bistriței la E, a Bistricioarei la N și a Bicazului la S. Este alcătuit în special din conglomerate, care dau în relief forme pitorești (abrupturi, turnuri, colți). Alt. max.: 1.907 m (vf. Ocolașu Mare). Importante obiective turistice (cascada Duruitoarea, Căciula Dorobanțului, Turnul lui Budu, cabane, la poale stațiunea Durău ș.a.). Rezervație complexă (4.073 ha) declarată în 1990 parc național, cu numeroase endemisme carpatice (coada șoricelului, garofița de munte, vulturica etc.), rarități floristice (vulturica de Pojorîta, ghințura ș.a.), monumente ale naturii (papucul doamnei, floarea de colți, tisa etc.) și unele dintre cele mai frumoase exemplare de larice din țară, cunoscute și sub denumirea de zadă, „stejarul munților” sau „crin”, de unde și denumirea rezervației naturale „Polița cu Crini”. 2. Com. în jud. Neamț, la poalele masivului Ceahlău, pe malul lacului de acumulare Izvorul Muntelui; 2.470 loc. (1991). Expl. forestiere. Centru turistic. În apropiere, stațiune arheologică din Paleoliticul mijlociu și tîrziu.
HOMOAFECTÍV, -Ă, homoafectivi, -e, s. m. și f. Persoană a cărei orientare afectivă determină atracția sufletească și sexuală față de un partener de același gen; gay. – Homo + afectiv.
HETEROAFECTÍV, -Ă, heteroafectivi, -e, s. m. și f. Persoană a cărei orientare afectivă determină atracția sufletească și sexuală față de un partener de gen opus. – Hetero + afectiv.
CERNOVODEANU, Paul (1927-2006, n. București), istoric român. Cercetări consacrate relațiilor Țărilor Române cu Anglia și S.U.A. în sec. 18-19: „Imaginea <lumii noi> în Țările Române și primele lor relații cu Statele Unite ale Americii pînă în 1859”; „Relațiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878)”. Editor de izvoare externe (colecția „Călători străini despre Țările Române”).
CHAMPOLLION [șãpolió], Jean François (1790-1832), orientalist francez. A pus bazele egiptologiei științifice moderne prin descifrarea hieroglifelor egiptene („Manual de scriere hieroglifică a vechilor egipteni”). Autor al unei gramatici egiptene și al unui dicționar egiptean cu scrierea hieroglifică.
CHANDAR [tʃándar] Krishan (1914-1977), scriitor indian. Influențat inițial de Tagore, se orientează către o proză realistă de investigație socială („O sută de rupii”, „Cînd se trezesc ogoarele”).
LEVANT (în it. „răsărit de soare”) 1. Denumire dată în trecut litoralului răsăritean al M. Mediterane (Asia Mică, Siria, Liban, Egipt), ocupat de musulmani și frecventat din sec. 11 de negustori creștini. Comerțul cu L. a fost dominat de negustorii italieni (din Veneția și Genova în special) până la sfârșitul sec. 15, când supremația a trecut de partea turcilor otomani. Din inițiativa lui Colbert a fost creată Compania Levantului (1670), companie franceză de comerț având scopul de a controla comerțul din bazinul oriental al M. Mediterane. Și-a încetat activitatea după 1678. 2. Regiune geografică în E Spaniei, cuprinzând provinciile Castelón de la Plana, Valencia, Alicante și Murcia. Climat semiarid: culturi de măslini, viță de vie. Picturi rupestre din Epipaleolitic.
CHARTRES [șártrə], oraș în partea central-nordică a Franței (Orléanais); 37,1 mii loc. (1982). Metalurgie, constr. de mașini agricole și echipament electronic, îngrășăminte chimice, alim. (bere). Catedrală în stil gotic (sec. 11-13, cu refaceri și adăugiri ulterioare). Valoros ansamblu de vitralii și sculpturi (Portalul regal). – Școala din C. = centru cultural înființat la sfîrșitul sec. 10, consacrat studierii retoricii și clasicilor latini și redactării unor lucrări filozofice în limba latină. Orientarea fundamentală era platonismul. Reprezentanți: Bernard de Chartres (m. înainte de 1130), Guillaume de Conches (1080-1145), Gilbert de la Porée (1076-1154), John din Salisbury (c. 1115-1180).
CHATEAUBRIAND [șatobriã], François-René, viconte de (1768-1848), scriitor francez. Călătorii în America, Anglia, orient; ministru sub Restaurație. Proza sa, dominată de sensibilitate și imaginație (vasta lucrare doctrinară „Geniul creștinismului”, romanele „Atalá”, „René”, „Martirii”), a influențat mult romantismul prin pasiunea pentru natură, exotism, singurătate, prin expansiunea eului și mai ales prin elocința și muzicalitatea stilului. Capodopera sa rămîne scrierea autobiografică „Memorii de dincolo de mormînt”.
CHEMOTAXÍE (‹ germ.) s. f. Reacție locomotorie, orientată și obligatorie, a organismelor mobile, declanșată și întreținută de o substanță chimică răspîndită în mediul lor de viață și care se efectuează fie spre acea substanță (c. pozitivă), fie în sens opus (c. negativă).
CHESAPEAKE BAY [tʃésəpi:c bei], golf-estuar al Oc. Atlantic, pe țărmul oriental al S.U.A., între continent și Pen. Delaware. Pătrunde în interiorul continentului pe 311 km. Aici se varsă fl. Potomac. Lățime: 5-30 km. Ad. max.: 27,4 m. Ostreicultură. Cel mai lung complex pod-tunel din lume (28,4 km).
CHILDE [tʃaild], (Vere) Gordon (1892-1957), arheolog australian. Specialist în istorie și arheologie preistorică („Zorii civilizației europene”, „Cel mai antic orient Apropiat”).
CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km2 (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 ºC, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang/fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K2 = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m3, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î.Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).
CHIROPTERE (‹ fr. {i}; {s} gr. kheir „mînă” + pteron „aripă”) s. n. pl. Ordin de mamifere (din care fac parte liliacul, vampirul ș.a.), crepusculare sau nocturne, cosmopolite, de c. 20-40 cm lungime, cu membrele anterioare transformate în aripi prin alungirea exagerată a degetelor și dezvoltarea unei membrane tegumentare, ce se întinde între ele, laturile corpului, membrele posterioare și coadă. Se orientează datorită unui „radar biologic”; emit ultrasunete cu o frecvență de 50.000-80.000 vibrații/s.
CAMERTÓN, camertonuri, s. n. Instrument format dintr-un tub care emite nota „la” (sau din patru tuburi care emit notele „sol”, „la”, „re” și „mi”), folosit ca punct de orientare pentru aflarea altor note și la acordarea instrumentelor muzicale. – Germ. Kammerton.
CAMOHÁS s. n. (Înv.). Un fel de stofă de mătase orientală. – Ngr. kamuhas.
CARACTÉR, caractere, s. n. 1. Particularitatea fundamentală a unei persoane, care se manifestă în orientarea, unitatea și consecvența ideilor și acțiunilor sale. ◊ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul între caracterele personajelor. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter. ♦ Individualitate prezentând trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. 2. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. 3. Semn grafic; literă. – Fr. caractère (lat. lit. character).
CARAVANSERÁI, caravanseraiuri, s. n. (În orient) Han mare la care poposesc caravanele. – Fr. caravansérail.
CÁSTĂ, caste, s. f. Fiecare dintre grupurile sociale închise și strict delimitate prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor ei, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale; p. ext. grup social închis care își păzește interesele (egoiste). ◊ Spirit de castă = spirit îngust, închis, exclusivist. – Fr. caste.
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... – Din călăuză.
CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsești pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumânarea) = a căuta prilej de ceartă cu orice preț. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnești privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obții ceva, a urmări ceva. Du-te de caută nouă piei de bivol (ISPIRESCU). ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, e interzis să te afli sau să vii (undeva).** Refl. (Despre mărfuri) A avea trecere, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a-și vedea de ocupațiile sale, fără a se amesteca în treburile altora. A-și căuta de drum (sau de cale) = a-și continua drumul, a-și vedea de treburile sale. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. Pe mine căutați să nu mă smintiți (CREANGĂ). 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui (ISPIRESCU). 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună (SADOVEANU). III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a examina o pasăre pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie (DELAVRANCEA). 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic (CREANGĂ). 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Var.: cătá vb. I] – Lat. *cautare.
CENTRÁ, centrez, vb. I. 1. Tranz. A fixa o piesă de prelucrat într-o mașină-unealtă astfel încât axa ei de rotație în mașină să coincidă cu axa pe care trebuie să o aibă piesa prelucrată. 2. Tranz. Fig. A orienta o activitate spre un anumit obiectiv, a grupa elemente disparate în jurul unui nucleu. 3. Intranz. (La fotbal, rugbi etc.) A trimite sau a trece mingea de la marginea terenului spre centru (în apropierea porții adversarului). – Fr. centrer.
CENTRÁT, -Ă, centrați, -te, adj. Care este orientat, îndreptat, fixat în (sau pe) centru. – V. centra.
ZVÁSTICĂ, zvastici, s. f. Cruce cu brațe egale, îndoite la capăt în unghi drept, servind ca simbol religios la unele popoare orientale. ♦ Emblemă politică a unor partide fasciste. – Fr. svastika.
ZODIACÁL, -Ă, zodiacali, -e, adj. 1. Care ține de zodiac, privitor la zodiac. 2. (În expr.) Lumină zodiacală = fâșie de lumină difuză, slabă, orientată după direcția zodiacului, de forma unui triunghi cu baza la orizont, vizibilă înaintea aurorei sau după sfârșitul crepusculului. [Pr.: -di-a-] – Fr. zodiacal.
SUNNISM (< sunna) s. n. Curent „ortodox”, majoritar, al Islamului (c. 90% din credincioși), bazat pe recunoașterea „Sunnei”. Consideră izvor al credinței nu numai „Coranul”, dar și „Sunna” ‒ culegere de povestiri, conținând fapte și cuvinte atribuite Profetului Mahomed. Adepții s. constituie majoritatea credincioșilor musulmani din orientul Apropiat, Africa de N, Pakistan și Indonezia.
orient 1. Denumire uzuală atribuită spațiului geografic de la răsărit (îndeosebi Asia și Africa de Est) 2. orientul Apropiat, denumire a spațiului geografic care cuprinde țările situate în V Asiei și NE Africii (Turcia, Cipru, Siria, Liban, Israel, Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Egipt, Sudan ș.a.). În literatura occidentală acest spațiu geografic este restrâns la V Asiei (Turcia, Siria, Liban, Israel) și Grecia. 3. orientul Îndepărtat v. Extremul orient. 4. orientul Mijlociu, denumire dată spațiului geografic care cuprinde Irakul, Iranul și Afghanistanului. Literatura americană include în orientul Miljlociu și Țările orientului Apropiat.
ACOLÁDĂ (< fr., gr.) s. f. 1. Semn grafic care unește, vertical sau orizontal, cuvinte, formule, cifre, portative muzicale etc. 2. Motiv ornamental rezultat din racordarea față de un ax de simetrie a mai multor arcuri de cerc formând un unghi. Folosită frecvent atât în arhitectura gotică târzie, cât și în cea orientală, la încheierea părții superioare a deschiderilor (ancadrament de ferestre, uși, portale etc.). 3. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând din îmbrățișarea dată de senior și atingerea umărului cu latul spadei.
CIUC 1. Munții Ciucului, masiv muntos împădurit în grupa centrală a Carpaților Orientali, între Depr. Ciucului (la V), Trotuș (la E) și Valea Uzului (la S), alcătuit din depozite cretacice. Alt. max.: 1.565 m (vf. Șoiu). 2. Depresiunea ~, depr. intramontană, tectono-vulcanică, în Carpații Orientali, pe cursul sup. al Oltului, între masivele Harghita, Puciosu, Ciucului și Hășmaș. Supr.: c. 300 km2. Este împărțită în trei compartimente prin pragurile de la Racu și Jigodin. Relief de câmpie înaltă (c. 700 m alt.), iar în E colinar. Frecvente inversiuni termice în anotimpul rece. Expl. forestiere și de roci de constr. Numeroase izv. minerale (peste 130 captate).
CIUCAȘ, masiv muntos situat în partea de S a Carpaților Orientali, între rîurile Teleajen, Buzău (spre E) și Doftana (spre V). Este alcătuit din conglomerate și calcare care dau un relief ruiniform, spectaculos, cu abrupturi (sectorul Tigăilor Mari și Mici), și stînci izolate („Sfinxul Bratocei”, „Porumbelul Bratocei”, unele dintre ele avînd și forma unor ciuperci uriașe), turnuri, coloane, hornuri. Alt. max.: 1.956 m (vf. Ciucaș). Rezervație complexă. Obiectiv turistic.
CIUDAD VICTORIA [siudað], oraș în Mexic, în Sierra Madre Oriental, centru ad-tiv al statului Tamaulipas; 153 mii loc. (1980, cu suburbiile). Nod de comunicații. Expl. de plumb. aur și argint. Piață pentru trestie de zahăr și citrice. Fabrici textile. Universitate. Fundat în 1750.
CÎMPULUNG MOLDOVENESC 1. Depr. intramontană de eroziune, în N Carpaților Orientali, pe cursul superior al rîului Moldova, mărginită de Obcinele Feredeului la N și de masivul Rarău la S. Relief specific de terase și coline (împădurite). Climat răcoros, cu ierni lungi (temp. medie anuală: 6,4ºC) și frecvente inversiuni termice. 2. Oraș în jud. Suceava, în depr. cu același nume, pe cursul superior al rîului Moldova, la poalele masivului Rarău; 22.971 loc. (1991). Fabrici de var, de mobilă și cherestea, de încălț., ind. blănăriei și alim. (panificație, lapte praf). Filatură de bumbac. Stațiune climaterică. Atestat documentar în 1411; din 1774, tîrg; împreună cu satele din jur, populate de țărani liberi, a constituit o formațiune teritorială cu regim administrativ și fiscal aparte, respectat de domnii Moldovei. Devine oraș în 1806.
CRETACIC, a treia și ultima perioadă a Mezozoicului, care a durat c. 65 mil. ani. Fauna este reprezentată prin toate clasele de nevertebrate și prin aproape toate vertebratele; apar primele mamifere placentare. Flora este dominată de de gimnosperme, în special conifere. Sedimentele marine sînt formate din calcare, gresii calcaroase, calcare marnoase și cretă. Orogeneza a produs cutări și exondări (mișcările cimmeriene noi, austrice, subhercinice și laramice), s-au înregistrat frecvente erupții vulcanice, reprezentate prin uriașe curgeri de bazalte în India („trappele” din Pod. Deccan), în Africa Orientală, întruziunile de granodiorite, sienite, și revărsările de dacite și riolite din Munții Apuseni.
CLAUDEL [clodél], Paul (1868-1955), poet, dramaturg și eseist francez. Creația sa viguroasă, al cărei stil amintește tonalitățile versetului biblic exprimă bucuria extatică în fața creației divine („Cinci mari ode”); piese de teatru, axate pe o tematică morală, sentimentală și mistică („Ostatecul”, „Îngerul a vestit pe Maria”, „Pantoful de satin”); eseuri („Arta poetică”). Îndelungată activitate diplomatică desfășurată mai ales în orient.
fár s.n. 1 Construcție înaltă, prevăzută cu o sursă de lumină puternică (proiector), care este situată în apropierea coastelor sau la intrarea în porturi și care servește ca reper la orientarea navelor (în timpul nopții, pe vreme rea etc.). ♦ Corp de iluminat după care se ghidează ambarcațiunile noaptea în zona de coastă. 2 Corp de iluminat (la automobile, la locomotive etc.) care proiectează lumina într-o anumită direcție, sub forma unui fascicul divergent. 3 (mar.) Ansamblul velelor, vergelor și manevrelor unui catarg. • pl. -uri. / <fr. phare, it. faro, lat. pharus, -i; cf. nm. pr. Pharos, insulă grecească lângă Alexandria, unde Ptolemeu a ridicat un turn de marmură albă pentru orientarea corăbiilor.
MÁNTRA, mantra, s. f. Formulă sacră cu valoare magică și educativă, în unele practici și religii orientale (yoga, budism, hinduism, tantrism). – Din fr. mantra.
IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km2; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m3), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î.Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.
fáză s.f. 1 Fiecare dintre etapele distincte din evoluția unui fenomen, a unui proces etc. (din natură sau din societate); fiecare dintre stările succesive ale unei transformări (din natură sau din societate); stadiu. ◊ Expr. A fi pe fază = a acționa prompt, la momentul potrivit. 2 (astron.) Fiecare dintre aspectele succesive ale Lunii sau ale unor planete, determinate de orientarea în raport cu Pământul a părții suprafeței lor iluminate de Soare. 3 (electr.) Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite electrice. 4 (fiz.) Argument al unei mărimi care variază sinusoidal în timp și care caracterizează mărimea în orice moment. ◊ Diferență de fază v. diferență. 5 (chim.) Parte omogenă dintr-un sistem eterogen, formată din una sau din mai multe specii de molecule, care poate fi separată prin mijloace mecanice. 6 (geol.) Fază orogenică (sau de cutare) = etapă de intensitate maximă a mișcărilor tectonice, care se pune în evidență prin discordanțe unghiulare între straturi și se grupează în cicluri orogenice. Fază de pedogeneză (sau de solidificare, de formare a solului) = perioadă de timp în care solul evoluează aproximativ în aceleași condiții de mediu. Fază asturică v. asturică. Fază attică v. attic. Fază austrică v. austrică. Fază hidrotermală v. hidrotermal. Fază laramică v. laramică. Fază pneumatolitică v. pneumatolitic. Fază valahă v. valah. Fază valahică v. valahic. 7 (bot.) Fază fenologică = perioadă din ciclul de vegetație al plantelor. (biol.) Fază diploidă v. diploid. Fază haploidă v. haploid. 8 (tehn.) Timp. Motor în patru faze. 9 (econ.) Fază de contracție = fază a unui ciclu economic care urmează după un vârf și durează până la următorul prag sau punct critic. Fază de expansiune = fază a unui ciclu economic care urmează după o depresiune. 10 (med.) Fiecare dintre stările succesive în evoluția bolilor periodice, îndeosebi psihiatrice. Fază maniacală. ◊ Fază falică v. falic. • pl. -e. / <fr. phase; cf. gr. φάσις „apariție”. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)
ZAMBÍLĂ, zambile, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunzele crescute dintr-un bulb, cu flori albe, roz, violete sau albastre, așezate în ciorchine la vârful tulpinii; este cultivată pentru florile ei frumoase și mirositoare (Hyacinthus orientalis). – Tc. sümbül.
COBĂLCESCU, Grigore (1831-1892, n. Iași), geolog și paleontolog român. Acad. (1886), primul prof. univ. de geologie, mineralogie și paleontologie la Univ. din Iași. Cercetări stratigrafice, petrografice și paleontologice în special asupra Carpaților Orientali. Autorul primei lucrări românești cu subiect din Geologia României („Calcariul de la Răpidea”) și al primei monografii paleontologice românești (1883).
KARA IFLAK sau KARA VLAH („țara românilor negri”), denumire a Țării Românești în vechile izvoare orientale.
KARAIT, -Ă (anait, -ă) (‹ cuv. ebr.) s. m. și f. (La pl.) Membru al unei secte iudaice, înființată de Anan ben David (765), în Persia, ca un grup disident, care acceptă ca singureă lege divină Tora. S-a răspândit în Europa Răsăriteană și în orientul Apropiat.
ORGANIZAȚIA TRATATULUI CENTRAL (C.E.N.T.O.; în engl.: Central Treaty Organization – C.E.N.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată la 24 febr. 1955, cu sediul la Ankara (Turcia), în scopul apărării comune și dezvoltării economice a statelor membre. Până în 1959 s-a numit Organizația Tratatului orientului Apropiat inițial ca un tratat bilateral între Turcia și Iraq, la care au aderat în același an Marea Britanie (4. apr.), Pakistan (23 sept.) și Iran (3 nov.). Organizația s-a autodizolvat în 1979.
KÁRMA (KARMAN) (‹ engl., fr.; cuv. sanscrit „acțiune”) subst. (În hinduism și alte religii orientale – jainism, budism) Forță impersonală, care cântărește toate faptele, bune și rele, pe care orice ființă le întreprinde în decursul vieții și, totodată, forța implacabilă care determină, în cadrul ciclului de transmitere a sufletelor, calitatea vieții următoare.
ORIGÁMI (cuv. japonez; ori „pliere, îndoire” + kami „hârtie”) subst. Artă tradițională japoneză care pornește de la plierea unui pătrat de hârtie pentru a reprezenta elemente din mediul înconjurător sau personaje imaginare. A luat naștere în orientul Îndepărtat, fiind la început o ocupație a membrilor curților imperiale. Cu timpul a devenit un instrument de educație și terapie. Folosită în scop pedagogic, pentru educarea copiilor, o. le dezvoltă autodisciplina, ordinea și echilibrul interior, imaginația, creativitatea. În Japonia, Italia, Germania ș.a., o. este materie de studiu în școli.
*abluțiúne f. (lat. ablútio, -ónis). Spălare saŭ purificare religioasă la orientalĭ. Vin și apă pe care preutu catolic și-o toarnă pe degete după comuniune. – Și -úție.
oriént (punct cardinal) (rar) (-ri-ent) s. n.
*Oriént (zonă geografică) (-ri-ent) s. propriu n.
*Oriéntul Apropiát (-ri-en-, A-pro-pi-at) s. propriu n.
*Oriéntul Mijlocíu (-ri-en-) s. propriu n.
PSIHOSOMÁTICĂ (‹fr. {i}) s. f. Orientare în medicină care, susținând concepția unității tuturor funcțiunilor organismului, studiază originea psihică a unor maladii din domeniul patologiei generale și posibilitatea folosirii mijloacelor psihologice în terapie.
PSIHOTÉHNICĂ (‹ fr. {i}) s. f. (În sens larg) Aplicarea psihologiei în studiul problemelor pur practice, precum organizarea muncii sau publicitate; (în sens strict) ansamblu de procedee științifice sau teste care permit aprecierea relațiilor psihice și motrice ale indivizilor pentru a determina caracterul și, respectiv, timpul de reacție motrică; p. este utilizată în vederea orientării indivizilor către o profesie sau a selectării candidaților pentru o funcție dată și, în mod sistematic, la încorporarea recruților.
*baĭaderă f., pl. e (fr. bayadére, d. pg. bailadeira, d. bailar = it. ballare. V. bai, baĭder). Dansatoare orientală.
ORGANIZAȚIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI (O.E.P.), organizație creată în 1964 în Ierusalimul de Est, de către reprezentanți ai poporului palestinian, ai unor organizații profesionale și populare și ai unor mișcări ale rezistenței palestiniene. Organul său suprem este Consiliul Național Palestinian (C.N.P.), de fapt parlamentul poporului palestinian, compus din 530 membri, din care 180 din teritoriile arabe ocupate de Israel. Între sesiunile acestuia orientările generale sunt adoptate de Consiliul Central al O.E.P. Întreaga activitate a organizației este condusă de Consiliul Executiv format din 15 membri, printre care și reprezentați a 6 organizații ale rezistenței palestiniene. Președinte al Comitetului Executiv este, din 1969, Yasser Arafat.
agém m. (turc. ar. Ağem, Pers). Vechĭ Pers. Un semn în notele muzicale orientale. S. n., pl. urĭ. Un fel de stofă.
ILUSTRÁȚIE (‹ fr., lat.) s. f. Ramură a graficii care include: desenul, acuarela, gravura, fotografia, imaginea ce însoțește, în scop explicativ sau interpretativ, un text. ◊ I. de carte = gen al graficii prin care se reprezintă tipuri sau momente esențiale ale unui text literar; poate avea și funcție ornamentală. Cunoscută din vechime în Egipt și Extremul orient, când a avut mai ales caracter explicativ. În Evul Mediu au avut o mare valoare i. de c. religioasă din Bizanț (sec. 9-10) și a manuscriselor evangheliarelor irlandeze (sec. 9-10). După inventarea tiparului, a fost realizată în xilogravură și în lucrări beletristice și științifice.Printre cei mai importanți ilustratori de carte se numără H. Daumier, E. Delacroix, Salvador Dali ș.a. În România există o bogată tradiție a i. de c., începând cu sec. 15 (ex. „Tetraevangheliarul” lui Nicodim de la Tismana din 1404, decorat cu elemente vegetale și zoomorfe). Printre cei mai importanți ilustratori români: Margareta Sterian, Mac Constantinescu, A. Demian, A. Jiquidi, Tia Peltz, Lena Constante, Florica Cordescu-Jebeleanu, Vasile Kazar, Ion State, Val Munteanu, Florin Pucă, Mircea Dumitrescu, Done Stan, Vasile Socoliuc ș.a. ◊ I. muzicală = a) includere într-un curs, într-o lecție sau expunere despre artă, literatură etc. a unor fragmente muzicale; b) fond sonor care însoțește o producție audio (radio) sau audio-vizuală (teatru, cinematografie, televiziune).
*bazár n., pl. urĭ și e (fr. bazar, d. ar. bazar, care vine d. pers. bazar. V. pazar). Loc acoperit în care se vînd tot felu de obĭecte micĭ și unelte în orient. În Eŭropa, mare centru de mărfurĭ.
*alméĭe f. (fr. almée, d. ar. almet, „învățat, savant”, fiin-că [!] aceste femeĭ aŭ învățat poezia, cîntu și dansu). Dansatoare și cîntăreață din orient.
orient-EXPRESS, primul mare tren european de lux, de lung parcurs (3.186 km), creat în 1883, de Compania Internațională pentru Vagoane de Dormit, care făcea legătura între Paris și Istanbul, via București. În zilele noastre face legătura între Paris și București, trecând prin München, Viena, Budapesta; a circulat spre Istanbul până în 1977.
COLUMBIA, stat în NV Americii de Sud; 1,14 mil. km2; 32,3 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Bogotá. Orașe pr.: Medellin, Cali, Baranquilla. Este împărțit în 23 departamente, patru intendencias, cinci comisarias și un district special. În vest se află M-ții Anzii Columbieni, cu cordilierele Occidentală, Centrală și Orientală, iar în E se dezvoltă cîmpia joasă, întinsă, a Amazonului, acoperită de savane și păduri ecuatoriale. În N cîmpia dintre Anzi și țărmul M. Caraibilor, bine populată, dominată de masivul muntos izolat Sierra Nevada de Santa Marta (5.775 m alt. max. din C.). Climă caldă și umedă, moderată de altitudine în reg. muntoasă. Expl. de petrol (20,4 mil. t, 1989), gaze naturale, aur (26.546 kg, 1987), huilă (14,6 mil. t, 1987), platină, min. de fier, argint, fosfați, sulf, sare, caolin (1,2 mil. t, 1979) ș.a. Terenurile cultivate (4,7% din suprafața țării) sînt ocupate de plantații de cafea (975 mii ha, 664 mii t 1989, locul 2 pe glob), trestie de zahăr (26 mil. t, 1989), banane (3,8 mil. t, 1989) și cacao; se mai cultivă orez (1,9 mil. t, 1989), porumb, bumbac (320 mii t, 1989), tutun, cartofi, soia, manioc ș.a. Se cresc bovine (24,7 mil. capete, 1989), porcine (2,6 mil. capete, 1989), ovine (2,7 mil. capete, 1989). Pescuit: 84,8 mii t (1988). Ind. produce energie electrică (35,4 miliarde kWh, 1987), produse petroliere, oțel, ciment (6,3 mil. t, 1988), autovehicule (60,9 mii buc., 1988), îngrășăminte chimice, cauciuc, hîrtie, țesături, țigarete, zahăr ș.a. C. f.: 3,4 mii km. Căi rutiere: 106,2 mii km. Flota maritimă comercială: 585 mii t (1988). Moneda: 1 peso = 100 centavos. Exportă cafea (c. 1/3), petrol și produse petroliere (c 1/4), cărbuni, banane, flori, textile ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 40%), produse chimice, produse siderurgice, produse agroalim. ș.a. – Istoric. Populat din timpuri străvechi de triburi de amerindieni, terit. C. a fost cucerit la începutul sec. 16 de spanioli, care au înființat aici (1538) colonia (din 1718 viceregat) Noua Granadă. În cursul Războiului pentru Independența Coloniilor spaniole din America (1810-1826) a fost adoptată, la Bogotá, Declarația de Independență (1813). Din 1819 Noua Granadă a făcut parte din Republica federativă Marea Columbie pînă în 1830, cînd s-a constituit Republica Noua Granadă. În 1863 a fost proclamată constituirea Statelor Unite ale Columbiei (din 1886, Republica Columbia). În scopul obținerii zonei viitorului Canal Panamá, S.U.A. au organizat în 1903 o lovitură de stat în prov. Panamá, în urma căreia aceasta s-a despărțit de C. După cel de-al doilea război mondial viața politică s-a caracterizat prin încordări și confruntări, care din anii ’60 au luat și forma activităților de gherilă, Din 1958 s-au succedat la guvern partidele conservator și liberal. Din 1989, autoritățile au declanșat o campanie energică împotriva cartelurilor producătorilor de droguri, care au ripostat prin acte teroriste. Șeful statului și al cabinetului este președintele republicii, Organul legislativ este Congresul Național.
COMANA 1. Com. în jud., Brașov, pe Olt; 2.714 loc. (1991). Reșed. com. este satul Comana de Jos. 2. Com. în jud. Constanța; 1.433 loc. (1991), 3. Com. în jud. Giurgiu; 8.401 loc. (1991). Iazuri și heleșteie. Piscicultură. Stație de c. f. Pe terit. comunei se află lacul (700 ha) și pădurea Comana (630,5 ha) declarată rezervație complexă în care se găsesc arbori ca Fraxinus ornus, Quercus cerris, Ulmus procera și plante ca Allium bulgaricum (usturoiul bulgăresc), Fritillaria orientalis (laleaua pestriță), bujorul sălbatic (monument al naturii) etc. Loc de agrement. Mănăstire construită, potrivit tradiției din sec. 15, biserica Sf. Nicolae reclădită în sec. 16-17; distrusă de turci a fost reconstruită în 1854.
COMERCIÁL, -Ă (‹ fr., lat.) adj. Care aparține comerțului, privitor la comerț; din comerț, negustoresc. Capital c. = capital care funcționează în sfera circulației mărfurilor, prin intermediul căruia se obține profitul comercial. ◊ Societate comercială = entitate economică cu personalitate juridică, înregistrată la Camera de Comerț și Industrie, posesoare de capital propriu și patrimoniu (garanții pentru îndeplinirea obligațiilor sociale) a cărei activitate se desfășoară în sfera producției, circulației mărfurilor și serviciilor. ◊ Politică c. = componentă a politicii economice, reprezentînd ansamblul modalităților și pîrghiilor de intervenție a statului asupra structurilor economice pentru orientarea relațiilor comerciale interne și externe în sensul realizării obiectivului urmărit.
*ametíst n., pl. e (vgr. améthystos, neîmbătat, d. methyo, mă îmbăt, din cauză că se credea că ametistu împedecă [!] îmbătarea. V. amețesc). Min. Cŭarț violet, bioxid de siliciŭ (Si O2). Ametist oriental, corindon violet, seschioxid de aluminiŭ (Al2 O3), care e o peatră [!] prețioasă.
COMITETUL INTERNAȚIONAL OLIMPIC (C.I.O.), organ suprem al mișcării olimpice internaționale avînd atribuția de a asigura desfășurarea regulată a Jocurilor Olimpice, de a încuraja organizarea competițiilor de amatori, de a orienta și a menține sportul în spiritul idealului olimpic, încurajînd și consolidînd prietenia între sportivii tuturor țărilor. A fost înființat la 23 iunie 1894 de Pierre de Coubertin. Este alcătuit din membri ai comitetelor naționale olimpice, afiliate lui.
anadól n. (turc. Anadolú, d. ngr. Anatoli, Orientu. V. nadolean). Vechĭ. Anatolia (Asia Mică).
COMPANIA INDIILOR ORIENTALE 1. Companie comercială engleză, întemeiată în 1600 de un grup de negustori londonezi pentru comerțul cu India, SE Asiei și China. A avut un rol hotărîtor în expansiunea colonială britanică în această parte a lumii; și-a încetat activitatea în 1858. 2. Companie comercială olandeză, întemeiată în 1602; a avut un rol în crearea imp. colonial olandez; și-a încetat activitatea în 1798. 3. Companie comercială franceză, întemeiată în 1664 și organizată din inițiativa lui Colbert în scopul instituirii monopolului francez asupra comerțului cu India; în 1719 a fuzionat cu Compania Occidentală, întemeiată de John Law. Și-a încetat activitatea în 1794.
COMPETÍȚIE (‹ fr., lat.) s. f. Concurs, întrecere (sportivă). ♦ Formă de interacțiune psiho-socială mutuală constînd în rivalitatea sau concurența dintre două sau mai multe persoane pentru atingerea unui scop indivizibil. C. poate fi orientată prin educare, spre cooperare, dar se poate transforma și în conflict. ♦ (BIOL.) relații antagonice între două sau mai multe organisme aparținînd aceleiași specii (c. intraspecifică) ori unor specii diferite (c. interspecifică) care au aceleași cerințe de mediu (hrană, adăpost, loc de trai). C. este atît mai puternică cu cît resursele mediului sînt mai reduse. Sin. concurență.
KARAWANKEN (în slovenă: KARAVANKE), grup muntos în zona calcaroasă de S a Alpilor Orientali, la granița dintre Austria și Slovenia, între Drava și Sava. Alt. max.: 2.237 m (vf. Hocshtuhl sau Veliki Stol).
KARKEMIȘ, oraș-stat în Siria antică, întemeiat în milen. 2 î. Hr. Importantă așezare comercială a orientului Apropiat. Centru al unui principat dependent de Regatul Hitit (se.c. 17 î. Hr.), ulterior stăpânit de statul Mitanni (sec. 16-15 î. Hr.), de hitiți (sec. 14-13 î. Hr.) și de asirieni (sec. 9 î. Hr.). Inclus în 717 î. Hr. în Imp. Asirian. Aici a avut loc, în 605 î. Hr., o mare bătălie, în care Nabucodonosor II, regele Babilonului, a înfrânt oștile asiriene și egiptene conduse de faraonul Nechao II, punând capăt existenței statului asirian. Azi, Jerablus.
KASACK, Hermann (1896-1966), scriitor german. Influențat de expresionism și existențialism, dar și de filosofia orientală, K. condamnă în versurile („Omul”), în dramele („Misiune tragică”) și în romanele sale („Orașul de dincolo de râu”) excesivă tehnicizare și dezumanizare a lumii contemporane, avertizându-ne, în același timp, în privința pericolului supraevaluării personalității („Țesătorul”).
IPOUSTEGUY [iputeghi], Jean Robert (1920-2006), sculptor francez. După o perioadă în care s-a aflat sub influența lui Brâncuși și Picasso, s-a orientat spre „peisaje sculpturale”, în care elementele ambianței sporesc intensitatea discursului susținut de personaje („Amanții”).
arșiníc m. (din urșinic). O plantă cariofilee ornamentală originară din orient (lychnis chalcedonica).
NEOFREUDÍSM (‹ neo + freudism) s. n. Ansamblu de orientări teoretice și terapeutice derivate din freudism. Reprezentanți de seamă: W. Reich, J.M. Lacan, Karen Horney, E. Fromm, A. Kardiner, Mélanie Klein, D. Lagache, J. Laplanche.
DITRĂU 1. Pas în Carpații Orientali, în M-ții Giurgeu, la 1.036 m alt. Asigură legătura între Depr. Giurgeu și cele de pe valea Bistricioarei (Bilbor, Borsec) pe un drum parțial modernizat. 2. Com. în jud. Harghita; 6.628 loc. (1995). Expl. de min. complexe. Cariere de roci pentru constr. Cherestea. Stație de c. f.
CONSTANTINESCU, Miron (1917-1974, n. Chișinău), sociolog și istoric român. Militant comunist. Acad. (1974), prof. univ. la București. A deținut importante funcții în conducerea de partid și de stat. Op. pr.: „Sociologie generală. Probleme, ramuri, orientări” (în colab.), „Cercetări sociologice, 1938-1971”.
HABAROVSK, oraș în E Federației Ruse, în Extremul orient, port pe Amur; 609 mii loc. (1994). Aeroport. Stație de c. f. pe Transsiberian. Nod rutier. Șantiere navale. Ind. constr. de mașini (motoare, strunguri, cabluri), chimico-farmaceutică, mat. de constr., de prelucr. a lemnului (mobilă) și a petrolului, ușoară și alim. Teatre, muzee. Întemeiat ca fort, în 1652.
HAFUN, Ras ~, cap în extremitatea orientală a Africii (Somalia), la 10º27’ lat. N și 51º24’ long. E cel mai vestic punct al continentului.
cafeá f., pl. ele (turc. [d. ar.] kahve kave; ngr. kafes, it. caffé, fr. café). Un copăcel rubiaceŭ african care face niște boabe care se prăjesc, se rîșnesc și se ferb [!] în apă ca să dea o plăcută băutură neagră care se bea îndulcită cu zahăr (cofféa arábica): plantațiunĭ de cafea. Boabele acestuĭ copăcel: un sac de cafea. Băutura făcută din aceste boabe: o ceașcă de cafea. – Cafeaŭa e originară din Abisinia, unde crește sălbatică, ca și pin [!] Mozambic și Angola. Azĭ se cultivă foarte mult la Moka, Ceylan, Martinica și Brazilia (Rio), de unde vin cele maĭ renumite felurĭ de cafea. Se zice că efectele eĭ aŭ fost observate întîĭa oară de un cĭoban ale căruĭ oĭ mîncase [!] frunze orĭ boabe de cafea și începuse [!] a sări. Populațiunea Galla (Abisinia) mînca boabe de cafea prăjite în unt. Pe la sfîrșitu secululuĭ [!] XV un Arab descoperi băutura cafeleĭ, care apoĭ se răspîndi ĭute în tot Orientu. În Francia a fost adusă la 1654, ĭar la Paris s´a băut la 1669. La început, fiind-că alungă somnu, fu denunțată ca vătămătoare. Dar curînd obiceĭu de a o sorbi se răspîndi în toată lumea. V. capuținer, gingirlie, șfarț.
caĭmác n., pl. e (turc. kaĭmak, ngr. kaĭmáki, bg. sîrb. kaĭmak). Coajă groasă și untoasă care se formează deasupra lapteluĭ fert [!] (V. smîntînă). Spuma cafeleĭ turceștĭ cum o prepară orientaliĭ, nu ca șfarțu. (V. gingirlie).
IORDAN (JORDAN; ebr. Ha Yarden; arab. Nahr al-Urdunn), fluviu în orientul Apropiat, pe terit. Libanului, Siriei, Israelului și Iordaniei; 325 km. Izv. din V masivului Hermon, curge prin lacul Tiberiada și depr. tectonică Ghor și se varsă în Marea Moartă. Formează numeroase meandre. Irigații; hidrocentrale. Pescuit. În apa I. a fost botezat Iisus Hristos de către Ioan Botezătorul.
COOK [cuc] 1. James C. (1728-1779), navigator și explorator britanic. A întreprins trei expediții succesive (între 1768 și 1779) în jurul Pămîntului, în care a cercetat Noua Zeelandă și a descoperit țărmul oriental al Australiei, Noua Guinee, Arh. Sandwich de Sud etc. 2. Cook islands, arh. coraligen și vulcanic în Oc. Pacific (Polinezia), între ins. Tonga și Tahiti; 240,1 km2; 17,2 mii loc. (1987). Centrul administrativ: Avarua. Ins. pr.: Rarotonga, Mangaia. Banane, cocotieri, ananas, tomate și citrice. Pescuit de perle. Descoperit de J. Cook în 1773. Dependent de Noua Zeelandă. 3. Str. între Insula de Nord și Insula de Sud a Noii Zeelande, unind M. Tasmaniei cu Oc. Pacific. Lungime: 107 km. Lățime: 22-91 km. Ad. max.: 97 m. Descoperită de J. Cook în 1770. 4. Mount Cook (Aorangi), cel mai înalt vf. din Noua Zeelandă, situat în Insula de Sud. Alt.: 3.764 m. Ghețarul Tasman. Parc național.
*capuțíner n., pl. e (germ.). Cafea cu lapte cu caĭmac gros (orĭ cu frișcă). – La 1683, Turciĭ, în fuga lor de la asediu Vieneĭ, părăsise [!] o mare cantitate de boabe de cafea în sacĭ. Austrieciĭ, nefiind pe atuncĭ deprinșĭ cu cafeaŭa, aruncară în Dunăre maĭ toată cantitatea. Cîtă rămăsese nearuncată fu cumpărată de un Polon care trăise în orient și știa de băutura cafeleĭ. Deschise prima cafenea, dar nu prea avu cliențĭ. Atuncĭ se gîndi s´o strecoare și să-ĭ adauge puțin zahăr și lapte, precum și un caĭmac orĭ niște frișcă care acoperea tot, ca gluga unuĭ capucin. De aceĭa o numi kaputziner. – Pe urmă Polonu se´ntovărăși cu femeĭa Cecila Krapf, care făcea niște chifle foarte bune de consumat cu capuțineru, și de atuncĭ li s´a zis krapfen, de unde vine rom. crafle, gogoși. V. chiflă.
*bizantín, -ă adj. (lat. byzantinus). De la saŭ ca la Bizanțiŭ. Fig. Subtil, minuțios, zadarnic: discusiunĭ bizantine. Perfid: purtare bizantină. Imperiu bizantin, imperiu de orient. Stil bizantin, un stil foarte frumos, particular monumentelor orientale medievale și caracterizat pin prezența cupoleĭ ca al bisericiĭ Sf. Sofia din Constantinopole și al celeĭ din Curtea de Argeș.
MASÁI (MASSAI) (< fr.) subst. Populație negridă din Africa Orientală (Kenya și Tanzania), aparținând familiei de limbi nilote; sunt în principal păstori nomazi.
URS (lat. ursus) s.m I. Numele mai multor mamifere din familia Urside: 1. Urs brun, urs omnivor din Europa și din Asia temperată, vara pătrunzând și în tundră, cu corpul masiv, lung de c. 2 m, acoperit cu blană de culoare brună (Ursus arctos); în general sunt pașnici, dar dacă se simt amenințați sau deranjați de la mâncare pot deveni foarte agresivi. Atacă frecvent vitele, iar dacă sunt înfometați pătrund și în livezi, în gospodăriile sătești și corturile turiștilor pentru a căuta hrană. Fiind o specie periclitată la nivel european, vânarea u.b. este strict reglementată prin lege. În România, ca urmare a măsurilor susținute de protecție, se găsesc cele mai importante efective de u.b. din Europa (cu excepția spațiului ex-sovietic). Iarna își petrec mare parte din timp dormind, dar nu este vorba de o hibernare propriu-zisă. 2. Urs alb (sau polar) (Ursus maritimus, Thalassarctos maritimus) = specie de urs carnivor din regiunile arctice, lung de 2,8 m, cu blană albă, care se hrănește în special cu foci; poate ajunge la greutatea de c. 700 kg. Urs grizzly v. grizzly. Urs andin (urs negru cu ochelari), specie de urs preponderent ierbivor, răspândit în reg. muntoase din America de Sud, până la 3.000 m alt. (Tremarctos ornatus). Poate atinge 1,8 m lungime; blana este neagră, cu cercuri albe în jurul ochilor și o pată albă pe gât. ◊ Urs negru asiatic (urs himalayan, urs tibetan), specie de urs răspândită în Asia (Himalaya, Tibet, Afghanistan, Pakistan, Indochina, China, până în extremul orient al Federației Ruse). Are blană neagră cu puțin alb pe piept, și atinge 1,3-1,6 m lungime (Selenarctos thibetanus). ◊ Urs negru american, specie de urs răspândită în America de Nord (în prezent îndeosebi în parcuri naționale și alte arii protejate), de 1,5-1,8 m lungime, cu blana neagră sau cafeniu închis (Euarctos = Ursus americanus). Efective mari de găsesc în Parcul Național Yellowstone. ◊ Urs indian, specie de urs de 1,4-1,8 m lungime, cu blana neagră în amestec cu cafeniu și cenușiu, pe piept cu o pată deschisă la culoare în forma literei V, răspândit în India (la poalele Himalayei) și în Sri Lanka (Melursus ursinus). ◊ Urs panda v. panda. ◊ Urs de peșteră (Ursus spelaeus) specie de urs, care a trăit în Pleistocen în reg. muntoase din Europa. Eta cu c. 1/3 mai mare decât ursul brun actual, de care se deosebește și prin forma craniului (prevăzut cu o creastă sagitală și o puternică depresiune frontală), cu dentiție caracteristică de ierbivor. A fost vânat de omul din Neanderthal, dar și de strămoșii omului actual, În peșterile din Alpi s-au găsit mari acumulări de cranii dispuse și decorate în mod caracteristic, probabil datorită unor ritualuri practicate de vânătorii primitivi. Numeroase oase de u. de p. se găsesc și în peșterile din Carpați. V. și Peștera Urșilor. 3. Urs de mare, mamifer marin din ordinul pinipede, familia otariide, cu corp fusiform, acoperit cu o blană deasă, membrele adaptate pentru pentru înot, pavilioane auditive evidente (spre deosebire de foci la care acestea lipsesc). Își duc viața în larg, hrănindu-se cu pești, dar în perioada de reproducere și creștere a puilor se adună în număr mare pe țărmuri. ◊ U. de m. nordic (Callorhinus ursinus) trăiește în N Oc. Pacific; masculii pot atinge 200 kg, în timp ce femelele sunt mult mai mici. Alte specii se întâlnesc în emisfera sudică, în special în apele antarctice, dar ajung și pe țărmurile Americii de Sud și în ins. Galápagos. Sin. focă cu blană. Intens vânați pentru blană, ceea ce a dus la restrângerea efectivelor. II. 1. Grindă longitudinală a unui pod de lemn. 2. Fig. Om ursuz, greoi, nesociabil.
RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).
POARTA ORIENTALĂ, pas de joasă altitudine (540 m), situat pe cumpăna de ape dintre bazinul râului Timiș și cel al Cernei, în culoarul Timiș-Cerna, în arealul com. Domașnea, jud. Caraș-Severin. Străbătut de o cale ferată, care fac legătura între Orșova și Caransebeș. Cunoscut și sub numele de pasul Domașnea.
NERVÍSM (‹ fr. {i}; {s} lat. nervus „nerv”) s. n. Orientare în fiziologie (dezvoltată de D.M. Secenov și I.P. Pavlov) după care creierul are rolul de substrat material al activității psihice, de coordonator în reglarea tuturor funcțiilor organismului; sistemul nervos asigură unitatea funcțională a organismului și adaptarea la mediu.
NERVAL [nervál], Gérard de (pseud. lui G. Labrunie) (1808-1855), scriitor francez. Creație romantică, de la proza explorând straniul, magicul și misticul („Fiicele focului”, „Aurélia”) la poemele de factură onirică („Iluminații”, „Himerele”), care anunță simbolismul și suprarealismul, distingându-se prin bogăția imaginației, sugestivitatea limbajului și perfecțiunea formei. Memorialistică („Călătorie în orient”); traduceri („Faust” de Goethe).
NESTOR, Iacob-Marius (1901-1989, n. Focșani), psiholog român. Cercetări și lucrări de psihologie experimentală, școlară, industrială, de orientare profesională („Orientare profesională”, „Profesiograme psihologice”, „Probleme de psihologie școlară”, „Psihologie industrială”).
HĂȘMAȘ 1. Masiv muntos în Carpații Orientali, între M-ții Giurgeu (la N), Tarcău (la E) și Cius (la S) și depr. Giurgeu-Ciuc (la V); important nod orohidrografic (de aici izvorâsc Oltul, Mureșul, Bicazul, Trotușul). Alcătuit din roci cristaline și calcare jurasice. Frecvente forme carstice (doline, lapiezuri, chei). Alt. max.: 1.729 m (vf. Hășmașu Mare). Versanții sunt acoperiți de păduri de molid. Cunoscut și sub numele de M-ții Curmăturii sau Hăghimaș. 2. Com. în jud. Arad, în depr. Zarand; 1.387 loc. (1998). Pomicultură. Biserică de lemn (sec. 18), în satul Agrișu Mic.
COREEA 1. Țară în Extremul orient asiatic, cuprinzînd pen. cu același nume și ins. din apropierea țărmului între M. Chinei de Est (la V) și M. Japoniei (la E), separată prin str. Coreei de Arh. Japonez; 221,5 mii km2; 64,8 mil. loc. (1989). Relief muntos (67% din supr. C.) cu masive mai semețe în N (alt. max. 2.744 m, vf. Paektu-san). Alți munți de o remarcabilă varietate peisagistică însoțesc țărmul răsăritean. Cîmpiile au extensiune mai mare în lungul țărmului apusean (spre Marea Galbenă). Clima temperat-continentală cu influențe musonice în S și oceanice în E. Rețea bogată de ape cu un ridicat potențial hidroenergetic. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, s-au constituit la începutul milen. 1 d. Hr. trei state (Koguryō, Paekje și Silla) unificate în sec. 7 sub hegemonia statului Silla. După destrămarea acestuia (sfîrșitul sec. 9), C. a fost reunificată în 936 de către conducătorul Wang Kon, care a întemeiat statul Koryǒ. În sec. 13-14, C. s-a aflat în stăpînirea mongolilor, după înlăturarea cărora țara a fost condusă de dinastia Yi (1392-1910), vasală față de Imp. Chinez (între 1637 și 1895). În urma războiului chino-japonez (1894-1895), încheiat cu victoria japonezilor, C. a devenit formal independentă față de China. În 1905, Japonia a instituit protectoratul său asupra C., iar în 1910 a anexat-o. În anii ocupației au avut loc puternice răscoale antijaponeze; din 1931 lupta de eliberare națională a poporului coreean a luat forma luptei de partizani împotriva ocupației străine, care s-a încheiat o dată cu înfrîngerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial. Potrivit unor acorduri dintre puterile aliate, în C. s-a instituit temporar o administrație militară (a U.R.S.S., la N de paralela 38º, a S.U.A. la S). Conferința de la Moscova (dec. 1945)a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și a Marii Britanii a hotărît restabilirea C. ca stat independent și democratic. În partea de N, puterea a fost preluată de comuniști. În mai 1948, în partea de S a țării au avut loc alegeri separate pentru Adunarea Națională, în urma cărora s-a proclamat Republica Coreea, în frunte cu Li Sîn Man. Adunarea Populară Supremă din C. de Nord, aleasă în aug. 1948, a proclamat, la 9 sept. 1948, Republica Populară Democrată Coreeană; s-a format un guvern popular, în frunte cu Kim Ir Sen. În dec. 1991, pentru prima oară, a fost semnat între cele două state un acord de reconciliere, neangajare și cooperare.
CORINDÓN (‹ fr.) s. n. Oxid natural de aluminiu, format în rocile metamorfice de contact, în segregațiile magmatice de magnetit, găsindu-se frecvent și în aluviuni. Are aspect de mase compacte sau granulare, prezintă cea mai mare duritate după diamant, este transparent și variat colorat: roșu (rubin), galben (topaz oriental), verde (smarald), albastru (safir). Se folosește ca piatră prețioasă, în mecanica de precizie și în ceasornicărie. Varietățile comune opace se utilizează ca abraziv.
ceáĭ n., pl. urĭ (rus. čaĭ, d. turc. čaĭ, care vine d. chinezescu čâ). Un copăcel din orientu Asiiĭ dintr´ale căruĭ frunze se prepară o băutură ferbinte [!] foarte obișnuită în Rusia și Anglia (thea chinensis). Frunzele uscate ale acesteĭ plante. Băutura preparată din ĭa [!]. Recepțiune la care se oferă maĭ ales ceaĭ: ministru a dat un ceaĭ parlamentar.
cealmá f. (turc. čalmá). Turban, fîșie de pînză înfășurată în prejuru [!] capuluĭ, cum obișnuĭesc să poarte orientaliĭ.
KISSINGER [kísiŋə], Henry Alfred (n. 1923), diplomat și om politic american. Emigrant din Austria; naturalizat (1943). Secretar de stat (1973-1977). A reprezentat S.U.A. la tratativele de rezolvare pe cale politică a conflictelor militare din Vietnam și orientul Mijlociu. Rol important în stabilirea relațiilor diplomatice cu China. Premiul Nobel pentru Pace (1973).
DA2 (lat. dare) vb. I I. Tranz. 1. A înmâna cuiva ceva; a oferi, a întinde. 2. A pune cuiva ceva la dispoziție, a dărui, a preda cuiva ceva. * Loc. A da cu chirie = a închiria. A da în (sau cu) arendă = a arenda. A da (unui lucru) o valoare = a atribui, a asocia (unui lucru) o valoare. A da în primire = a preda. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva spre executare. 3. A încredința pe cineva în grija cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) = a căsători cu... 5. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a...; a face schimb. ◊ Expr. (Fam.) Refl. A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. ♦ A oferi, a plăti. ♦ A vinde. 6. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața (din devotament); a se sacrifica. 7. A arunca, a azvârli. ♦ A trimite pe cineva undeva pentru o anumită îndeletnicire. 8. A așeza, a orienta ceva într-o anumită poziție sau direcție. * Expr. A da (ceva) peste cap = a) a lucra ceva superficial; b) a strica, a distruge. 9. A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da la ziar = a publica sau a face să se publice la ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a) a descoperi, a arăta; b) a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da o luptă, o bătălie etc. = a purta o luptă, o bătălie etc.; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul) sau obștescul sfârșit = a muri. A da (un) examen = a susține un examen; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seama (sau socoteala) = a răspunde de ceva. 10. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A crea, a produce, a emite. 11. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza. 12. A îngădui, a permite, a lăsa. ♦ A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din aripi. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se opri (din mers, din vorbă etc.). 2. A spăla, a unge, a vopsi cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ♦ A se lovi, a se atinge de ceva, a ajunge până la... 4. A o lua, a porni spre..., a o apuca, a se duce către... ♦ A trece pe la..., a se abate. 5. A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge la capăt, la sfârșit. 6. (Despre o supărare, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite, a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A intra, a cădea în... 9. A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în pârg (sau în copt) = a începe să se coacă, să se pârguiască. 10. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. 11. A-i da (cuiva) lacrimile = a începe să plângă. A-i da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. 12. (Despre lichide) A da pe-afară (sau peste etc.) = a ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. 13. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 14. A se apuca de..., a începe, a fi pe punctul de a... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A merge, a se duce, a veni. ♦ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se sustrage de la ceva, a ezita. 2. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 3. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață“, „în leagăn“ etc.) A se deplasa (lunecând, legănându-se). ♦ Expr. A se da în vânt după... = a depune toate eforturile pentru a obține ceva; fig. a ține mult la cineva sau la ceva. 4. Refl. A adera la ceva, a se alătura cuiva; a se acomoda după cineva sau ceva. 5. Refl. A ceda, a se supune. 6. Refl. A se da drept... = a voi să treacă drept...
DACO-ROMÁNI (< dac + roman2) s. m. pl. Populație de limbă latină care s-a format pe terit. Daciei (sec. 2—6), începând din timpul stăpânirii romane, ca urmare a conviețuirii dacilor cu coloniștii romani. În condițiile noi, create de retragerea autorităților romane din Dacia (sec. 3), d.-r. au fost elementul de bază în procesul de formare a poporului român și al romanității orientale. V. daci; Dacia; geți; geto-daci.
DAIRÁ sau DAIREÁ (< tc.) s. f. Instrument muzical popular oriental de percuție, asemănător tamburinei, alcătuit dintr-un cerc de lemn acoperit cu piele și prevăzut cu discuri metalice, folosit la marcarea ritmului. În România, este specific Dobrogei.
OÁIE (lat. ovis) s. f. 1. Animal rumegător din familia cavicornelor, subfamilia ovideelor, genul Ovis, crescut pentru producția de lână, carne și lapte (Ovis aries). Are corpul de mărime mijlocie acoperit cu lână, botul ascuțit, cu buze subțiri și mobile, cu 32 de dinți. Femelele ating maturitatea sexuală la un an și jumătate. Ca urmare a procesului domesticirii și ameliorării au fost create peste 300 de rase, foarte diferite în ceea ce privește caracterele morfologice și productive: rase de lână (în care intră toate tipurile de merinos, țurcană, caracul), de carne (oile precoce crescute în Anglia), de lapte (stogoșă, larzac etc.), de lână și lapte (țigaie, spancă). În diverse regiuni ale globului se întâlnesc specii sălbatice înrudite cu oaia domestică: arharul, muflonul, oaia Munților Stâncoși, oaia (sau berbecul) lui Dali (NV Americii de Nord), oaia zăpezilor (Siberia Orientală). V. și ovin. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blană de oaie (1). 2. (În limbajul bisericesc) Creștin; credincios în raport cu preotul. 3. O. seacă = (în Evul Mediu, în Țara Românească), dare pe oile sterpe plătită domniei în sec. 16-18. Era deosebită de oierit, datorat pentru celelalte oi. 4. Oaia năzdrăvană = (în mitologia românească), animal oracular care dezvăluie unui cioban complotul urzit contra lui de alți doi (sau trei, ori chiar mai mulți) ciobani. Cea mai celebră o.n. din literatura populară română este Miorița, eroina baladei cu același nume.
OASIS [ouéisis], grup rock britanic. Constituit în 1991, la Manchester, de Liam Gallagher (voce), fratele său Noeel (chitară), Paul Arthurs (chitară), Paul McGuigan (bas) și Tony Caroll (baterie). Stil îmbinând orientările grunge și pop. Discografie selectivă: „Definitly may Be”, „What’s the Story Morning Glory”.
OAȘ 1. Munții ~, unitate montană joasă (400-800 m alt.), situată în lanțul vulcanic din NV Carpaților Orientali, între granița de N a României și pasul Huta-Certeze de pe cursul superior al râului Valea Rea. Sunt alcătuiți din lave andezitice care acoperă depozitele de marne, argile și gresii miocene. Au aspectul unui platou larg, fragmentat, dominat de mai multe vârfuri cu adpect de domuri. Alt. max.: 869 m (vf. Obârșiei). Expl. de min. neferoase complexe și de mat. de costr. Păduri de fag și de gorun în alternanță cu pajiști. 2. Depresiunea ~ sau Țara Oașului, depresiune de origine tectono-vulcanică, situată pe Valea Turului, între M-ții Oaș și Gutâi. Supr.: c. 550 km2. Relief variat, cu altitudini medii reduse, în cadrul căruia se disting dealuri piemontane (400-600 m alt.), martori de eroziune, câmpii piemontane (200-400 m alt.), terase și lunci. Compartimentată în trei bazinete: Negrești, Târșolț și Cămârzana. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură iarna. Temp. medie anuală este de 8-9ºC; precipitații moderate: 700-950 mm/an. Păduri de fag și conifere. Expl. forestiere și miniere (bentonite la Racșa). Izvoare minerale (Bixad, Luna, Valea Mariei). Zonă etnografică și folclorică în care muzica populară, dansul, portul popular oșenesc și tradițiile populare și-au păstrat vitalitatea.
ÓBCINĂ (‹ sl.) s. f. Culme muntoasă prelungă, cu înălțimea de 1.000-1.600 m, dominată, din loc în loc, de vârfuri nu prea înalte. Provine din fragmentarea paralelă sau radiară a suprafețelor de eroziune. Este o formă de relief caracteristică pentru Carpații Orientali, numele de o. fiind frecvent din Maramureș până în zona m-ților Nemira. ♦ Versant comun, constituind hotarul dintre două proprietăți.
OBCINELE BUCOVINEI, complex de culmi montane joase și prelungi, situat în NE Carpaților Orientali, pe terit. jud. Suceava, între granița cu Ucraina (N), Pod. Sucevei (E), culoarul depresionar Gura Homorului – Cămpulung Moldovenesc – Depr. Dornelor (S) și valea superioară a Bistriței Aurii (V). O.B. cuprind trei mari subunități, dispuse paralel pe direcția NV-SE, separate de văile superioare ale râurilor Moldova și Moldovița: Obcina Mestecăniș, extinsă între văile râurilor Moldova (E), Putna (SE), Bistrița Aurie (V) și granița cu Ucraina (NV), este alcătuită din roci cristaline și sedimentare; prezintă culmi prelungi cu alt. de 1.000-1.500 m, bine împădurite, fragmentate de văi; către N, se prelungește cu Obcina Lucina (o mică subunitate a acesteia), în care se află cea mai mare alt. (1.588 m, vf. Lucian); Obcina Feredeu, dezvoltată pe fliș cretacic (în V) și paleogen (îb E), este situată între văile râurilor Moldova (în V) și Moldovița (în E), fiind alcătuită dintr-o culme centrală (1.300-1.400 m alt.) din care se desprind mai multe culmi secundare (1.000-2.000 m) alt.; alt. max.: 1.479 m (vf. Pașcani); Obcina Mare, aflată între valea Moldoviței (V) și Pod. Sucevei (E), este alcătuit din fliș cretacic și paleogen (gresii, șisturi bituminoase, calcare, argile); alt. max.: 1.224 m (vf. Sihloaia). Prezintă o climă răcoroasă (media termică anuală variază între 6ºC pe văi și 2º pe culmi) și umedă (precipitațiile însumează peste 1.000 mm anual); dispune de o rețea hidrografică densă și de numeroase izvoare cu ape minerale. Vegetația este reprezentată prin păduri de molid în V, păduri de amestec (molid, brad și fag) în partea centrală și păduri de fag cu brad în partea de E a Obcinei Mari. În ariile depresionare se dezvoltă pajiști secundare, dominate de păiuș roșu (Festuca rubra), țăpoșică (Nardus stricta), iarba vântului (Agrostis tenuis) ș.a. Local, vegetație de nlaștină, cuprinzând unele relicte glaciare, cel mai cunoscut fiind mesteacănul pitic (Betula nana) din tinovul Găina de la Lucina. Turism dezvoltat legat de accesibilitatea zonei, de prezența numeroaselor monumente istorice și de artă medievală (mănăstirile Voroneț, Moldovița, Sucevița, Humor, Putna ș.a.), de frumusețea peisajului, de varietatea și originalitatea folclorului și artei populare etc.
COSTIN, familie de boieri din Moldova. Mai importanți: 1. Miron. C (1633-1691), cronicar de orientare umanistă, mare logofăt al Moldovei, partizan al alianței cu Polonia, ucis, împreună cu fratele său, hatmanul Velicico, din porunca domnitorului Constantin Cantemir. Povestitor și portretist talentat, a continuat, sub titlul „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace”, letopisețul lui Grigore Ureche, relatînd evenimentele din istoria Moldovei dintre 1595-1661. A mai scris poemul filozofic „Viața lumii”, lucrarea „De neamul moldovenilor”, afirmînd originea romană a poporului român, precum și două cronici în limba polonă: „Cronica țărilor Moldovei și Munteniei” și „Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească”. 2. Nicolae C. (c. 1660-1712), cronicar oficial al lui Nicolae Mavrocordat, compilator de cronici românești și străine. Fiul lui C. (1). A prelucrat în românește romanul episcopului spaniol Antonio D. Guevara „Ceasornicul domnilor”.
COTOPAXI, unul dintre cei mai mari vulcani activi din lume, situat în M-ții Anzi, în V Cordillerei Oriental, la c. 50 km S de Quito (Ecuador). Alt.: 5.896 m. Parc național.
PALESTINA, regiune istorică în orientul Apropiat, cuprinsă între M. Mediterană și deșertul Siriei. Locuită din Paleoliticul inferior, a fost ocupată de cananeeni (milen. 3 î. Hr.), care au dezvoltat primele așezări urbane fortificate (Hazor, Ierusalim, Jaffa, Gaza). Sub dominație egipteană (3000-1200 î. Hr.), a fost invadată în 1170, de popoarele mării (filisteni), ocupând litoralul P.; pe restul teritoriului triburile vechilor evrei au constituit (sec. 11) Regatul Israelito-Iudeu, care, la începutul sec. 10 î. Hr., s-a scindat în două regate: Israel (cucerit în 722 î. Hr. de Asiria) și Iudeea (cucerită în 587 î.Hr de Babilon). P. a fost ocupată succesiv de perși (sec. 4 î. Hr.), macedoneni (făcând apoi parte din Regatul Elenistic al Seleucizilor, sec. 4-1 î. Hr.), romani (63 î. Hr.), Bizanț (din 395 d. Hr.), arabi (638), turcii selgiucizi (sec. 11), cruciați (1099-1187) și de sultanii egipteni (Saladin ocupă Ierusalimul, 1187). Între 1516 și 1917 a făcut parte din Imp. Otoman. Ocupată de trupele britanice (1917), P. a fost, între 1920 și 1947, teritoriu sub mandat britanic. Proclamarea statului Israel (14 mai 1948) a determinat acutizarea chestiunii palestiniene. La 29 nov. 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluție prin care s-a stipulat crearea pe terit. P. a două state – arab și israelian. Orașul Ierusalim urma să devină o unitate administrativă autonomă sub conducerea O.N.U. Războiul din anii 1948-1949, declanșat împotriva Israelului de către statele arabe vecine, s-a încheiat cu victoria Israelului și ruperea de către acesta a unei mari părți din terit. P.; Iordania ocupă malul stâng al fl. Iordan, iar Egiptul reg. Gaza. Forțele armate ale Israelului au izgonit de pe terit. ocupat al P. c. 900 000 de palestinieni, care și-au găsit adăpost în statele arabe vecine, creându-se astfel problema refugiaților palestinieni. În cursul celui de-al treilea război arabo-israelian (iun. 1967), Israelul a ocupat în întregime terit. P., care fusese sub mandat, precum și alte terit. arabe (pen. Sinai, malul vestic al Iordanului, Ierusalimul vechi și zona Înălțimilor Golan). În aceste condiții numărul refugiaților a atins cifra de două milioane de oameni. În 1964, în Ierusalimul de Est, este creată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care-și propune crearea unui stat arab palestinian pe terit. fostei Palestine, inițiind în deceniile următoare acțiuni armate și acte teroriste împotriva autorităților și populației israeliene, inclusiv mișcarea de rezistență din terit. arabe ocupate de Israel (Intifada). În 1988, la sesiunea Consiliului Național al P. – organul suprem al O.E.P., este proclamată crearea statului independent P. La 13 sept. 1993 este încheiat la Washington acordul dintre Yitzhak Rabin, prim-ministru al Israelului, și Yasser Arafat, președintele O.E.P., care prevedea recunoașterea reciprocă, urmat, la 4 mai 1994, de semnarea la Cairo a acordului privind autonomia provizorie palestiniană din Gaza (362 km2 cu 800 000 locuitori) și din zona orașului Ierihon, ca parte a Cisiordaniei (5600 km2, cu 1,1 mil. locuitori); în urma alegerilor din P., liderul O.E.P., Yasser Arafat este ales președinte al „Autorității palestiniene”. În pofida eforturilor de detensionare a relațiilor dintre israelieni și palestinieni, situația în zonă se menține extrem de încordată, din cauza repetatelor și sângeroaselor acțiuni teroriste sinucigașe, urmate de acțiunile de represalii ale trupelor israeliene. În acest context, Yasser Arafat l-a numit (19 mart. 2003) pe Mahmud Abbas în calitate de prim-ministru, care în mai 2003 a avut două runde de convorbiri cu prim-ministrul israelian Ariel Sharon (cu rezultate nesemnificative), în spiritul „Foii de parcurs” (acceptată în totalitate de „Autoritate palestiniană”, dar cu unele rezerve de Israel) propuse de S.U.A., Rusia, Uniunea Europeană și O.N.U. în vederea creării condițiilor de constituire în cursul anului 2005 a statului palestinian. La începutul lunii iun. 2003, la Aqaba (Iordania) a avut loc o întâlnire între președintele S.U.A., George W. Bush, și prim-miniștrii israelian și palestinian. La 6 sept. 2003 Mahmud Abbas a fost nevoit să-și prezinte demisia în condițiile noilor deteriorări ale relațiilor dintre israelieni și palestinieni; în locul său a fost numit A. Qorei. V. Israel; Iordania.
RĂZBOAIELE MEDICE, denumire a conflictelor armate desfășurate între anii 500 și 449 î. Hr. pentru hegemonie în bazinul oriental al Mării Mediterane, între statele grecești pe de o parte și Imp. Persan pe de altă parte. Terminate cu victoria grecilor. V. Grecia antică.
*chestiúne f. (lat. quáestio, ónis, d. quáerere, quaestum, a întreba. V. cer 3, a-, in-, per- și re-chizițiune, chetă). Întrebare făcută ca să lămureștĭ un lucru. Propunere de examinat, subĭect de discutat, afacere: chestiunea Orientuluĭ. O tortură din evu mediŭ. – Și chéstie.
RĂZBOIUL CRIMEII (1853-1856), război purtat între Rusia, pe de o parte, și Turcia, Marea Britanie, Franța și Regatul Sardiniei, pe de alta. Izbucnit ca urmare a acutizării divergențelor anglo-franco-ruse în problema orientală, în general, și problema împărțirii posesiunilor Imp. Otoman aflat în declin, în special. În primele zile ale războiului, flota rusă a distrus la Sinope flota turcă. Operațiunile militare s-au desfășurat pe Dunăre, în Transcaucazia și în Crimeea, în Marea Baltică și în Kamceatka. Teatrul principal al războiului a fost Crimeea, unde aliații au provocat înfrângeri grele armatei ruse, cucerind, după un îndelung asediu, orașul Sevastopol (1855). Războiul s-a încheiat prin Tratatul de Pace de la Paris (1856).
RADOR (Agenția orient-Radio), agenție de tresă din România, înființată în iun. 1921. În 1926 a devenit agenția oficială a guvernului. În mai 1949 și-a încetat activitatea, fiind înlocuită de Agerpres. După 1990 și-a reluat activitatea.
chĭoșc n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] köšk, pop. kĭošk, de unde și fr. kiosque). Pavilion în gen oriental făcut într´o grădină ca să te adăposteștĭ saŭ pe stradă p. vînzarea ziarelor ș. a.
RADLOV, Vasili Vasilievici (Radloff, Wilhelm) (1837-1918), filolog rus de origine germană. Orientalist. Stabilit în Rusia (1858). Curator (din 1884) și director (din 1894) al Muzeului de Antropologie și Etnografie din Sankt-Petersburg. Studii privind limba și viața populațiilor turcice din Asia Centrală („Studii privind literatura populară ale triburilor turcice”, „Dicționar comparativ al limbilor turcice”).
RABIN, Yitzak (1922-1995), om politic israelian. Lider al Partidului Laburist. Comandant al armatei israeliene în Războiul de 6 zile (1967). Ambasador al statului Israel în S.U.A. (1968-1973). Prim-min. (1974-1977; 1992-1995); ministru al Apărării (1984-1990). Rol important în procesul de pace din orientul Apropiat și detensionarea relațiilor cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (acordurile din 1993, Washington și 1994, Cairo). Asasinat de un fanatic israelian. Premiul Nobel pentru pace (1994), împreună cu S. Peres și Y. Arafat.
COYSEVOX [cuazəvóx], Antoine (1640-1720), sculptor francez. Orientare clasică. Autor al „Cailor înaripați” de la Tuileries și a numeroase portrete („Ludovic XIV”, „Marele Condé”, „Colbert” etc.).
HALIMA, carte populară alcătuită din fragmente ale colecției de povestiri și basme arabe cunoscute sub titlul de „O mie și una de nopți”, îmbogățită și cu alte povestiri și fabule orientale, traduse sau apocrife, din culegerea „O mie și una de zile” de Pétis de la Croix. Realizată pentru prima dată în lb. neogreacă (Aravicon Mithologhicon), la mijlocul sec. 18, această selecție primește numele de H. (înlocuindu-se cu aceasta numele povestitoarei Șeherezada) și va fi tradusă, localizată și răspândită în numeroase manuscrise român ești din a doua jumătate a sec. 18 și începutul sec. 19. Prima versiune integrală în limba română, datată 1783 și atribuită monahului Rafail de la mănăstirea Hurez, a fost tipărită de I. Gherasim Gorjanu, în patru vol., între 1835 și 1838 („Halima sau povestiri mitologhicești arăbești”).
HALLER [germ. hálər, fr. alér], Albrecht von (1708-1777), fiziolog, embriolog și poet iluminist elvețian de limbă germană. Prof. univ. la Göttingen. Contribuții în domeniul anatomiei și embriologiei, la studierea excitabilității și contractibilității mușchilor, circulației sângelui și a respirației. A descoperit funcția bilei. Poeme descriptiv-didactice („Alpii”), lirică filozofică („Despre originea răului”), romane utopice („Usong”) de orientare tradiționalistă.
cĭubúc n., pl. e (turc. čubuk, čebuk și čibuk; ngr. tsibúki, bg. sîrb. čibuk, rus. čubúk). Lulea orientală lungă. Băț (baston, bucată) de ceară roșie, de acadea, de cĭocolată. Dungă, brîŭ proeminent făcut pe zidurĭ ca ornament. Adv. Fam. Înamorat cĭubuc (maĭ des lulea), foarte înamorat. – Maĭ rar cibuc, vechĭ și cebuc.
HAMADHᾹNῙ (al-Hamadani) (pe numele adevărat Bazi’az-Zamān Abŭ al-Fadl Ahmad ibn al-Husayn al Hamadhānῑ) (c. 969-c. 1008), poet și prozator arab de origine persană. Inițiator al genului literar numit macama. Opera lui, adevărată frescă, cu accente picarești, a vieții sociale cotidiene din orientul musulman, s-a impus prin originalitate și rafinament.
CRISTALOBLASTÉZĂ ({s} gr. krystallos „cristal” + blstos „mlădiță, mugure”) s. f. Proces de recristalizare metamorfică a rocilor preexistente, în mediul solid sau vîscos, sub acțiunea presiunilor orientate din scoarța Pămîntului și din aureolele de contract ale maselor intruzive.
CROMOTAXÍE (‹ fr.; {s} cromo- + gr. taxis „ordine”) s. f. Reacție locomotorie, orientată și obligatorie a organismelor mobile, declanșată și întreținută de o lumină cu o culoare strict determinată, care se poate efectua spre sursă (c. pozitivă) sau în sens opus acesteia (c. negativă).
CROMOTROPÍSM (‹ fr.; {s} cromo- + tropism) s. n. Reacție de orientare a unei plante sau a unui animal fixat, care se efectuează în direcția unei lumini de o anume culoare (c. pozitiv) sau în direcție opusă acesteia (c. negativ).
IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km2; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m3, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m3, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î.Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Sefevizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și al aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștrii.
IRANIÁN, -Ă (‹ fr.) 1. s. m. și f., adj. 1. S.m și f. Locuitor al Iranului. 2. Adj. Care aparține Iranului sau populației lui, referitor la Iran sau la populația lui. ◊ Limbi iraniene = grup de limbi indo-europene, din ramura indo-iraniană, vorbite în Iran și în reg. M. Caspice, cuprinzând: 1) limbile iraniene vechi: persana veche, meda, avestica; 2) limbile medioiraniene cu cele două subgrupuri: occidental sau pehlevi (persana medie, parta) și oriental (sogdiana, scita, bactriana); 3) limbile neoiraniene (moderne) împărțite, după criterii fonetice, în două grupuri: oriental (oseta, pasto ș.a.) și occidental (kurda, persana, tadjica ș.a.). Limbile moderne folosesc alfabetul chirilic (în țările din fosta U.R.S.S.). 3. Podișul Iranian, vastă reg. de podiș în V Asiei (Iran, partea de V a Afghanistanului și Pakistanului), cuprinsă între C. Mesopotamiei și G. Persic (la V), M. Caspică (la N), G. Oman (în S) și lanțurile muntoase ale Afghanistanului (în E); c. 2,6 mil. km2 (din care 1,6 mil. km 2 în Iran). Lungime: c. 2.500 km. Format în orogeneza alpină. Relief de podișuri subdeșertice, depr. joase și câmpii de nisip, încadrate de lanțuri muntoase înalte: Elburz, Khorāsān, Paropamisus și Hindukush (în N), Zagros, Mekran și Suleyman (în S). Bazin endoreic cu numeroase lacuri sărate, ueduri, oaze, deșerturi (Kavῑr, Lūt). Climat subtropical continental excesiv cu precipitații însumând 100-500 mm/an. Vegetație de de savane și păduri de foioase și subtropicale. Râuri puține: Helmand, Harirūd. Creșterea animalelor și culturi de cereale, fructe și bumbac în oaze. Expl. de petrol.
RADHAKRISHNAN [radakriʃnən], Sir Sarvepalli (1888-1975), om politic și filozof indian. Prof. univ. la Calcutta, New Delhi, Chicago și Oxford. Membru al partidului Congresul Național Indian. Președinte al Republicii India (1962-1967). Studii de istorie a filozofiei indiene, de religie și etică („Filozofia indiană”, „Religie și societate”, „Religiile orientale și gândirea occidentală”). M. de onoare al Acad. Române (1956).
RĂZBOAIELE MONDIALE, denumirea celor două mari conflagrații din sec. 20. Primul Război Mondial (1914-1918), conflict armat izbucnit ca urmare a contradicțiilor intre marile puteri, în lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență și pentru acapararea de colonii și teritorii străine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), antrenând, în final, 33 de țări cu o populație de peste un miliard locuitori. A izbucnit prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (28 iul. 1914), pretextând asasinarea prințului moștenitor al Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo. Principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundare având loc în Africa, Asia și Oc. Pacific. În 1914 armatele germane au ocupat V Belgiei (aug.) și o parte a Franței, fiind oprite de armatele franco-engleze pe Mama, iar în E, ai oprit ofensiva rusă prin victoriile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene (sept.). La sfârșitul lui 1914 fronturile stabilizându-se, războiul a devenit un război de poziții. În 1915 frontul răsăritean a fost mai activ; ofensiva Puterilor Centrale s-a soldat cu ocuparea Poloniei, Lituaniei și a Galiției. Ofensiva armatei italiene, intrată în război alături de Antantă (mai), este oprită în Alpi. După intrarea în război a Bulgariei (oct.), alături de Puterile Centrale, Serbia este înfrântă și ocupată, iar Antanta debarcă trupe în Grecia (oct.), formând frontul de la Salonic. În 1916 pe frontul de V au avut loc marile bătălii de la Verdun și de pe Somme, iar în E armata rusă, în urma ofensivei din iun.-sept., a silit armata austro-ungară să se retragă din Galiția răsăriteană și din Bucovina. La 14/26 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea terit. românești stăpânite de de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). După câteva succese militare în Transilvania, armata română înfrântă pe Frontul de Sud, la Turtucaia, a fost obligată să se retragă. În dec. 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din terit. României, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și al brațului Sf. Gheorghe. În 1917, prin intrarea în război a S.U.A., Chinei și a altor state, alături de Antantă, șansele acesteia de a obține victoria s-au mărit. Pe frontul românesc, armată română reorganizată a desfășurat ofensiva de la Mărăști și a zdrobit ofensiva armatei germane de la Mărășești. În febr. 1917, în urma revoluției bolșevice, țarismul a fost răsturnat, iar ca rezultat al insurecției de la Petrograd (24-25 oct./6-7 nov. 1917) este instaurată puterea sovietică, Rusia fiind proclamată Republică Sovietică Federativă Socialistă (ian. 1918). În condițiile refuzului Germaniei de a încheia o pace fără anexiuni, Rusia Sovietică a semnat, în interesul salvării revoluției, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918). Se declanșează războiul civil (1918-1922), în sprijinul forțelor albgardiste intervenind Marea Britanie, Franța, S.U.A., Japonia și Italia, ostile puterii sovietice. În 1918 armatele Antantei trec la ofensivă pe toate fronturile. În Balcani ele înaintează rapid spre Dunăre; Bulgaria, unde izbucnise o răscoală republicană, capitulează (sept.). În Austro-Ungaria au loc mișcări de eliberare națională și pentru transformări democratice ale cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, românilor. Revoluția din Ungaria, izbucnită în oct., a proclamat abolirea dualismului austro-ungar, independența Ungariei, republică democratică; Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia s-au unit cu Serbia, formând Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar Cehia și Slovacia au format Cehoslovacia. În nov. a fost restabilit statul polon independent. Austro-Ungaria înfrântă și pe frontul italian a semnat armistițiul la 3 nov., iar Germania la 11 nov. România, care încheiase cu Puterile Centrale, Bulgaria și Turcia, Pacea de la Buftea-București, o denunță printr-un ultimatum la 27 oct./9 nov., reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imp. Habsburgic și a țarismului în Rusia a apărut posibilitatea încheierii procesului de formare a statului național unitar român. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România, ca urmare a hotărârilor adoptate în 1918 la Chișinău (27 mart./9 apr.), Cernăuți (15/28 nov.) și Alba Iulia (18 nov./1 dec.). Primul Război Mondial a luat sfârșit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de tratate de pace de la Versailles, cel mai important, cu Germania, fiind semnat la 28 iun. 1919. În acest război s-au folosit submarinele, gazele toxice (Ypres, 1916) și avioanele. S-au pricinuit uriașe pierderi umane (c. 9.700.000 morți și c. 20.000.000 răniți) și materiale (evaluate la peste 278 miliarde dolari). Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cel mai mare conflict militar, politic, economic și diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state cu o populație de c. 1.700.000.000 de oameni (80% din populația lumii), fiind mobilizați sub arme 110.000.000 de oameni. A fost dezlănțuit de Germania, aliată cu Italia și Japonia, cu scopul instaurării dominației lor asupra lumii. La 1 sept. 1939 Germania a atacat Polonia, dezlănțuind războiul. Marea Britanie și Franța, deși au declarat război Germaniei (3 sept.) n-au întreprins acțiuni militare de anvergură („Războiul ciudat”), Polonia fiind înfrântă în 26 zile. După ce au ocupat Danemarca și Norvegia, armatele germane au invadat Olanda, Belgia, Luxembourg și Franța care, atacată și de Italia (intrată în război la 10 iun. 1940), a semnat armistițiul la 22 iun. 1940. Prin intrarea Italiei în război, au început operațiunile militare și în Africa. Prinsă între Germania și U.R.S.S., care își delimitaseră sferele de interese prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), România s-a găsit izolată pe plan extern, lipsită de orice sprijin din afară; în acest context, i-au fost impuse importante cesiuni teritoriale: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost anexate (iun. 1940) de U.R.S.S.; partea de NE a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena (aug. 1940) a fost cedată Ungariei, iar apoi Bulgariei partea de S a Dobrogei – Cadrilaterul (sept. 1940). La 6 sept. 1940 regele Carol al II-lea renunță la tron, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu; din oct. 1940 trupele germane intră în țară. În primăvara lui 1941, Germania ocupă Iugoslavia și Grecia (atacată anterior de Italia), instaurându-și controlul în Pen. Balcanică. La 22 iun. 1941, trupele germane, încălcând Tratatul de neagresiune încheiat între U.R.S.S. și Germania în 1939, au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sperând ca prin desfășurarea „războiului fulger” să o învingă până la sfârșitul anului. Împreună cu Germania au început operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice, România, Finlanda, Slovacia, Ungaria și Italia. Prin concentrarea de forțe și amploarea bătăliilor, frontul sovieto-german a devenit principalul front al războiului. În primele luni, trupele germane au ocupat o mare parte a terit. U.R.S.S., dar în dec. au suferit, în fața Moscovei, prima mare înfrângere. În Extremul orient, Japonia, care continua războiul împotriva Chinei, a atacat baza maritimă a S.U.A. de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), provocând intrarea S.U.A. în război. S-a constituit astfel coaliția statelor antifasciste. Un rol însemnat în lupta împotriva Germaniei l-au avut mișcările de rezistență din țările ocupate de Reich. În 1942, pe Frontul de Est începe la 19 nov. contraofensiva de la Stalingrad, terminată printr-un mare dezastru pentru trupele germane și române. Pe frontul din Extremul orient, unde Japonia câștigase până atunci o serie de victorii, începe contraofensiva anglo-americană. În Africa de N aliații trec la ofensivă, provocând grele pierderi trupelor italo-germane (El Alamein). Anul 1943 a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile coaliției antifasciste. Pe frontul răsăritean, după bătălia de la Kursk, ofensiva armatei sovietice silește armatele germane la retragere. În iul. 1943, armatele anglo-americane debarcă în Italia. În sept. Italia iese din război și declară război Germaniei, ceea ce provoacă ocuparea Italiei de N și centrale de către germani (Republica de la Salò). În unele țări – U.R.S.S., Iugoslavia, Italia, China – mișcarea de rezistență ia o amploare deosebită, provocând grele pierderi ocupanților. În 1944, pe frontul de E armatele sovietice au zdrobit mari grupuri de armate germane și, după eliberarea terit. U.R.S.S., au depășit granițele de stat ale acesteia, desfășurând operațiuni militare victorioase pe terit. Poloniei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei, Danemarcii, Norvegiei. În sept., Finlanda cere armistițiu. În V, puternice forțe anglo-americane au debarcat în Normandia (6 iun.) și, împreună cu Forțele Franceze din interior, au început operațiunile de eliberare a Franței. Anul 1944 a fost anul unor victorii hotărâtoare ale coaliției antifasciste, al insurecțiilor din Paris (aug.), Slovacia (aug.), Bulg. (sept.) și al ofensivei forțelor de rezistență antigermană din Iugoslavia, Grecia, Albania. În oct. 1944, trupele engleze au debarcat în Grecia. România, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliției antifasciste. Schimbarea de orientare a dus la prăbușirea dispozitivului german din Balcani, deschizând larg calea înaintării rapide a armatelor sovietice, grăbind victoria armatelor aliate împotriva Germaniei. După alungarea, la 25 oct. 1944, a tuturor trupelor hitleristo-horthyste de pe întreg teritoriul României trupele române au luptat alături de Armata Roșie, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din teritoriul Austriei. În 1945, armatele sovietice încercuiesc Berlinul și-l ocupă (2 mai), după lupte îndârjite. La 5 mai izbucnește insurecția de la Praga, orașul fiind eliberat la 9 mai. Înfrântă, Germania capitulează fără condiții (9 mai 1945). În Extremul orient, Japonia suferea înfrângeri importante. În iun. 1945, americanii debarcă pe terit. Japoniei, în arh. Ryūkyū. În aug. 1945, U.R.S.S. începe operațiunile militare împotriva Japoniei, în Manciuria, iar la 6 și respectiv 9 aug., S.U.A. efectuează bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Zdrobită, Japonia capitulează fără condiții la 2 sept. 1945. În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit c. 50.000.000 de oameni. Încălcând convențiile internaționale, Germania, Italia și Japonia au folosit metode barbare de ducere a războiului. Hitler a dus o politică de exterminare a populației evreiești din spațiul german și din terit. ocupate vremelnic („Holocaust”). Numai în lagărele de concentrare au pierit c. 6 mil. oameni din rândurile evreilor. Pierderile materiale se cifrează la c. 1.384 miliarde dolari. Crimele de război săvârșite au fost condamnate la procesele de la Nürnberg și Tōkyō. După terminarea războiului s-au încheiat la Paris (febr. 1947) tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Germania a fost divizată în urma ocupării ei de către forțele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței și a începutului Războiului rece (în 1949 s-au constituit cele două state germane R.F.G. și R.D.G.). În sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia; în 1956, încetează starea de război dintre U.R.S.S. și Japonia. În mai 1955 a fost semnat Tratatul de Pace cu Austria.
cobúz n., pl. e și urĭ (turc. kopuz, tăt. kobuz, un fel de chitară c´o singură coardă; ngr. kubúzi, rus. kóbza, cobză, dial. kóbuz, balalaĭcă asiatică. V. cobză). Vechĭ. Un fel de cobză cu cutia cam rătundă [!] și cu doŭă gîturĭ (vgr. kinýra. V. teorbă). – Și copúz (Bibl. 1688 și Prav. Gov.) și căbúz (Dos.). La Al. Mihu Copilu, adnotat „instrumentat oriental”.
cocoșoáĭcă f., pl. e (d. cocoș). O plantă veninoasă care are o rădăcină bogată în féculă, numită și picĭoru vițeluluĭ, rodu pămîntuluĭ, ungureancă și mărceț (arum [maculatum și orientale]).
ȚĂRANU, Cornel (n. 1934, Cluj), compozitor român. M. coresp. al Acad. (1993). Cu un punct de pornire postenescian, creația sa îmbină orientarea serială cu cea modal-folclorică, rigoarea cu improvizația. Lucrări orchestrale (patru simfonii) și de cameră („Contraste”), o operă de cameră („Secretul lui Don Giovanni”), muzică de film.
SAMPÁN (‹ chin.), ambarcațiune tipică pentru Extremul orient asiatic, cu fundul plat, adesea cu un catarg, având în partea centrală o cabină cu pereți din tulpini de bambus.
CUVÎNTUL LIBER, revistă politică și literară de orientare democratică. A apărut în trei serii săptămînal, la București, între 1919 și 1936. Directori: Eugen Filotti, T. Teodorescu-Braniște (din 1933).
CYNEWULF [chineulf] (a doua jumătate a sec. 18), poet anglo-saxon. A adaptat în opera sa legendele orientului creștin („Sfînta Iuliana”).
LUNCAVIȚA 1. Com. în jud. Caraș-Severin, situată la poalele de E ale M-ților Semenic, pe cursul superior al râului Mehadica; 2.913 loc. (2000). Pomicultură (meri, pruni, peri). Satul L. apare menționat documentar în 1440. 2. Com. în jud. Tulcea, pe dr. Dunării, pe malul de S al L. Crapina, la poalele de NNV ale M-ților Măcin și ale pod. Niculițel; 7.146 loc. (2000). Nod rutier. Cherhana (în satul Văcăreni). Centru viticol și de vinificație. Olărit. Vestigii neolitice, aparținând culturii Gumelnița (milen. 4-3 î. Hr.). Rezervația forestieră Valea Fagilor (154,2 ha), alcătuită predominant din fag (Fagus orientalis, Fagus taurica – varietate meridională, Fagus sylvatica).
LUNDY [lándi], Victor Alfred (n. 1923), arhitect american. Lucrări de orientare funcționalistă: prima biserică unitariană din Westport (Connecticut), Biserica Învierii din Harlem (New York), Centrul comercial interamerican din Miami (Florida).
SCARPA, Carlo (1902-1978), arhitect italian. Lucrări de orientare funcțională, caracterizate prin inovații formale și o tratare savantă a detaliilor (Castelvecchio și Banca populară din Verona, Birourile Olivetti și Piața San Marco din Florența, Muzeul Picasso din Paris).
NEAMȚU, vârf în M-ții Baiului (Carpații Orientali), constituind alt. max. a acestora (1.926 m).
NEANDERTHAL, vale în Germania (Renania de Nord-Westfalia), în bazinul râului Düssel, afl. al Rinului. – Omul de ~, tip uman fosil, denumit astfel după craniul descoperit (1856) în valea N., resturilor fosile găsite în Europa, Africa de Nord și Asia (Palestina). Anatomistul englez W. King, bazat pe descoperirile lui T.H. Huxley, introduce (1864) denmirea de Homo neanderthalensis. Omul de N. a fost contemporan cu Homo sapiens sapiens din orientul Apropiat și Homo sapiens din Africa de Sud și China. În România au fost descoperite resturi fosile în peștera de la Ohaba-Ponor.
LANCASTER [lænkəstər], Sir James (c. 1554-1618), navigator englez. În serviciul lui Sir Francis Drake împotriva Invincibilei Armada (1588). A condus prima expediție a Companiilor Indiilor Orientale (1601). Convins de existența Pasajului de Nord-Vest, a susținut cercetările și călătoriile pentru descoperirea acestuia.
LANGE [læŋ], Dorothea (1895-1965), forograf american. Pionieră a reportajului socila-politic căruia îi conferă valoare de document istoric. Se remarcă cu reportajele din perioada 1935-1942 despre condițiile de viață ale muncitorilor agricoli din statele sud-americane și prin cele efectuate în Asia și orientul Apropiat („Un exod american”, „Mamă emigrantă”).
LAPRADE [laprád], Albert (1883-1978), arhitect și urbanist francez. Lucrări de orientare funcționalistă (cartier nou în Casablanca, Rezidența generală din Rabat, garajul Marbeuf din Paris); construcții industriale (barajele hidrocentralelor din Génissiat și Donzére); preocupat de restaurarea unor vechi cartiere pariziene.
LA PRENSA, cotidian argentinian fondat, în 1869, de José Camilo Paz. De orientare liberală, are o largă circulație în America de Sud.
LAMARTINE [lamartín], Alphonse-Marie-Louis de PRÂT de (1790-1869), scriitor și om politic francez. Unul dintre inițiatorii poeziei romantice franceze. Elegii cu caracter filozofic („Meditații poetice”, „Noi meditații poetice”), poeme de inspirație religioasă („Armonii poetice și religioase”, „Jocelyn”, „Căderea unui înger”) remarcabile prin lirismul melancolic și meditativ, prin sinceritatea sentimentelor și perfecta corespondență dintre starea sufletească a poetului și natură. Romane autobiografice („Raphäel”, „Graziella”); un jurnal de călătorie în orient. Lucrări istorice („Istoria girondinilor”, „Istoria revoluției de la 1848”). Ca om politic a fost inițial legitimist, apoi a devenit liberal moderat. Rol important în Revoluția din 1848; ministru de Externe în Guvernul provizoriu (1848), calitate în care i-a sprijinit pe revoluționarii din Principatele Române.
LAAGE [la:ge], Gerhart (n. 1925), arhitect și urbanist german. Prof. univ. la Hanovra. Președinte al Federației Asociațiilor Arhitecților (1990-1992). Lucrări de orientare funcționalistă (Centru spiritual-științific al Univ. din Göttingen, Muzeul de istorie a orașului Köln). Contribuții teoretice („Urbanism și coordonare”, „Manualul proiectării arhitecturale”).
LADÍN, -Ă (‹ it.; {s} lat. latinus „latin”) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Grup lingvistic neolatin, care se extinde pe o arie cuprinsă între Alpii centrali și Vestul Mării Adriatice. Termenul derivă de la denumirea pe care locuitorii regiunii Engadine o dădeau propriei limbi (ladin din latinum); extins de G.I. Ascoli vorbitorilor din zona sudetă pentru a dovedi înrudirea și unitatea limbii lor. Se împarte în trei grupe: occidentală (romanșă), centrală (dolomitică) și orientală (friulană); p. ext. retoroman. ♦ Persoană care aparține acestor populații. 2. Adj. Care aparține ladinilor (1), referitor la ladini. ♦ (Substantivat, f.) Limbă de origine romanică vorbită de ladini (1); p ext. retoromană.
REGENCY (‹ cuv. engl.) subst. Stil în artele decorative și arhitectura britanică, în timpul domniei lui George IV (1820-1830), combinând elemente neoclasice cu influențe orientale. Promovat mai ales prin lucrările lui J. Nash.
ROGERS [ródʒərz], Richard (n. 1933), arhitect britanic. De orientare funcționalistă. A construit la Paris Centrul Pompidou (în colab. cu Renzo Piano) și al Londra clădirile Lloyds.
*confesiúne f. (lat. confessio, -ónis. V. pro-fesiune). Mărturisire, spovedanie. Teol. Profesiune, declarațiune a credinței: confesiunea de la Augsburg. Rit: Româniĭ îs de confesiune greco-orientală.
RECI, com. în jud. Covasna, situată în E depr. Sfântu Gheorghe, la poalele S ale m-ților Bodoc, pe cursul inf. al Râului Negru; 2.210 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Bita). Expl. de gresii. Moară (sec. 19). Topitorie de in. În perimetrul com. R. are loc o îngustare a văii Râului Negru („strâmtoarea” sau „poarta” de la R.) prin care se face trecerea din depr. Sfântu Gheorghe în depr. Bârsei. Pe terit. satului R. au fost descoperite (1957-1959) vestigiile unor așezări suprapuse datând din Neolitic, din prima Epocă a fierului (Hallstatt) din sec. 3-4, precum și un cimitir de înhumație din sec. 10-11. În satul R., menționat documentar în 1334, se află azi o biserică reformată, reconstruită în 1515, cu transformări din 1857 și un conac din 1717. În arealul com. R. există numeroase dune de nisip (Dunele de la R.), cu înălțimi cuprinse între 3 și 12 m, a căror orientare (NE-SV) se datorează vântului Nemira care abate în această zonă cu o deosebită intensitate. Între dune sunt cantonate mai multe mlaștini și lacuri cu forme alungite. Această zonă de dune, extinse pe o supr.de 8 km2, era acoperită în sec. 19 de un mestecăniș întins („Mestecănișul de la R.”) care a fost treptat afectat de tăieri, ceea ce a determinat apariția nisipurilor mișcătoare. Ulterior a luat o mare extindere aninul, alături de care s-au plantat pinul negru, plopul canadian, stejarul ș.a., oprindu-se înaintarea dunelor. O parte a câmpului de dune a fost transformată în teren agricol. În porțiunea în care se mai păstrează peisajul naturala fost constituită rezervația Mestecănișul Reci – Bălțile de la Uzun – Sântionlunca, în supr. totală de 2.000 ha. Pe o mică porțiune din rezervația naturală se mai află mesteceni bătrâni, rari. În NE acestei zone nisipoase, unde terenul este mai umed și ochiurile de apă sunt mai mari și mai numeroase, se află un aniniș întins. Aici se întâlnesc plante plutitoare, ca nufărul alb (Nymphea alba) și Aldrovanda vesiculosa și plante higrofile, ca roua cerului (Drosera rotundifolia), șapte degete (Comarum palustre). Fauna este abundentă și diversă, aici fiind un important loc de popas pentru păsările de apă. Tot aici există și un batracian interesant, considerat relict glaciar, broasca de mlaștină (Rana arvalis).
SĂNDULESCU, Mircea Ioan Valentin (n. 1933, Sibiu), geolog român. Acad. (1994). Contribuții în domeniile geotectonicii, geologiei structurale și stratigrafiei („Considerații asupra posibilităților de corelare a structurii Carpaților Orientali și Occidentali”, „Cainozoic Geotectonic History of the Carpathians”, „Overview on Romanian Geology”).
JURNALUL NAȚIONAL, revistă săptămânală de critică și de informație literară, apărută la Iași (1 ian.-31 dec. 1939), sub direcția lui G. Călinescu; a fost interzisă, din cauza orientării ei democratice. O nouă serie a apărut la București (1947-1948); reapare (din 1990).
ROBÓTICĂ (‹ engl., fr.) s. f. Domeniu pluridisciplinar al științei și tehnicii care studiază proiectarea și tehnica construirii sistemelor mecanice, informatice sau mixte și a roboților, în scopul înlocuirii totale sau parțiale a omului în procesele tehnologice, în acțiunea asupra mediului înconjurător etc. Multe aspecte ale r. implică inteligența artificială: roboții pot fi echipați cu senzori echivalenți cu organele de simț ale omului, pentru vedere, pipăit, perceperea temperaturii. Unii au chiar capacitatea de a lua decizii simple, iar în prezent cercetările în domeniu sunt orientate spre obținerea de roboți cu un grad de autocontrol care să le permită mobilitatea și luarea de decizii într-un mediu necontrolat direct de către oameni.
RÓCĂ (‹ fr.) s. f. (PETROGR.) Material constitutiv al unei formații naturale parte integrantă a scoarței terestre. Se prezintă, în general, sub formă de agregate alcătuite din unul sau mai multe minerale. R. iau naștere în urma variatelor procese geologice. În funcție de geneza lor, se deosebesc: a) r. eruptive sau magmatice, formate prin consolidarea maselor topite de silicați în interiorul scoarței (r. intruzive, r. plutonice) ori pe suprafața ei (r. efuzive, r. vulcanice); b) r. sedimentare, rezultate prin depunerea materialelor de dezagregare și de alterare a rocilor de pe suprafața scoarței, transportate sub acțiunea vântului, a ghețarilor, a apelor curgătoare și a mării (r. clastice), sau formate prin precipitare chimică, în ape marine, lacustre sau de izvoare (r. de precipitare), prin intermediul organismelor (r. biogene) ori prin acumulare pe loc a materialului insolubil rezultat din alterarea rocilor (r. reziduale); c) r. metamorfice, născute prin transformarea rocilor preexistente în condiții de temperatură ridicată (r. de contact) sau în condițiile unei intense dislocații a zonelor mobile ale scoarței Pământului (r. cristalofiliene) și r. cataclastice. R. sunt caracterizate prin compoziția mineralogică, structură (gradul de cristalizare, mărimea cristalelor) și textura lor (dispoziția în spațiu a mineralelor componente). Aceste elemente fundamentale pentru identificarea r. se pot stabili în unele cazuri cu ochiul liber, dar în mod curent se recurge la examenul microscopic. Pentru studiul mai complet al r. se apelează și la analiza chimică, la determinarea proprietăților tehnologice etc. În afară de interesul științific general al cercetării R., studiul acestora prezintă importanță practică deosebită, deoarece ele însele constituie uneori substanțe minerale utile sau conțin astfel de substanțe, formate fie o dată cu ele, fie mai târziu. – R. utilă, rocă folosită în industrie. R.u. pot fi materiale de construcție (ex. marmură, granit, andezit, bazalt), materiale abrazive (ex. piatra ponce, gresia, șmirghelul etc.), materii prime ceramice (ex. argila refractară), materie primă pentru fabricarea cimentului (ex. marne, calcare), materiale cu felurite întrebuințări industriale (ex. piatra litografică, creta, diatomitul etc.). – R.-mamă de petrol = rocă argiloasă, marnoasă, silicioasă sau calcaroasă, rezultată în urma consolidării unor sedimente bogate în substanțe organice, prin transformarea cărora, în condițiile unui bazin marin cu ape de fund lipsite de oxigen, au luat naștere bitumine (gaze, petrol, asfalt etc.). În anumite condiții de presiune și de temperatură, r.m. de p. s-a compactizat și a cedat o parte din petrolul și din gazele pe care le conținea rocilor poroase înconjurătoare, care au devenit astfel roci-magazin sau roci-colectoare. În România se întâlnesc cu caracter r.m. de p. în Silurian (șisturi cu graptoliți în Dobrogea), Liasic (șisturi bituminoase în Banat), Cretacicul inferior (seria șisturilor negre din flișul Carpaților Orientali), Oligocen (șisturi disolitice, menilite, marne albe bituminoase în Carpații Orientali) și în Neogen (marne, șisturi cu radiolari în zona precarpatică și în Transilvania). (PEDOL.) R. parentală = rocă pe care s-a format erofilul de sol sau din care a provenit materialul pe care s-a format solul. Din. r.-mamă de sol, r. de solidificare.
SARGON, numele a doi regi din orientul antic: S. I, rege al Akkadului (c. 2371-2315 î. Hr.). A organizat prima armată permanentă cunoscută în istorie, cu care a instaurat hegemonia akkadienilor semiți asupra Sumerului, înfrângându-l pe Lugalzaggisi. A cucerit apoi Elamul și Siria, punând bazele unui imperiu care se întindea de la M. Mediterană până la G. Persic. S. II, rege al Asiriei (722-705 î. Hr.). A cucerit Siria, Israelul, a reprimat o răscoală a Babilonului și a purtat campanii în Urartu. A construit o nouă capitală: Dur-Șarrukin (azi Khorsabād).
SASANÍZI, dinastie de șahi persani (224-651), care a condus o formațiune statală ce a cuprins în hotarele sale terit. dinspre Sogdiana și Georgia până în N Pen. Arabia și de la fl. Indus până la Tigru și Eufrat (terit., integral sau parțial, al actualelor state: Iran, Afghanistan, Iraq, Armenia, Georgia ș.a.); capitala la Ctesifon (azi în ruine, pe malul E al Tigrului, în apropiere de Bagdad). Întemeiată în 224 de Ardașir, un dinast local din Persida (era din neamul lui Sasan, de unde și numele dinastiei), care s-a răsculat împotriva arsacidului Artabanos (Artavaste) V, pe care l-a înfrânt decisiv, punând capăt existenței Regatului parților. Imperiul condus de S. a fost, timp de patru sec., prima mare putere militară a orientului Mijlociu, considerându-se continuatorul veleităților universale ale Persiei ahemenide. De-a lungul istoriei sale statul sasanid s-a confruntat în E cu kușanii și cu heftaliții (hunii albi), iar în V cu Imp. Roman și cu succesorul acestuia – Imp. Bizantin. Respingând elementele civilizației elenistice, S. au restabilit zoroastrismul ca religie de stat. Între cei mai de seamă reprezentanți ai dinastiei – pe lângă întemeietor – sunt: Șapur I (241-272), Șapur II (309-379), Chosroe/Chosroes I (531-579) – în timpul domniei căruia Imp. S. atinge maxima expansiune terit. și apogeul puterii politice și militare, și Chrosroe II (590-628). Yezdegerd (Yezdigird) III, reprezentant al dinastiei (632-651), după ce a suferit o grea înfrângere în lupta de la Kadisyya (31 mai-1 iun. 637) din partea arabilor, abandonează Ctesifonul și se retrage în munți – unde a supraviețuit până în 651. S. a fost ultima dinastie originară din Persia, înainte de cucerirea arabă, iar stăpânirile lor au devenit parte lumii islamice.
SALANGÁNĂ s. f. Pas[re din fam. Apodide, genul Collocalia, asemănătoare cu o rândunică, cu aripi lungi, înguste, curbate; se hrănește cu insecte pe care le prinde din zbor. Genul este reprezentat prin 21 de specii, răspândite în Asia de SE, Australia, Oceania și ins. din Oc. Indian. Își fac cuibul pe versanții stâncoși greu accesibili și pe pereții peșterilor; la unele specii cuibul este format în mare parte dintr-o substanță secretată de pasăre (asemănătoare cu saliva), care se întărește în contact cu aerul. Acestea, cunoscute sub numele de „cuiburi de rândunele”, constituie o delicatesă foarte apreciată în bucătăria orientală.
SALCANTAY, vârf în Cordillera Oriental (m-ții Anzi), în partea central-sudică a statului Perú, la NV de Cuzco; 6.271 m. Escaladat pentru prima dată în 1952.
SATELÍT (‹ fr., lat., 2 și după rus.) s. m., adj. 1. S. m. Corp ceresc luminos sau obscur, natural sau artificial, care gravitează pe o orbită circulară sau eliptică în jurul altui corp ceresc (cu masa mai mare decât a primului), sub acțiunea a două forțe egale și de sens contrar: forța de atracție universală și forța centrifugă (ex. Luna este s. Pământului, planetele sunt s. Soarelui etc.). 2. S. m. S. artificial = obiect construit de oameni, care se lansează în spațiul circumterestru cu ajutorul rachetelor cosmice și care, după plasarea pe orbită, continuă să graviteze în jurul Pământului fără a avea nevoie de propulsie. În general s.a. reprezintă sisteme tehnice complexe, prevăzute cu dispozitive pentru corectarea traiectoriei, pentru orientare și stabilizare, cu surse de energie electrică, cu emițătoare și receptoare radio, precum și cu aparataj destinat efectuării unor anumite activități științifice sau tehnice (există sateliți geofizici, geodezici, meteorologici, de telecomunicații, militari, de spionaj etc.). Primul s.a. a fost lansat de U.R.S.S. – Sputnik, la 4 oct. 1957. ◊ S. staționar (sau geostaționar, de tip sincron) = satelit care se mișcă pe o orbită circulară, de la V către E, la o altitudine de c. 36.000 km; perioada sa de revoluție în jurul Pământului este de 24 de ore, astfel încât el rămâne tot timpul deasupra aceluiași punct de pe suprafața terestră. 3. S. m. (TEHN.) Roată dințată a uni mecanism planetar care se rotește liber pe fusul unui portsatelit și, eventual împreună cu acesta, în jurul axului unei roți planetare, și care servește la transformarea unei mișcări de rotație în raporturi de transformare variabile, în funcție de condițiile de funcționare ale mecanismului. 4. (GENET.) Segment cromozomial scurt și contractat. ◊ ADN satelit = porțiune de ADN având densitate diferită de cea a majorității ADN-ului genomic, alcătuită din secvențe repetitive de perechi de nucleotide. 5. Adj. Care însoțește; secundar. 6. S. m. Fig. Persoană care urmează și execută orbește sfaturile cuiva; acolit (1). 7. S. m. Localitate de importanță secundară din apropierea unui oraș, depinzând de acesta.
RIDGWAY [rídguei], Mattew B. (1895-1993), general american. În cel de-al Doilea Război Mondial s-a remarcat la comanda unor unități aeropurtate și de parașutiști care au invadat Sicilia (iul. 1943) și au participat la debarcarea din Normandia (iun. 1944). Comandant al armatei a 8-a americane în Războiul din Coreea (declanșat în 1950). I-a succedat generalului D. Mac Arthur la comanda forțelor aliate din Extremul orient (1951), devenind apoi comandant suprem al forțelor N.A.T.O. (1952) și șef al Statului Major (1953-1955).
SAVUL, Mircea Ion (1895-1964, n. Iași), geolog și geochimist român. Acad. (1963), prof. univ. la Iași. Cercetări asupra formațiilor eruptive și metamorfice și asupra zăcămintelor de minereuri din Carpații Orientali și din Dobrogea, asupra geochimiei formațiilor sedimentare; a inițiat primele cercetări de petrologie structurală și de geotermometrie în România.
SARAMANDU, Nicolae (n. 1941, București), lingvist român. Specialist în dialectologie, istoria limbii române, balcanistică („Studii aromâne și meglenoromâne”, „Romanitatea orientală”).
SARAJEVO [saraiévo], cap. Bosniei-Herțegovina, situată în centrul țării, pe râul Miljacka, la poalele m-ților Trebevič și Bjelasnica, la 549 m alt.; 380 mii loc. (2003). Aeroport. Nod feroviar. Ind. metalurgică, a constr. de mașini, chimico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului (mobilă) și tutunului, textilă, ceramicii, pielăriei și încălțămintei, porțelanului și alim. (bere, zahăr). Artizanat (obiecte din argint, cupru ș.a.). Piață agricolă pentru cereale, fructe, tutun, animale. Izvoare cu ape minerale sulfuroase. Universitate (1949). Muzeul Mlada Bosna; Muzeu al revoluției; Muzeul național (1888); Muzeu al manuscriselor rare; Galeria de artă. Institut de orientalistică. Bibliotecă Națională (1945); biblioteca Gazi Husrev Beg (1537), cu peste 11.000 de manuscrise islamice. Centru turistic și al sporturilor de iarnă. La S. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de iarnă în 1984. Important centru religios musulman, cu peste 800 de moschei din sec. 15-16 (Gazi Husrev Beg sau Geamia Begova, cu un turn cu ceas, 1530-1531, și Ali Pasha, 1560-1561); sediul unei arhiepiscopii romano-catolice și al unei mitropolii ortodoxe; catedrala ortodoxă Sf. Mihail (sec. 16), cu un muzeu de manuscrise rare și icoane vechi. Fortăreața Verh Bosna, menționată documentar în 1415. În Antic. aici a existat o așezare militară romană, iar în sec. 15 s-a dezvoltat o altă așezare în jurul fortificației Verh Bosna, ridicată pe ruinele uneia ce data din 1262. În 1429 a fost ocupată de Imp. Otoman, numind-o Bosna-Sarai (de la care derivă numele actual), care a stăpânit-o până în 1878, când a intrat sub controlul Imp. Habsburgic (1878-1918). Jefuit de unguri în 1480 și incendiat de austrieci în 1697. Aici a fost asasinat, la 28 iun. 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei și soția sa, de către Gavrilo Princip. În 1918, S. a fost inclis în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, devenind în 1946 capitala Rep. Bosnia și Herțegovina, din cadrul Iugoslaviei federale, iar în 1992 este proclamat capitala republicii independente Bosnia și Herțegovina. Între 1992 și 1995, S. a suferit mari distrugeri și nenumărate victime omenești în urma războiului civil.
SARABÁNDĂ (‹ fr., sp.) s. f. Vechi dans popular spaniol (sec. 16) de origine orientală, cu caracter solemn, în ritm ternar și mișcare lentă, devenit în Franța, în sec. 17, dans de Curte. În sec. 18 a fost introdus în balete și în suitele instrumentale; melodia corespunzătoare acestui dans. ♦ Fig. Agitație, frământare, tumult.
SANTIAGO DE CUBA, oraș în extrenitatea SE a Cubei, situat pe țărmul golfului omonim al M. Caraibilor, la poalele Sierrei Maestra, la 80 km v de Guantanamo și 765 km SE de Havana; centrul ad-tiv al provinciei omonime; 441,5 mii loc. (2002), al doilea oraș ca mărime al țării. Port comercial prin care se exportă min. de cupru, de fier și de mangan, zahăr, rom, tutun, fructe ș.a. Centru minier (cupru, fier, mangan) și agricol. Rafinărie de petrol. Șantier naval. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a tutunului și alim. (zahăr, rom). Stațiune balneară. Universitatea Oriente (1947). Catedrală în stil colonial (1522). Biserica San Francisco (sec. 16) și fortăreața Castillo del Morro, declarată (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1514 de Diego Velásquez de Cuéllar (primul guvernator al Cubei) pe un alt loc, situat la câțiva km de vatra actuală, care datează din 1522. Capitala Cubei până în 1589.
SAN LUIS POTOSÍ 1. Oraș în centrul Mexicului, centrul ad-tiv al statului cu același nume, situat pe un platou din Sierra Madre Oriental, la 1.877 m alt., la 360 km NV de Ciudad de Mexico; 629,2 mii loc. (2000). Nod feroviar. Aeroport. Expl. de min. de argint, cupru, plumb, zinc și antimoniu. Ind. metalurgiei neferoase, chimică, textilă, încălțămintei, de prelucr. a lemnului (mobilă) și alim. Piață agricolă pentru cafea, tutun, trestie de zahăr, lemn. Universitate (1923), teatru, Piața Hidalgo. Catedrală în stil baroc colonial (1701); biserica Nuestra Señora del El Carmen (sec. 18), San Francisco y Guadalupe. Fundat de misionari franciscani în 1583, a devenit oraș în 1658. 2. Stat în partea centrală a Mexicului; 63,1 mii km2; 2,2 mil. loc. (2000). Centrul ad-tiv: San Luis Potosí. Expl. de min. neferoase. Expl. și prelucr. lemnului. Creșterea animalelor.
PORTOFINO, localitate în NV Italiei (Liguria), port la M. Ligurică, pe Riviera di Levante; 605 loc. (1991). Celebră stațiune turistică și balneară și port de iahturi. Sporturi nautice. În apropiere, mănăstirea La Cervara (sec. 14) și biserica San Giorgio cu relicvele Sf. Gheorghe aduse de cruciați din orientul Apropiat.
PAZ, Octavio (1914-1998), poet și eseist mexican. Fondator a numeroase publicații literare și politice; participant la Războiul Civil din Spania. Numeroase călătorii în S.U.A., Franța, Japonia, India ș.a., care i-au influențat opera. După debutul său suprarealist („Rădăcina omului”), se orientează către o lirică de mare bogăție imagistică și expresie somptuoasă, cultivând motivele iubirii, singurătății și morții („Piatra de Soare”, „Salamandra”, „Anotimpul violent”, „Libertate pe cuvânt”); a experimentat și poezie spațială („Versantul estic”). Eseurile sale sunt mărturia unui talent puternic ancorat în realitățile mexicane, deschis la toate formele culturii („Labirintul singurătății”, „Semnele în rotație”, „Conjuncții și disjuncții”, „Canibalul umanist”). Premiul Nobel pentru literatură (1990).
PĂCALĂ, personaj al anecdotelor și povestirilor populare românești. Înzestrat cu inteligență, ingeniozitate, istețime și umor, reușește să-i păcălească pe cei săraci cu duhul sau pe cei bogați și înfumurați. Este opusul lui Tândală. Similar unor personaje din literatura europeană și orientală, ca Bertoldo, Till Buhoglindă, Nastratin Hogea.
PĂDUREA CRAIULUI, Munții ~, culme muntoase în NV M-ților Apuseni, orientată NV-SE, mărginită de depr. Vad-Borod (în N) și depr. Beiuș (în S), alcătuită din calcare mezozoice și roci vulcanice neogene. Alt. max.: 1.015 m (vf. Hordincușa). Nod hidrografic. Depozitele calcaroase mezozoice au dat naștere unui relief carstic (peșterile Vadu Crișului, Meziad, Vântului). Expl. de bauxită (Zece Hotare, Roșia). Turism.
PACHUCA DE SOTO [patʃúka], oraș în partea central-sudică a Mexicului, centrul ad-tiv al statului Hidalgo, situat pe versantul de V al Sierrei Madre Oriental, la 2.484 m alt., la 92 km NNE de Ciudad de Mexico; 287,4 mii loc. (2000). Centru minier (aur, argint, plumb, cinabru). Metalurgia neferoaselor; ind. textilă, a încălțămintei și alim. Universitate (1869). Muzeu. Teatru. Biserica San Francisco (1590). Casa Colorado (1785). Fundat în 1534 pe locul unei vechi așezări toltece.
OBLEȚ (OBLÉTE) (‹ oblu, pop., „neted, drept”) s. m. Pește ciprinid, dulcicol, cu corpul zvelt și solzi mici, argintii, lung de 10-20 cm, cu gura oblică, fără mustăți (Arburnus alburnus). Trăiește în apele dulci din nordul și centrul Europei și ale Asiei. În România este abundent în Dunăre și în afluenții ei, în Deltă și în bălți. Din solzii lui se prepară „esența de orient”, folosită la fabricarea perlelor artificiale. Sin. sorean. ◊ O. mare = pește migrator asemănător cu oblețul, lung de 10-25 cm, cu carnea grasă și gustoasă (Chalcalburnus chalcoides); țușcov.
OBÓI (‹ it., germ.; {s} fr. hautbois „copac înalt”) s. n. Instrument muzical de suflat, din lemn, de forma unui tub cu ancie dublă, cu găuri și cu clape. Provenit din străvechile fluiere, utilizat în antichitate în orient și în Europa. Introdus în orchestră în Franța (1670), a evoluat către forma actuală în sec. 19. Folosit ca instrument solist sau în formațiile de muzică de cameră, în orchestre simfonice, de operă etc., are un sunet pătrunzător, clar și un colorit pastoral.
OBRENOVIČ [obrénovitʃ], dinastie de cneji (1815-1842, 1858-1882) și regi (1882-1903) ai Serbiei. 1. Miloš O., cneaz al Serbiei (1815-1839, 1858-1860), întemeietor al dinastiei. A participat la răscoala antiotomană (1804-1813), și apoi a condus-o pe cea din 1815. Silit să abdice, din cauza politicii sale despotice, în favoarea fiului său Mihail, a fost rechemat în 1858 de către Skupștina sârbă. Este considerat creatorul Serbiei moderne. 2. Mihail O., cneaz (1839-1842, 1860-1868). Fiul lui O. (1). Promovând o politică autoritară, a fost detronat în 1842. Rechemat, a continuat politica națională a tatălui său, reorganizând armata și orientându-se spre o alianță cu Rusia, îndreptată împotriva Imp. Otoman. Asasinat. 3. Milan O., cneaz (1868-1882), apoi rege al Serbiei, sub numele de Milan I (1882-1889). A inițiat două războaie împotriva Turciei (1876, 1877), în urma cărora Serbia a obținut independența, recunoscută pe plan internațional prin Congresul de la Berlin (1878). A abdicat în favoarea fiului său Aleksandru. 4. Aleksandru O., rege al Serbiei (1889-1903). Fiul lui O. (3). Asasinat. Familia O. s-a aflat în luptă pentru putere cu reprezentanții familiei Karageorgević care i-a și înlocuit.
ORTOTROPÍSM (‹ fr.) s. n. Reacție de creștere a unei plante, care sub influența unui stimul se orientează pe direcția acestuia (ex. creșterea pe verticală a rădăcinilor și tulpinilor principale ca răspuns la acțiunea gravitației).
ODER (ODRA), fluviu în Europa Centrală; 866 km. Izv. din partea de E a Cehiei, din Sudeții Orientali (Hruby Jesenik), străbate SV Poloniei, iar după confl. cu Neisse formează granița cu Germania, vărsându-se în G. Szczecin al M. Baltice. Trece prin Opole, Wrocław, Frankfurt an der Oder, Szczecin. Afl. pr.: (pe stânga) Neisse, (pe dreapta) Warta. Importantă arteră nevigabilă (717 km) unită prin canale cu Elba și Vistula.
ODORICO DA PORDENONE (pe numele său adevărat Odorico Mattiuzi) (1265-1331), cleric italian. Franciscan misionar, autor al unor memorii de călătorie („Descriptio terranum”), în care a descris voiajul său în Anatolia, Persia, India, China, Arh. Maleaz; constituie un important izvor pentru cunoașterea civilizației orientale a timpului. Beatificat (1755).
POPORANÍSM (‹ poporan) s. n. Curent social-politic de orientare democratică, cu implicații literare, apărut în România la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 ca o expresie a pozițiilor micii burghezii, orășenești și rurale, ostilă atât proprietății moșierești, cât și celei capitaliste, precum și ca o reacție a unei părți a intelectualității față de problemele sociale ale țărănimii și de cerințele modernizării României. Întemeindu-și doctrina pe ideile despre specificul economiei rurale țărănești și despre imposibilitatea dezvoltării capitalismului în țările lipsite de debușeuri externe, p. considera că în România poate avea viitor numai industria bazată pe prelucrarea produselor agricole, țărănimea fiind elementul de bază al dezvoltării sociale și factorul hotărâtor în crearea culturii naționale. Pe plan cultural, p., teoretizat de G. Ibrăileanu și C. Stere, a promovat, în descendența ideologiei pașoptiste, afirmarea specificității naționale și a recomandat scriitorilor interes și simpatie pentru țărănime, cerând însă o recreare veridică a realului („originalitate în artă și realism în zugrăvirea vieții țărănești”). Manifestând toleranță față de numeroase modalități estetice, p. a respins atât idilismul și pitorescul fals al sămănătorismului, cât și „literatura decadentă”. Fără să creeze efectiv un curent literar, p. a determinat, în operele unor scriitori grupați în jurul revistei „Viața românească”, o serie de teme și atitudini literare: apologia vieții naturale, datoria intelectualului și responsabilitatea scriitorului față de țărănime, inspirația folclorică etc.
PERIJÁ, Serranía de sau Sierra de ~, lanț muntos în extremitatea de NV a Americii de Sud, în partea de N a Cordillerei Oriental, extins pe direcție SSV-NNE, pe 306 km, la granița dintre Columbia și Venezuela. Alt. max.: 3.750 m.
PERÍLA (‹ fr. {i}) s. f. Plantă anuală din familia labiatelor, originară din Extremul orient, înaltă de 60-100 cm, păroasă, cu frunze oval-alungite și flori albe, bogată în ulei volatil și unei gras (Perilla acymoides). Este cultivată ca plantă ornamentală și industrială, pentru extragerea unui ulei sicativ. Cultivată mai ales în China, Coreea, Japonia și N Indiei.
PERLEA, Ionel (1900-1970, n. sat Ograda, jud. Ialomița), dirijor și compozitor român. Stabilit în S.U.A. (1949). Prof. la Conservatorul din București. Director al Operei din București. Dirijor de operă la Cluj și București; concerte simfonice cu orchestrele Filarmonicii și Radio (1936-1944), apoi carieră internațională în Italia (1945-1949, dirijor permanent la Scala din Milano), apoi în S.U.A. la Metropolitan Opera și Carnegie Hall din New York și în alte orașe. Prof. la Manhattan School of Music. Turnee în întreaga lume. Mare interpret al creației românești; Paul Constantinescu, Th. Rogalski, S. Drăgoi, M. Andricu, M. Jora și al repertoriului universal, unul dintre marii dirihjori români de reputație mondială. Creație simfonică și camerală de orientare neoclasică și de inspirație națională (un cvartet de coarde, „Variațiuni simfonice pe o temă proprie”, un concert de pian, lieduri).
QUIMSACRUZ, vârf în V Boliviei, în Cordillera Oriental, la SE de lacul Titicaca; 5.900 m.
PIATRA CRAIULUI, masiv muntos în E Carpaților meridionali, în SV depr. Brașov, între valea Bârsei la N, culoarul Bran-Rucăr la E și valea Dâmboviței la V; alcătuit din calcare jurasice și conglomerate cretatice. Alt. max.: 2.238 m (vf. La Om sau Piscul Baciului). Are aspectul unei creste înalte, orientată NE-SV, lungă de 25 km. Forme carstice (peșteri, chei, doline, lapiezuri ș.a.); o mare suprafață de grohotiș pe latura de E. Prezintă mai multe vârfuri ascuțite (La Om, Țimbalu Mic 2.198 m, Turnu 1.923 m ș.a.), forme insolite, rezultate în urma acțiunii de eroziune (hornuri, trene deluvio-proluviale) și o suită de trepte numite „brâie” sau „polițe” structurale. Inclusă în Parcul național P.C. (14.800 ha), care cuprinde și un complex de chei din culoarul Rucăr-Bran (cheile Brusturelui, cheile Dâmboviței, cheile Dâmbovicioarei, cheile Ghimbavului ș.a.). În cadrul parcului se află o rezervație naturală complexă, floristică și faunistică, cuprinzând diverse rarități floristice, printre care garofița Pietrii Craiului (Dianthus callizonus), endemism strict local, omagul, macul galben, sângele voinicului ș.a. Tot aici se găsesc numeroase plante ocrotite, ca de pildă floarea de colți, smirdarul, bulbucul de munte ș.a., relicte glaciare (Ligularia sibirica) și alte plante rare. Fauna este abundentă, specialiștii considerând că aici se află una dintre cele mai mari concentrări de urs brun, lup și râs din Europa, ceea de a determinat includerea Parcului național P.C. în programe speciale de cercetare. Se mai întâlnesc și cocoșul de munte, capra neagră, acvila de stâncă ș.a., specii ocrotite de lege. Printre formele carstice se remarcă Cerdacul Stanciului (o arcadă cu diametrul de 8 m), avenul Vlădușca, avenul de sub vârful Grind. Alpinism; importanță turistică.
PICTÚRĂ (‹ lat.) s. f. 1. Ramură a artelor plastice care constă în interpretarea artistică a realității în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe o suprafață plană. Aceste imagini pot fi executate pe carton, pânză, lemn, piatră, zid, sticlă, ceramică cu ajutorul guașelor, acuarelelor, lacurilor, culorilor tempera, uleiurilor etc. Prin tematică p. cunoaște mai multe genuri: peisajul, natura moartă (statică), portretul, compoziția de gen (cu subiecte din viața obișnuită), compoziția cu teme istorice sau alegorice (mitologice, biblice, din istoria reală); p. animalieră etc. Ca destinație, p. poate fi de reprezentare (compoziția murală, de șevalet, miniatura și ilustrația figurativă de carte sau pe obiecte) sau strict ornamentală (în artele decorative). Există o p. populară, care s-a dezvoltat pe baza tradiției și o p. cultă, care este opera unor personalități distincte. V. acuarelă, encaustic, frescă, peisaj, portret. ◊ P. murală v. mural. ◊ P. metafizică = orientare în arta italiană (perioada 1910-1925) reprezentată, în principal, de Giorgio de Chirico, care a și creat acest termen, inspirată din tradiția Renașterii italiene. S-a caracterizat prin folosirea clarobscurului, a unor procedee neobișnuite, stranii, cu distribuiri alegorice disproporționate ale umbrelor care a generat, voit, o atmosferă magică, punctată de anxietate și înstrăinare. Din 1913 a folosit motivul „manechinului” fără fizionomie, simbol al goliciunii spirituale, al nimicului. Continuatori ai p.m.: G. Morandi, M. Sironi, F. Casorati ș.a. 2. Lucrare executată de un pictor; tablou. 3. Totalitatea operelor unui pictor sau a pictorilor dintr-o țară ori dintr-o epocă.
DECEI, Aurel (1905-1976, n. Gura Râului, jud. Sibiu), istoric și orientalist român. Specialist în istoria Evului Mediu românesc („Relații româno-orientale”, „Istoria Imperiului Otoman”).
DECLINATOR (‹ fr.) s. n. (TOPOGR.) Busolă de formă dreptunghiulară pentru măsurarea unghiului de declinație magnetică. D. este folosit pentru orientarea planșetei topografice și pentru orientarea hărților, atunci când se ține cont de declinația magnetică.
PEI sau PEI IEOH MING (n. 1917), arhitect și urbanist american de origine chineză. Stabilit în S.U.A. (1935). Studii la Harvard cu Gropius. Și-a fondat o agenție proprie (1955). Lucrări de orientare funcționalistă, în forme geometrizante (zgârie-nori în Manhattan și Boston; planuri de remodelare a orașelor Denver, Dallas, Boston, Syracuse, Los Angeles, Montreál, Singapore, Hong Kong ș.a.; aripa de est a Galeriei Naționale de Artă din Washington; „piramida de sticlă” din curtea palatului Luvru, Paris, Muzeul de artă Miho din Shiga, Japonia).
PELLIOT [pelió], Paul (1878-1945), orientalist francez. Prof. la Collège de France. A descoperit importante manuscrise chineze și tibetane, datând din sec. 6-11, în grotele de la Tuanhuang. Autor al unor lucrări privind istoria și cultura Chinei și Mongoliei („Misiunea Pelliot în Asia centrală”).
PARADE, Christoph (n. 1934), arhitect german. Lucrări de orientare funcționalistă (Școala germană din Roma, Primăria din Ahlen, Sediul guvernamental de la Bonn, Muzeul de Științe Naturale din Osnabrück).
PESCENIUS NIGER (Caius Iustus), împărat roman (193-194). A luptat (183) în N Daciei împotriva dacilor liberi și a sarmaților. Guvernator al Siriei (191-193). Proclamat împărat de legiunile din orient, participă la un război civil împotriva lui Septimius Severus, fiind înfrânt decisiv la Issos (194), capturat și decapitat.
PESIMÍSM (‹ fr., germ. {i}; {s} lat. pessimus „cel mai rău”) s. n. 1. Tendință de a vedea mai ales latura nefavorabilă a lucrurilor; neîncredere în viitor; stare de spirit a omului care privește viața, viitorul și pe semenii săi cu neîncredere. ♦ Stare de deprimare, de tristețe și amărăciune. 2. (FILOZ.) Atitudine opusă optimismului, și care consideră că nu există nici un temei pentru speranță, iar fericirea se află dincolo de sfera experienței. P. este reflectat în tradiția orfico-pitagoreică, unde existența pământească era privită ca o perioadă de penitență; în învățăturile unor religii orientale îndeosebi în budism, care susține renunțarea la dorință și retragerea completă din lume; într-o măsură, în creștinism, prin accentuarea păcatului căderii și a osândei veșnice predeterminate; în doctrinele filozofice din Europa sec. 19, în special la Shopenhauer care afirma că viața este suferință fără sfârșit, la Nietzsche, dar și în sec. 20, la filozofi care au ca teme centrale moartea, neantul și angoasa (Heidegger, Sartre).
PERȘANI, Munții ~, unitate muntoasă, în SV Carpaților Orientali, cu direcția NE-SV, care limitează depr. Brașov spre V. Structură petrografică complexă (roci cristaline, calcare mezozoice, fliș, bazalte și aglomerate vulcanice). Alt. max.: 1.292 m (vf. Măgura Codlei). Este străbătută de Olt, prin defileul de la Racoș. Rezervații geologice-geomorfologice (cheile Văii Mari – Dopca, Piatra Cioplită – Comana), puncte fosilifere (Carhaga, Ormeniș), coloane de bazalt (Racoș), rezervația ornitologică Cotul Turzunului și rezervația complexă Pădurea Bogății. 2. Pas în partea central-sudică a m-ților Perșani, pe valea Hămărădia, care asigură legăturile rutieră și feroviară între depresiunile Brașov și Făgăraș. 3. Stațiune balneoclimaterică de interes local, situată în raza com. Șinca, jud. Brașov, la poalele m-ților Perșani, cu izvoare minerale clorurate, bicarbonatate, sodice.
PAULOVNIA subst. Arbore din familia scrofulariaceelor, de c. 15 m înălțime, cu frunze mari, cordat-ovale, flori mov mari, grupate în panicule terminale erecte (Paulovnia tomentosa). Înflorește primăvara, înainte de înfrunzire. Originar din Extremul orient (China, Japonia); în România introdus ca arbore ornamental în parcuri și pe alei.
PAVEL (PAUL sau SAUL) (c. 10-63/67), apostol creștin. Considerat cel mai mare teolog și misionar al creștinismului timpuriu. L-a combătut pe apostolul Petru. Născut dintr-o familie iudaică din Tars (Cilicia), a avut o viziune în fața cetății Damasc și, primind o educație religioasă, s-a convertit la nou religie, deși, inițial, fusese un aprig prigonitor al creștinismului, botezându-se și schimbându-și numele din Saul în P. (c. 32). Începe lungi călătorii ca misionar în orientul roman și Pen. Balcanică, fondând mai multe comunități creștine. Revenit la Ierusalim, este arestat (c. 56) și transferat la Roma, unde va fi martirizat în timpul lui Nero. O parte din scrierile sale adresate comunităților creștine s-au păstrat, fiind preluate în „Noul Testament” (cele 14 epistole care îi sunt atribuite de tradiția ecleziastică). Sanctificat, este sărbătorit la 29 iun., împreună cu Petru.
PARTON [pártn], Dolly Rebecca (n. 1946), cântăreață americană de country. Voce pură, de mare vibrație. Duete cu Porter Wagoner, apoi succese solo („Mule Skinner Blues”, „Jolene”). Orientare spre pop-rock și muzică de varietăți. A scris peste 3.000 de cântece și a realizat peste 50 de albume. În 1986 înființează parcul de distracții Dollywood. Activitate cinematografică („De la 9 la 5”).
PARȚIA, regiune istorică, apoi stat creat în orientul Mijlociu, la mijlocul sec. 3 î. Hr., de triburile parților conduse de Arsakes I. A cunoscut o mare înflorire în sec. 2-1 î. Hr., când și-a întins stăpânirea de la Eufrat la Ind și de la Golful Persic până la Oxus (azi Amu-Daria). A purtat îndelungate războaie cu romanii, fiind, timp de două secole, principalul adversar al acestora în orient. În 224 d. Hr., P. a căzut sub loviturile noului stat persan al Sasanizilor.
OȚETEA, Andrei (1894-1977, n. sat Sibiel, jud. Sibiu), istoric român. Acad. (1955), prof. univ. la Iași și București. Director (1947-1848 și 1956-1970) al Institutului de Istorie „N. Iorga”. Contribuții fundamentale în domeniul istorie moderne europene și românești. Lucrări le sale se caracterizează prin putere de sinteză și claritate. A desfășurat un efort tenace pentru restabilirea valorilor autentice ale istoriografiei și pentru înlăturarea aberațiilor din epoca stalinistă („François Guichardin – sa vie publique et sa pensée politique”, „Contribution à la Question d’orient”, „Tudor Vladimirescu și mișcarea eteristă în țările române, 1821-1822”, „Renașterea și Reforma”).
OUD [out], Jacobus Johannes Pieter (1890-1963), arhitect și urbanist olandez. Unul dintre fondatorii grupului „Sphinx” (1916) și al revistei „De Stijl” (1917). Ca arhitect al orașului Rotterdam (1918-1933), a avut un rol important în realizarea unor cartiere rezidențiale de interes economic (ansamblurile Spanger și Tusschendijken – azi distrus). Lucrări de orientare funcționalistă (case în serie pentru expoziția de habitat de la Stuttgart, imobilele societății Shell, la Rotterdam și cele ale guvernământului provincial Zuid Holland, la Haga; sanatoriul pentru copii de lângă Arnhem).
PAPAILIOPOULOS, Hipolyt Constantin (n. 1924), arhitect și urbanist grec. Lucrări de orientare funcționalistă (sistematizarea Grădinii Zappion, lanțul de farmacii „Marinopoulos”, librăria „Ëlefterudaki”, uzina „Metalloplastika”, Sala Operei, uzina „Philips”, comandamentul Jandarmeriei – toate la Atena; construcțiile marinei pentru portul de iahting „Zea” din Pireu, sistematizarea și dezvoltarea orașului Patras, aeroportul „Micra” din Salonic, Pavilionul grecesc al Expoziției universale de la Osaka din 1970).
OUȘORU 1. Masiv deluros în partea de N a Subcarpaților Vrancei, alcătuit predominant din pietrișuri. Alt. max.: 753 m (vf. Oușoru). Nod hidrografic. 2. Vârf în SE m-ților Suhard (Carpații Orientali) care domină spre S depr. Dornelor printr-un abrupt de c. 600 m. Alt.: 1.639 m.
OWEN [óuin], Gwilym Ellis Lane (1922-1982), filozof britanic. Prof. univ. la Oxford, Harvard, Cambridge. Preocupat de logica argumentării, filozofia științei și metafizicii, prin studiile sale despre Parmenide, Platon și Aristotel, O. a condus reorientarea în studiul filozofiei vechi care a început în anii '50 în Marea Britanie și America de Nord („Logică, știință și dialectică”).
OYAMA, oraș în Japonia centrală (ins. Honshŭ), pe râul Omoi-gawa, la 71 km N de orașul Tōkyō; 155,2 mii loc. (2000). Nod feroviar. Mare suburbie industrială în megapolisul Tōkyō-Yokohama-Kawasaki (utilaj minier și de transport, rafinarea aluminiului). Una dintre cele mai mari stații de radio din orient. Castel medieval. Devine stație de poștă și port fluvial în timpul dinastiei Tokugawa (1603-1867).
OITUZ 1. Râu, afl. dr. al Trotușului în amonte de municipiul Onești; 62 km. Izv. din N m-ților Vrancei, de la 1.420 m alt., din apropierea pasului O. și drenează, în cursul inferior, depr. Tazlău-Cașin. 2. Trecătoare în Carpații Orientali situată între culmile de SSE ale munților Nemira și cele de NNV ale m-ților Vrancei, la 865 m alt. Face trecerea între depr. Tazlău-Cașin și depr. Brașov. Aici au avut loc, în timpul Primului Război Mondial, trei bătălii de apărare, în care armatele române au oprit pătrunderea forțelor germano-austro-ungare în Moldova; 28 sept./11 oct. – 14/27 oct. 1916, 28 oct./10 nov.-2/15 nov. 1916 și 26 iul./8 aug.-9/22 aug. 1917. 3. Com. în jud. Bacău, situată în zona de contact a depr. Cașin cu prelungirile m-ților Vrancea și Nemira, pe valea râului omonim; 9.634 loc. (2003). Expl. de petrol. Cherestea. Fabrică de sucuri naturale. Centru de meșteșuguri populare (olărit, cusături și țesături – covoare, cergi, lăicere, costume -, obiecte împletite din lemn de alun) și instalații tehnice populare (vâltori, dârste, în satul Ferestrău-Oituz). Izv. cu ape minerale clorurate, sodice, bicarbonatate (în satul Poiana Sărată). Până la 17 febr. 1968, satul și com. O. s-au numit Grozești. În satul O. au fost descoperite vestigii ale unei așezări din Epoca bronzului (cultura Monteoru), ale uneia geto-dacice (sec. 1 î.Hr.-sec. 1 d. Hr.) și ale uneia din sec. 8-10, precum și un tezaur monetar alcătuit din 200 drahme.
OKAKURA Kakuzō (1862-1913), critic de artă și filozof japonez. Unul dintre fondatorii (1889) Academiei de Artă din Tōkyō. A făcut cunoscute Occidentului artele tradiționale japoneze. Lucrări: „Idealurile orientului”, „Trezirea Japoniei”, „Cartea Ceremonialului Ceaiului”.
*escálă f., pl. e (fr. escale, d. it. scala, scară, debarcader, șchele. V. scală). Loc de odihnă, de debarcare orĭ de aprovizionare p. corăbiĭ saŭ aeroplane: Suez-u, Singapur-u și Saĭgonu-u îs cele maĭ importante escale din Eŭropa spre extremu orient. A face escală, a se opri din drum.
*est n., pl. ar fi urĭ (fr. est, d. engl. east, maĭ vechĭ est; germ. ost). Răsărit, orient, vorbind de punctele orizontuluĭ.
POLICULTÚRĂ (‹ poli- și cultură) s. f. Sistem în care, într-o gospodărie, fermă etc., se practică concomitent mai multe tipuri de culturi agricole. Folosit în mod curent în agricultura tradiționalistă, orientată spre autoconsum, dar cu tendința de reintroducere și în țări dezvoltate economic, pentru a contracara efectele nefavorabile asupra mediului ale sistemului de monocultură.
*derutéz v. intr. (fr. dé-router, d. route, drum, d. lat. rupta [via], cale ruptă [derivată] din alta). Fac pe cineva să-șĭ peardă drumu, dezorientez. Fig. Încurc, dezorientez, zăpăcesc.
*exárh m. (ngr. și vgr. éxarhos). Cel care ținea locu împăratuluĭ din orient în Italia. Locotenentu patriarhuluĭ din Constantinopol. Exarhu plaĭurilor, titlu fostuluĭ mitropolit primat al Româniiĭ.
PERRAULT [peró], Dominque (n. 1953), arhitect francez. Orientare modernă (Școala Superioară de ingineri în electrotehnică și electronică din Marne-la-Vallée, Biblioteca Națională a Franței din Paris).
RODNA 1. Munții Rodnei, masiv muntos în N Carpaților Orientali, situat între văile râurilor Vișeu și Bistrița Aurie (N și NE), Someșu Mare (E și SE) și Sălăuța (V) și dealurile Năsăudului (S). Extins pe o supr. de c. 1.300 km2, prezintă o creastă principală, orientată E-V, între pasurile Rodna și Șetref, cu o lungime de 52 km și o lățime max. de 25 km, dominată de mai multe vârfuri de peste 2.000 m alt.: Pietrosu Mare (2.303 m, cel mai înalt din Carpații Orientali), Ineu (2.279 m), Rebra (2.221 m), Puzdrele (2.189 m) ș.a. Alcătuit predominant din șisturi și calcare cristaline, intens faliate în N (falia Dragoș Vodă) și în S (falia Rodnei). Marginile cristalinului sunt acoperite, transgresiv, cu gresii, marne, conglomerate și calcare numulitice, străpunse pe alocuri de formațiuni eruptive (andezite, riolite, dacite), care apar în relief sub formă de măguri, mai frecvente pe versantul de S (Măgura Porcului, Măgura Sângeorz, Măgura Mare). Masivul R. are aspectul unui horst asimetric, înalt și cu pereții abrupți în N și mai scund și cu înclinare accentuată spre S. Prezintă un relief puternic fragmentat, cu forme semețe (creste ascuțite, versanți abrupți), niveluri de eroziune etajate, forme structurale, fenomene carstice (peșterile Izvorul Tăușoarelor, Zânelor), pe versantul SV și pe cel N (izbucul Albastru al Izei), văi adânci ș.a. Frecvente urme ale glaciației cuaternare (lacurile glaciare Buhăescu, Lala Mare, Lala Mică, Iezerul Pietrosului ș.a, circuri glaciare etc.). Important nod hidrografic din care izvorăsc râurile Someșu Mare, Vișeu, Iza, Bistrița Aurie, Arieș, Cormaia, Rebra ș.a. Stație meteorologică de altitudine. Acoperit cu păduri de molid și de fag și brad. La peste 1.800 m alt. se află domeniul subalpin cu tufărișuri de jneapăn, pâlcuri de smârdar (Rhododendron myrtifolium) și exemplare rare de zâmbru (Pinus cembra), iar pe culmi pajiști alpine în care sunt dominante Carex curvula, Juncus trifidus și Oreochloa disticha. În cadrul florei M-ților Rodnei se remarcă o specie înrudită cu gușa porumbelului (Silene nivalis), endemit al R., precum și o serie de endemite ale Carpaților Orientali ca de ex. Centaurea carpatica, Silene zawadzkii ș.a. Pe muntele Saca poiană cu narcise. Faună bogată (urși, mistreți, cerbi, râși, jderi, cocoși de munte și de mesteacăn, ieruncă, capră neagră – reintrodusă în rezervația Pietrosu Rodnei ș.a.). Începând din 1973 a fost colonizată cu succes marmota. Incluși în cea mai mare parte în Parcul Național Munții Rodnei, în cadrul căruia se individualizează. Rezervația naturală complexă Pietro Rodnei (900 ha), înființată în 1932 și rezervația Ineu-Lala. Turism. 2. Pas în N Carpaților Oriental, între culmile de E ale m-ților Rodnei și cele de NV ale m-ților Suhard, în zona de izvor a Someșului Mare, la 1.271 m alt., prin care se fac legături rutiere între Moldova și Transilvania. Cunoscut și sub numele de Rotunda. 3. Com. în jud. Bistrița-Năsăud, situată la poalele SSE ale m-ților Bârgău, pe cursul superior al Someșului Mare; 6.354 loc. (2005). Punct terminus de c. f. Expl. de min. cuprifere și min. complexe. Expl. de prelucr. lemnului. Muzeu etnografic. În satul Valea Vinului sunt izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice. În satul R., atestat documentar în 1235, se află o biserica romano-catolică (sec. 18) și o biserică ortodoxă în stil neobizantin (1825). Ruinele unei mănăstiri dominicane din sec. 13-14.
ROJDÁNIC (‹ sl.) s. n. Carte care cuprinde preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit constelației (zodiei) în care s-au născut. Alături de gromovnic și trepetnic, r. face parte din literatura populară de prevestire. De origine orientală (asiriană sau caldeeană), preluate apoi de bizantini, r. au fost răspândite pe terit. României prin intermediul unor traduceri sârbești. Cel mai vechi r. în limba română este cel copiat în 1620 de popa Ion Românul din „Codex Neagoeanus”. Ulterior s-a numit zodiac.
SĂVÂRȘIN, com. în jud. Arad, situată la poalele SE ale m-ților Zarand și cele NE ale pod. Lipovei, pe valea Mureșului; 3.199 loc. (2005). Stație (în satul S.) și haltă de c. f. (în satul Toc). Expl. de molibdenit (în satul Troaș), de granit (în satul S.) și de marmură (în satul Căprioara). Expl. și prelucr. lemnului. În satul S., atestat documentar în 1479, se află un muzeu cu colecții de artă plastică și decorativă (grafică universală, artă decorativă din Extremul orient, grafică și pictură semnate de Eugen Popa și Gina Hagiu) și de etnografie, iar în satul Temeșești, menționat documentar în 1479, un punct muzeal cu colecții de port popular, țesături, icoane, ceramică ș.a. Pomicultură (meri, pruni). În satul S. se află un castel (sec. 18), în stil neoclasic, cumpărat de regele Mihai I în 1941, naționalizat în 1948 și retrocedat acestuia în anul 1998. Biserica de lemn Sfinții Trei Ierarhi (1782), în satul Troaș. Obiective ocrotite: Peștera lui Duțu, Peștera Sinesie.
SALTILLO [saltíio], oraș în NE Mexicului, centrul ad-tiv al statului Coahuila, situat pe un platou din Sierra Madre Oriental, la 1.559 m alt., la 85 km SV de Monterrey; 562.5 mii loc. (2000). Nod rutier. Expl. de cărbune, de min. de fier, cupru, zinc, plumb și de min. auro-argentifere. Ind. metalurgiei neferoase, a constr. de mașini agricole, chimică, textilă, a încălțămintei, de prelucr. a tutunului și alim. Centru comercial (cereale, animale, tutun, legume, fructe, bumbac). Produse de artizanat. Stațiune climaterică de vară. Universitate (1957). Institut tehnologic. Catedrală (sec. 18). Fundat în 1575 de spanioli.
SOMÓN (‹ fr.) s. m. Pește teleostean, răpitor, din familia salmonide, răspândit în mări și lacuri din zonele reci și temperate ale emisferei nordice; migrează vara în fluvii pentru reproducere. Există mai multe specii printre care s. din Oc. Atlantic (inclusiv M. Nordului, M. Baltică) și Oc. Arctic, care are lungime de 1 m lungime și greutate de c. 15 km (Salmo salar), s. din Oc. Pacific, care pătrunde în fluviile din America de N și s. din Extremul orient asiatic (care își depune icrele în fluviile din E continentului dar și din arh. japonez) (Oncorhynchus keta).
*far n., pl. urĭ (vgr. pháros, d. insula Fáros, lîngă Alexandria, unde Ptolemeŭ Filadelfu a înălțat un turn de marmură albă din care se vedea pe mare pînă la 100 de mile). Turn cu fanar în vîrf, construit pe malu măriĭ p. orientarea navigatorilor. Fig. Conductor, călăuză: școala e faru poporuluĭ. Felinar puternic la un vehicul.
SORG (‹ fr., it.) s. n. Plantă furajeră anuală din familia gramineelor, robustă, rezistentă la secetă, cu tulpini, de înălțimi variabile (0,5-4 m), cu frunze liniare mari și cu inflorescență în formă de panicul răsfirat sau compact, pe care se formează cariopse comprimate (mici boave) albe, roșcate sau brune (Sorghum vulgare). Cultivată încă din Antic. în India și Africa Ecuatorială. Este unul dintre alimentele de bază ale negrilor din Africa, în India și al unei însemnate părți din populația Chinei, a orientului Apropiat și a Egiptului. La noi este cultivat îndeosebi în scopuri furajere; la una dintre varietăți paniculul este folosit ca materie primă pentru mături. În lume se cunosc încă c. 50 de specii, anuale sau perene, din genul Sorghum.
SOUL (cuv. american) adj. Gen muzical provenind din gospel, blues și R&B. Popular în anii '60-'70 ai sec. 20 în mediile afro-americane. Reprezentat de Ray Charles, James Brown, The Temptations, Aretha Franklin, Marvin Gaye. Evoluează în fuziune cu alte orientări, cunoscând transformări esențiale în orchestrație și ritmică.
LEEUW [leu], Ton de (1926-1996), compozitor olandez. Studii cu Badings și Messiaen. Prof. de compoziție și etnomuzicologie. Pornind de la academismul serial, s-a îndreptat către muzica orientală (opera „Visul”). Creații instrumentale, vocal-instrumentale și electronice. Lucrări de muzicologie („Muzica secolului XX”).
LEGRAND [ləgrã], Émile (1841-1903), elenist francez. Prof. la Școala de limbi orientale din Paris. Studii asupra limbii grecești moderne: o gramatică, un dicșionar francez-grec și grec-francez. Opera sa cuprinde și informații privitoare la istoria românilor („Culegere de poeme istorice în greaca populară privind Turcia și Principatele dunărene”). M. coresp. al Acad. Române (1877).
MANIU, Vasile (1824-1901, n. Lugoj), scriitor și istoric român. Acad. (1876). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Drame („Amelia sau Victima amorului”, „Conjurația lui Catilina”, „Proscrisul”). A cercetat originea poporului român, încercând să definească conceptul de națiune română („Disertațiune istorico-critică și literară, tratând despre originea românilor din Dacia Traiană”, „Unitatea latină sau cauza română în procesul naționalităților din punct de vedere istoric, juridic și politic”, „La mission de l’Occident latin dans l’orient de l’Europe”).
MANN 1. Heinrich M. (1871-1950), scriitor german. Persecutat de naziști, a emigrat în Franța, apoi în S.U.A. Romane social-politice, de formulă realist-satirică, relevând tipologii specifice Germaniei imperialiste („Profesorul Unrat”, trilogia „Supusul”, „Săracii” și „Capul”), evocări istorice („Tinerețea regelui Henric al IV-lea”, „Maturitatea și destinul lui Henric al IV-lea”), remarcabile prin acuitatea observației caracterologice. Eseuri de orientare democratică („Dictatura rațiunii”, „Șapte ani”, „Spirit și faptă”, „Ura”). 2. Thomas M. (1875-1955), prozator german. Frate cu M. (1). În timpul dictaturii naziste, s-a exilat în Elveția, apoi în S.U.A. Operă relevabilă prin complexitatea și profunzimea ei, prin realismul viziunii și calitatea expresiei. Nuvele („Tonio Kröger”, „Moartea la Veneția”, „Mario și vrăjitorul”) și romane parabolice („Doctor Faustus”) denunțând, prin destinul eroului de geniu, paradoxul și cataclismul societății germane în pragul nazismului; proză de analiză psihologică pe tema existenței („Lotte la Weimar”, „Muntele vrăjit”) sau de observație socială, urmărind declinul unei vechi familii burgheze, incapabilă să se acomodeze la specificul vieții moderne („Casa Buddenbrook”); scrieri de inspirație biblică (tetralogia „Iosif și frații săi”), dezbătând idealuri etice; eseuri („Dostoievski”, „Nietzsche în lumina experienței noastre”). Publicistică antifascistă. Premiul Nobel pentru literatură (1929).
MANOLESCU, Șerban (n. 1932, Focșani), arhitect și urbanist român. Lucrări de orientare funcționalistă (a realizat, în colab., sistematizări în stațiunile Venus, Neptun, Olimp; hotelul Sanatoriului de Geriatrie de la Otopeni, Hotelul Flora din București).
MANIU, Iuliu (1873-1953, n. Șimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieții politice românești, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare națională a românilor transilvăneni și unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie și curaj, a afirmat și apărat drepturile și interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăștie, a trecut, în condițiile efervescenței naționale și revoluționare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înființând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice și administrative de către Consiliul Național Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluției, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială. Președinte și ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administrații a Transilvaniei de către autoritățile românești; președinte al Partidului Național Român (1919-1926) și al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanțe (oct. 1929) și Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944). Partizan consecvent al democrației, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale și totalitar-comuniste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) și a cotropirii Bucovinei de N, a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condițiile regimului antonescian, a încălcării drepturilor libertăților fundamentale ale cetățenilor. În împrejurările declanșării conflagrației mondiale, a susținut acțiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria, dar s-a opus continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. În întreaga perioadă a războiului, M. a menținut strânse legături cu Aliații tradiționali, cerându-le, în repetate rânduri, garanții cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 și de reorientare a politicii externe românești spre Națiunile Unite. După 23 august 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice și sociale ale guvernului Groza, care avea drept țel comunizarea și sovietizarea țării. În spiritul indicațiilor venite de la Moscova de lichidare a forțelor de opoziție din statele în care-și exercita dominația, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului național-țărănist de la Tămădău”, a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. și a altor lideri ai P.N.Ț. și la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la temniță grea pe viață; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Ardealul în timpul războiului”, „Chestiunea Banatului”, „Problema minorităților”, „România și revizuirea tratatelor”.
MAHMUD, numele a doi sultani otomani: M. I. (1730-1754). A purtat războaie cu persanii (1730-1736 și 1743-1746) și a încheiat victorios, prin Pacea de la Belgrad (1739), războiul împotriva Austriei și Rusiei (1736-1739). A încurajat dezvoltarea artelor. M. II (1808-1839). În timpul său au avut loc două războaie cu Rusia (1806-1812 și 18281-1829) încheiate cu tratatele de pace de la București (1812) și Adrianopol (1829), în urma cărora au fost zdruncinate pozițiile Imp. Otoman în Balcani și în orientul Apropiat. A desființat corpul ienicerilor și a instituit armata regulată (1826). A înfrânt unele mișcări feudale (răscoala lui Ali pașă de Ianina, și cea a lui Mehmet Ali, vicerege al Egiptului). În 1829, în urma Războiului de eliberare a grecilor (1821-1829), a fost silit de Marea Britanie, Franța și Rusia să recunoască independența Greciei.
MAHMUD din Ghazna (lamin ad-Daula abu'l-Kasim Mahmud ibn Sebüktegin), sultan al Ghaznavizilor (998-1030). A extins stăpânirile sale din Afghanistan până în Punjab (pe care l-a anexat), ducând numeroase războaie de cucerire în India (1001-1027). A islamizat regiunea. În timpul său, artele au cunoscut o mare dezvoltare, capitala statului, Ghazna, devenind unul dintre cele mai mari centre ale culturii orientului islamic.
MAIA, râu în Federația Rusă, în Extremul orient, afl. dr. al râului Aldan, în amonte de Ust Maia; 1.053 km. Izv. de pe pantele de S ale culmii Suntar Haiata, trecând prin Nelkan și Aim.
MAILLY [maí], Jean de (1911-1975), arhitect și urbanist francez. Lucrări de orientare funcționalistă (planul de reconstrucție al orașului Toulon, Centrul național al industriilor și tehnicilor de la Défense, lângă Paris, în colab.).
MADJUN și LAILA, pereche clasică de îndrăgostiți din literatura arabă, cunoscută și în alte literaturi orientale și care există și azi în poveștile populare arabe, persane și turcești.
MADRAS 1. Vechea denumire a statului Tamil Nadu. 2. Oraș în SE Indiei, centru ad-tiv al statului Tamil Nadu, port pe coasta Coromandel; 3,8 mil. loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroportul Meenambakka, situat la 16 km SV de oraș. Ind. textilă (bumbac), chimică (acid sulfuric), de prelucr. a metalelor, constr. de vagoane, motociclete și biciclete, montaje de automobile, produse alim., articole de piele, tipografii. Studiouri cinematografice. Centru cultural. Universitate (1857). Institut tehnic. Observator astronomic. Teatre. Parc (39 ha, înființat în 1859). Muzeu (fondat în 1854). Monumente: templele Kapaliswarar și Parathasarathy (sec. 8); fortul St. George (1639); catedralele romano-catolice San Thomé (1504-1557, construită de portughezi), St. George (1816); St. Andrew (1821), biserica St. Mary (1680); sala de sport Victoria (1883-1888). Compania Engleză a Indiilor Orientale a fundat, în 1639, pe locul unei așezări pescărești autohtone (Madraspatam) și un mic comptoar portughez (1504) și un fort și o factorie.
MAEKAWA {majekawa] (MAYEKAWA) Kunio (1905-1986), arhitect japonez. Elev al lui Le Corbusier. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai brutalismului. Lucrări de orientare funcționalistă, realizate din beton armat (Primăria din Fukushima, Centrul civic din Setagaya, Centrul tineretului din Kanazawa, Centrul cultural din Tōkyō).
MAETZ [mets], Friedrich C.W. (1847-1896, n. Mediaș), arhitect austriac din Transilvania. La Cluj, unde a deschis o școală de arhitectură (1886), a fost și arhitect-șef al orașului (1887-1893). Lucrări de orientare eclectică (clădirile fostului Institut de Chimie și a le facultăților de anatomie și psihologie din Cluj, Cazarma de infanterie din Orăștie, Muzeul de științe naturale din Sibiu).
MAGADAN, oraș în Federația Rusă, în Extremul orient, port la M. Ohotsk; 128 mii loc. (1995). Aeroport. Expl. de minereuri de aur. Construcții navale și de utilaj minier; metalurgie neferoasă. Teatru. Muzeu. Fundat în 1933.
MAGNÓLIE (‹ germ.; fr. {i}; {s} n. pr. Magnol, medic și botanist francez 1638-1715) s. f. Denumire dată unor specii de arbori exotici din genul Magnolia. Majoritatea sunt originare din Extremul orient și S Americii de Sud și sunt cultivate ca plante decorative, datorită florilor mari și frumos colorate. Rezistente la ger și înghețuri, dar și la secetă și temperaturi ridicate. În România au fost introduse în parcuri și grădini. Lemnul este folosit pentru lambriuri și în tâmplăria artistică.
MAHAL, Taj (pe numele adevărat Henry St. Claire Fredericks) (n. 1942), cântăreț american. Repertoriu cuprinzând orientări country-blues, ragtime, reggae, rhythm & blues, jaz și folk. Studii privind muzica afro-americană. Discografie selectivă: „Rising Sons”, „The Best of Mahal Taj”, „Taj's Blues”, „Mulebone” etc.
MᾹHᾹYANA (‹ fr.; cuv. sanscrit „calea lungă a mântuirii”) s. f. (REL.) Orientare preponderentă în sânul budismului, apărută în NV Indiei în sec. 1 d. Hr. și răspândită mai ales în China, Coreea, Japonia, Nepal, Mongolia. A introdus dogma mântuirii, a răsplătit după moarte (rai și iad) și un ritual fastuos prin ceremonial și prin arhitectura, sculptura și muzica auxiliare. V. hῑnayāna.
MONOFIZITÍSM (‹ monofizit) s. n. (REL.) Învățătură creștină despre unica natură a lui Iisus Hristos, cea divină, predicată de călugărul bizantin Euthyches și combătută de Sinodul de la Calcedon (451); totuși, m. a cucerit câteva grupuri etnice destul de mari constituite în Bisericile orientale (apostolică armeană, etiopiană, coptă, iacobită siriacă și indiană).
MEHMET, Mustafa (n. 1924, Ghiurghenli, jud. Caliacra, Cadrilater), istoric român de naționalitate turcă. Turcolog orientalist („Istoria turcilor”, „Documente turcești privind istoria românilor”, „Cronici turcești privind țările române”, în colab.).
LIOTARD [liotá:r], Jean-Étienne (1702-1789), pictor elvețian. Remarcabil pastelist. Portrete ale papei Clement XII, împărătesei Maria Tereza împreună cu familia prințului de Wales ș.a. Călătorii documentare în Europa și în orient (de unde supranumele de „pictorul turc”). În 1742, la invitația domnului Moldovei, Constantin Mavrocordat, a lucrat la Iași o serie de portrete ale voievozilor moldoveni; scene de gen. Autor al unui „Tratat privind principiile și regulile picturii”.
LAURENS [lorã:s], Henri (1885-1956), sculptor, desenator și gravor francez. Influențat inițial de cubism, a folosit tehnica „papier collée” („Femeia cu pelerină”) și a realizat basoreliefuri policrome. S-a orientat apoi spre o artă caracterizată prin linia suplă, elegantă, lirică și senzuală a formelor („Sirene”, „Marele muzician”, „Adio”, „Micile ondine”, „Marea amforă”).
LA VALLÉE-POUSSIN [la valé pusẽ] 1. Charles de L.-P. (1866-1962), matematician belgian. A demonstrat teoremele asupra integralelor lui Lebesque și a obținut rezultate remarcabile în teoria aproximării funcțiilor algebrice și trigonometrice. 2. Louis de L.-P. (1869-1938), orientalist belgian. Frate cu L. (1). Studii privind textele budiste și istoria Indiei („Budismul, opinii asupra istoriei dogmei”, „Vedismul”, „Brahmanismul”, „Dinastiile și istoria Indiei de la Kamishka până la invaziile musulmane”).
LAWRENCE [lórəns], Thomas Edward (zis Lawrence al Arabiei (1888-1935), scriitor și colonel britanic. În timpul primului război mondial a organizat și condus (1916-1918) în orientul Apropiat răscoala arabilor împotriva dominației otomane, dobândind o faimă legendară. Jurnalul alcătuit cu această ocazie, apărut sub titlul „Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii” (în versiunea prescurtată „Revoltă în deșert”), evocă, în stil simbolic, frământata sa experiență de viață.
LĂCĂUȚ, Munții, culme muntoasă în NV M-ților Vrancea, cu orientare generală NV-SE, constituită predominant din fliș grezos cu intercalații șiștoase, fliș bituminos cu gresie de Kliwa și din conglomerate. În cadrul culmii L. se individualizează mai multe masive: L. cu vf. omonim (1.777 m), Goru (vf. Goru, 1.785 m, reprezintă alt. max. a M-ților L.), Giurgiu (1.721 m), Furu (vf. Furu Mare, 1.415 m). Nod hidrografic (de aici izv. râurile Putna, Bâsca Mare, Bâsca Mică, Zăbala, Năruja, Tișița, Coza ș.a.). Stațiune meteorologică de altitudine.
LIAPUNOV 1. Aleksandr Mohailovici L. (1857-1918), matematician și mecanician rus. Prof. univ. la Harkov. Cercetări fundamentale în problema stabilității soluțiilor ecuațiilor diferențiale (cu aplicații în statică și dinamică), în teoria potențialului newtonian și în teoria probabilităților („Problema generală a stabilității mișcării”). 2. Serghei Mihailovici L. (1859-1924), pianist și compozitor rus. Frate cu L. (1). Discipol al lui Blakirev. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Aparține generației epigonilor „Grupului celor cinci”. Atras de folclor și orientalism. Lucrări pentru pian și orchestrale, influențate de Listz și Balakirev.
LIBERA, Adalberto (1903-1963), arhitect italian. Prof. univ. la Florența și Roma. Lucrări de orientare funcționalistă (Palatul Congreselor din cartierul EUR, Cinema „Airone” – ambele la Roma, casa scriitorului C. Malaparte la Capri).
* dezorientéz v. tr. (fr. désorienter). Fac pe cineva să-și peardă drumu (direcțiunea). Fig. Încurc: această întrebare l-a dezorientat.
*galbán n. (lat. gálbanum, d. vgr. halbáne). Un fel de rășină balsamică scoasă dintr´o plantă umbeliferă din orient.
SAINT VINCENT și GRENADINELE (Sfântul Vincențiu și Grenadinele), stat în America Centrală insulară (Arh. Antilele Mici), în SE M. Caraibilor; 389,3 km2; 117.500 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creola-engleza. Religia: creștină (anglicani 41,6%, protestanți 21,2%, romano-catolici 10,7%) 73,5%, hindusă 3,3%, islamică 1,5% ș.a. Capitala: Kingstown. Orașe pr.: Layou, Chateaubelair, Georgetown. Este format din 32 de ins. și insulițe, mai mare fiind ins. St. Vincent (345 km2); celelalte 7 ins. (în total 44 km2) – între care Bequia, Mustique și Canouan fac parte din miniarhipelagul Grenadinelor de Nord împărțit cu statul vecin Grenada. Ins. principală este dominată de vulcanul activ La Soufrière (1.234 m) cu erupții dezastruoase în 1821, 1902 și 1979. Climă tropical-oceanică, cu două anotimpuri, cel ploios fiind mai-nov., perioadă în care sunt active și cicloanele tropicale care periodic provoacă pagube recoltelor și alte dificultăți ec. Pădurea tropicală ocupă c. 1/4 din terit., pentru prezervarea mediului natural fiind declarate mai multe rezervații naturale (forestiere și de avifaună). Având ca specific agricultura de plantație (mai ales bananieri) economia St. V. și G. și-a modificat serios structura în ultimele decenii. Alături de culturile comerciale: bananieri, cocotieri, citrice, cafea, cacao, mango, arahide, trestie de zahăr, mirodenii (nucșoară), se întâlnesc culturi pentru consumul intern precum batate, manioc, igname, porumb, legume. St. V. și G. sunt primul producător mondial de Maranta arundinacea din rizomii căreia se obține o varietate de amidon (arrowroot). Se cresc: ovine, porcine, caprine, bovine, iar pescuitul și-a pierdut din importanță. Ind. s-a diversificat, și este tot mai mult orientată către export. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică, textile și confecții, mobilă, articole de sport, lapte, carne, zahăr, ulei de cocos și de arahide, bere ș.a. În diversificarea surselor de venit, un rol important îl joacă taxele rezultate din înregistrarea și prezența (adesea o simplă adresă poștală) a firmelor străine (off-shore) precum și cele încasate ca urmare a folosirii de către numeroase nave străine (din 54 de țări, inclusiv România) a pavilionului de complezență. Căi rutiere: 830 km (2002). Principalul port și aeroport este Kingstown. Turismul în parte prin intermediul vaselor de croazieră a devenit principala sursă de valută a țării, depășind de peste două ori veniturile obținute din exporturi. Principale zone și obiective: Capitala și împrejurimile, vulcanul La Soufrière, ins. Grenadine unde se află numeroase spații de cazare și agrement. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 Cents. Export: banane, făină, orez, taro, amidon de arrowroot, rachete de tenis; reexporturi. Pr.v parteneri: Marea Britanie, S.U.A., Trinidad și Tobago. – Istoric. Descoperit de Cristofor Columb în 1498 (în ziua de Sfântul Vicențiu, de unde și numele), St. V. și G. devine colonie engleză în 1783, iar în 1979 își proclamă independența de stat în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (16 sept. 1980). Prim-min. Robert Milton Cato (1979-1984). Liderul Noului Partid Democrat, James F. Mitchell, prim-min. (din 30 iul. 1984) cedează puterea (oct. 2000) lui Arnhim Ulrich Eustace, noul lider al Noului Partid Democrat, înlocuit în funcția de prim-min. de Ralph Gonsalves, ca urmare a câștigării alegerilor legislative din 28 mart. 2001. Monarhie constituțională.
SIBERIA (SIBIR') 1. Vastă regiune naturală în partea central-nordică a Asiei, cu cea mai mare extindere pe terit. Federației Ruse și în mai mică măsură în N Kazahstanului, cuprinsă între m-ții Ural la V, mările Kara, Laptev și a Siberiei Orientale la N, mările Bering, Ohotsk, Japoniei la E și deșerturile Asiei Centrale, granițele Federației Ruse cu China și Mongolia la S. S. se desfășoară pe pe 130º long. E și pe 30º lat. N, ocupând c. 13,5 mil. km2. Din punct de vedere geologic, S. corespunde fundamentului cristalin, Paleozoic, al Platformei Siberiene, iar din punct de vedere morfologic se împarte în două: Siberia de Vest, la V de fl. Enisei, și Siberia de E,la E de aceasta. Siberia de Vest cuprinde o mare câmpie joasă, slab fragmentată, și stepa semiaridă din Kazahstan, drenate de fl. Obi., precum și lanțul m-ților Altai, cu vf. Beluha (4.506 m), iar Siberia de Est, numită și S. Orientală, care include și Extremul orient Rusesc, se desfășoară pe c. 2.000 km de la V (de la fl. Enisei) la E (mările mărginașe ale Oc. Pacific) și pe c. 2.400 km de la N la S, având un relief predominant de platou și de munți care acoperă 75% din totalul Siberiei de Est, respectiv platoul Siberiei, m-ții Saian, Iablonovîi și Stanovoi în S, și Verhoiansk, Cerski, Kolîma, Sihote-Alin și m-ții Kamceatkăi (cu vf. Kliucevski de 4.750 m alt., cel mai înalt din întreaga Siberie). S. cuprinde patru peninsule mari (Iamal, Taimîr, Ciukotsk și Kamceatka), este drenată de numeroase fluvii și râuri mari, în mare parte navigabile (Obi, Enisei, Irtîș, Ișim, Tobol, Tunguska, Lena, Amur, Vitim, Aldan, Indighirka ș.a.), are în cuprinsul ei cel mai adânc lac de pe glob (Baikal, 1.620 m; după alte surse 1.940 m), precum și numeroase orașe cu importanță economică (Novosibirsk, Omsk, Krasnoiarsk, Irkutsk, Novokuznetsk, Tomsk ș.a.). Clima S. este variată, zonată latitudinal, de la climatul arctic și subarctic în N până la temperat în S, cu un grad ridicat de continentalism. Caracteristic pentru S. este faptul că în această zonă se dezvoltă, atât iarna, cât și vara, o vastă arie anticiclonală, numită anticiclonul siberian, care generează vânturi puternice și temp. foarte scăzute iarna (-40; -68ºC; minima absolută a fost înregistrată la Oimiokon, -77,8ºC) și veri călduroase (32-38ºC) și aride. Vegetația este zonată tot pe latitudine, în N desfășurându-se tundra, urmată spre S de zona pădurilor de conifere sau taigaua, iar în partea de S a S. se extinde stepa. S. dispune de însemnate zăcăminte de subsol (petrol, gaze naturale, cărbuni, diamante, min. de fier, plumb, zinc, cupru, bauxită, uraniu ș.a.), precum și de mari resurse hidroenergetice. S. este traversată de calea ferată transsiberiană, construită în anii 1891-1916, de mare importanță economică în legăturile Rusiei europene cu Extremul orient Rus. – Istoric. În 1582 cazacii conduși de Ermak Timofeevici i-au învins pe tătarii din Hanatul Siberiei, Astfel a început penetrarea treptată a cazacilor și explorarea Siberiei de către ruși și supunerea populației locale obligate să plătească tribut în blănuri. Din sec. 17 loc de exil și colonie penală a țarilor ruși; în sec. 20, colonizare rusească pe scară largă. S. a constituit în timpul regimului stalinist, în special în anii 1930-1940, un înspăimântător loc de exil pentru adversarii politici. 2. Marea Siberiei Orientale, mare din bazinul Oc. Arctic situată pe platforma continentală, între țărmul de NE al Asiei, arh. Novosibirsk la V și ins. Vranghel la E, care comunică cu M. Laptev prin strâmtorile Sannikova și Laptev și cu M. Ciukotsk prin str. Longa; 936 mii km2. Ad. medie: 58 m; ad. max.: 160 m. În ea se varsă fl. Kolîma și Indighirka.
SICAȘ, pas în Carpații Orientali, pe cursul superior al râului Șicășău (afl. dr. a Târnavei Mari), între m-ții Gurghiu (la V) și m-ții Harghita (la E), la 1.000 m alt., care face legătura între depr. Giurgeu și depr. Odorhei.
SIERRA MADRE 1. Sistem muntos în America de Nord (Mexic), format din trei lanțuri montane care înconjură Pod. Mexican, acoperind c. 75% din suprafața Mexicului. Climă tropicală montană, uscată spre podiș și umedă spre ocean. Vegetație xerofilă (în N) și păduri tropicale (în S) care trec spre păduri de conifere la altitudini mai mari (în special diferite specii de pin). Cele trei lanțuri montane sunt: Sierra Madre Oriental, format din culmi paralele ce se întind de la NNV spre SSE, pe 1.130 km lungime, paralel cu țărmul G. Mexic, cu versanți abrupți către E, care domină câmpia din partea de E a Mexicului cu c. 1.500 m, și pante domoale spre V, care coboară spre Pod. Mexican. Munții din acest lanț sunt alcătuiți din calcare, gresii și lave vulcanice. Alt. max.: 4.056 m (vf. Peña Nevada); Sierra Madre Occidental, constituit din șisturi cristaline, calcare, gresii și lave vulcanice, se desfășoară sub forma unor culmi paralele, extinse pe direcție NV-SE, pe c. 1.600 km lungime și 160-480 km lățime, paralel cu țărmul G. Californiei și cel al Oc. Pacific, fragmentat de canioane adânci de c. 2.000 m. Alt. max.: 3.992 m (vf. Cerro de Mohinora); Sierra Madre del Sur, extins de-a lungul țărmului pacific din partea de S a Mexicului, de la Rio Balsas în NV și până la istmul Tehuantepec, respectiv până la Rio Tehuantepec în SE, pe terit. statelor mexicane Guerrero și Oaxaca. Alt. max.: 3.850 m. 2. Lanț muntos situat în extremitatea de SE a Mexicului și în partea de VNV a Guatemalei, la E de istmul Tehuantepec, care se desfășoară paralel cu țărmul G. Tehuantepec al Oc. Pacific. Alt. max.: 4.220 m (vf. Tajumulco, situat în VNV Guatemalei). 3. Lanț muntos în Filipine, în NE ins. Luzon, extins pe 345 km lungime, de-a lungul țărmului Oc. Pacific. Alt. max.: 1.850 m.
SIERRA NEVADA 1. Masiv muntos în extremitatea de S a Spaniei, în Cordillera Betica, alcătuit din roci cristaline, dolomite și calcare, extins pe 150 km lungime și 41 km lățime; alt. max.: 3.478 m (vf. Mulhacén, cel mai înalt din Pen. Iberică). Relief variat, cu forme rotunjite și cu câteva vârfuri ascuțite de tip alpin. Mici ghețari și zăpezi persistente la peste 3.000 m alt. Expl. de pirite și mercur. 2. [sierə nəvædə] Lanț muntos în V S.U.A. cuprins între depr. internă a Californiei și pod. Marelui Bazin, orientat NV-SE, reprezentând un horst format din granodiorite, asimetric, ridicat, extins pe 692 km lungime și 80-140 km lățime. Versantul de V, abrupt, domină depr. internă a Californiei cu c. 1.500 m, cel de E, mai domol, coboară treptat spre Marele Bazin. Vârfurile sunt peneplenizate și păstrează urme ale glaciației cuaternare. Alt. max.: 4.418 m (vf. Whitney). Reprezintă o reg. de seismicitate ridicată, cu numeroase izv. termale și vulcani noroioși. Climă de tip mediteranean montan cu precipitații abundente iarna. Versantul de V este acoperit cu păduri de foioase și conifere, local arborete de sequoia, iar cel de E cu păduri rare de pin. Între c. 2.200 și 2.800 m se desfășoară pajiștile alpine, iar la peste 3.000 m alt. este domeniul zăpezilor persistente și al ghețarilor. În acest lanț muntos se găsesc numeroase cascade, lacuri, canioane adânci, pasuri (Sonora 2.935 m, Ebbetts 2.680 m, Carson 2.620 m, Donner 2.175 m ș.a.) și parcuri naționale (Yosemite, Sequoia, Kings Canyon). Zăcăminte de minereuri polimetalice. Descoperit în mart. 1772 de căpitanul Pedro Fages și explorat în 1874 de Josiah D. Whitney (1819-1896). Stațiuni ale sporturilor de iarnă.
SIHOTE-ALIN, lanț muntos în extremitatea de SE a Federației Ruse, în Siberia Orientală, extins pe direcție NE-SV, pe c. 1.200 km lungime, paralel cu țărmul M. Japoniei, delimitat la SV, V și NV de râul Ussuri și de cursul inf. a fl. Amur. Alt. max.: 2.077 m (vf. Tordokiijani). Climă cu influențe musonice. Se remarcă prin interferența dintre speciile subtropicale și cele de taiga. Rezervație naturală în care sunt ocrotiți tigrii de Amur, zibelina, cocorul de Ussuri și cedrul coreean. Zăcăminte de min. de plumb, zinc și de staniu. Zona centrală a m-ților este inclusă (din 2001) în Patrimoniul natural universal.
SILVANO-SOMEȘENE, dealurile ~, denumirea generică sub care este cunoscută marea unitate de relief deluros (c. 5.050 km2) situată în partea de N a Dealurilor Vestice, cuprinsă între m-ții Plopiș (la S), aliniamentul culmilor Meseș-Prisnel-Preluca-Șatra (la E) și rama munților vulcanici (la N), și care se desfășoară sub forma unei zone de legătură între C. Someșului și Barcăului (la V) și Pod. Someșan (la E). Unii cercetători includ această reg. deluroasă în aria Platformei Someșene. Este o unitate foarte complexă, care include mai multe sectoare de dealuri, măguri cristaline (părți componente ale „jugului intracarpatic” care leagă M. Apuseni de N Carpaților Orientali) și depresiuni. Se subdivide în unitatea dealurilor Chioarului (inclusiv masivele Preluca și Prisaca și depresiunile Baia Mare și Copalnic) și dealurile și depresiunile Silvaniei.
SINDIPA, roman oriental anonim de origine indiană, răspândit în literatura bizantină (sec. 11) și apoi, prin intermediul prelucrării latinești a călugărului Jehan de Alta- Silva (sec. 12), în toată Europa. Cea mai apropiată versiune de prototipul pierdut este cea grecească. Este alcătuit dintr-un ciclu de povestiri țesute pe firul unei intrigi comune, menite să demonstreze abilitatea și nestatornicia femeilor. Cea mai veche tălmăcire românească păstrată într-o copie târzie este miscelaneul dascălului Costea din Brașov ce datează din 1703.
SIRENIÉNI (‹ fr.) s. m. pl. Ordin de mamifere placentare acvatice ierbivore (Sirenia), cu corpul în formă de torpilă, buza superioară foarte dezvoltată, coada dispusă în plan orizontal și membrele anterioare (cele posterioare lipsesc) transformate în lopeți înotătoare cu articulația de la cot mobilă. Cuprinde două familii actuale, Trichechide, în care sunt incluși lamantinii și Dugongide, cu o singură specie, dugongul, exclusiv marin, întâlnit din Marea Roșie și până în mările din Extremul orient și apele litorale ale Australiei de N. Vaca de mare a lui Steller, dintr-o familie înrudită, întâlnită până în sec. 18 în str. Behring, a dispărut din fauna Globului ca urmării excesive.
SIRÓCO (SIRÓCCO) (‹ fr.) s. n. Vânt cald și foarte uscat care bate asupra M. Mediterane, sudul Europei și în orientul Apropiat, unde aduce cantități mari de praf dinspre deșerturile Africii de Nord și ale Arabiei. Uscând vegetația, provoacă pagube importante.
SMÂRDÁR (cf. bg. smradijak) s. m. Arbust din familia Ericacee, înalt până la 50 cm, bogat ramificat cu flori roșii-purpurii, roz, rar albe; formează tufișuri întinse în partea superioară a etajului subalpin, până la 2.100-2.300 m, pe soluri acide, adesea scheletice (Rhodondendron myrtifolium = kotschyi). Specie carpato-balcanică, înrudită cu speciile de rododendron din Alpi. În România crește în Carpații Orientali și Meridionali. Frunzele conțin substanțe tanante. Specie ocrotită. Important rol antierozional. Florile folosite, sub formă de infuzie, împotriva tusei și bronșitei și în afecțiuni renale. Sin. bujor de munte.
glas n., pl. urĭ (vsl. bg. glasŭ). Voce. Vot: glasurile alegătorilor. Vechĭ. Informațiune. Ton, melodie. Pl. Note de muzică orientală, de vechea muzică bisericească la Românĭ: a ști glasurile.
LODS [lod], Marcel (1891-1978), arhitect francez. Lucrări de orientare funcționalistă, în care a inițiat folosirea elementelor de construcție prefabricate (Școala în aer liber din Suresnas, Casa Poporului din Clichy, în colab., Ansamblul rezidențial Marly les Grandes-Terres, în colab.).
* direct, -ă adj. (lat. directus. V. drept). Drept, fără ocolurĭ saŭ cu puține ocolurĭ: canalu Suezuluĭ e calea cea maĭ directă din Eŭropa în extremu orient. Imediat: raport, contact direct. Din tată în fiŭ: acest om descinde în linie directă din cutare. Gram. Complement direct, cuvînt (subst., pron. subjunctiv, infinitiv) pe care cade direct acțiunea predicatuluĭ: Traĭan ĭi învinge pe Dacĭ, apa se scurge, vreaŭ să plec, pot pleca. Propozițiune completivă directă, aceĭa care, în frază, împlinește rolu de complement direct: ceĭ vechĭ nu știaŭ că pămîntu se învîrtește (nu știaŭ învîrtirea saŭ de învîrtirea pămîntuluĭ). Modu direct, indicativu. Stil direct, așa cum vorbește omu singur, nu cum povestește altu c’a vorbit: du-te acolo față de mĭ-a spus să mă duc acolo. Contribuțiune directă, V. contribuțiune. Adv. În mod direct, de-a dreptu: trenu pleacă direct la Galațĭ.
LONGITÚDINE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Distanță în grade, măsurată pe Ecuator, dintre meridianul care trece printr-un punct dat și primul meridian (meridianul 0, care trece prin Greenwich), constituind împreună cu latitudinea cele două coordonate geografice. L. se consideră de la 0º la 180º pozitivă către vest (l. vestică sau occidentală) și negativă către vest (l. estică sau orientală). V. grad de longitudine. 2. (ASTR.) L. cerească = una dintre coordonatele ecliptice. V. coordonată. 3. L. geomagnetică = unghiul diedru format de planul meridianului geomagnetic, ce trece prin punctul dat de intersecția suprafeței Pământului cu planul meridianului geomagnetic ce trece prin polul geografic.
grăbár m. (sîrb. gràbar, carpen, d. vsl. grabrŭ; rus. grabona). Olt. Un fel de carpen maĭ mic, numit și cărpeniță și sfineac (cárpinus [duinensis saŭ orientalis]).
LÚSTRĂ (‹ fr.) s. f. Lampă ornamentală cu mai multe brațe, suspendată de plafon. Cunoscută din sec. 9 în orientul Mijlociu, a fost folistă mai ales în Spania și Italia. Inițial era alcătuită din patru brațe orizontale din lemn sculptat, așezate, de obicei, în formă de cruce, prevăzute cu locașuri pentru lumânări sau ulei.
LUVRU (LOUVRE) [lú:vrə], palat al regilor Franței, la Paris, azi unul dintre cele mai mari muzee ale lumii (construcția a început pe timpul lui Filip August – 1024). În sec. 13-15, castel fortificat și închisoare politică. Reconstruit în sec. 16 de P. Lescot, din ordinul lui Francisc I, ca palat (în stilul Rnașterii) și decorat de J. Goujon, a devenit reședință regală. În sec. 17, J. Lemercier, L. Le Vau, Ch. Le Brun și C. Perrault au mărit palatul în stilul clasicismului francez. În sec. 18, C. Percier și P. f. Fontaine adaugă palatului o nouă aripă în stil Empire. Construcția L. a continuat până în sec. 19, sub Napoleon III. L. a fost transformat în muzeu în 1793 și conținea inițial picturi în din colecțiile regale (cea mai veche a aparținut lui Francisc I). Ulterior, s-a îmbogățit prin achiziționarea de obiecte antice (orientale, egiptene, greco-romane), prin donații de lucrări vechi și de opere ale artiștilor moderni. Cabinetul de desene cuprinde peste 80.000 de piese. Pe lângă muzeu s-a deschis o bibliotecă de artă și arheologie și un laborator (Institutul Mainini, fundat în 1931) destinat studiului științific al lucrărilor, păstrării și restaurării lor.
MACHU PICCHU [mátʃu píktʃu], străvechi oraș incaș, abandonat la sfârșitul sec. 16 (din cauza distrugerilor provocate de conchistadorii spanioli), situat în M-ții Anzi (Cordillera Oriental), la 2.045 m alt., la poalele vârfurilor Machu Picchu și Huayna Picchu, la 80 km NV de Cuzco (Perú), dominând dinspre V valea râului Urubamba. Descoperit în 1911 de arheologul american Hiram A. Bingham (cercetările au continuat în 1940-1941), orașul M.P., extins pe c. 13 km2, este unul dintre puținele centru urbane incașe precolumbiene ale cărui ruine s-au păstrat intacte. Dintre cele c. 150 de edificii culturale, rezidențiale etc. se remarcă Intihuatana, templul Tres Ventanas, el Palacio de las Ñustas, Mausoleo Real, Observatorul astronomic, Piața Sagrada etc., precum și numeroase fortificații, sanctuare, fântâni, sisteme de canalizare, grădini terasate cultivate ș.a.
halimá f. după numele sultaneĭ Șeherazade, supranumită Halimá, d. ar. halim, blînd, adică „cea blîndă”, care ĭ-a povestit sultanuluĭ cele o mie și una de poveștĭ care aŭ fost compuse pe arăbește de învățatu derviș Abubekir și traduse în multe limbĭ, între altele și în cea românească de Gherasim Gorjan la 1835 după o traducere grecească. (Turc. ngr. halimá). Poveste miraculoasă orientală. Fig. Întîmplare miraculoasă: călătoria mea a fost curată halima.
MACOVEI, Gheorghe (1880-1969, n. sat Tansa, jud. Iași), geolog român. Acad. (1939), prof. univ. la București. Studii asupra formațiilor cretacice, zăcămintelor de petrol din România, geologiei Dobrogei de S și Carpaților Orientali („Geologia stratigrafică”, „L’évolution géologique de la Roumanie, Crétacé”, „Contribuția românească la cunoașterea petrolului”).
* diván n., pl. urĭ și e (turc. [d. pers.] divan, de unde și ngr. diváni, scris ntiváni). Pat de lemn lung înșirat pe lîngă părețĭ. Sala de consiliŭ și consiliu sultanuluĭ. Sala de consiliŭ și consiliu domnuluĭ la Românĭ în timpu Fanarioților (Acesr consiliŭ era șĭ tribunal suprem). Culegere de poeziĭ orientale: divanu luĭ Hafiz. Divanu judecătoresc, curtea de apel după anu 1831. Divanu domnesc, curtea de casațiune după 1831, Divanu ad hoc (orĭ special), adunările naționale constituite în București și Iași la 1857 ca să arate Eŭropeĭ dorințele poporuluĭ. Fam. Rar. A sta la (saŭ de) divan, a sta la taĭfas, a sta de vorbă. A sta divan, a asculta atent.
MAIORESCU 1. Ion. M. (pe numele adevărat I. Trifu) (1811-1864, n. sat Bucerdea Grânoasă, jud. Alba), om politic, filolog și publicist român. Urmaș, pe linie maternă, al lui Petru Maior. Prof. la Colegiul Național din Craiova. Agent diplomatic la guvernului revoluționar de la 1848 la Țării Românești pe lângă Dieta germană de la Frankfurt am Main. Orientare moderată, apropiată de aceea a lui Heliade-Rădulescu. Contribuții lingvistice („Itinerar în Istria și vocabular istriano-român”). 2. Titu M. (1840-1917, n. Craiova), critic, teoretician și om politic român. Fiul lui M. (1). Studii la Viena, Berlin și Paris. Acad. (1867), prof. univ. de istorie, filozofie și logică la Iași și la București. Membru marcant al Partidului Constituțional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui președinte a fost în 1913). De mai multe ori ministru în cabinete conservatoare (ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, 1874-1876, 1888-1889, 1890-1891; al Justiției, 1888, 1900-1901: al Afacerilor Străine, 1910-1913) și prim-min. (1912-1914). S-a pronunțat pentru orientarea politicii externe românești spre Puterile Centrale. În timpul mandatului său, M. a optat pentru calea militară de rezolvare a diferendului de frontieră româno-bulgar, România fiind antrenată în cel de-al doilea război balcanic. Mentor spiritual al Junimii. În filozofie, rolul său este mai mult de natură didactică, cea mai importantă contribuție fiind manualul de logică de influență herbartiană („Logica”); meritul său constă în faptul că a sprijinit formarea unor filozofi reprezentativă: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinți, I. Petrovici ș.a. A abordat câteva probleme fundamentale ale culturii naționale (limba, literatura, folclorul), dându-le o rezolvare modernă, susținând principiul autonomiei estetice, iar prin teoria „formelor fără fond” a denunțat transplantarea formală a unor instituții, principii și reforme inadecvate momentului istoric românesc; a combătut superficialitatea și pseudocultura („Beția de cuvinte”), introducând criteriul estetic în judecarea valorii literare („O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867”, „Direcția nouă în poezia și proza română”). A contribuit la elucidarea problemelor legate de scrierea limbii române, înlăturând etimologismul latinist, italienismul, calcurile neavenite din germană („Despre scrierea limbii române”, „Limba română în jurnalele din Austria”) și a combătut purismul latinist în lexic („Neologismele”). S-a aflat printre cei care au pus în valoare cele mai reprezentative figuri ale literaturii române: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Goga, Sadoveanu („Critice”). A încurajat culegerea și cercetarea folclorului („Asupra poeziei nostre populare”). Orator de mare talent („Discursuri parlamentare”); vastă și importantă operă memorialistică („Jurnal”) și epistolară. Traduceri (Goethe, Schopenhauer, Ibsen, Maeterlink ș.a.).
*hașíș m. ca plantă și n., pl. urĭ, ca substanță (ar. hašiš și hašaš, ĭarbă, fîn, vorbind maĭ ales de cînepa indiană. V. asasin). Un fel de cînepă ale căreĭ frunze uscate se mestecă în gură saŭ se fumează în orient și care aŭ proprietățĭ excitante, narcotice și îmbătătoare.
MALAMUD [mæələməd], Bernard (1914-1986), scriitor american. Opera sa îmbină, într-un stil umoristic, tradițiile romanului realist și ale povestirii fantastic-realiste iudaice cu experiența vieții moderne, caracterizată uneori prin izolare, înstrăinare și dezorientare, Preocupat de păstrarea integrității morale și a umanismului într-un mediu ostil, lipsit de sentimente, în care iudaismul devine simbolul marginalizării. Romane („O nouă viață”, „Omul din Kiev”), nuvele („Butoiul magic”).
MALINCHE sau MATLALCUÉYATL, masiv muntos vulcanic în partea central-sudică a Mexicului, în Sierra Madre Oriental, la 20 km de Puebla; 4.461 m.
PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate,, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17$ din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08$ pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10$ din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).
MELCHÍȚI s. m. pl. Creștini de origine arabă de rit bizantin. Aparțineau patriarhatelor din Antiohia, Ierusalim și Alexandria. în comuniune cu patriarhul ortodox din Constantinopol; în sec. 17, un grup de m. a restabilit unitatea cu Biserica catolică. Astăzi, în Siria și Egipt, mai trăiesc c. un milion de m. de rit catolic-oriental și c. 800.000 de m. de rit ortodox.
MALOT {maló], Hector (1830-1907), scriitor francez. Romancier fecund, de orientare umanitarist-romantică („Romain Kalbris”, „Fără familie”, „În familie”, „Singur pe lume”), având ca teme predilecte viața copiilor năpăstuiți și triumful adevărului.
MAMORE, râu în America de Sud (Bolivia), unul dintre izvoarele râului Madeira; c. 1.930 km. Izv. din Cordillera Oriental (Anzi) și formează pe o porțiune granița dintre Bolivia și Brazilia. Navigabil pentru vase mici. În cursul superior poartă numele Rio Grande sau Guapay.
MANDALA (cuv. sanscrit „cerc”) s. f. Mulțime de cercuri și pătrate combinate în mod variat, pentru a construi o diagramă, care, în unele religii orientale, reprezintă un simbol al cosmosului și diversele conexiuni cu divinitatea; folosită adeseori ca suport pentru concentrare și meditație. În psihologia abisală a lui G. Jung, m. sunt interpretate ca simboluri ale individualității.
DELACROIX [dəlacruá], Eugène (1798-1863), pictor romantic, desenator, gravor și litograf francez. Compoziții care reflectă, într-un colorit de mare dinamism, evenimente dramatice contemporane vieții artistului („Masacrul din Chios”, „Grecia agonizând la Missolonghi”, „Libertatea conducând poporul”), tablouri cu subiect oriental („Femei din Alger”, „Moartea lui Sardanapal”), portrete, naturi moarte, scene de vânătoare, peisaje etc. A ilustrat operele lui Shakespeare, Goethe, Byron, W. Scott ș.a. Autor al unui remarcabil „Jurnal”, cu reflecții asupra picturii.
MÁNES, familie de pictori cehi. 1. Antonín M. (1784-1843). Prof. la Academia din Praga. A orientat peisagistica cehă spre realism. 2. Vaclav M. (1793-1858). Compoziții pe teme religioase și istorice. 3. Josef M. (1820-1871). Unul dintre inițiatorii școlii moderne de pictură cehă, a elaborat o tematică și o viziune nouă, valorificând tezaurul artistic național.
MÁNTRA (cuv. sanscrit „instrument de gândire”) s. f. Formulă căreia în unele practici și religii orientale (yoga, budism, hinduism, tantrism) i se atribuie o valoare educativă, cvasimagică. Cea mai cunoscută este m. „Om Mani Padme Hum” (în sanscr. „O, tu, giuvaer din floare de lotus”), care are un rol important în budismul tibetan. Recitarea unei m. este asociată cu meditația (practicată îndeosebi în tantrism).
MARBURG AN DER LAHN [ma:rburk an dər la:n], oraș în partea central-vestică a Germaniei (Hessen), pe Lahn, la 74 km N de Frankfurt am Main; 75,3 mii loc. (1992). Nod feroviar. Ind. de prelucr. a metalelor, constr. mecanice, electrotehnică, chimico-farmaceutică, textilă și alim. Fabrică de mobilă. Ceramică. Vechi centru cultural. Universitate (1527). Monumente: Elisabethkirche (1235-1238), biserica Sankt Johannes Evangelist (sfârșitul sec. 15), clădirea Universității (1300-1320), Primăria (1512-1514), castel (1260, cu refaceri din sec. 15). Artizanat. Turism. A primit statut de oraș în 1227. Unul dintre marile centre ale protestantismului german. – Școala de la ~, una dintre primele orientări ale neokantianismului, de la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, reprezentată de H. Cohen, P. Natorp, E. Cassirer, A. Liebert ș.a. Orientată îndeosebi spre teoria cunoașterii și logică și caracterizată printr-un antipsihologism pronunțat. A relevat constructivismul gândirii în elaborarea teoriilor științifice.
MARCION din Sinope (c. 85-c. 160), teolog grec. S-a alăturat (140) comunității creștine din Roma. Preocupat de contradicția paulinică dintre Lege și Evanghelii, a repudiat-o complet pe prima și nu a acceptat decât Evanghelia după Luca. Poziția sa intransigentă a dus (144) la ruperea cu Biserica creștină și la întemeierea în orient a unei secte gnostice proprii, vehement combătută pentru erezie. I se atribuie tratatul „Antiteze”, azi pierdut.
EMISFÉRĂ (‹ fr.; {i} emi- + gr. sphaira „sferă”) s. f. 1. (MAT.) Jumătate dintr-o sferă ◊ (FIZ.) Emisferele de la Magdeburg = glob alcătuit din două emisfere metalice, alăturate, în care s-a făcut vid și care nu pot fi desfăcute (nici cu patru perechi de cai), demonstrându-se astfel existența presiunii atmosferice. Au fost construite de Otto von Guericke în 1654. 2. (ASTR., GEOGR.) Fiecare dintre cele două jumătăți ale sferei cerești sau terestre, mărginite de ecuatorul ceresc, respectiv de ecuatorul terestru și de meridianul de referință. Poate fi: nordică (boreală, septentrională) și sudică (australă, meridională), vestică (occidentală) și estică (orientală). ◊ E. continentală = e. ipotetică, cu centrul în apropiere de orașul Nantes din Franța, în care uscatul ocupă 47% din suprafață. ◊ E. maritimă (sau oceanică) = e. ipotetică, cu centrul în Arh. Bounty, la SE de Noua Zeelandă, în care apa ocupă 91% din suprafață. 3. (ANAT.) Emisferele cerebrale = cele două părți simetrice ale creierului mare, de formă eliptică, separate între ele prin scizura interemisferică. Emisferele cerebeloase = cele două părți laterale, simetrice, ale cerebelului, situate de o parte și de alta a vermisului.
ENDO, Shūsaku (1923-1996), scriitor și ziarist japonez. Romane („Marea și otrava”, „Tăcere”) și piese („Țara făgăduinței”) abordând problema incompatibilității ideatice dintre Occident și orient, precum și cea a responsabilității umane (în timp de război). Eseuri.
ENDOCRINOLOGÍE (‹ fr. {i}; {s} endo- + gr. krino „a secreta” + logos „studiu”) s. f. Știință care studiază glandele endocrine, fiziologia (secreția hormonală), patologia (bolile endocrine) și reglajele neurohormonale. Dezvoltarea e. este legată de numele savanților Cl. Bernard, C.E. Brown-Sequard, T. Addison, von Mehring, J.J. Abel și Takamine, W.M. Bayliss și E.H. Starling. Un moment important în istoria e. îl constituie monografia lui C.I. Parhon și M. Goldstein „Secrețiile interne” (1909). De menționat contribuțiile savanților români: Gh. Marinescu, Fr. Rainer, Gh. T. Popa, I.I. Nițescu, Șt. Milcu, Gr. Benetato, I. Nițulescu, Marcela Pitiș ș.a. E. modernă se orientează spre cercetarea nivelului celular și molecular al sistemului endocrin, urmărind elucidarea unor aspecte privind determinismul sexual, îmbătrânirea, cancerul, creșterea, reproducerea ș.a.
ENESCU, George (1881-1955, n. Liveni, azi com. George Enescu, jud. Botoșani), compozitor, violonist, dirijor și pianist român. Acad. (1932). Prof. la Paris, Siena și Univ. Illinois și Harvard. Membru a numeroase academii și societăți cultural-artistice străine. Studii la Viena cu Hellmesberger și la Paris cu A. Thomas, Gédalge, Massenet și Fauré. În 1898, i se cântă la Paris, în primă audiție, „Poema română”. Desfășoară, în paralel, o strălucitoare carieră internațională de violonist concertist – arta sa interpretativă fiind caracterizată printr-o viziune unică, de mare noblețe – dar își continuă și activitatea componistică. Muzician complet, cu multiple daruri de compozitor, interpret și pedagog (printre elevii săi celebri se află Yehudi Menuhin), realizează prin creația sa o genială sinteză între esența transfigurată a melosului folclorului românesc și marile tradiții muzicale europene. Utilizează o scriitură îndrăzneață, ce ajunge la maturitate la un înalt grad de rafinament. Pornind de la orientarea postromantică și de la cuceririle simfonismului francez, în creațiile din ultima parte a vieții atinge o autentică originalitate componistică, provenit în mare parte dintr-o subtilă transfigurare a folclorului românesc. Două rapsodii române pentru orchestră, trei simfonii, trei suite de orchestră (a III-a „Săteasca”), simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, trei sonate pentru vioară și pian (a III-a „în caracter popular românesc”), suita pentru vioară și pian „Impresii din copilărie”, două sonate și trei suite pentru pian, două cvartete de coarde, două cvartete cu pian, un cvintet cu pian, un dixtuor pentru instrumente de suflat, o simfonie de cameră, opera „Oedip” ș.a. Președinte de onoare al Societății Compozitorilor Români și inițiatorul premiului de compoziție (1912), care-i poartă numele.
ENÓT s. m. Animal cu blană prețioasă, asemănător unui câine, de unde și denumirea de câinele-jder (Nyctereutes procynoides). Originar din Extremul orient asiatic, a fost colonizat în partea europeană a Rusiei și în Ucraina. În România trăiește în Delta Dunării și în S Moldovei; poate fi crescut și în captivitate, ca animal pentru blană.
ERMITAJ, muzeu la Sankt Petersburg. Inițial (1764) colecție particulară a Ecaterinei a II-a, a fost deschis pentru public în 1852. Conține lucrări de artă antice europene și orientale (singura colecție din lume de argintărie sasanidă), artă medievală și modernă, secții de numismatică și artă decorativă, un cabinet de stampe. Este dotat cu o bibliotecă. Clădirile E. constituie un important ansamblu arhitectonic, urmărind evoluția palatelor de acest fel, de la baroc (Palatul de Iarnă) la neoclasicism: Palatul de Iarnă (construit în 1754-1762 de B.F. Rastrelli), Micul E. (1764-1767, V. de la Mothe), Vechiul E. (1771-1787, I.M. von Felten), Noul E. (1839-1852, L. von Klenze), Teatrul (1783-1787, J. Quarenghi).
*iacínt saŭ ĭacínt m. (vgr. ῾yákinthos, de unde lat. hyacinthus, it. giacinto, fr. jacinthe). Zambilă, o floare liliacee cu miros foarte plăcut originară din nordu Africiĭ (hyacinthus orientalis). Un fel de topaz galben care bate în roș.
ETNOMETODOLOGÍE (‹ fr. {i}) s. f. Orientare sociologică inițiată de H. Garfinkel și A. Cicourel (denumită și neopraxiologie sau sociologie cognitivă), care-și propune studiul metodelor, al strategiilor pe baza cărora membrii societății acționează și interacționează în activitatea și relațiile lor cotidiene.
ETRÚSC, -Ă (‹ fr., lat.) s. m., adj. 1. S. m. (La pl.) Denumire dată de latini populației care trăia în milen. 1 î. Hr. în unele regiuni ale Pen. Italice (Etruria, Campania, Câmpia Padului) și care, după ce a exercitat o puternică influență asupra Romei (sec. 6-5 î. Hr.), a fost complet romanizată până în sec. 1 î. Hr. 2. Adj. Care se referă la etrusci (1), privitor la etrusci. ◊ Arta e. = creația artistică a etruscilor (sec. 7-1 î. Hr.). Deși influențată de arta greacă, a păstrat un caracter original, cu tradiții preistorice și orientale. Se leagă îndeosebi de cultul morților; necropolele de la Cerveteri, Tarquinia etc. reprezintă vestigiile cele mai importante ale a.e.. Mormintele reproduc interioarele locuințelor, fiind decorate cu picturi murale în culori vii. Din domeniul sculpturii s-au păstrat figurine antropomorfe, urne funerare, sarcofage și importante sculpturi în bronz („Apolo din Veii”, „Lupoaica”). Importante sunt orfevrăria și ceramica „bucchero” (neagră cu decor incizat sau în relief). S-au păstrat și urmele construcțiilor civile și religioase. Cultura e. a fost înglobată în cultura Romei antice.
EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71º11' lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36º lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9º30' long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67º20' long. E). Supr.: 10,4 mil. km2; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28ºC în S până la 3-5ºC în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12ºC în S și SV până la -18ºC și -20ºC în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18ºC), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35ºC), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km2, dintre care 109,8 mii km2 se află în insulele arctice, 5 mii km2 în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km2 în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km2 (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.
EXPECTÁȚIE (‹ fr.) s. f. (PSIH.) Stare de așteptare, de pregătire interioară și de orientare a persoanei, bazată pe elemente obiective și scontând pe o anumită reușită în raport cu o performanță. E. exprimă o poziție realistă, de evaluare a propriilor rezultate spre deosebire de aspirație, care se organizează în jurul dorințelor.
EXTREMUL orient, denumire generică sub care se grupează ansamblul regiunilor naturale și țările din Asia de Est.
FAG2 (lat. fagus) s. m. Arbore din familia fagaceelor, înalt de c. 40 m, cu scoarță cenușiu-albicioasă, cu frunze alterne, eliptice, flori unisexuate monoice și cu fructe achene, numite jir (Fagus silvatica). Lemnul este utilizat în ind. mobilei, hârtiei, chimică și, impregnat, pentru traverse de cale ferată sau drept combustibil. În România există două specii, f. comun, cu largă răspândire, și f. oriental.
*impériŭ n. (lat. imperium, d. ímpero, -áre, a porunci). Împărăție, stat guvernat de un împărat, considerat ca superior regatuluĭ și supus unor legĭ maĭ absolute. (În Europa, pînă la 1919, era un imperiŭ absolut: Rusia, și treĭ constituționale: Germania, Austria și Turcia). Comandament, autoritate: a exercita un imperiŭ despotic. Forță, putere: a fi supt [!] imperiu friciĭ. – Imperiu roman, fundat [!] de Aŭgúst (29 în ainte [!] de Hristos) și împărțit la moartea luĭ Teodosiŭ (395 după Hr.) în doŭă: Imperiu de orient saŭ Bizantin, care a subsistat [!] pînă la cucerirea Constantinopoluluĭ de Turcĭ (1453). Imperiu romano-germanic, numit și sfînt, fundat de Otone (962), desființat pin [!] abdicarea împăratuluĭ austriac Francisc II (1806) și reconstituit la 1871 de regele Prusiiĭ Wilhelm III în urma înfrîngeriĭ suferite de Francia. Imperiu latin, fundat la Constantinopol la 1204 de Balduin de Flandra, șefu cruciaților, distrus la 1261. Imperiu româno-bulgăresc, un stat format în sec. XII pin unirea Românilor cu Bulgariĭ și desființat după lupta de la Cosova [!], cu Turciĭ (1389). Imperiu ceresc, imperiu chinezesc. – Stilu imperiuluĭ (fr. empire) e stilu domniiĭ luĭ Napoleon I. Chear [!] de la Revoluțiune, grație unuĭ studiu maĭ adînc al antichitățiĭ și influențeĭ particulare a pictoruluĭ David, arta decorativă, deja simplificată la sfîrșitu domniiĭ luĭ Ludovic XVI, s´a caracterizat pin contururĭ și profilurĭ maĭ cumpătate și maĭ severe. Zidurile fură ornate cu fresce. Scaunele, mesele și alte mobile luară forme imitate după cele antice. Această pseŭdoantichitate, redată în lemn de mahon garnisit cu bronzurĭ aurite, fu adoptată de Napoleon și constitui stilu imperiuluĭ. Arhitecțiĭ Percier și Fontaine îndreptară în această direcțiune mobilarea rezidențelor imperiale. Stilu imperiuluĭ, cu toată rigiditatea luĭ, nu e lipsit de oare-care măreție.
FALLACI, Oriana (1929-2006), ziaristă și scriitoare italiană. Cunoscută corespondentă de război în Vietnam, orientul Mijlociu, America de Sud. A colaborat la principalele publicații din lume („Life”, „New York Times”, „Washington Post” ș.a.). Romane („Penelopa în război”, „Scrisoare către un copil nenăscut”, „În Sh’allah”, „Un bărbat”).
FATAH, al ~, organizație a palestinieNilor refugiați, creată în 1958-1959, care la începutul anilor '60 a declanșat acțiuni de gherilă și sabotaj împotriva Israelului. Membră a Organizației de Eliberare a Palestinei (O.E.P.), F. a formulat un program de luptă pentru crearea unei „noi Palestine progresiste, democratice și neangajate confesional”. După semnarea acordului între O.E.P. și Israle (sept. 1993), cea mai mare parte a membrilor F. susține noua orientare politică inițiată de președintele Arafat.
FAYYÜM, Al ~ 1. Oază în NE Deșertului Libiei, la V de Nil (Egipt); este o depresiune sub nivelul mării (- 44 m) străbătută de numeroase canale de irigații, alimentate de Nil; în NE se întinde lacul Birkat-Qarūn. Cereale, bumbac, citrice, măslini, smochini, trestie de zahăr. Crânguri de curmali și palmieri. Viticultură. Creșterea animalelor. Vestigii neolitice; construcții ale faraonilor din dinastia XII (sec. 19-18 î. Hr.), între care necropola lui Amenemhat III, cunoscută sub numele de „Labirint”. În necropola orașului roman (sec. 1-4 d. Hr.) au fost descoperite portrete funerare pictate pe lemn, sinteză a tradițiilor elenistice și a celor orientale, care au deschis drumul spre iconografia bizantină. 2. Oraș în Egipt, la V de Nil; 212,5 mii (1986). Ind. bumbacului, tutunului și pielăriei.
FERLINGHETTI, Lawrence (n. 1919), poet american. Unul dintre principalii mentori ai mișcării beat. Lirică de orientare pacifistă, împotriva discriminării sociale („Imagini ale lumii trecute”, „Unde e Vietnamul?”). Traduceri.
FILIPESCU, Miltiade (1901-1992, n. sat Burdusaci, jud. Bacău), geolog și palentolog român. Acad. (1963), prof. univ. la București. A studiat îndeosebi organismele și microorganismele fosile din depozitele mezozoice și neolitice, stratigrafia, petrografia și tectonica formațiunilor cretacice și terțiare din Carpați și Subcarpați. Lucrări de sinteză: „Geologia Carpaților Orientali”, „Stratigrafia Cretacicului din flișul Carpaților Orientali”.
FILIPESCU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Alexandru F.-Vulpe (1775-1856, n. București), mare ban în timpul domniei lui Gh. Bibescu. A dus tratative cu Tudor Vladimirescu la intrarea acestuia în București. Logofăt al Dreptății, apoi ministru de Externe. A participat la redactarea Regulamentelor Organice și a fost favorabil alegerii ca domn a principelui Gheorghe Bibescu. 2. Dimitrie (Mitică) F. (1808-1843), om politic român de orientare liberală. Conducător al acțiunii revoluționare secrete din 1840, după descoperirea căreia a fost închis la la Mănăstirea Snagov. 3. Ion A. F. (1811-1863), om politic. Fiul lui F. (1). Caimacam al Țării Românești (1858-1859). Adept al unirii Principatelor. Ministru în timpul lui Al.I. Cuza. 4. Nicolae F. (Nicu) (1862-1916, n. București), om politic român. Orator de mare talent. Președinte (1915-1916) al Partidului Conservator (adept al Antantei). A fundat și condus ziarul „Epoca” (1885-1916). Primar al Capitalei (1893-1895). De mai multe ori ministru; ca ministru de Război (1910-1912) a inițiat: înzestrarea armatei cu armament și echipament militar, înființarea Liceului militar de la Mănăstirea Dealu și construirea Cercului Militar din București. Situându-se pe pozițiile apărării marii proprietăți, F. s-a pronunțat împotriva proiectelor de reformă agrară preconizate de liberali. În perioada neutralității României, F. a susținut cu fervoare intrarea României în primul război mondial de partea Antantei, în vederea înfăptuirii idealului național – Unirea, din inițiativa lui creându-se, în 1915, „Federația unionistă”. Contribuții teoretice importante la îmbogățirea doctrinei conservatoare românești („Către un nou ideal”, „Finanțele noastre”, „Discursuri politice 1911, 1912-1915”. „Pentru România Mare. Cuvântări din război. 1914-1916”). 5. Grigore F. (1886-1838, n. București), om politic conservator român. Fiul lui F. (4). Președinte al Partidului Conservator (1932-1938). Director al ziarului „Epoca” (1918-1938). Președinte al Societății de Telefoane (1931-1938).
FILOZOFÍE (‹ fr.; {s} gr. philos „iubitor” + sophia „înțelepciune”) s. f. 1. Inițial, doar năzuința interioară, iubirea de înțelepciune, dar o dată cu primii filozofi și primele școli filozofice din cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin f. se înțelegea un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși, până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar f. însăși era privită ca „știință primă și supremă”, ca „știință prin excelență” sau „știința absolută”. Față de știință și religie, f., în natura ei, este interogativă și polimorfă, ceea ce implică o eternă revenire asupra obiectului și condițiilor posibilității ei. De la presocratici la Hegel, dominante sunt construcțiile ontologice sau metafizice, de felul celor ale lui Platon sau Aristotel, având ca punct de plecare marile întrebări privind ființa în sine și ființa determinată. Trecerea fizicii din condiția de f. secundă în aceea de știință, în sec. 16-17, reflecțiile lui Descartes, Leibniz, Locke ș.a. asupra implicațiilor filozofice ale noilor rezultate științifice și mai ales opera lui Kant determină orientarea f. către cercetarea posibilităților și condițiilor cunoașterii. În sec. 20, în locul sistemelor atotcuprinzătoare se impun filozofiile care încearcă o anumită „deconstruire” a totalității și care aplică metoda analizei, evidențiind rolul constitutiv al limbajului în cunoașterea, acțiunea și existența umană. Din această perspectivă sunt reconstruite în prezent metafizica, etica și alte părți ale f. tradiționale. Finitudinea existenței umane, intenționalitatea actelor de conștiință, logica științei etc. au devenit domenii importante ale meditației filozofice, alături de eternele întrebări cu semnificație general umană. ◊ F. primă = parte a f. (la Aristotel, Toma d’Aquino, Descartes, Hobbes ș.a.) care studiază primele cauze și primele principii sau ființa în sine; metafizică. Numită astfel în raport cu f. secundă, care studiază cauzele și principiile mișcării în natură (fizică). F. creștină = ansamblu de idei filozofice dezvoltate în Evul Mediu pe baza sintezei dintre f. veche (în special, platonismul și neoplatonismul, aristotelismul și stoicismul) și ideile creștine, considerând revelația ca indispensabilă pentru rațiune, deși, formal, acestea apar ca distincte; p. ext. orice f. pentru care revelația și adevărurile teologiei creștine sunt inatacabile (filozofia lui Kierkegaard, existențialismul creștin, filozofia lui Nae Ionescu etc.). Filozofia istoriei = disciplină filozofică în cadrul căreia se disting, pe de o parte, analiza istoriografiei, consacrată evidențierii specificului cunoașterii istorice, iar pe de alta, încercările de a descoperi în schimbările, ciclurile, tradițiile societății sensuri sau semnificații care scapă cercetării istorice propriu-zise. Filozofia naturii sau f. naturală = ansamblul teoriilor având drept obiect natura sau realitatea fizică; în Renaștere, știința bazată pe experiment. În medii postkantiene, f.n. se constituie ca teorie generală despre natură, opusă f. spiritului, dar construită tot cu ajutorul conceptelor rațiunii (Schelling, Hegel). F. politică = studierea, sub aspectul semnificației, condițiilor și implicațiilor, a unor fenomene politice precum puterea, drepturile omului, libertatea individului, acțiunea politică, dar și a cunoștințelor și științei politice, din punct de vedere logic și metodologic. Filozofia religiei = ansamblul de cercetări filozofice privind natura religiei, credinței și revelației, natura și semnificația experienței religioase, relația religiei cu știința și cultura, limbajul și simbolismul religios etc. Ca disciplină distinctă, s-a constituit în epoca „luminilor”, dar preocupările de acest gen sunt tot atât de vechi ca și f. Filozofia științei = disciplină aflată la granița f. cu știința, care investighează și analizează natura, adevărul și valoarea științei, metodele, presupozițiile și categoriile cunoașterii științifice etc. S-a constituit ca atare la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20; cuprinde atât probleme speciale, intim legate de cercetarea științifică, cât și probleme cu un accentuat caracter metafizic, reunind deopotrivă eforturi ale oamenilor de știință și ale filozofilor. Filozofia vieții = curent filozofic inițiat de Nietzsche, solicitând restructurarea scării valorilor prin considerarea cunoașterii și a vieții sociale din perspectiva artei și a artei din punctul de vedere al „vieții”. F. istorică a vieții (Dilthey), intuiționismul bergsonian sunt form ulterioare ale f.v. La fel, filozofiile lui Spengler, Fouillée, Ravaisson, Unamuno, Ortega y Gasset ș.a. ◊ Filozofia culturii = disciplină relativ autonomă, constituită în sec. 19, dar fiind prezentă ca preocupare la numeroși gânditori, istorici, scriitori, poeți, eseiști etc. în Antichitate, Evul Mediu, Renaștere și Epoca modernă. Ea își propune definirea genetică, structurală și funcțională a conceptului de cultură, aceasta fiind studiată în integralitatea corelațiilor sale constitutive interne și a conexiunilor în care este integrată. Filozofia valorii v. axiologie și valoare. Filozofia limbajului se impune după cel de-al doilea război mondial, prin contribuția lui L. Wittgenstein și a școlii de la Oxford (G. Ryle, I. Hustin, P. Strawson, S. Hampshire), ca o analiză a sensurilor limbii, a raporturile dintre limbă și gândire, dintre limbă și realitate. ♦ Doctrină sau sistem filozofic constituit (f. lui Platon, f. lui Hegel). ♦ Ansamblul doctrinelor filozofice dintr-o epocă sau dintr-o țară (f. greacă, f. modernă). 2. Principiile de bază ale unei instituții sau organizații. 3. Comportare, atitudine (înțeleaptă) față de problemele vieții; fel de a privi lumea și viața. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, de rezolvat.
FIZICALÍSM (‹ germ.) s. n. (FILOZ.) Orientare în neopozitivism, promovată, în deceniul 4 al sec. 20, de O. Neurath, F. Carnap ș.a., care preconizează unificarea științelor pe baza unui limbaj universal, de preferință cel al fizicii. Sub raportul fundamentelor teoretice, f. se înscrie printre manifestările nominalismului contemporan.
dragomán m. (ngr. dragumános, d. ar. tarğuman și turğuman, interpret, d. tarğama, a traduce, care vine d. haldaicu targem, trecut la Jidanĭ supt forma targum, traducea haldaică a bibliiĭ, apoĭ la Arabĭ. D. ar. vine turc. terğeman, terğiman și terğüman. D. ngr. vine it. dragomanno, de unde fr. drogman, drogoman și dragoman; d. ar. vine it. turcimanno, sp. trujaman, fr. trucheman). Interpret, traducător, maĭ ales în orient, la pa consulate ș.a. Est. Șef de plutașĭ. – Se zicea și terdiman, tergiman și (cu fonetizm ngr.) terziman.
FORT [fo:r], Paul (1872-1960), poet francez. Balade, egloge, imnuri, ode, idile de o rară muzicalitate, realizate prin ritm și asonanțe („Balade franceze”). A fondat în 1890, la Paris, Teatrul de artă de orientare simbolistă.
FRANCÉZ, -Ă (‹ it., fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Franței. Mai trâiesc în S.U.A., Canada, Algeria, Maroc, Tunisia ș.a. De religie creștină (catolică). ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Franța. 2. Adj. Care aparține Franței sau francezilor (1), privitor la Franța sau la francezi; franțuzesc. ◊ Arta f. = arata dezvoltată pe terit. Franței. Vestigii de artă se păstrează încă din preistorie (peștera Lascaux), precum și din epocile greacă, celtică și galo-romană. În timpul Carolingienilor, arhitectura, pictura de manuscris, orfevrăria cunosc o perioadă de înflorire. Arhitectura romanică apare în sec. 11, fiind ilustrată prin monumente importante (Cluny, Arles, Poitiers). Sculptura, adaptată arhitecturii, ornamentează portalurile și capitelurile (Moissac, Vézelay). Goticul este, în sec. 12-15, stilul marilor catedrale (Chartres, Reims, Notre-Dame din Paris, Amiens, Rouen ș.a.) împodobite cu sculpturi și vitralii. În sec. 15 se dezvoltă miniatura (frații Limbourg) și se impune pictura în ulei (J. Fouquet, N. Froment, Maestrul din Moulins). Contactul cu Renașterea se realizează prin pictorii decoratori italieni (Școala de la Fontainebleau). Se construiesc palate (Luvru, Tuileries, Blois, Chambord ș.a.). În sculptură se remarcă J. Goujon, G. Pilon, iar în pictură portretiștii J. și F. Clouet. Orientarea către clasicism devine decisivă în sec. 17 (v. clasicismul francez; v. stilul Ludovic XIV), reapărând după interludiul constituit de stilul rocaille (v. stilul Ludovic XV) la finele sec. 18 (v. neoclasicism; v. stilul Ludovic XVI). După Cl. Lorrain, N. Poussin, frații Le nain, G. de La Tour în sec. 17, numele importante ale picturii sec. 18 sunt Watteau, Fragonard, Boucher; Chardin este preocupat de realitatea cotidiană, iar Greuze reflectă sentimentalismul epocii. Epoca Revoluției și a Imperiului este dominată de L. David și Ingres, cărora li se opune în primele decenii ale sec. 19 romantismul, ilustrat de Géricault și Delacroix în pictură și de F. Rude în sculptură. La mijlocul sec. 19, se afirmă realismul (Courbet, pictorii de la Barbizon, Daumier). Un moment important în pictura franceză de la sfârșitul sec. 19 îl constituie impresionismul, din care derivă neoimpresionismul. Arta lui Cézanne și Gauguin domină finalul sec. 19 și începutul sec. 20, în care se succed fovismul, cubismul, arta abstractă, suprarealismul. „Școala din Paris” reunește diversele tendințe ale artei moderne. La sfârșitul sec. 19, în sculptură se afirmă personalități puternice: Rodin, Maillol, Bourdelle. Arhitectura sec. 19 se caracterizează prin eclectism (Opera din Paris); un loc de frunte îl ocupă în a doua jumătate a secolului construcțiile metalice (Turnul Eiffel), care se îmbină cu spiritul stilului art-nouveau. În sec. 20, Le Corbusier domină orizontul arhitecturii mondiale și contribuie în mod decisiv la propagarea funcționalismului. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană din familia limbilor romanice occidentale, grupul galo-romanic. Se deosebește de celelalte limbi romanice prin caracterul etimologic al ortografiei. Are peste 200 milioane de vorbitori (în Europa, America, Africa, Asia, Oceania ș.a.). Este una dintre limbile oficiale de lucru la O.N.U. Grafie latină.
FRANCMASONERIA (ORDINUL MASONILOR), asociație (fraternitate) de elite, non-profit, liber consimțită, universală (fără bariere naționale, rasiale sau confesionale), secretă (sau mai degrabă „discretă”), care aderă la o anumită explicație metafizică a lumii, de obicei cu caracter esoteric; are o orientare filantropică și activează pentru ameliorarea calității vieții atât pe plan material cât și moral al oamenilor, ca și pentru progresul individual și social. Începuturi legendare obscure sunt plasate în Antichitate. F. modernă apare în sec. 18, răspândindu-se în Europa și S.U.A., diversificându-se în peste 50 de rituri. În România a fost introdusă în epoca fanariotă (prin 1733) de A.M. del Chiaro (fost secretar al lui Constantin Brâncoveanu). Între 1740 și 1750, se constituie primele loji la Iași și București. După 1750, apar primele loji în Transilvania. Prima grupare masonică mai importantă din România a fost Societatea Filarmonică (1833). În sec. 20, f. a primit cele mai drastice lovituri, cea mai importantă fiind interzicerea ei în Germania (1933). În România, la 24 febr. 1937, Marea Lojă Națională (condusă de J. Pangal) s-a autodizolvat sub presiunea regelui Carol II. În 1944, f. română reîncepe să activeze legal. În iun. 1948, autoritățile comuniste ordonă închiderea lojilor masonice din țară, după care (începând din 1950) urmează condamnările capilor masoneriei. F. română reîncepe să activeze în țară din 1990. În momentul de față, în România există o mișcare masonică în curs de structurare sub trei obediențe: a „Marelui orient al Franței”, a „Marelui orient al Italiei” și a lojei „Americano-canadiene”.
FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG [algəmainə țaituŋ], cotidian cu orientare de centru din Germania. Fundat în 1949; succesorul lui „Frankfurter Zeitung” (1856-1943).
FREINET [frené], Célestin (1896-1966), institutor francez. Ultimul reprezentant al „Școlii active”, pe care a încercat să o orienteze către activitățile artistico-plastice.
FRIES [fris], Jakob Friedrich (1773-1843), filozof german. Interpretările lui privind opera kantiană și studiile de psihologie au stat la baza orientării psihologiste în neokantianism („Noua critică a rațiunii”, „Manual de antropologie psihologică”).
FRISCH [friș], Karl von (1886-1982), fiziolog și naturalist german. Prof. univ. la München. Lucrări privind comportarea instinctivă a animalelor. A stabilit semnificația „dansului” în orientarea spre surse de hrană a familiilor de albine. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1973), împreună cu K. Lorenz și N. Tinbergen.
FRUSTRÁRE (‹ frustra, după fr.) s. f. 1. Acțiunea de a frustra și rezultatul ei. 2. (PSIH., SOCIOL.) Stare afectivă negativă, creată unui individ sau unui grup, atunci când o reacție orientată spre un scop este contrariată sau când aspirațiile cresc peste nivelul mijloacelor disponibile pentru realizarea lor; sentiment generat de această situație.
FUNDOIANU, Benjamin (pseud. lui B. Wexler) (1898-1944, n. Iași), poet și eseist român. Stabilit în Franța (1923). Participant la Rezistența franceză, a fost arestat de Gestapo și ucis la Auschwitz. Liric al toamnelor opulente, al târgului provincial, semirustic și al dragostei de viață, este un înnoitor al tehnicii poetice („Priveliști”). Ca scriitor de limbă franceză semnează Benjamin Fondane. Eseuri de orientare existențialistă („La conscience malheureuse”), studii („Rimbaud, le Voyou”, „Faux traité d’esthétique”), poezie („Ulysse”, „Titanic”).
GABIROL, Solomon ibn Yehuda (AVICEBRON) (c. 1020-c. 1070), poet teolog și filozof evreu, originar din Spania. De orientare neoplatonică („Fântâna vieții”, „Îmbunătățirea calităților morale”); versuri („Coroana regească”).
GAFENCU, Grigore (1892-1957, n. București), avocat, diplomat, om politic și publicist român. Unul dintre fruntașii Partidului Național Țărănesc. A participat la Războiul de Reîntregire Națională, distingându-se ca pilot în luptele de la Mărăști și Mărășești. Fondează ziarele „Revista vremii” (1921), Timpul (1937) și, în 1923, preia conducerea cotidianului „Argus”. Membru fondator al agenției telegrafice de presă orient-Radio (RADOR). Jurist-expert și membru în consiliile de administrație ale unor societăți comerciale de stat și particulare. Ca ministru de Externe (1938-1940), în condițiile situației internaționale date, G. a încercat să consolideze Înțelegerea Balcanică și să contracareze tendințele revizioniste ale statelor vecine, pentru apărarea integrității teritoriale ale României. Ministru al României la Moscova (1940-1941). În 1941, s-a stabilit în Elveția, unde a desfășurat o intensă activitate diplomatică (oficială și oficioasă) pentru ieșirea României din război, sugerând inițierea de tratative atât cu anglo-americanii, cât și cu sovieticii în perspectiva victoriei Aliaților și a încheierii păcii cu România. Rol important, alături de alte personalități politice și diplomatice aflate în străinătate (mai ales după constituirea Ligii Românilor Liberi), în susținerea intereselor naționale la Conferința de Pace de la Paris (1946), precum și în rezistența împotriva regimului comunist. Lucrări de analiză economică: „Préliminaires de la guerre á l’Est. De l’acord de Moscou (21 août 1939) aux hostilités en Russie (22 juin 1941)”; „Derniers jours de l’Europe. Un voyage diplomatique en 1939”. Memorii.
GALENUS (GALEN, GALENOS), Claudius, din Pergam (c. 130-c. 201), medic și filozof grec din Roma Antică. Unul dintre promotorii experimentului în medicină și biologie. Fondator al neurofiziologiei și neuropatologiei. Cercetări privind conformația și funcțiile mușchilor, mecanismul respirației, activitatea rinichilor. Autor al unor tratate enciclopedice de anatomie, terapeutică, farmacologie, morală, logică, retorică. Dogmele galenice au dominat medicina Occidentului și a orientului Apropiat timp de un mileniu și jumătate.
GALLAND [galã], Antoine (1646-1715), orientalist francez. A tradus „Coranul” și cele 12 volume ale povestirilor „O mie și una de nopți”.
închinát, -ă adj. Consacrat, dedicat. Mînăstire închinată, supusă protecțiuniĭ lavrelor din orient.
GÂNDIRÍSM (‹ Gândirea) s. n. Curent filozofic în România, de orientare existențialist-ortodoxă, cristalizat în jurul revistei „Gândirea”, în primele decenii ale sec. 20. Având ca trăsătură generală, autohtonismul, g. a cunoscut o orientare religioasă (prin N. Crainic, D. Stăniloaie ș.a.) și una metafizică (ilustrată îndeosebi prin L. Blaga). G. s-a afirmat după primul război mondial ca reacție la degradarea morală și la politicianismul care amenințau noul edificiu politic și spiritual al României Mari. A fost conceput ca mișcare de reafirmare a spiritului ortodox în cultura română, direcție impusă de N. Crainic (pe urmele lui O. Spengler, N. Berdeaev), respingând „nihilismul europenizat” și „occidentalizarea”. Considerând că ortodoxia este trăsătura specifică, definitorie a etosului românesc și că sinteza dintre ortodoxie și românism este singura care poate scoate România din criza morală și poate apăra ființa și identitatea etnică a românilor, g. și-a propus să formeze o punte între idealurile naționale pașoptiste și orientarea tradițională, între autohtonism (etnicism) și ortodoxie. A pus bazele unei sociologii „etnocratice”, în cadrul căreia arta este un mijloc de exprimare a aspirațiilor omului către dumnezeire („nostalgia Paradisului”). Pe plan politic, g. formulează programul „statului etnocratic”, opunând democrației „corporatismul etnocratic”. Curent neomogen, cu disidențe de răsunet (L. Blaga), g. a determinat manifestări reducționiste, dar și realizări de excepție în cunoașterea și afirmarea tradiției spirituale și a creativității românești.
GEMISTO PLETHON, Giorgio (1355-1450), filozof și umanist bizantin. A relevat asemănările și deosebirile dintre cultura latină și cea greco-orientală și îndeosebi dintre filozofia lui Platon și cea a lui Aristotel („Comparație între filozofia lui Platon și cea a lui Aristotel”).
GENOVA 1. Golf al M. Ligurice pe țărmul de NV al Italiei, între Imperia și La Spezia, pe o lungime de 145 km. Ad. max.: 1.500 m. Țărmuri stâncoase abrupte. Salinitate: 36,5‰. 2. Oraș în NV Italiei (Liguria), cel mai mare port al țării (42,7 mii t trafic, 1990), situat în golful cu același nume: 805 mii loc. (1991, cu suburbiile). Nod de comunicații. Siderurgie; constr. navale, de locomotive și tractoare; rafinării de petrol; uzine de îngrășăminte chimice; fabrici textile și alim. Import de cărbune, petrol, fier, bumbac, lemn și cereale. Turism. Universitate (1471). Institutul de muzică „Verdi”. Muzeu de artă orientală. Monumente: catedrala San Lorenzo (sec. 12-16), palatele San Giorgio (sec. 13-16), Doria (sec. 16, azi reședință prezidențială), Bianco (sec. 17-18). Cunoscut din Antichitate (Genua), orașul și-a impus în sec. 13 supremația comercială în bazinul de E al M. Mediterane. G. s-a aflat în conflict cu Veneția pentru supremația maritimă. Prin factoriile comerciale întemeiate pe țărmurile Mării Negre (Caffa, Sudak, Chlia ș.a.), negustorii genovezi au avut un rol important în dezvoltarea relațiilor de schimb în aceste regiuni. Cucerit de francezi (1796), a fost transformat în Republica Ligurică (1797), iar în 1805 alipit la Franța. În 1815 a intrat în componența Regatului Sardinia. Între 10 apr. și 19 mai 1922 aici a avut loc o conferință internațională la care s-au discutat reconstrucția economică postbelică a țărilor din centrul și estul Europei și căile de îmbunătățire a relațiilor cu Rusia sovietică.
GEORGE [gheórgə], Stefan (1868-1933), poet german. Influențat de simbolismul francez, a introdus în Germania teoria „artei pentru artă”. În 1933 a plecat în exil în Elveția, unde a și murit. A orientat poezia spre vis și simbol, dăruindu-i o demnitate și o puritate sacerdotală. Versuri lapidare în spirit elenistic și catolic medieval („Imnuri”, „Algabal”, „Anul sufletului”, „Covorul vieții”, „Al șaptelea cerc”). Traduceri.
dulceáță f., pl. ețĭ (d. dulce; it. dolcezza). 1. Proprietatea de a fi dulce: dulceața mĭeriĭ, (fig.) dulceața vorbiriĭ. 2. (tradus după ngr. glykó și luat și de Rutenĭ: dolĭčýca). Fructe ferte în zahăr tare legat și care se ĭau cu lingurița, diferite de fructele zaharisite care se pot lua și cu mîna, și de compot și șerbet (În România există bunu obiceĭ, luat de la Orientalĭ, de a oferi oaspeților dulceață cu apă rece). În nord se zice a lua dulcețĭ, în sud a lua dulceață. Pl. și dulcețurĭ. De la acest pl. neutru s’a în Mold. nord și un sing. neutru rar dulceț.
GÉRARD [jerá:r], François, baron (1770-1837), pictor francez. Elev al lui L. David. Scene istorice („Bătălia de la Austerlitz”), mitologice („Amor și Psyché”) și portrete („Doamna Récamier”, „Talleyrand”) de orientare neoclasică. Prin lirismul său anunță romantismul.
dumitríță f., pl. e (de la numele sfîntuluĭ Dumitru, fiind-că pe atuncĭ înflorește; ngr. agiodimitrúla; bg. dimitrovče). Est. Tufănică, crizantemă: îmĭ îngrijescniște dumitrițe (Sadov. VR. 1911, 3, 338). A fost adusă din Extremu orient la 1790 de Pierre, Blancard, căpitan de marină comercială.
GHEORGHIU, Mihnea (1919-2011, n. București), scriitor și ziarist român. M. coresp. al Acad. (1974), prof. univ. la București. Președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice (1970-1989). Teatrolog și eseist („Scene din viața lui Shakespeare”, „Orientări în literatura străină”). Traduceri.
GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe (1901-1965, n. Bârlad), om politic comunist român. Muncitor electrician. Militant de la începutul anilor '30, unul dintre conducătorii grevei muncitorilor de la Atelierele C.F.R. „Grivița” – București. Arestat în vara anului 1933, este judecat și condamnat de către autorități la 12 ani de muncă silnică și deținut la Văcărești, Aiud, Doftana ș.a. După 23 august 1944, ministru în mai multe rânduri. Secretar general (1945-1954) și prim-secretar (1955-1965) al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Prim-min. (1952-1955). Președinte al Consiliului de Stat (1961-1965). Exercitând timp de aproape 20 de ani puterea supremă în stat și în partid, G.-D. a instaurat în țară un regim totalitar, de represiune polițienească, căruia i-au căzut victimă o mare parte a elitei politice, militare și culturale ale țării, participanții la Rezistența anticomunistă, precum și sute de mii de oameni nevinovați (țărani, membri ai partidelor istorice, slujitori ai bisericilor ortodoxă și unită ș.a.), iar în cadrul luptei pentru putere din sânul propriului partid, chiar și unii fruntași comuniști. După 1958, în plan extern, G.-D. a evoluat treptat spre distanțarea de U.R.S.S. și obținerea unui statut de relativă autonomie politică și economică, marcată prin respingerea categorică a planurilor sovietice de integrare economică a țărilor membre ale C.A.E.R.-ului, de transformare a României într-un hinterland agricol, cât și de refuzul de a mai seconda Moscova în tendința ei hegemonică asupra mișcării comuniste internaționale, apropiindu-se în același timp de China și de țările capitaliste dezvoltate. Reorientarea politicii externe a coincis cu semnificative mutații în politica internă, care și-au găsit expresia în atenuarea regimului represiv și eliberarea deținuților politici, în declanșarea unei campanii de desovietizare a țării, precum și în recuperarea, reabilitarea și punerea în circulație a valorilor naționale, dar fără să fie urmate de introducerea unor reforme reale și de democratizare a vieții sociale și politice.
GHERLA, oraș în jud. Cluj, în Pod. Someșan, pe Someșu Mic; 24.612 loc. (1995). Termocentrală. Constr. metalice; combinat pentru industrializarea lemnului (plăci aglomerate, furnire, placaje, mobilă); tricotaje și conf.; chibrituri, sticlărie pentru menaj, produse alim. (preparate din carne, băuturi, panificație etc.). Ateliere de confecționat covoare orientale. Muzeu de istorie și arheologie. Castel-cetate în stilul Renașterii (1540-1551), case în stil baroc (sec. 18), biserica armeano-catolică Solomon (1723-1724), biserica romano-catolică (1748-1804). Parc dendrologic. Așezare romană fortificată. Prima mențiune documentară datează din 1291. Recunoscut ca oraș în 1510. în sec. 17, în G. s-a stabilit un grup de armeni veniți din Moldova, dând orașului denumirea de Armenepolis (Armenienstadt). Mare centru comercial. Închisoarea din G. a fost una dintre cele mai dure din timpul regimului comunist.
2) *levánt n., pl. urĭ (it. levante, part. d. levarsi, a răsări; fr. lévant. V. ĭaŭ, luat). orient, răsărit. (Cînd înseamnă „țările din estu Mediteraneĭ”, se scrie cu L mare).
DINAMOMETAMORFÍSM (‹fr. {i}; {s} gr. dynamis „putere” + fr. métamorphisme „metamorfism”) s. n. (GEOL.) Proces de transformare distructivă a rocilor, mai ales sub influența presiunii orientate (stres), în zonele de intensă mișcare a scoarței terestre, în urma căruia apar roci crăpate, zdrobite, măcinate.
lépră f., pl. e (ngr. și vgr. [de unde și lat.] lépra, d. vgr. leprós, solzos). O grozavă boală de pele [!]. Fig. Lucru hidos: lepra vițiuluĭ. Persoană antipatică: cine-ĭ lepra asta? V. pricază. – Lepra e molipsitoare și e cauzată de un bacil specific numit al luĭ Hansen, care seamănă cu al ofticiĭ și care face ca pelea să se acopere cu pústule și solzĭ. În vechime ĭa [!] bîntuĭa cu furie în basinu Mediteraneĭ, pe unde și azĭ e în stare endemică. Dar adevăratele eĭ focare îs în Indochina, China, Japonia, Antile, Brazilia și Noua Caledonie. Din orient în Eŭropa a fost adusă de armata romană. În România se află vre-o 300 de leproșĭ, dintre care ceĭ maĭ mulțĭ în județu Tulcea, ĭar uniĭ instalațĭ în leprozeria de la Răchitoasa (Tecucĭ). Lepra durează anĭ întregĭ și e une-orĭ incurabilă. Un bolnav în România a suferit 69 de anĭ de ĭa [!]. – Mult timp leproșiĭ aŭ fost un obĭect de oroare și dezgust. O lege a luĭ Moĭse îĭ separa de restu poporuluĭ. După cruciate, pustiirile eĭ ajunsese [!] spăĭmîntătoare. Atuncĭ s´aŭ fundat spitale pentru leproșĭ, și numaĭ în Eŭropa ele eraŭ 20,000 în seculu [!] XIII (V. lazaret, lazarone). Îndată ce se semnala un caz de lepră, bolnavu era dus la biserică, i se cînta rugăcĭunea morților, și pe urmă-l duceaŭ la spital saŭ la îngrăditura rezervată lor. Fie-care lepros era obligat în apusu Eŭropeĭ să poarte o cîrîitoare specială ca să-ĭ înștiințeze pe trecătorĭ să se ferească de el. Xavier de Maistre, în Leprosu din cetatea Aosteĭ, a descris admirabil trista condițiune a acestor nenorocițĭ.
*lentísc m. (lat. lentiscus). Un fel de fistic oriental (pistacia lentiscus) care dă un suc rășinos numit mastică orĭ sacîz.
*lectícă f., pl. ĭ (lat. lectica, d. lectus, pat). Litieră, pat portativ dus de oamenĭ și de care ceĭ vechĭ se foloseaŭ cum ne folosim noĭ astăzĭ de trăsurĭ și care se întrebuințează și azĭ în extremu orĭent, Madagascar și aĭurea. În Francia se numeaŭ litiere, eraŭ duse și de caĭ (dar tot suspendate) și s´aŭ întrebuințat pînă pin [!] sec. XVI. – În Let. 2, 86, leftică (ca doftor-doctor). La Cant. lectícă. V. palanchin.
GUTÂI (GUTIN), Munții ~, masiv muntos în lanțul vulcanic al Carpaților Orientali, cuprins între M-ții Oaș și Țibleș; alcătuit din aglomerate vulcanice și revărsări de lavă. Alt. max.: 1.443 m (vf. Gutâi). Zăcăminte de min. polimetalice. Expl. forestiere. Păstorit. Rezervația naturală geologică „Creasta cocoșului” (50 ha).
GURGHIU 1. Munții ~, masiv muntos în Carpații Orientali, situat între defileul Toplița-Deda al Mureșului și zona de izvoare a Târnavei Mari. De origine vulcanică, M. G. sunt alcătuiți din aglomerate vulcanice și curgeri de lavă, formând pod. înalte dominate de creste (resturi ale vechilor cratere: Tatarca, 1.689 m, Fâncelu, 1.684 m, Bătrâna, 1634 m ș.a.). Alt. max.: 1.777 m (vf. Saca). Expl. forestiere. Păstorit. Turism. 2. Râu, afl. stg. al Mureșului; 55 km. 2. Râu, afl. stg. al Mureșului; 55 km. Izv. din M-ții Gurghiu, străbate piemontul cu același nume și se varsă în Mureș la Reghin. 3. Com. în jud. Mureș, pe râul omonim; 6.440 loc. (1995). Cetate medievală menționată pentru prima dată în 1248 sub numele de Gurgen. Poiană cu narcise și lalele pestrițe. Castel și capelă romano-catolică (1730) în satul G.
GUBOGLU, Mihail (1911-1990, n. Ciadîr-Lunga, Basarabia), istoric și orientalist român. Prof. univ. la București, Paris, Ankara. A publicat izvoare turcești de mare valoare pentru istoria României („Paleografia și diplomatica turco-osmană”, „Catalogul documentelor turcești”, „Cronici turcești privind țările române”, în colab.).
GUAVIARE, râu în Columbia, afl. stg. al fl. Orinoco; c. 1.300 km. Izv. din Cordillera Oriental (Anzi) și străbate C. Orinoco (Llanos) până la confl. Cascade.
GIELGUD [gílgud], Sir Arthur John (1904-2000), actor și regizor britanic de teatru și film. Interpret remarcabil al repertoriului shakespearian („Iulius Cezar”, „Richard al III-lea”). A susținut roluri variate, cărora le-a conferit dramatism și vigoare („Sfânta Ioana”, „Falstaff”, „Atacul cavaleriei ușoare”, „Crima din orient Expres”, „Carele de foc”, „Gandhi”).
GIA-LONG, împărat al Vietnamului (1802-1820). Sprijinit de Franța, a unificat Indochina orientală. Întemeietor al dinastiei Nguyen (1802-1945).
GHIMEȘ 1. Depr. intramontană în Carpații Orientali, pe valea superioară a Trotușului, limitată de M-ții Tarcău (la N și E) și Ciuc (la S). Supr.:c. 100 km2. Expl. forestiere. 2. Trecătoare situată în V M-ților Ciuc, la 1.170 m alt., pe râul Trotuș, care asigură legăturile rutieră și feroviară între Moldova și Transilvania.
GROUSSET [grusé], René (1885-1952), orientalist francez. Preocupări de istoria filologiei și a civilizațiilor orientale („Istoria Extremului orient”, „Imperiul stepelor”) privite în raport cu lumea creștină („Istoria cruciadelor și a regatului franc al Ierusalimului”).
GROTTGER [grótgher], Artur (1837-1867), pictor și grafician polonez. Orientare romantică. Desene dedicate răscoalei poloneze din 1863-1864 (ciclurile de lucrări: „Varșovia”, „Polonia”, „Lituania”, „Războiul”). Portretist.
GROȘAN, Ioan (n. 1954, Satulung, jud. Maramureș), scriitor român. Proză postmodernistă, îmbinând observația penetrantă a cotidianului cu sugestia livrescă și parodică („Trenul de noapte”, „Caravana cinematografică”, „O sută de ani de zile la porțile orientului”).
GRENADA, Statul ~ (State of Grenada), stat în America Centrală insulară ce include insula omonimă (305 km2), ins. Carriacou, St. Andrew ș.a., toate în S Arh. Antilele Mici; 344 km2; 91 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: creștină (catolici 64%, anglicani 21%, protestanți 13%). Cap.: Saint George's. Este împărțit în opt Consilii locale. Relief muntos (alt. max. 840 m). Climă tropical-umedă (precipitații între 1.500 și 5.000 mm/an), cu frecvente cicloane, adesea devastatoare. Resurse agricole: banane, mirodenii (nucșoară), nuci de cocos, trestie de zahăr, cacao, bumbac. Pescuit: 2.000 t (1991). Turism (289 mii turiști, 1991). Nu are c. f. Moneda: 1 dollar East Caribbean = 100 cents. Export (1991): mirodenii, cacao, banane, textile ș.a. Import (1991): produse agro-alim., utilaje ind., bunuri de larg consum, mijloace de transport ș.a. – Istoric. Descoperită în 1498 de Cristofor Columb (care a botezat-o Conceptión), G. a fost colonizată la mijlocul sec. 17 de francezi. În 1783 a devenit colonie britanică, iar în 1967, stat asociat cu Marea Britanie. În febr. 1974, G. devine stat independent, membru în Commonwealth. În urma unei lovituri de stat (mart. 1979), puterea a fost preluată de M. Bishop, care conduce un guvern cu orientare de stânga. În oct. 1983, după înlăturarea și apoi asasinarea lui M. Bishop, puterea a trecut în mâinile unui Consiliu Militar Revoluționar, înlocuit după câteva zile, în urma intervenției unor trupe străine (inclusiv ale S.U.A.), de un guvern provizoriu, până la alegerile generale din 1984. Șeful statului este, de iure, regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general. De facto, statul este condus, din 1984, de un parlament bicameral, cuprinzând Senatul, desemnat de guvernatorul general, și Camera Reprezentanților.
GRECIA ANTICĂ, denumire dată teritoriilor în care a luat naștere și s-a dezvoltat civilizația materială și spirituală a vechilor greci (Grecia peninsulară, insulele din M. Egee, reg. de coastă ale Asiei Mici). Populată în milen. 2 î. Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, ionienilor, eolienilor și dorienilor, pe cuprinsul G.A. au luat naștere, o dată cu destrămarea comunei primitive, numeroase orașe-state sclavagiste (polis-uri). O dată cu marea colonizare (sec. 8-6 î. Hr.), grecii au întemeiat numeroase orașe pe coastele Mării Negre, Africii de Nord, S Italiei, Siciliei și în bazinul de E al M. Mediterane. Din sec. 6 î. Hr., după cucerirea orașelor grecești din Asia Mică de către Imp. Persan, încep să dse afirme în arena politică Sparta și Atena. Tentativa Imp. Persan de a-și extinde stăpânirea asupra Greciei peninsulare se încheie cu înfrângerea acestuia în așa-numitele războaie medice (500-449 î. Hr.). Întemeierea Ligii de la Delos de către Atena (478/477 î. Hr.), ascuțirea antagonismului dintre democrația sclavagistă ateniană și regimul oligarhic al Ligii Peloponesiace, conduse de Sparta, duce la Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.), care cuprinde întreaga G.A. și se încheie cu instaurarea hegemoniei spartane. Criza formei de organizare politică și socială a orașului-stat sclavagist din sec. 4 î. Hr. este folosită de regele macedonian Filip II, care în urma bătăliei de la Cheroneea (338 î. Hr.), își instaurează hegemonia în Grecia. Prin cucerirea întregului Imp. Persan de către Alexandru cel Mare (336-323 î. Hr.) sunt puse bazele elenismului, simbioză a civilizației orientale și a celei grecești. Statele care iau naștere după moartea cuceritorului, cunoscute sub numele de regatele elenistice, angrenate într-o continuă luptă pentru hegemonie în bazinul oriental al M. Mediterane și zdruncinate de violente conflicte sociale, sunt transformate, în sec. 2-1 î. Hr., în prov. romane.
GREC, GREÁCĂ (‹ fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire generală dată unor triburi indo-europene care s-au stabilit în milen. 2 î. Hr. în S Pen. Balcanice, în insulele din M. Egee și pe coasta apuseană a Asiei Mici. Au creat în sec. 8-2 î. Hr. una dintre cele mai strălucite civilizații ale Antichității. ♦ Persoană aparținând acestor triburi. 2. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Greciei. De religiei ortodoxă. Mai trăiesc în Cipru, Turcia, Germania, Albania, Australia, S.U.A. ș.a. ♦ Persoană aparținând acestui popor sau care este originară din Grecia. 3. Adj. Care aparține Greciei sau populației ei, privitor la Grecia sau la populația ei. V. elen. ◊ Arta g. = artă dezvoltată în Grecia continentală și insulară și pe coastele Asiei Mici (v. Grecia antică). S-a format pe baza artei egeene și a asimilării unor elemente din arta orientului și a Egiptului, dar adaptate spiritului grec înclinat spre măsură, ordine și echilibru. În perioada arhaică (sec. 7-6 î. Hr.) se dezvoltă orașele în jurul unor acropole, se construiesc temple din piatră și marmură, se definitivează cele două ordine principale ale arhitecturii grecești: doric (templul Herei din Olimpia, templul Demetrei din Paestum) și ionic (templul Atenei din Efes și cel al Herei din Samos). Tot acum se afirmă sculptura: basorelieful pe metope și frontoane și sculptura în rond-bosse cu două teme principale, nudul atletic bărbătesc (kouros) și statuia feminină (kore). Specifică epocii arhaice este ceramica roșie cu figuri mitologice colorate în negru. Pentru arhitectura clasică din sec. 5 î. Hr., „Secolul de aur”, caracteristic este ansamblul de pe Acropola Atenei. Sculptura impresionează pri perfecțiunea proporțiilor, ritmul mișcărilor, seninătatea și măreția figurilor. Policlet, Fidias, Miron sunt pricipalii reprezentanți ai acestei perioade. A doua epocă clasică, sec. 4 î. Hr., aduce în arhitectură, alături de temple, la care se afirmă ordinul corintic, și de case particulare luxoase, teatrele monumentale (Epidaur, Atena) și construcțiile memoriale (Mausoleul din Halicarnas). În sculptură, remarcabilă este apariția canoanelor portretistice; sculptorii Scopas, Lisip, Praxitele urmează drumuri diferite, preferând patetismul, mișcarea sau lirismul. În sec. 5-4 î. Hr. tipul predominant de ceramică este cel negru cu figuri roșii, important și pentru că sugerează gradul înalt de dezvoltare a picturii grecești, cunoscută doar din descrieri contemporane. În sec. 3 î. Hr. a.g. cunoaște o nouă fază, elenismul. ♦ (Substantivat, f.) Limbă indo-europeană în evoluția căreia se disting trei perioade: greaca veche (v. elenă), greaca medie (sau bizantina) în sec. 7-15 și greaca modernă (v. neogreaca) începând cu sec. 16.
GIUMALĂU, masiv munots în N Carpaților Orientali, alcătuit din roci cristaline, situat între râurile Bistrița (la S), Putna (la V și N) și masivul Rarău (la E). Alt. max.: 1.857 m (în vf. cu același nume). Păduri de molid; pajiști alpine.
GIURGEU 1. Munții ~, culme muntoasă în Carpații Orientali, în zona cristalino-mezozoică, situată între M-ții Călimani (la N), masivul Hășmaș (la S), depr. G. (la V) și Valea Bistricioarei (la NE). Formată din roci cristaline. Lungime: 50 km; lățime: 6-25 km; alt. max.: 1.634 m (vf. Tătaru). 2. Depresiunea ~, depr. tectono-vulcanică în Carpații Orientali, pe valea superioară a Mureșului, încadrată de M-ții Gurghiu, Hășmaș și G. Lungime: c. 40 km; lățime: c. 20 km; supr.: c. 1.600 km2. Acoperită de depozite pliocene cu grosimi de c. 1.000 m. Relief de lunci, terase și glacisuri piemontane cu aspect de câmpie înaltă cu unele zone mlăștinoase (în S). Climă răcoroasă, cu inversiuni de temperatură iarna. Culturi de de plante furajere, in pentru fuior și cartofi. Cunoscută și sub denumirea de Depr. Gheorgheni sau „Țara Giurgeului”.
GIUȘCĂ, Dan (1904-1988, n. București), petrograf și geochimist român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Cercetări asupra rocilor eruptive și metamorfice din M-ții Apuseni și asupra unor zăcăminte de minereuri (cupru – Moldova Nouă, baritină și sulfuri complexe în Dobrogea și Carpații Orientali).
GIORDANO, Umberto (1867-1948), compozitor italian. Opere de orientare veristă („Andrea Chénier”, „Fedora”, „Madame Sans-Gêne”).
GOȘMANU, Munții ~, culme muntoasă în Carpații Orientali, la E de M-ții Tarcău, între văile Tarcău și Asău la V, Bistrița la N și Tazlău la E; alcătuită din fliș. Alt. max.: 1.474 m (vf. Geamăna). Expl. forestiere.
GÖMBÖS [gömböș], Gyula (1886-1936), general și om politic ungur. de orientare fascistă. Prim-min. (1932-1936); a promovat o politică de colaborare cu Germania și Italia.
GOETHE [götə], Johann Wolfgang (1749-1832), scriitor, gânditor și om de știință german. O puternică influență asupra formației sale intelectuale a avut-o J.G. Herder. Chemat în 1775, la Weimar, de marele duce Karl August, a îndeplinit importante funcții administrative. Aici a legat o strânsă prietenie cu Schiller. Exponent în tinerețe al mișcării „Sturm und Drang”. Creatorul poeziei naționale germane („Cântece”, „Poezii”). Drame exprimând revolta omului de geniu împotriva legilor sociale și a divinității („Götz von Berlichingen”, „Prometeu”); proză de analiză a vieții sentimentale („Suferințele tânărului Werther”). Promotor al neoumanismului și al unei etici și estetici clasice: drame („Ifigenia în Taurida”, „Egmont”, „Torquato Tasso”), poeme („Elegiile romane”, „Hermann și Dorothea”), romane („Afinitățile elective”) relevând aspirațiile spre libertate și progres și celebrând sentimentul echilibrului și al armoniei spirituale. Uneori evocă procesul de formare a personalității („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, „Poezie și adevăr”) și aprofundează sensurile transcendente ale poeziei („Divanul occidental-oriental”). Sinteză a creației sale este poemul dramatic „Faust”, publicat în 1808, al cărui personaj central reprezintă un simbol al tragicei căutări a adevărului. Studii de botanică, zoologie, mineralogie și meteorologie. Contribuții la teoria culorilor. Memorii. Corespondență.
GOGA, Octavian (1881-1938, n. Rășinari, jud. Sibiu), poet, ziarist și om politic român. Acad. (1919). Unul dintre conducătorii revistei „Luceafărul”. Poezie romantic-vizionară, cu tonalități profetice, evocând satul ardelean într-o lumină dramatică și simbolică („Poezii”, „Ne cheamă pământul”, „Din umbra zidurilor”, „Cântece fără țară”, „Din larg”). Liric mesianic, cântăreț al aspirațiilor sociale și naționale, este creatorul unui limbaj patetic și original, care alătură termenul popular și cărturăresc celui bisericesc. Dramaturg („Domnul notar”, „Meșterul Manole”), portretist („Precursori”), publicist și traducător (din Petöfi, Ady, Madách). A avut un rol important în lupta politică pentru desăvârșirea unității naționale a poporului român. Membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Unul dintre conducătorii Partidului Național Creștin (creat în 1935), cu orientare politică de dreapta. Ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1937-1938).
GNOSTICÍSM (‹ fr.) s. n. Curent filozofic-religios cu trăsături mistice, apărut în sânul creștinismului în sec. 1-2 (Basilides, Valentin ș.a.), care a căutat să îmbine doctrina creștină cu filozofia elenistică târzie (neoplatonismul) și cu religiile orientale.
levént și -ínt m. (turc. levend, levind, levantin voluntar la Turcĭ, viteaz, d. it. levante, orient; ngr. levéntis, bg. levent, sîrb. leventa, ung. legény, tînăr viteaz, leventa, levente, cavaler. V. levant). Vechĭ. Soldat nedisciplionat din marina turcească originar din Levant, maĭ ales din Grecia. Soldat dintr´un corp de călărașĭ voluntarĭ în Moldova (și din care avea și Mihaĭ Viteazu un corp). Fig. Voĭnic, viteaz. Azĭ (levent). Galant, galantom [!], generos. Adv. A te purta levent. – În Serbia velent. V. deliŭ, fercheș.
libárcă f., pl. ărcĭ (bg. hlĕbarka, libarcă). Vest. Un fel de gîndac mare care trăĭește pin [!] bucătăriĭ și grajdurĭ și care ĭese noaptea din ascunzătoare (periplanéta orientális). – În Buc. șfab. V. tarhon 1.
DOMINÁT (‹ lat. dominatus) s. n. Sistem de guvernare caracteristic Imp. Roman, bazat pe puterea absolută a împăratului. Procesul de transformare a statului roman din republică în imperiu autocratic, început încă din timpul lui Principatului, s-a încheiat prin reformele inițiate de Dioclețian (284-305) și continuate de Constantin cel Mare (306-337). D. a durat în Occident până în anul 476, iar în orient până la c. 600, când presiunea avaro-slavilor a determinat reorganizarea fundamentală a Imp. Bizantin.
DORNA 1. Râu, afl. dr. al Bistriței moldovenești în Depr. Dornelor, la Vatra Dornei; 50 km. Izv. din N M-ților Călimani, 2. Depresiunea sau Țara Dornelor, depr. tectono-erozivă în Carpații Orientali, încadrată de munții Suhard, Bârgău Rarău, Giumalău, Călimani și Bistrița, drenată de Bistrița cu afl. ei Dorna, Negrișoara, Neagra Șarului ș.a. Supr.: 450 km2. Relief deluros, cu alt. între 800 și 1.000 m, cu văi largi, terase de acumulare, meandre, turbării (Poiana Stampei), păduri de fag și conifere. Expl. forestiere, de min. de mangan și turbă. Izv. minerale. Stațiuni balneoclimaterice (Vatra Dornei, Șaru Dornei).
DOUSSAULT [dusó], Charles (prima jumătate a sec. 19), pictor, litograf și desenator francez. Portrete și peisaje cu subiect oriental. Acuarele și litografii pentru „Albumul moldo-valah”. A călătorit prin Țările Române (1843-1844).
DRANGIANA, reg. istorică antică în orientul Mijlociu, prov. a Imp. Persan, apoi a Regatului Seleucid (azi în Iranul Oriental și V Afghanistanului).
*magót m. (fr. magot, care pare a veni d. numele propriŭ Magog, asociat cu cel de Gog în Biblie și care însemna cînd o țară, cînd o națiune din Extremu orient). Un fel de maĭmuță îndesată și fără coadă, din genu macaculuĭ: magoțiĭ din Gibraltar. Figură grotescă de porțelan, fabricată întîĭ pin [!] China și Japonia. Fig. Om foarte urît.
DUKLA, pas în Carpații Nord-Vestici (Beskizii Orientali), între Polonia și Slovacia, la 502 m alt. Pe aici trece șoseaua Krosno-Prešov.
ECOLOCAȚÍE (‹ fr.) s. f. Modalitate de orientare a unor organisme în mediu cu ajutorul ultrasunetelor reflectate de anumite obstacole (obiecte, alte viețuitoare) existente la anumite mamifere (ex. lilieci, delfini) și la insecte.
EGIPTUL ANTIC, formațiune statală istorică în NE Africii, leagăn al unei civilizații străvechi ce s-a constituit în milen. 4 î. Hr. de-a lungul Nilului, pe o supr. cuprinsă între cataracte și M. Mediterană. Organizată inițial în ginți și apoi în comunități teritoriale, la mijlocul milen. 4 î. Hr., populația Egiptului se afla constituită în două mari state: E. de Sus (în reg. izvoarelor Nilului) și E. de Jos (în Delta Nilului). La sfârșitul milen. 4 î. Hr. cele două regate s-au contopit, punându-se bazele statului unificat egiptean, a cărui dezvoltare cunoaște mai multe perioade: Regatul Timpuriu (cea mai mare parte a milen. 3 î. Hr.), capitala la Thinis; apariția sclaviei, a cultului morților și a primelor morminte dreptunghiulare, precursoare piramidelor; Regatul Vechi (sfârșitul milen. 3 î. Hr.), capitala la Memphis. Începutul politicii asiatice a E.A.; cuceriri în Pen. Sinai și Nubia; construcția marilor piramide. Regatul Mijlociu (sec. 21-16 î. Hr.), capitala la Teba. Campanii militare în Nubia și Siria. Regatul Nou (sec. 16-11 î. Hr.). Apogeul politic și cultural al E.A. Capitala și metropola religioasă a statului se află la Teba, în apropierea căreia este construit vestitul ansamblu de temple de la Luxor și Karnak. Regatul Târziu (sec. 10-6 î. Hr.), capitala la Sais. Prestigiul și influența Egiptului în orientul Apropiat scad. Dezmembrându-se într-o serie de state mici, E.A. este cucerit pe rând de asirieni (sec. 7 î. Hr.), de perși (sec. 6 î. Hr.), iar în 332 î. Hr. de Alexandru Macedon. După moartea acestuia, este condus de dinastia Lagizilor, sub care ca rămâne până în 30 î. Hr., când este cucerit de romani, care l-au stăpânit până în 395 d. Hr. V. egipteană, artă ~.
EIMER [áimər], Theodor Gustav Heirich (1843-1898), zoolog german. Prof. univ. la Göttingen. A elaborat, în opoziție cu evoluționismul darvinist, o teorie conform căreia evoluția a avut loc pe baza unor transformări orientate în direcții diferite.
ELENISTIC, -Ă (‹ fr., germ.) adj. Care aparține elenismului, privitor la elenism. ◊ Epoca e. = perioadă din istoria și civilizația Greciei și a orientului Apropiat și Mijlociu, cuprinsă între 323 î. Hr. (moartea lui Alexandru cel Mare) și 30 î. Hr. (cucerirea Egiptului de către romani). ◊ Arta e. = nume generic dat artei dezvoltate în sec. 4-1 î. Hr. în câteva centre din bazinul estic al M. Mediterane (Atena, Alexandria, Pergam, Rodos etc.). S-a format pe baza artei clasice grecești, puternic influențată de arta orientului. În cadrul ei au înflorit arhitectura, caracterizată prin gustul pentru grandios (Farul din Alexandria), grija pentru organizarea urbanistică (Agora din Atena), apariția unor noi tipuri de clădiri publice (biblioteci; Museion), sculptura cu o gamă bogată de preocupări pentru teme ca: nudul feminin („Venus din Milo”), copilul („Copilul cu gâsca”), barbarii („Gal murind”) și pentru redarea vieții psihice individuale („Laocoon”). Pictura este cunoscută azi numai din copii rămase în mozaic („Bătălia de la Issos”) și din frescă. Un domeniu cunoscut al a.e. îl constituie micile statuete de gen lucrate din ceramică policromă la Tanagra (Beoția). V. arta greacă. ◊ Filozofie e. = filozofia sec. 4-1 î. Hr. reprezentată de epicureism, stoicism, scepticism, platonismul Noii Academii, Școala peripatetică, filozofia alexandrină și având ca trăsătură definitorie orientarea către morală.
ELENIZÁRE (după fr. hellénisation) s. f. Proces început în timpul lui Alexandru cel Mare, prin care limba și cultura elenă au fost propagate în afara Greciei, în special, la popoarele orientale.
ELIDA (ELIS), nume dat în Grecia antică regiunii din NV Peloponesului, celebră prin orașul Olimpia, în care se organizau, o dată la patru ani, Jocurile Olimpice. – Școala din ~ și Eritreea, școală filozofică „socratică” din Grecia antică, de orientare eclectică, fundată de Fedon din Elis (sec. 4 î. Hr.).
ELISABETA I (ELIZABETH [ilízəbəθ]), regină a Angliei și a Irlandei (1558-1603), din dinastia Tudor. Reprezentantă a absolutismului. De numele ei se leagă restabilirea Bisericii anglicane. A sprijinit expansiunea colonială a Angliei (fondarea Companiei Indiilor Orientale, 1600) precum și lupta Provinciilor Unite împotriva Spaniei. În timpul domniei sale a fost nimicită Invicibila Armada (1588). A încurajat înflorirea literaturii și artelor.
ELIADE, Mircea (1907-1986, n. București), istoric al religiilor, scriitor și filozof român. M. post-mortem al Acad. (1990). Studii la Univ. din București și Calcutta. Asistent, din 1933, la Facultatea de Litere și Filozofie a Univ. București., participă la activitățile grupării „Criterion”. Atașat cultural în Marea Britanie (1940), Portugalia (1941-1944), s-a stabilit în Franța (1945-1956), apoi în S.U.A. (din 1956). Prof. univ. la Chicago (catedra de Istoria religiilor pe care a condus-o îi poartă numele său). Membru a numeroase academii și societăți științifice străine. Discipol al lui Nae Ionescu. Spirit al totalității, enciclopedist, E. a încercat să fundamenteze o disciplină integratoare, autonomă. După E., lumea modernă a pierdut sentimentul sacrului. Filozofia lui constă în încercarea de a reconstrui spiritualitatea omului și de a-i conferi dimensiunea cosmică, prin regăsirea miturilor și refacerea unității interioare. Studii de istoria religiilor („Tratat de istoria religiilor”, „Mitul eternei reîntoarceri”, „Sacrul și profanul”, „Nostalgia originilor”, „De la Zamolxis la Genghis Han”, „Istoria credințelor și ideilor religioase”), indianistică („Yoga. Nemurire; i libertate”), orientalistică („Alchimie asiatică”, „Șamanismul și tehnicile extazului”), mitologie („Imagini și simboluri”). E. consideră că renașterea literaturii este posibilă numai prin redescoperirea funcțiilor mitului. Rolul literaturii este acela de a surprinde „hierofaniile” (manifestările sacrului) în cotidian. În proza sa există mai multe niveluri: unul realist, de influență gidiană, care se circumscrie esteticii autenticității („Isabel și apele diavolului”, „Maitreyi”, „Întoarcerea din rai”, „Huliganii”), altul fantastic, mitic („La țigănci”, „Pe strada Mântuleasa”, „Noaptea de Sânziene”, „În curte la Dionis”). Proza fantastică pendulează între simbolul folcloric românesc („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și cel indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”). Fantasticul său, de tip mitic, este original prin întrepătrunderea permanentă a sacrului cu profanul. Un loc aparte în opera lui E. îl ocupă jurnalul și memoriile („Șantier”, „Romanul adolescentului miop”, „Memorii”, „Jurnal”). Eseistică („Solilocvii”, „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Insula lui Euthanasius”, „Comentarii la legenda Meșterului Manole”). Coordonator al „Enciclopediei religiilor” (16 vol.), apărută postum.
ELSKAMP [elscã], Max (1862-1931), poet belgian de limbă franceză. Versuri de factură simbolistă, inspirate din tradițiile populare și din cele ale orientului („Aegri somnia”).
ELYTIS, Odysseas (pseud. lui Odysseas Alepoudelis) (1911-1996), poet grec. Lirică suprarealistă („Clepsidrele necunoscutului”, „Orientări”, „Cuvine-se cu adevărat” – capodopera sa), într-un limbaj de mare forță expresivă. Premiul Nobel (1979).
LANG [ləŋ], K.D. (pe numele adevărat Kathryn Dawn Lang) (n. 1962), cântăreață canadiană. Se lansează în domeniul muzicii country, apoi se orientează către o muzică eclectică. Premii Grammy pentru albumele „Absolute Torch and Twang” și „Ingenue”. Ultimul L.P. „Invisible Summer”.
LAPTEV. 1. Dmitri Iakovlevici (1701-1767), navigator și explorator rus. A condus o expediție (1736-1742) care a cercetat țărmul Oc. Înghețat, de la gura fl. Lena până la G. Anadîr, descoperind (1740) strâmtoarea care-i poartă numele. 2. Hariton Prokofievici (1700-1763), navigator și explorator rus. Vâr cu L. (1). Conducător al „Marii Expediții de Nord”, care a cartografiat litoralul Oc. Înghețat de la V de gurile fl. Lena (1737) și până la Râul Hatanga; primul cercetător (1739) al pen. Taimîr (a adunat un vast material geografic, cartografic și etnografic). A participat la expediția vărului său (1739-1742) de cercetare a țărmului Oc. Înghețat. În memoria sa, litoralul de V al pen. Taimîr, un cap din pen. Celiuskin și o mare din Oc. Înghețat îi poartă numele. 3. Mare în bazinul Oc. Înghețat, între țărmul Asiei (la S) și arh. Severnaia Zemlea (la V) și arh. Novosibirsk (La E). Comunică prin strâmtoarea cu același nume cu Marea Siberiei Orientale și prin str. Vilkițki cu M. Kara; 662 mii km2. Ad. medie: 519 m; ad. max.: 3.385 m. Salinitate: 20-34‰. În ea se varsă fl. Lena. 4. Strâmtoare între ins. Bolșoi Lahovski (arh. Novosibirsk) și continentul asiatic, care leagă M. Laptev cu Marea Siberiei Orientale. Lungime: 115 km; lățime: 50-63 km; ad. 10-16 m. Cea mai mare parte a anului este acoperită de ghețuri. Poartă numele lui L. (1), care a descoperit-o în 1740.
LASDUN [læsdan], Sir Denys (Louis) (1914-2001), arhitect britanic. Prof. univ. la Leeds. Lucrări de orientare funcționalistă (construcții pentru universitățile din Cambridge, Liverpool, Leicester; ansamblul teatral de pe malul sudic al Tamisei, alcătuit din teatrele Olivier, Lyttleton și Cotesloe – capodopera sa). Colaborează cu La Corbusier la construirea orașului Indian Chandigarh.
LASSEN, Christian (1800-1876), orientalist german de origine norvegiană. Prof. univ. la Bonn, unde a predat sanscrita și literatura indiană. Lucrări fundamentale în domeniul indologiei („Anthologica sanscritica glossario instructa”, „Arheologie indiană”).
LAST, Jef (pe numele adevărat Josephus Carel Franciscus L.) (1898-1972), scriitor olandez. Participant la Războiul Civil din Spania de partea republicanilor, s-a alăturat Rezistenței olandeze în timpul celui de-al doilea război mondial. Influențat inițial de idei socialiste, ulterior de Gide și filozofia chineză, s-a orientat spre teme religioase. Versuri („Lumini la babord”, „Eros eliberat”), romane („Zuiderzee”), publicistică („Tragedia spaniolă”).
LĂPUȘ 1. M-ții ~, masiv muntos în NV Carpaților Orientali, în grupa munților vulcanici, situat între M-ții Gutâi (la VNV) și Țibleș (la ESE). Are mai multe culmi domoale, orientate spre S (Culmea Șatra, 1.041 m alt.) sau spre N, din care se detașează câteva vârfuri ce depășesc 1.300 m alt. (Neteda 1.322 m, Sermeteș 1.306 m, Secu 1.311 m). Alt. max.: 1.358 m (vf. Văratec). M-ții L. sunt alcătuiți din roci eruptive (andezite, andezite bazaltoide, piroclastice) și sunt acoperiți cu păduri de fag în amestec cu rășinoase. Nod hidrografic (de aici izvorăște râurile Lăpuș, Botiz, Bloaja, Cavnic ș.a.). 2. Depresiune intramontană, tectono-erozivă, delimitată de M-ții Gutâi și M-ții Lăpuș (la N), Țibleș (NE), culmea Breaza (S) și masivul Preluca (V), drenată de râul Lăpuș și afl. lui (Rotunda, Dobric, Suciu, Rohia). Supr.: c. 225 km2. Relief colinar, cu alt. de 450-550 m. Intens fragmentat de o rețea densă de văi, însoțite de terase și lunci. La contactul depresiunii cu zonele montane limitrofe se află glacisuri (Vima și Rohia în S) sau resturi piemontane (Piemontul Șatra în N). Climă temperat-moderată (temp. medie anuală 8-9ºC); precipitații abundente (800-1.000 mm anual). Pomicultură (meri, pruni, peri). Cunoscută și sub numele de Țara Lăpușului. 3. Râu, afl. dr. al Someșului; 112 km. Izv. din M-ții Lăpuș, de sub vf. Văratec, de la 1.200 m alt., străbate depr. Lăpuș, și străpunge partea de S a masivului Preluca, unde formează un sector de chei epigenetice, lung de 30 km. Afl. pr.: Rotunda, Suciu, Rohia, Cavnic, Săsar. 4. Com. în jud. Maramureș, în partea de E a depr. Lăpuș, pe râul cu același nume; 3.925 loc. (2000). Expl. de argilă refractară, pomicultură. Muzeu etnografic și de artă populară. În satul L., menționat documentar în 1505, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16, cu picturi interioare din 1697). Vestigii ale unei așezări din Epoca bronzului, cu o necropolă în care s-au găsit podoabe de aur, topoare, pumnale, fragmente ceramice ș.a.
LEISHMANIÓZE [liʃmanioze] (‹ fr. {i}; {s} n. pr. W.B. Leishman) s. f. pl. Gen de boli cu cu localizare cutanată sau viscerală (printre care și kala-azar) provocate de protozoare parazite intracelulare (Leishmania), în celulele endoteliale sau în leucocitele din sânge. Sunt endemice în țările calde (bazinul mediteranean, Africa Centrală și Orientală, Extremul orient, India, America de Sud) și se întâlnește la om și la animale, fiind transmise prin rozătoare și canide infectate. Unele l. evoluează către forme grave, cu metastaze ale pielii și mucoaselor, provocând mutilări grave.
*metafóric, -ă adj. (vgr. metaphorikós). Relativ la metaforă: expresiune metaforică. Plin de metafore: stilu Orientalilor e foarte metaforic. Adv. În mod metaforic: a vorbi metaforic.
metánie f., pl. aniĭ și ăniĭ (ngr. metánia, vgr. metáneia, schimbare de opiniune, penitență, prosternare saŭ plecăcĭune de penitență, d. meta, trans-, și noéo, cuget, concep, nóos, nûs, opiniune, de unde vine și ngr. nóima, rom. noĭmă; vsl. metaniĭa, metaniĭe. V. dihonie, pronie). Plecăcĭune pînă la pămînt pe care creștiniĭ ortodocșĭ o fac cînd se închină luĭ Dumnezeŭ. (Asta e un obiceĭ oriental fără nicĭ o valoare religioasă. De aceĭa cade în desuetudine): a bate, a face metăniĭ. Locu de închinăcĭune al unuĭ călugăr, mînăstirea de care depinde. Șirag de mărgele pe care călugăriĭ și alțiĭ le țineaŭ odinioară în mînă jucîndu-se cu ele. – Și mătanie, pl. ăniĭ.
LEUNCLAVIUS, Johannes (Loewenklan Hans) (1533-1593), istoric și orientalist german. Autor al unei istorii a Imp. Otoman („Historiae Musulmanae Turcorum...”) care cuprinde informații din sec. 15-16 referitoare la istoria Țărilor Române.
LEVI, Rino (1901-1965), arhitect brazilian. Prof. univ. la São Paulo. Lucrări de orientare funcționalistă (cinematograful și hotelul „Ipiranga”, Banca Paulistă a Comerțului, Institutul Central al Cancerului – toate în São Paulo).
LÉVI, Sylvain (1863-1935), orientalist francez. Prof. la Collège de France. Unul dintre marii specialiști în studiul budismului. Lucrări privind religiile, literatura și istoria orientului, în special a Indiei.
MAREA CHINEI DE EST (DONGHAI), mare în V Oc. Pacific, cuprinsă între țărmurile orientale ale Chinei și arh. Ryukyu și Kyūshū (Japonia). Comunică direct cu Marea Galbenă și prin str.Coreii cu Marea Japoniei, iar cu Marea Chinei de Sud prin str. Taiwan; 1,2 mil. km2. Ad. medie: 279 m; ad. max.: 2.717 m. Temp. medie a apei: 7-16ºC în febr. și 28º-30ºC în aug. Salinitatea: 32,5-24,2‰. Porturi pr.: Da Nang, Kuala Terenggalu, Kuantan, Kota Kinabalu.
MAREA MOARTĂ (YAM HAMELAH, AL-BAHR AL MAYYIT), lac sărat în orientul Apropiat, între Israel și Iordania, pe fundul depr. tectonice Ghor, la 408 m sub nivelul mării; 1.020 km2; lungime: 82 km; lățime max.: 18 km. Ad. max.: 356 m. Salinitate: 260‰ (de 7,5 ori mai mare decât aceea a Oceanului Planetar). În el se varsă fl. Iordan. Expl. de săruri de potasiu. Se mai numește Lacul Asfaltit. În peșterile din regiunile de NV a mării au fost descoperite Manuscrisele de la M.M. (Qumran).
MARELE DRUM MARITIM DE NORD, cale maritimă navigabilă care leagă oceanele Atlantic și Pacific, trecând prin mările mărginașe ale Oc. Înghețat. Primul care a realizat acest drum a fost N.A.E. Nordenskjöld (1878-1879) cu vasul „Vega”. După 1935, trecerea pe acest drum se face în mod regulat, datorită spărgătoarelor de gheață, unind partea europeană a Federației Ruse cu porturile Extremului orient. Se mai numește și Pasajul de Nord-Est.
MARG [mark], Wolkwin (n. 1936), arhitect și urbanist german. Prof. univ. la Hamburg. A efectuat o serie de sistematizări în orașul Hamburg. Lucrări de orientare funcționalistă (Direcția generală a poștelor și Banca regională din Hamburg, Casa Parohială la Stade).
MÁRKETING (cuv. engl., de la market „piață”) s. n. 1. Ansamblul activităților (procedeelor) prin care producția este orientată și adaptată cererilor prezente și viitoare ale consumatorului, pentru satisfacerea integrală, la timpul și locul dorit, cu mărfurile cerute de acesta, în condițiile rentabilității întreprinderii producătoare sau comerciale. M. reprezintă o concepție economică nouă, privind orientarea și mobilizarea întreprinderilor pentru obținerea de beneficii, prin satisfacerea cerințelor pieței interne și externe pe calea adaptării diferitelor elemente (calitatea produselor, distribuția, diferențierea prețurilor, a ambalajelor, metodelor de vânzare, a formelor de comerț și de promovare a desfacerilor etc.) la cererea specifică a consumatorului. 2. Disciplină științifică care studiază m. (1).
MARKOV, Gheorghi (1929-1978), scriitor bulgar. Stabilit la Londra (1970). În exil susține la BBC, Radio Europa Liberă și Deutsche Welle emisiuni de dezvăluire a crimelor regimului comunist din Bulgaria („Reportaje în contumacie despre Bulgaria”). Romane („Acoperișul”), piese de teatru („Eu eram El”) și eseuri autobiografice („Intim”) de aceeași orientare. Eseuri despre Soljenițîn, Pasternak, Orwell ș.a. Ucis de serviciile secrete bulgare.
MARONÍȚI (‹ fr. {i}; {s} n. pr. Maron, legendarul întemeietor al credinței). Adepți ai unei biserici monotelite catolice orientale din Siria și Liban, constituită în sec. 5, într-un patriarhat autonom, în jurul mănăstirii Saint-Maron (aproape de Antiohia). Unită cu Roma în sec. 12, când riturile lor au suferit influența latină; organizarea actuală datează din 1736, când a avut loc sinodul de la Mont-Liban. Limba liturgică este siriaca. Estimați la 1,5 mil. credincioși (c. 50% în Liban, iar restul în Africa și America).
*mohaír n., pl. urĭ (fr. mohair [pron. de Francejĭ moer], d. engl. mohair, maĭ vechĭ mohaire și mockaire, care e ar. mohayar d. mo, capră, și haĭar, păr; it. mocajardo, mocajarro și camojardo; turc. muhayer, rus. muhoĭár, pol. muchojer. V. moar). Un fel de pînză supțire [!] cam aspră de lînă pe care pe la noĭ o țese călugărițele). (Mohairu e gălbuĭ la început, dar pe urmă se poate și colora. E o varietate de pînză de casă maĭ fină și se numește și pînzică. Se țese cu multă muncă, și de aceĭa costa în 1914 vre-o 5 francĭ metru. Din el se fac rochiĭ femeĭeștĭ, ĭar din cel maĭ gros se fac și haĭne bărbăteștĭ de vară. Azĭ se face și în fabricĭ. Pin orient se țese și din păr de capră de Angora). – Vechĭ muhaĭér și muhaír (după turc.).
MASPERO [masperó], Gaston (1846-1916), egiptolog francez. Prof. la Collège de France. Director general al Muzeului din Cairo (1881-1886, 1889-1914). A degajat Sfinxul din Giseh (1886) și templul din Luxor. A explorat piramida lui Zoser din Saqqarah, în ale cărei încăperi a descoperit cele mai vechi texte religioase egiptene cunoscute. Lucrări: „Istoria antică a popoarelor din orient”, „Studii de mitologie și arheologie egipteană”, „Inscripțiile piramidelor de la Saqqarah”.
MASUDI, Abu al-Hassan ’Ali ibn Hussein al- (c. 900-956), călător și istoric arab. Din călătoriile sale, prin orientul Apropiat și Mijlociu, India, Ceylon și Africa Orientală, a adunat bogate informații geografice, istorice și etnografice („Noutățile timpurilor”, „Pășunile de aur și minele de diamante”).
MATTEI, Enrico (1906-1962), industriaș italian. A promovat cercetările privind hidrocarburile din câmpia Padului. Fondatorul (1953) și primul președinte al Societății Naționale de Hidrocarburi – ENI, pe care, ulterior, a reorganizat-o. A încheiat acorduri cu producători din orientul Mijlociu și cu U.R.S.S. Mort într-un accident de avion.
moț n., pl. urĭ (cp. cu it. mazzo, buchet, și cu rom. boț și hoț. Există și bg. moč ?). Creastă de pene, cĭuf de pene saŭ de păr, cum are păunu, cĭocîrlanu saŭ cum îșĭ lasă uniĭ oamenĭ. Fig. A fi cu moț, a avea mare îndrăzneală, marĭ pretențiunĭ, tupeŭ. Moțu curcanuluĭ, o plantă erbacee poligonace ornamentală originară din India (polýgonum orientale). V. gîță.
narghileá f., pl. ele (turc. nargile, d pers. nargil, nucă de cocos). Lulea din care fumează Orientaliĭ, compusă dintr’o butelie (odinioară o nucă de cocos), plină cu apă parfumată pe care o străbate fumu tras pintr’un tub lung de vre-o doĭ metrĭ. – Vechĭ narghelea.
MAXIM, Mihai (n. 1943, Vorniceni, jud. Botoșani), istoric român. Prof. univ. la București și Istanbul. Orientalist. Contribuții privind relațiile Țărilor Române cu Imperiul Otoman („Țările Române și Înalta Poartă”, „L’Empire Ottoman au Nord du Danube et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVI-éme siècle. Etudes et documents”).
MAYO [méiəu], George Elton (1880-1949), sociolog american de origine australiană. Stabilit în S.U.A. în 1922. Prof. univ. la Harvard. Inițiator al unei orientări psihologiste în cadrul sociologiei industriale și al programului denumit „al relațiilor umane” („Problemele umane ale unei civilizații industriale”).
MELNIKOV, Abram Ivanovici (1784-1854), arhitect rus. Prof. univ. la Sankt-Petersburg. Reprezentant al stilului empire târziu. Lucrări de orientare neoclasică (biserica Sf. Nicolae din Sankt-Petersburg, biserica Sf. Nicolae Slavă lui Hristos din Nijni Novgorod).
MENA (în engl. Middle East News Agency, Agenția de presă pentru orientul Mijlociu), agenție de presă a guvernului egiptean, în ființată în 1955, cu sediul la Cairo.
MENDELSOHN [méndəlzo:n], Erich (1887-1953), arhitect german. Stabilit la Londra (1933), apoi în S.U.A. (1941); a lucrat foarte mult la Ierusalim. Promotor al arhitecturii moderne de orientare expresionistă, apoi organică (Turnul Einstein din Postdam, Casa Columbus în Berlin, Universitatea ebraică și Centrul medical „Hadassah”, ambele în Ierusalim, spitale în Haifa, sinagogile din Saint Louis, Saint Paul, Cleveland, Michigan ș.a.). Lucrări teoretice.
MENGS, Anton Raphael (1728-1779), pictor și teoretician de artă german. Prin scrierile („Reflecții asupra frumuseții”) și lucrările sale monumentale, caracterizate prin exactitate și retorism (fresca „Parnasul”, Villa Albani din Roma), a avut un rol esențial în orientarea artei din a doua jumătate a sec. 18 spre imitarea Antichității clasice. Portrete („Portretul tatălui”, „Autoportret”).
MESEȘ, Munții ~, culme muntoasă cristalină în N M-ților Apuseni, între văile Crasnei, Crișului Repede și Agrijului, orientată SV-NE. Alt. max.: 996 m (Măgura Priei). Fragmentată de ape, slab împădurită cu păduri de fag, carpen și gorun și cu pășuni și culturi.
MESTECĂNIȘ 1. Trecătoare în N Carpaților Orientali, între culmile de S ale Obcinei M. și cele de NV ale masivului Giumalău. Face legătura între Depr. Câmpulung Moldovenesc și Depr. Dornelor. Alt.: 1.096 m. Străbătută de o cale ferată și o șosea modernizată (Vatra Dornei-Câmpulung Moldovenesc). 2. Obcina ~ V. Obcinele Bucovinei.
MESOPOTAMIA („Țara dintre fluvii”), regiune naturală în VSV Asiei, în orientul Apropiat și Mijlociu, cuprinsă între Tigru și Eufrat, cu aspectul unui culoar lung de c. 1.000 km și lat de c. 200 km. Cuprinde o zonă mai înaltă, cu masive muntoase în N, și alta mai joasă, inundabilă și cu mlaștini în S. Constituie o zonă de coborâre permanentă a scoarței Pământului. Culturi neolitice de tip El-Obeid, Uruk și Djemedet-Nasr. În milen. 3 î. Hr., au apărut în M. primele orașe-state sclavagiste (Kiș, Lagaș, Uruk, Ur, Larsa), iar mai târziu, cele de tipul uniunilor de orașe (Summer și Akkad). În milen. 2 î. Hr., în M. s-au creat statele Babilon și Mitanni, orașul-stat Mari. Cucerită de perși (538 î. Hr., a devenit prov. a Imp. Ahemenid), apoi de Alexandru Macedon (331 î. Hr.), a căzut sub dominația parților (141 î. Hr.); organizată, temporar, în prov. romană (117 d. Hr.), a fost stăpânită de arabi între 637 și 641. Azi face parte din Irag. V. mesopotamiană, artă ~.
*occidént n., pl. e (lat. óccidens, -éntis, d. óc-cido, -cidere, a apune, d. cádo, cádere, a cădea). Apus, vest, locu unde apune soarele. Țările din apusu Româniiĭ, maĭ ales Francia. V. orient.
METROPOLITAN MUSEUM OF ART [metrəpólitən mjuziəm əv a:t], cel mai important muzeu din S.U.A. și unul dintre cele mai mari din lume. Fondat în 1870, la New York, în Central Park, s-a dezvoltat și s-a extins continuu, fiind unul dintre cele mai bogate din lume, datorită donațiilor particulare și a creșterii numărului de colecții. Cuprinde secțiuni de artă orientală, egipteană, greacă, romană, din Extremul orient, picturi (multe capodopere), sculpturi, lucrări de artă decorativă, artă contemporană, costume, arme și armuri etc.
METZINGER [metsẽʒé], Jean (1883-1956), pictor francez. Împreună cu A. Gleizis, a publicat „Despre cubism”, priam carte care explica noua orientare artistică. Lucrări în forme geometrice, plasate pe multiple planuri, în tonuri fine („Femeie, față-profil”, „Femeie, tricotând”, „Femei cu ghitară”).
MICAȘÍST (‹ fr.) s. n. Rocă metamorfică șistoasă, alcătuită în special din mice (biotit, muscovit) și cuarț, uneori graniți, amfiboli, grafit, staurolit, disten etc. și formată prin procesul de metamorfism regional, în condițiile unei presiuni litostatice și temperaturi moderate, dar al unui stres (presiune orientată) ridicat (în mezozonă).
MICHELET [miʃlé], Jules (1798-1874), istoric și publicist francez de orientare romantică. Prof. la École Normale Supérieure și la Collège de France. Principalul exponent al istoriografiei romantice franceze. Patriot, liberal și anticlerical. A considerat istoria ca o luptă permanentă a omului pentru a-și câștiga libertatea. Lucrări monumentale („Istoria Franței”, „Istoria Revoluției franceze”). Susținător al ideilor pașoptiste, a popularizat în presa franceză Revoluția de la 1848 din Țările Române și Unirea Principatelor.
MICHELUCCI, Giovanni (1891-1990), arhitect și urbanist italian. Unul dintre reprezentanții arhitecturii moderne, a realizat lucrări de orientare funcționalistă (Gara Santa Maria Novella și Casa de economii din Florența, Biserica de pe Autostrada Soarelui de lângă Florența – operă de mare plasticitate arhitecturală și sculpturală).
MIGNET [miñé], Auguste (1796-1884), istoric și publicist francez. Colaborator al lui Thiers. Orientare liberală, potrivnică Restaurației. Contribuții al istoria Franței („Istoria Revoluției franceze”, „Istoria rivalității dintre Francisc I și Carol Quintul”).
MINDLIN, Henrique Ephim (1911-1971), arhitect și urbanist brazilian. Lucrări de orientare funcționalistă (ansamblul plajei Pernambuco-Guaraja, São Paulo, imobilul de pe Avenida Central – cel mai înalt edificiu din Rio Janeiro, Centrul turistic de lângă Lisabona, Portugalia). Scrieri („Arhitectura modernă braziliană”).
MINEA 1. Ilie (1881-1943, n. sat Turchești, azi înglobat în Săcele), istoric român. Prof. univ. la Iași. Specialist în istoria Evului Mediu românesc („Din trecutul stăpânirii românești asupra Ardealului...”, „Principatele Române și politica orientală a împăratului Sigismund”). Monografii („Despre Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul, epoca”). 2. Ioan (1878-1941, n. sat Turchești, azi înglobat în Săcele), medic român. Frate cu M. (1). Prof. univ. la Cluj. Elev al lui Gh. Marinescu. Studii asupra celulei nervoase normale și patologice, asupra fenomenului de regenerare și degenerare nervoasă; tratamente originale ale sclerozei în plăci („Recherches sur la régénérescence de la moelle”, în colab.).
MINIATÚRĂ (‹ fr., it., germ. {i}) s. f. 1. Pictură de manuscris al cărei nume vine de la roșul de miniu, cu care se scriau unele litere în manuscrisele medievale; anluminură. ♦ Arta de a decora un manuscris. Ilustrarea textelor este cunoscută din Antichitate. În primele secole d. Hr., romanii ornau unele scrieri celebre (Terențiu, Virgiliu) cu inițiale, portrete ale autorilor și scene legate de conținut. Arta m. a fost cunoscută și în orientul antic, ulterior în Persia, India și America precolumbiană. Epoca de aur a m. a fost Evul Mediu. Atelierele din mănăstiri sau cele laice, precum și artiștii în slujba suveranilor ori a marilor colecționari, umpleau spațiile lăsate de copiști cu imagini și ornamente. Decorul esențial erau literele ornate, la care se adăugau frontispicii, chenare, viniete. Meșteșugul m. s-a mutat din Bizanț în răsăritul și apusul Europei, fiind marcat de particularitățile stilurilor naționale. Până în sec. 14, erau împodobite cu m. cărțile bisericești, apoi au început să fie ilustrate și cărțile laice (cronici, romane cavalerești) cu imagini adaptate la text. După generalizarea tiparului, gravura pe lemn și metal a înlocuit m. Pe terit. României, cel mai vechi manuscris cu m. este „Tetraevanghelul” slavo-grec, caligrafiat și pictat în 1429, la mănăstirea Neamț, de Gavriil Uric, întemeietorul școlii moldovenești de m. Foarte importantă a fost activitatea lui Anastasia Crimca, de la începutul sec. 17, care a fundat la mănăstirea Dragomirna o școală de caligrafi și miniaturiști; el a împodobit o serie de manuscrise cu zeci de m. de inspirație biblică. În Țara Românească, „Evangheliarul slavon” de la mănăstirea Bistrița (Vâlcea), de la începutul sec. 16, este decorat cu m. reprezentând scene biblice. În sec. 18, au fost executate m. în manuscrisele cărților populare („Alexandria”, „Esopia” ș.a.), unul dintre cele mai valoroase fiind „Erotocritul” lui Petrache Logofătul 2. Picturi de mici dimensiuni, executate cu finețe, în tempera sau ulei, pe pânză, pergament hârtie, fildeș etc.; p. ext. piesă artistică de proporții mici, reprezentând reproducerea la scară redusă a unui obiect. ◊ Loc. În miniatură = a) mic, miniatural; b) pe plan restrâns, în mic. 3. (În arta smalțurilor) Pictură pe o placă de metal, realizată prin suprapunerea culorilor vitrifiabile. 4. (MUZ.) Piesă muzicală de dimensiuni reduse, pentru diverse instrumente, solistică sau camerală.
MIRONESCU, Gheorghe Gh. (1874-1949, n. Vaslui), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1939), prof. univ. la București. Unul dintre liderii Partidului Național-Țărănesc. Adept al readucerii pe tron a lui Carol II (1930). Ministru al Instrucțiunii (1921-1922), al Afacerilor Străine (1928-1931), al Finanțelor (iun.-oct. 1932), al Internelor (ian.-nov. 1933). Ca prim-min. (iun. 1930, oct. 1930-1931), a prezidat actul restaurației lui Carol II și a luat unele măsuri pentru limitarea efectelor crizei economice mondiale. Lucrări de drept („Enciclopedia dreptului”, „Orientări în filosofia dreptului”).
oréz m. ca plantă și n. ca materie (ngr. oryzi și rýzi, vgr. óryza, lat. orýza, it. ríso, fr. riz, sp. pg. arroz, mgerm. rîs, ngerm. reis, pol. ryz, rus. ris, bg. sîrb. oríz, vsl. o rizŭ, alb. oris, urez, ung. ris, turc. ruzz, urzz, toate d. ar. ar-roz, arus). O plantă graminee cultivată în terenurile umede din țările calde. Grăunțele acesteĭ plante. – Orezu e originar de pe marginea lacurilor din orientu Asiiĭ. El se cultiva încă de la anu 2800 în ainte [!] de Hristos. Cultura luĭ reușește și în America de Nord, Africa, Italia, Banat, și ar reuși și pe la lacurile Dunăriĭ în România dacă s´ar cultiva. El e baza nutrimentuluĭ Chinejilor și Japonejilor, ca grîu la cele-lalte popoare. Grăunțele luĭ curățate de coajă, albe saŭ gălbuĭ și sticloase, îs foarte întrebuințate și la noĭ la o mulțime de felurĭ de mîncare, maĭ ales la pilaf. (În ainte de orez, la noĭ se consuma maĭ mult meĭ). Făina de orez se întrebuințează în medicină la cataplazme [!] emoliente saŭ uscată ca absorbant în diferite boale [!] de pele [!], precum și în toaletă supt [!] numele de pudră de orez, care e absolut inofensivă.
MÍTRĂ1 (‹ sl., ngr.) s. f. 1. Acoperământ pentru cap, înalt, ornamentat cu broderii și cu pietre prețioase, purtat de arhierei și de unii arhimandriți și arhiprezbiteri, la slujbele religioase. Este de origine veche-persană. La ortodocși, m. are o formă globulară, iar la catolici, este triunghiulară. Confecționate din țesături fine, cu broderii de aur și aplicații de pietre prețioase, unele m. sunt remarcabile opere artă (ex. m. Mitropoliei din București, lucrată din aur la c. 1770 într-un atelier venețian). ♦ Acoperământ al capului la vechile popoare orientale, mai ales la vechii perși. 2. Mic acoperiș construit deasupra coșurilor de fum.
*oriént n., pl. e și urĭ (lat. óriens, -éntis, d. oriri, a răsări. V. origine). Răsărit, est, punctu ceruluĭ de unde soarele se înalță la orizont: corabia înainta spre orient. Levant, țările situate la răsăritu măriĭ Mediterane (peninsula Balcanică, Anatolia, Siria, Egiptu, Arabia, Persia, Armenia, sudu Rusiiĭ): o călătorie în orient. Extremu orient, China, Japonia, Indochina. Marele orient, loja centrală a masonilor. Chestiunea Orientuluĭ, lupta care exista între statele Eŭropeĭ p. ocuparea Constantinopoluluĭ dacă Turcia s´ar fi prăbușit. V. occident.
*orientál, -ă adj. (lat. orientalis). Răsăritean, estic, de la orient: longitudine orientală. Din orient, din țările Orientuluĭ: popoarele orientale. Limbĭ orientale, limbĭ moarte saŭ viĭ din Asia. Subst. Locuitor din orient. Fig. Om tembel: măĭ, da oriental maĭ eștĭ! Adv. Ca orientaliĭ: îmbrăcat oriental.
*orientalíst, -ă s. și adj. Care se dedă studiuluĭ limbilor orientale: Eŭgeniŭ Burnouf a fost un orientalist de valoare. Pictor de scene orientale.
*orientalízm n., pl. e (d. oriental). Studiu limbilor, istoriiĭ, obiceĭurilor popoarelor din orient. Gustu lucrurilor din orient. Fig. Purtare de oriental, tembelîc.
*orientațiúne f. (fr. orientation). Acțiunea de a saŭ de a te orienta: orientarea e ușoară pin [!] ajutoru busoleĭ. Pozițiunea unuĭ obĭect față de punctele cardinale. Mar. Dispozițiunea pînzelor ca să primească bine vîntu. – Și -áție, dar maĭ des -áre.
*orientéz v. tr. (fr. orienter). Așez un lucru după pozițiunea pe care trebuĭe s´o aĭbă față de orient și de celelalte puncte cardinale: a orienta o biserică. Mar. Așez pînzele ca să le izbească bine vîntu. Fig. Îndrept, dirijez: a orienta un copil spre știință. V. refl. Recunosc orientu, știu încotro să merg: în acest oraș te orientezĭ ușor. Fig. Recunosc situațiunea, știŭ ce să fac: în mijlocu uneĭ revoluțiunĭ, e greŭ să te orientezĭ. V. dezorientez.
*orígine f. (lat. orígo, -íginis, d. oriri, a răsări. V. orient). Început: originea lumiĭ, originea speciilor. Etimologie: originea unuĭ cuvînt. Cauză inițială: beția e originea multor nenorocirĭ. Proveniență: progenitură de origine romană (Em.), modă de origine franceză. La origine, originar, la început. – Și orígină și (după fr. origine) origínă. V. obîrșie și purces.
*ortodóx, -ă adj., pl. m. cșĭ (vgr. orthódoxos, d. orthós, drept, și dóxa, opiniune. V. extero-dox, dogmă). Conform opiniuniĭ religioase considerate ca adevărate: doctrină ortodoxă. Conform opiniuniĭ religioase greco-orientale (în opoz. cu catolic, protestant): biserica ortodoxă (V. pravoslavnic). Fig. Conform adevăratelor principiĭ în morală, literatură ș. a. Subst. Cel ce se ține de ortodoxie, drept credincĭos. Adv. În mod ortodox. – Creștiniĭ ortodocșĭ aŭ început a nu maĭ recunoaște autoritatea papiĭ la 858 supt [!] patriarhu Fotiŭ din Constantinopol. Schizma [!] deplină s´a făcut la 1054. La 1700 o parte din Româniĭ din Transilvania (unițiĭ) s´aŭ supus din noŭ papiĭ (și bine aŭ făcut!) admițînd existența purgatoriuluĭ, dar păstrîndu-șĭ formele exterioare ale cultuluĭ oriental și limba românească în oficiŭ în locu latineĭ.
*ortodoxíe f. (vgr. orthodoxía). Calitatea de a fi ortodox, pravoslavie, Religiunea greco-orientală (în opoz. cu catolicizm [!]). – Și ortodozizm n.
MODERNÍSM (‹ fr. {i}) s. n. 1. Preferință față de tot ceea ce este nou, modern. 2. Nume generic dat mișcărilor, tendințelor, experimentelor literare și artistice novatoare, manifestate începând din ultimele decenii ale sec. 19 până în cea de-a doua jumătate a sec. 20 și caracterizate prin exacerbarea modernității, respingerea tradiționalismului și academismului și prin proclamarea exclusivistă a unor noi principii de creație. Cuprinde simbolismul, expresionismul, constructivismul și curentele de avangardă. În literatura română, m. este asociat îndeosebi ideologiei literare lovinesciene, care preconiza integrarea tradiției într-o formulă estetică sincronă cu spiritul timpului. 3. (REL.) Denumire sub care au fost condamnate, în 1907, de către Biserica romano-catolică orientările progresist-liberale care încercau să înnoiască dogmatica, știința Bibliei și eclesiologia catolică; cei mai de seamă reprezentanți: A.F. Loisy în Franța, G. Tyrell în Anglia și R. Murri în Italia.
MOGA, Aurel (1903-1977, n. sat Veștem, jud. Sibiu), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj-Napoca și București. Rector al Institutului de Medicină și Farmacie din Cluj (1950-1966). Ministru al Sănătății (1967-1969). Cercetări în domeniul bolilor cardiovasculare și al reumatismului („Profilaxia și tratamentul medical complex al reumatismului”). Lucrări privitoare la boala coronariană, arterioscleroză, boala hipertonică („Cardiopatiile majore cronice”, „Arterioscleroza”, „Hipertensiunea arterială esențială și arterioscleroza”). Cercetări epidemiologice privind bolile netransmisibile („Orientări și probleme în studiul și combaterea bolilor cronice netransmisibile”).
MOGA, Ioan (1902-1950, n. Săliște, jud. Sibiu), istoric român. Prof. univ. la Cluj. Specialist în istoria medie și modernă a Transilvaniei („Rivalitatea polono-austriacă și orientarea politică a Țărilor Române la sfârșitul secolului XVII”, „Les roumains de Transylvanie au Moyen Âge”).
MÖHRING [möriŋ], Bruno (1863-1929), arhitect german. Unul dintre promotorii construcțiilor metalice, a creat lucrări de orientare Secession (pod de tren aerian și gară de tren aerian la Berlin, pod peste Rin, cazinou la Bonn, Pavilionul german la Expoziția universală de la St. Louis – S.U.A. 1904).
MONDE [mõd] (Le ~), cotidian francez de orientare moderat-liberală. Apare la Paris din 1944. Publică și unele suplimente literare, artistice și sportive.
*pagódă f., pl. e (fr. pagode, d. pg. pagoda, care vine d. pers. but-hoda, d. but, idol, și hoda, casă). Templu la popoarele din extremu orient (India, China, Japonia). Idol din acest templu. Mică figură chinezească (de lut orĭ de porțelan) cu capu mobil.
MONTBRIAL [mõbriál], Thierry de (n. 1943), economist francez. Prof. univ. la Paris. Director al Institutului Francez de Relații Internaționale (din 1979). Studii în domeniile economiei generale, aplicate și matematice („Economie teoretică”, „Dezordinea economică mondială”) și al relațiilor internaționale („Securitatea Occidentului: bilanț și orientări”, „Extinderea Uniunii Europene”, „Intervenții internaționale, suveranitatea statelor și democrația”). M. de onoare al Acad. Române (1999).
*palanchín n., pl. e (fr. palanquin, d. pg. palanquim, rudă cu scr. palyanka). În extremu orient, scaun, lectică saŭ hamac purtat de oamenĭ.
MONTI, Vincenzo (1754-1828), poet și dramaturg italian. Prof. univ. la Pavia și la Collège de France. Precursor al romantismului. Tragedii („Aristodemo”, „Caius Gracchus”) și poeme („La Mascheroniana”, „Bardul din Pădurea Neagră”) de orientare neoclasică. A tradus „Iliada”.
MOORE [muə], Thomas (1779-1852), scriitor irlandez. Versurile de inspirație romantică „Melodii irlandeze”, puse pe muzică, l-au consacrat drept bard național. Poeme satirice și de moravuri („Sacul de poștă de doi bani”, „Familia Fudge la Paris”, „Fabule pentru Sfânta Alianță”), biblice („Iubirile îngerilor”), orientale („Lalla Rookh”); romanul „Epicureanul”. A alcătuit o biografie a lui Byron și i-a editat opera.
MORARIU-ANDRIEVICI, Silvestru (nume de botez Samuil) (1818-1895, n. Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava), prelat și teolog român. Prof. de muzică la Seminarul diecezan din Cernăuți. Arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1880-1895). A luptat pentru păstrarea autonomiei bisericești și a drepturilor românești din Bucovina. Manuale pentru școlile elementare și pentru seminarele din Bucovina. Lucrări teologice, predici („Cuvântări bisericești pe toate duminicile și sărbătorile de peste an...”, „Psaltichia bisericească așezată în note muzicale”, „Tipiconul Bisericii Ortodoxe orientale pentur rânduielile liturgice în toate zilele anului pascal bisericesc”).
MORISOT [morizó], Berthe (1841-1895), pictoriță franceză. Elevă a lui Corot și Manet. Înzestrată acuarelistă, a realizat peisaje, portrete și scene de gen („În balcon”, „Portul L’orient”, „Pe lac”, „Cele două surori”, „Vânătoare de fluturi”).
MOSCU, Ion (n. 1921, Buzău), arhitect român. Lucrări de orientare funcționalistă. Construcții sociale (Spitalul și Policlinica Uzinelor „Faur”, Complexul comercial Baba Novac, Hotelul Intercontinental, în colab., Liceul german) și locuințe (în cartierul Titan, ansamblu în Pantelimon, Blocul Scala – după cutremurul din 1977) în București.
MOSCOVA (MOSKVA) 1. Râu navigabil în partea europeană a Rusiei, afl. stg. al râului Oka, la Kolomna; 473 km. Iz.v din zona Podișului Central Rusesc și trece prin M., Voskresensk ș.a. Legat de fl. Volga prin canalul Moscova. Hidrocentrale. 2. Capitala Federației Ruse, situată în centrul Câmpiei Ruse, port pe râul cu același nume: 8,4 mil. loc. (împreună cu suburbiile Mîtișci, Liuberțî, Himki, Reutov ș.a., 1996). M are nod de comunicații. Aeroporturile Șeremetievo, Ynukovo, Domodedova, Bîkovo. Metrou (1935). Mare centru ind.: ind. constr. de automobile, avioane, material feroviar, nave fluviale, aparataj electrotehnic, mașini-unelte, mecanică fină; ind. chimico-farmaceutică, electronică, poligrafică; fabrici de mobilă, de instrumente muzicale de ceasuri, textile, confecții, alim., pielărie și încălțăminte etc. Important centru comercial și cultural: Academia de Științe a Rusiei (1724), 13 universități, între care se remarcă Universitatea „”Lomonosov„ (1755), 81 de institute de învățământ superior, 60 de teatre (Teatrul Mare fundat în 1776, Teatrul Mic fundat în sec. 18 etc.), 74 de muzee (galeriile ”Tretiakov„, muzeul ”Pușkin„ etc.), biblioteci. Centru de prod. cinematografice (studioul ”Mosfilm„). Festival internațional al filmului. Monumente: Kremlinul, catedralele Spaskii (1420-1427), Buna Vestire (1484-1489) și Iisus Hristos Mântuitorul (reconstruită în anii 1996-2000, sfințită la 19 aug. 2000, pe locul vechii catedrale, demolată din ordinul lui Stalin în 1931), bisericile Înălțarea Domnului (Vosnesenia, 1532) și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (1547), din cartierul Kolomensk, Vasili Blejennîi (1555-1560) și Nașterea Maicii Domnului (1649-1652); mănăstirile Novodevici (de maici, 1524) și Donskoi (de călugări, 1591), palatele Ostankino, Kuzminki, Kuskovo, Ekaterinsk ș.a. Construcții moderne (Hotelul ”Rossia„, Turnul Televiziunii de 533 m, Monumentul Eroilor Cosmosului, 107 m înălțime). Mausoleul V.I. Lenin. Turism. La M. s-a desfășurat (1980) cea de-a 20-a ediție a Jocurilor Olimpice de Vară. Menționat într-un izvor narativ la 1147, dar cu o existență anterioară. Reconstruit probabil în c. 1156 de cneazul Iuri Dolgoruki, M. a devenit, începând cu sec. 13, nucleul cnezatului moscovit pe cale de constituire, iar din 1328, centrul Marelui cnezat al Moscovei, care a avut un rol important în lupta pentru crearea statului centralizat rus, a cărui capitală devine în a doua jumătate a sec. 15. În Evul Mediu la M. au izbucnit numeroase răscoale (1382, 1547, 1648, 1662 ș.a.). Cotropită în 1610 de armata panilor poloni, a fost eliberată în 1612 de miliția populară, condusă de K.M. Minin și D.M. Pojarski. După mutarea capitalei la Sankt-Petersburg (1712), M. a continuat să aibă un rol important în viața economică și culturală a țării. În timpul Revoluției din Rusia (1905-1907), la M. a avut loc insurecția armată din 9-18 dec. 1905. La 2/15 nov. 1917, în M. a fost instaurată puterea sovietică. În mart. 1918, M. a devenit capitala R.S.F.S. Ruse, în dec. 1922, a U.R.S.S., iar din iun. 1991 a Rusiei. Aici s-a desfășurat în timpul celui de-al doilea război mondial o mare bătălie (sept. 1941-apr. 1942) în care armatele germane au suferit prima mare înfrângere. La M. și-au desfășurat lucrările numeroase conferințe internaționale, cele mai importante fiind: Conferința din 19-30 oct. 1943 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, la care a fost adoptată o declarație asupra securității generale; Conferința din 16-20 dec. 1945 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii privind organizarea lumii postbelice în Europa și în Extremul orient; la rezoluție a aderat și China; Conferința din 15 iulie-5 aug. 1963 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, la care s-a elaborat ”Tratatul pentru interzicerea experiențelor cu arma nucleară în atmosferă, spațiu cosmic și sub apă„ ș.a. Tot la M. au avut loc, în 1954, 1957, 1960, 1969, consfătuiri ale reprezentanților unor partide comuniste și muncitorești.
MUFLÓN (‹ fr., it.) s. m. Denumire generică a ovinelor sălbatice, cu talia de c. 70 cm, culoare brun-roșcată și coarne groase în spirală (Ovis). Cele mai apropiate de oile domestice sunt: m. european (O. musimon) răspândit în insulele M. Mediterană și m. asiatic (O. orientalis) din partea sudică a Asiei Mici. M. este considerat strămoșul raselor de oi cu coadă scurtă din nordul Europei. În România există câteva exemplare în Parcul de vânătoare Scroviștea.
MÜLLER, Friedrich (zis Maler) (1749-1825), pictor și scriitor german. A debutat ca pictor de Curte. Inițial adept al curentului Sturm und Drang, se orientează apoi spre stilul realist. Poeme pastorale și cu teme mitologice („Tunsul oilor”, „Dezghiocatul nucilor”), drame dominate de caractere pasionale („Faust”, „Golo și Genoveva”, „Niobe”).
MÜLLER, Friedrich Max (pe numele adevărat Friedrich Maximilian M.) (1823-1900), lingvist și orientalist britanic de origine germană. Prof. univ. la Oxford. Specialist în gramatica comparată a limbilor indo-europene și în lingvistica generală („Lecții despre știința limbii”, ediția critică a „Rig-Vedei-Samhitā”). Studii de religie comparată („Introducere în știința comparată a religiilor”) și de mitologie („Tratat de mitologie comparată”, „Cele șase sisteme ale filozofiei indiene”). M. de onoare al Acad. Române (1875).
MUNTEANU, Nicolae (n. 1941, Brașov), arhitect român. Prof. univ. la Iași. Lucrări de orientare funcționalistă, în special construcții sociale (hotel, muzeu și sistematizarea verticală a întregului ansamblu central în Vaslui; Facultatea de Științe Economice și Centrul de Calcul al Universității Al.I. Cuza din Iași). A proiectat locuințe-tip pe noi sisteme constructive și din cadre prefabricate de tip portal (Iași, Vaslui, Buzău, Odobești).
MUNȚII MARII CUMPENE DE APE (GREAT DIVIDING RANGE [greit dəváidiŋ reindʒ]), catenă muntoasă în E și SE Australiei (Queensland, New South Wales și Victoria), în lungul coastei orientale, cu lățimi cuprinse între 161 și 228 m (vf. Košciusko). Expl. forestiere. Turism.
MURGEANU, Gheorghe (1901-1984, n. București), geolog român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Cercetări geologice și tectonice asupra flișului Carpaților Orientali („Sur une cordilière anté-sénonienne dans le géosinclinal du Flysch carpatique”) și în legătură cu diferite amenajări hidroenergetice (a acordat consultanță de specialitate proiectelor hidrotehnice de la Bulboci, Zănoaga, Porțile de Fier); a condus lucrările pentru întocmirea de hărți geologice și tectonice ale României.
NABUCODONOSOR II, rege al Regatului Noului Babilon (605-562 î. Hr.). Fiul lui Nabopolassar. L-a învins pe faraonul Nechao II în bătălia de la Karkermiș (605 î. Hr.), a cucerit Regatul Iudeii, Siria și Fenicia. În timpul său, Regatul Caldo-Babilonean a cunoscut maxima expansiune teritorială. A sprijinit construirea unor palate și temple, făcând din Babilon cel mai strălucit oraș al orientului (ziguratul „Entemenaki”, prototipul legendarului „Turn Babel”).
NAHODKA, oraș în Federația Rusă, în Extremul orient, la 169 km ESE de Valdivostok, port la golful cu același nume al Mării Japoniei; 163 mii loc. (1995). Reparații navale. Pescuit și prelucr. peștelui.
NATIONAL GALLERY OF ART [næʃənl gæləri əv a:rt], muzeu înființat de Andrew W. Mellon și deschis în 1941, la Washington. Cuprinde colecții bogate de pictură și sculptură medievală, renascentistă și modernă europeană, modernă americană și artă decorativă extrem-orientală.
NEEDHAM [ní:dəm], Joseph (1900-1995), orientalist britanic. Capodopere sa „Știință și civilizație în China” evidențiază rolul Chinei în evoluția științei și culturii universale (până în sec. 15).
NEGOIȚĂ, Atanasie (1903-1994, n. Seaca, jud. Teleorman), teolog și orientalist român; preot. Prof. la institutul Teologic Universitar din București. Lucrări despre Biblie, de filologie și orientalistică („Limba arameică în Noul Testament”, „Psaltirea în cultul Bisericii Ortodoxe”, „Elemente de gramatică ebraică”, „Gândirea feniciană în texte”, „Gândirea hitită în texte”, „Teologia biblică a Vechiului Testament”, în colab.).
NEMIRA, masiv muntos în Carpații Orientali, la SE de M-ții Ciuc, între văile Uzului (la N) și Oituzului (la S), alcătuit din fliș cretacic, grezos și șistos-calcaros. Alt. max.: 1.649 m (vf. Nemira Mare). De aici izv. Dofteana, Râu Negru, Slănic și Cașin.
NEMȚEANU, Barbu 1887-1919, n. Galați, poet român. Versuri de orientare simbolistă, cântănd orașul provincial, cheiurile porturilor și și priveliștile dunărene („Stropi de soare”). Traduceri din Heine, Andersen, Tolstoi ș.a.
NEOCLASICÍSM (‹ fr. {i}) s. n. 1. Mișcare artistic-literară din a doua jumătate a sec. 19 și din sec. 20 bazată pe tradițiile artei antice, ale Renașterii și ale clasicismului. În literatură, printre reprezentații n. se numără: Voltaire, A. Chénier, A. Pope, V. Alfieri, G. Parini, Lessing ș.a. În arhitectură și artele plastice, revenirea la clasicism, stimulată de descoperirile arheologice (Pompei și Herculaneum), apare ca o reacție împotriva barocului și rococoului. Teoreticienii n.: J.J. Winckelmann, A.R. Mengs, contele de Caylus. Reprezentați ai n. în arhitectură: P. Fontaine, J. Chalgrin, B. Poyet, R. Adam, K. Fr. Schinkel, L. von Klenze, G. Quarenghi, A.N. Voronin, A.D. Zaharov; în sculptură: B. Thorvaldsen, A. Canova, A. Pajou, J.F. Schadow; în pictură: J.L. David, J.D. Ingres, Fr. A. Tischbein, K.P. Briullov. În arta românească, n. se manifestă în arhitectură până la sfârșitul sec. 19 (biserica mănăstirii Frumoasa și casa Bașl din Iași, Universitatea din București, palatele Ghika-Tei și cel al Ateneului din București ș.a.), printre reprezentanți numărându-se A. Orăscu, A. Săvulescu. 2. Orientare muzicală al cărei prim val a apărut în sec. 19, în paralel cu romantismul (J. Brahms, M. Reger, concepțiile antiwagneriene ale criticului Hanslick). Al doilea val s-a afirmat la începutul sec. 20, ca o reacție la expresionism și impresionism, reprezentanți fiind P. Hindemith în Germania, Grupul celor șase în Franța, apoi I. Stravinsky ș.a. Revine după 1950. A reprezentat o tentație estetică a epocilor tulburi; considerat de avangardiști ca fiind o fugă în fața necesității de a „reinventa” muzica. 3. Termen denumind epocile de resurecție a idealurilor estetice ale clasicismului.
* nefritíc, -ă adj. (vgr. nephritikós, lat. nephriticus, mlat. nephréticus). Med. Relativ la boalele de rinichĭ: colică nefritică. Contra nefriteĭ: remediŭ nefritic. Subst. bolnav de nefrită. S.n., pl. e. Medicament contra nefriteĭ. S.f. Min. Iad oriental, considerat odinioară ca talisman contra nefriteĭ.
NEOKANTIANÍSM (‹ kantianism, după fr. néokantisme) s. n. Orice doctrină filozofică inspirată din Kant, și, în particular, mai multe orientări filozofice din Germania din perioada 1870-1920 inspirate, de asemenea, din Kant și constituite, în parte, ca reacție la naturalism și și la etica evoluționistă. Se disting, de obicei, șase școli diferite: Școala de la Marburg, care-i și cea mai influentă (H/ Cohen, P. Natorp, E. Cassirer); Școala de la Heidelberg sau Baden (W. Windelband, H. Rickert); Școala fiziologică (H. von Helmholtz, Fr.A. Lange); Școala realistă (A. Riehl); Școala sociologică sau relativistă (G. Simmel). V. și kantianism.
NEOLAMARCKÍSM (‹ fr. {i}) s. n. Totalitatea curentelor fin teoria evoluționistă care dezvoltă diferite laturi ale lamarckismului; n. recunoaște moștenirea caracterelor dobândite și neagă rolul morfogenetic al selecției naturale. În biologie, orientarea a fost inițiată la sfârșitul sec. 19, de E.D. Cope, care considera că evoluția se desfășoară în conformitate cu o finalitate inițială a organismelor și prin ereditatea caracterelor dobândite, fără intervenția selecției naturale. N. a constituit obiectul unor exagerări idealiste, mecaniciste sau vitaliste (de ex. experimentele lui Miciurin și Lîsenko).
NEOPITAGORÍSM (‹ it., fr.) s. n. Mișcare filozofico-religioasă inițiată în sec. 1 î. Hr., reactualizând mistica și numerologia lui Pitagora îmbinate cu elemente platoniciene, peripatetice și stoice și din religiile orientale (Nigidius Figulus, Numenius din Apamea, Apollonius din Tyana).
NERNST, Walther Hermann (1864-1941), chimist și fizician german. Unul dintre fondatorii chimiei fizice moderne. Prof. univ. la Göttingen și succesorul (1924-1933) lui M. Planck la Institutul de Fizică și Chimie din Berlin. A enunțat principiul al treilea al termodinamicii (1906). Contribuții la fizica aplicată (lampa N.), termochimie, teoria osmotică a pilelor electrice și studiul soluțiilor diluate. Lucrări referitoare la echilibrele chimice și asupra proprietăților corpurilor cu temperaturi joase („Chimie teoretică”). Premiul Nobel pentru chimie (1920). – Efectul N. (sau efectul galvanotermomagnetic longitudinal) = fenomen prin care, atunci când un curent trece longitudinal printr-un conductor, iar câmpul magnetic este orientat transversal, se poate verifica o diferență de temperatură în sensul curentului. Se mai numește și efectul N.-Ettingshausen. ◊ Lampa lui N. = lampă ajunsă la incandescență, cu filament de zirconiu și ytriu, care, atunci când este traversată de un curent continuu (1-2A), produce o lumină albă; utilizată ca sursă pentru radiațiile infraroșii.
NERUDA [nerúθa], Pablo (pseud. lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (1904-1973), poet chilian. Diplomat. Poezie modernistă („Crepuscular”), violent senzuală, utilizând ritmul popular („20 de poeme de dragoste și un cântec disperat”), suprarealistă („Tentativa omului infinit”) sau ermetică („Reședință pe pământ”). Războiul Civil din Spania a determinat orientarea sa spre teme sociale, politice, antifasciste („Spania în inimă”, „a treia reședință”, „Cântecul general”, „Strugurii și vântul”). Abordează, în ultimele sale volume („Ode elementare”), o poezie a esențelor. Eseuri („Poezie politică”), memorialistică („Mărturisesc că am trăit”). Creația sa exprimă o capacitate extraordinară a invenției tehnice. Premiul Nobel pentru literatură (1971).
NEUE ZÜRICHER ZEITUNG [nóiə tsürhər tsáituŋ], ziar elvețian de orientare conservatoare, cu preocupări financiare. Apare la Zürich, din 1780 (până în 1821, sub titlul de „Züricher Zeintung”); din 1843 cotidian.
NEW AGE [nju: eidʒ] 1. Nume sub care sunt cunoscute mai multe mișcări religioase, apărute, în anii '70 ai sec. 20, în S.U.A., caracterizate prin convingerea că omenirea este pe punctul de a intra într-o nouă eră, de armonie și lumină, marcată de mutații psihice profunde. Doctrina lor este sincretistă, milenaristă, ținând de tradiția ezoterico-ocultă, cu trăsături gnostice. Obiectivele lor: realizarea spirituală personală și trezirea la o conștiință planetară. 2. Curent muzical apărut în California. Versiune a mișcării „hippie”, după 20 de ani, punând în prim plan clasa medie și înalta tehnologie. Influențat de Biblie și de filozofiile orientale. Face apel la sintetizatoare, sonorități orientale, africane sau din folclorul european, interpretate prin voci calme și limpezi. Stilurile variază, însă scopul este unul singur; a oferi ascultătorului un sentiment cald și de destindere (Tangenne Dream, Vangelis, Brian Eno). Discografie selectivă: Tony Scott: „Music for Zen Meditation”; Ryuichi Sakamoto: „Neo Geo”.
NEW YORK HERALD TRIBUNE [nju: jork hérəld tríbju:n], cotidian american, fondat la New York, în 1835, de J.G. Bennett. De orientare republicană. În 1966 și-a încetat apariția.
NEW YORK TIMES [nju: jork taimz] (The ~), cotidian din S.U.A., de orientare moderat-conservatoare. Fondat la New York, în 1851, de Henry J. Raymond, George Jones și Edward B. Wesley. Este unul dintre primele patru ziare mai importante din S.U.A., cu ediții și peste hotare.
NGUGI [ŋgú:gi], Wa Thing’o (James) (n. 1938), scriitor kenyan. Adept al luptei anticoloniale. Admirator a tradițiilor și mitologiei Africii Orientale, susține continuitatea culturală kikuyu în romanele sale, nuvele și eseurile sale („Un bob de grâu”, „Petale de sânge”, „Diavolul pe cruce”, „împotriva neoclonialismului”).
NICA, Antim (numele de botez Alexandru) (1908-1994, n. Bogzești-Orhei), prelat român. Prof. la facultățile de teologie din Chișinău și București. Episcop al Dunării de Jos (1973-1975), apoi arhiepiscop al Tomisului și Dunării de Jos (din 1975). Lucrări: „Misionarismul creștin între mahomedani în orientul Apropiat”, „Ortodoxia în Siria și la Locurile Sfinte”.
NICEFOR (NIKEPHOROS), numele a trei împărați bizantini. Mai importanți: N. I Logotetul (802-811). Urcat pe tron în urma unei revolte care a înlăturat-o pe Irina. A luptat împotriva arabilor, dar a fost înfrânt de Hārūn ar-Rașid și i s-a impus o pace umilitoare (806). Ucis în lupta împotriva bulgarilor conduși de Krum. 2. N. II Focas (963-969). Unul dintre cei mai de seamă împărați militari din istoria Bizanțului. Fiul generalului Bardas Focas, i-a succedat acestuia la comanda forțelor bizantine din orient (954-955), în rândurile cărora a introdus un riguros spirit de disciplină. Înainte de a dobândi tronul, a fost general al împăraților Constantin VII și Roman II. A cucerit de la arabi Creta (961), N Siriei și Cilicia (964-966), Antiohia și Alepul (969). Asasinat de conjurația condusă de Ioan Tzimiskes și soția sa, Teofano.
NICOLAE (NIKOLAI), numele a doi împărați ruși din dinastia Romanov: N. I (1825-1855). Fiul lui Pavel I. Domnie caracterizată prin întărirea autocrației în Rusia. A înăbușit în sânge răscoala decembriștilor (1825), răscoala din Polonia (1830-1831) și a participat la înăbușirea revoluțiilor de la 1848-1849 din Ungaria, Transilvania și Țara Românească, din care cauză a fost denumit „Jandarmul Europei”; de asemenea, a lichidat elemente de autonomie limitată în conducerea Basarabiei (1828). Politica sa externă s-a caracterizat prin revenirea la principiile Sfintei Alianțe și prin extinderea influenței Rusiei în orient (războaiele din Caucaz, 1817-1864, ruso-persan, 1826-1828 și ruso-turc, 1828-1829). În timpul său a început Războiul Crimeii (1853-1856). N. II (1894-1917). Fiul lui Aleksandru III. A dus o politică internă de menținere a sistemului autocratic,, opunându-se oricăror tentative de reformă; pe plan extern a promovat un sistem de alianțe cu puterile occidentale în vederea expansiunii în Extremul orient, unde ocupă Manciuria (1900). În confruntarea cu Japonia (1904-1905) a suferit o gravă înfrângere. S-a alăturat (1907) Antantei, cu care a participat la primul război mondial. Constrâns să abdice, este arestat la domiciliu (mart. 1917) și deportat la Ekaterinburg, unde va fi asasinat împreună cu întreaga familie (17 iul. 1918). Sanctificat, împreună cu cinci membri ai familiei sale, de către Biserica Rusă.
NICULIȚEL 1. Podișul ~, asociere de culmi deluroase și platouri în N Dobrogei, cu orientare NV-SE, delimitate la V și S de râul Taița, la E de Telița și al N de Dunăre. Reprezintă un rest din masivul hercinic nord-dobrogean, fiind un podiș de eroziune, sculptat în depozite triasice, străbătute de diabaze și porfire. Face trecerea între M-ții Măcin și Dealurile Tulcei. Alt. max.: 411 m (Dealul Izvoare). Viticultură. În partea centrală a Pod. N. se află rezervația forestieră Valea Fagilor (154,2 ha), cu exemplare impunătoare de Fagus orientalis. 2. Com. în jud. Tulcea, situată în ENE podișului cu același nume, la poalele dealului Sarica, în zona de izvor a râului Telița; 5.099 loc. (2000). Expl. forestiere și de calcar. Important centru viticol și de vinificație. Pomicultură. Pe teritoriul satului N. au fost descoperite vestigii geto-dacice (ceramică) din sec. 4-3 î. Hr. și 1 d. Hr. și vestigii romane (altar ridicat lui Iupiter Dolichenus, o stelă funerară, ceramică romană, ruinele unui apeduct și ale unor edificii etc.). În jurul com. N. au fost identificate urmele unui val de pământ (27 km lungime), datat ipotetic în sec. 8. În 1971, au fost descoperite ruinele unei bazilici creștine (sfârșitul sec. 4), cu trei nave și o absidă semicirculară. În altar a fost găsită o criptă, ce adăpostește moaștele martirilor Zotikos, Attalos, Kanasis și Philippos, persecutați în anii 369-372 de regele vizigot Atanaric. În Evul Mediu, com. N. s-a numit Mănăstriște. În arealul com. N. se află biserica Sf. Atanasie (sec. 13, cu transformări din sec. 19 și repictată în 1990), mănăstirea Cocoș (de călugări), ctitorie din 1833 a monahilor Visarion, Gherontie și Isaia, cu biserica Pogorârea Duhului Sfânt, construită în anii 1910-1913 pe locul uneia din 1853 (aici se află moaștele celor patru martiri creștini), precum și mănăstirea Saon (de maici), ctitorie călugărească din 1846, cu o biserică veche (1881) și o biserică nouă (Înălțarea Domnului, 1912).
NÖLDEKE, Theodor (1836-1930), orientalist german. Prof. univ. la Kiel și Strasbourg. Studii privind limbile semitice și istoria islamului („Istoria Coranului”, „Istoria perșilor și arabilor în epoca sasanidă”, „Viața lui Mahomed”, „Gramatica limbii neosiriene”).
*platán m. (lat. plátanus, de unde, pe cale populară, s´a făcut páltin). Un mare copac din familia plataneelor. – Platanu ajunge pînă la o înălțime de 30 de metri. Are trunchĭu drept regular și nud în mare parte, acoperit de o scoarță verzuĭe care se dezlipește în formă de plăcĭ. Lemnu luĭ e întrebuințat la încălzit și rar în industrie, din cauză că crapă cu timpu. Specia plátanus occidentalis e originară din America de Nord și e cultivată în Eŭropa pentru ornament. Specia plátanus orientális se întinde pin [!] pădurĭ din Italia pînă în Himalaya și se cultivă și pin grădinĭ. Pe amîndoŭă speciile le consideră uniĭ botaniștĭ ca varietățĭ de plátanus vulgáris.
NOUA CRITICĂ 1. Orientare în critica anglo-americană interbelică („New Criticism”) caracterizată printr-o mare atenție acordată analizei de text („close reading”), îndeosebi sub raport semantic. Reprezentanți: I.A. Richards, T.S. Eliot, W. Empston, Y. Winters ș.a. 2. Mișcare din literatura franceză de după al doilea război mondial („Nouvelle critique”), orientată spre valorizarea literaturii ca fapt de limbaj și și de comunicare, spre abordarea ei structurală, semiotică, fenomenologică, tematică, sociologică etc. Reprezentanți: M. Foucault, R. Barthes, J. Derrida, Tv. Todorov, J. Kristeva, Ph. Sollers, G. Genette, G. Poulet, J.-P. Richard ș.a. A fost contestată de susținătorii criticii universitare, lansoniene (R. Picard).
NOUVEL [nuvél], Jean (n. 1945), arhitect și designer francez. Lucrări de orientare avangardistă, dar păstrând elemente tradiționale (Institutul Lumii Arabe, Teatrul Operei din Paris, Galeriile Lafayette din Berlin).
NOVOSIBIRSK 1. Arhipelag aparținând Federației Ruse, situat între M. Laptev (la V) și M. Siberiei Orientale (la E); 38 mii km2. Cuprinde trei grupuri de insule: Liahovskie (în S), Novosibirsk (în centru, cu insulele: Kotelnîi, Novaia Sibir, Belkovski ș.a.) și De Longa (în NE). Alt. max.: 374 m (în ins. Kotelnîi). Climă arctică. Vegetație de tundră. Faună polară (vulpi albe ș.a.). Stație științifică de cercetări (din 1927). 2. Oraș în Federația Rusă, port pe Obi; 1,4 mil. loc. (1995). Nod de comunicații. Metrou. Hidrocentrală. Siderurgie și metalurgia cositorului; constr. de mașini-unelte, de utilaj minier, prese hidraulice și mașini agricole; ind. chimică, textilă, alim., a pielăriei și încălțămintei. Centru cultural și științific. Universitate (1959). Muzee. Teatre. Fundat în 1893 cu numele Gusevska. Între 1903 și 1925, s-a numit Novonikolaevsk.
NYROP [nürob] 1. Martin N. (1849-1921), arhitect danez. Prof. univ. la Copenhaga. Lucrări de orientare secesionistă, în care a valorificat formele tradiționale ale arhitecturii daneze (Primăria din Copenhaga, cu o campanilă de 102 m, capodopera sa). 2. Kristoffer N. (1858-1931), lingvist și filolog danez. Văr cu N. (1). Prof. univ. la Copenhaga. Specialist în romanistică („Gramatica istorică a limbii franceze”) și lingvistică generală („Lingvistica și istoria moravurilor”). M. de onoare al Acad. Române (1926).
ÖMER, Seyfeddῑn (1884-1920), scriitor turc. Reprezentant important al curentului literar „Millî edebiyat”, de orientare națională, care punea accent pe valorificarea surselor populare, folosirea limbii vorbite, pitorescul local, inspirația socială. Maestru al schiței și povestirii scurte în care acordă o importanță deosebită oralității stilului și dialogului, anecdoticii („Templul secret”, „Primul fir de păr alb”, „Tocuri înalte”, „Bomba” – capodopera sa). Romanul de inspirație folclorică „Haiducul singuratic” consacră în proza turcă tema haiduciei.
OMU 1. Cel mai înalt vârf din masivul Bucegi (Carpații Meridionali); alt.: 2505 m. Alcătuit din gresii și conglomerate. Cabană turistică și stație meteorologică de altitudine. Important obiectiv turistic către care converg mai multe trasee marcate. 2. Cel mai înalt vârf din M-ții Suhard (Carpații Orientali); alt.: 1.932 m.
* neoplatonízm n. O doctrină filosofică care s’a format în Alexandria (sec. III și IV după Hristos) și care amestecă oarecare ideĭ mistice ale Orientuluĭ cu ale luĭ Platone. (Principaliĭ eĭ reprezentanțĭ aŭ fost Plotin, Porfiriŭ și Iamblih).
ONU, Liviu (1917-2002, n. Lipova), filolog român. Prof. univ. la București. Contribuții în domeniul filologiei („Introducere în filologie. Orientări în tehnica cercetării științifice a limbii române”, în colab.; „Critica textuală și editarea literaturii vechi. Cu aplicații la cronicarii moldoveni”) și al istoriei limbii române literare („Istoria limbii române literare, de la origini până la începutul sec. al XIX-lea”, vol. I, în colab.). Ediții ale operelor cronicarilor moldoveni Gr. Ureche și Miron Costin.
OOSTENDE [óstendə] (OSTENDE [ostäd]), oraș în NV Belgiei, situat la gura canalului Gent-Brugge, la 110 km NV de Bruxelles, port la Marea Nordului; 68,1 mii loc. (1997). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. de constr. navale, chimică, alim. Pescuit. Ostreicultură. Stațiune balneară celebră. Muzeu de artă. Biserica Capucinilor (1620). Cazinou. Este legat prin feribot cu Dover din Marea Britanie. Cunoscut din sec. 9, a fost declarat oraș în 1267. Comerțul cu pește a dus la dezvoltarea portului (după 1446). Sediu al Companiei Imperiale și Regale a Indiilor Orientale, a deținut în sec. 18 monopolul comerțului cu India și Africa. După Congresul de la Viena (1814-1815) a intrat în componența Regatului Țărilor de Jos. Din 1830, în componența Belgiei.
OPÉRĂ (‹ lat., fr. 3 it.) s. f. I. 1. Acțiune, lucrare, faptă. ♦ Rezultatul unei acțiuni orientate spre un anumit scop. 2. Lucrare (originală) literar-artistică, științifică etc. ♦ (La sg.) Totalitatea lucrărilor unui scriitor, ale unui pictor etc. II 1. Compoziție muzicală pentru soliști, cor și orchestră, cu o acțiune scenic-dramatică, creată pe baza unui libret și destinată a fi reprezentată pe scenă. A fost creată în Italia; la Florența, a avut loc, la 1600, reprezentarea o. „Euridice” pe muzică de J. Peri, text de O. Rinuccini. S-a extins apoi în Europa, în special în țările germanice. Printre cei mai importanți creatori de o. se numără: Monteverdi, Händel, Glick, Mozart, Donizzeti, Bellini, Verdi, Puccini, Gounod, Weber, R. Wagner, R. Strauss, Rossini, Bizet, Musorgski. În România au compus o. G. Enescu, S. Drăgoi, I.D. Dumitrescu, P. Constantinescu, M. Negrea ș.a. ◊ Operă concert = o. sub formă de concert. O. bufă = operă cu acțiune comică. O. seria sau o. mare = operă cu acțiune tragică. 2. Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziții.
OPPERT, Jules (1825-1905), filolog francez de origine germană. Stabilit în Franța (1847). Prof. la Collège de France. Orientalist, considerat fondatorul asiriologiei. Lucrări privind scrierea cuneiformă. Autor al unei gramatici asiriene și al unor cărți de istorie a civilizației asiro-babiloniene („Elemente ale gramaticii asiriene”, „Babilon și babilonieni”, „Studii sumeriene”).
ORHEIU(L) VECHI, important sit arheologic în Rep. Moldova, situat pe malul drept al râului Răut, pe terit. localității Trebujeni. Ruinele orașului medieval Orhei (sec. 15-16), a cărui vatră s-a mutat în sec. 16 pe locul Orheiului actual, și ale târgului Movilova/Peștere (sec. 17); șanțuri cu val de pământ și palisadă, citadelă de piatră incluzând „palatul pârcălabului”, două biserici. Importante vestigii arheologice începând cu paleoliticul și până în epoca Hoardei de Aur, când a ființat aici (până în 1369) un oraș oriental (moschee, bazar, ateliere meșteșugărești, trei băi publice, mausolee) identificat cu „Orașul Nou” (Yangi Șehr/Șehr al-djedid), atestat de emisiuni monetare de argint și cupru datate în perioada 1363-1369.
ORIENTÁRE (‹ orienta) s. f. 1. Acțiunea de a (se) orienta; p. ext. direcție, sens. ♦ Fig. Tendință, înclinare; convingere, concepție. ◊ O. profesională = dirijarea indivizilor în alegerea acelei profesii pe care vor fi capabili s-o exercite și care le va oferi satisfacție, ținând cont, în repartizarea alegerilor, și de nevoile profesionale ale colectivității. O. p. se bazează pe teste privind aptitudinile intelectuale, gradul de inteligență și caracterul individului; pornind de la aceste date sunt analizate funcțiile pe care individul le poate îndeplini: de conducere, previziune, coordonare, control sau organizare, și sectorul unde le poate exercita: comercial, administrativ, financiar, tehnic, social etc. O. p. este indispensabilă mai ales când are loc o schimbare de profesie la adulți. Primul serviciu de o. p. a fost creat la Boston, în 1908; în 1909, în Anglia, s-au constituit oficii de selecție. În România a existat o intensă propagandă pentru problemele o. p. între 1920 și 1925, în 1927 înființându-se o Comisie de orientare și selecție profesională condusă de C. Rădulescu-Motru și dependentă de Ministerul Muncii. ◊ O. școlară = intervenția de dirijare a elevilor în alegerea domeniilor și formelor de învățământ potrivite cu aptitudinile și dorințele lor, în scopul de a le dezvolta toate posibilitățile la maximum. 2. (PSIH.) Mecanism fundamental al atenției, constând în capacitatea unui individ de a se situa în timp și spațiu.
ORIZABA [orisába] 1. Vulcan activ în Sierra Madre Oriental, cel mai înalt vârf din Mexic (5.700 m), alcătuit din andezite și bazalte. Acoperit cu păduri până la 4.000 m alt. și cu pășuni alpine (4.000-4.500 m). La peste 4.500 m alt. sunt zăpezi persistente. Erupții: 1545, 1566, 1630, 1687, 1870, 1941. Escaladat pentru prima dată de F. Reynolds și H. Maynard, în 1848. Parcul natural Pico de O., extins pe 19,7 mii ha, a fost întemeiat în 1936. Vulcanul O. este cunoscut și sub denumirea de Citlaltépetl (citlalin „oraș” și tepetl „munte”). 2. Oraș în Mexic, (Veracruz) situat la poalele de SE ale vulcanului omonim, la 1.220 – 1.228 m alt., pe Río Blanco; 118,5 mii loc. (2000). Ind. de prelucr. a bumbacului și tutunului, a hârtiei, cimentului și alim. (zahăr, bere, lichior). Plantații de arbori de cafea. Stațiune climaterică. Turism. Biserica Santa Gertrude (sec. 17), Localitatea, populată de azteci (1457), a fost ocupată de spanioli în sec. 16 și declarată oraș în 1774. Distrusă în mare parte de cutremurul din 1973.
ORONTES (ar.: NAHR AI-ᾹȘῙ; tc. ASI NEHRI), fluviu în orientul apropiat (Siria, Liban, Turcia); 571 km. Izv. din m-ții Antiliban (valea Bekaa), trece prin orașele Homs și Hama și se varsă în m. Mediterană, la Samandaği (Turcia).
ORTODÓX, -Ă (‹ ngr., lat., fr.; {s} orto- + gr. doxa „gândire”) adj. 1. Care ține de Biserica creștină răsăriteană, care este conform cu doctrina acestei biserici. ♦ (Substantivat) Persoană de religie creștină răsăriteană. 2. Conform cu o concepție, cu o doctrină, cu dogma unei religii. ♦ (Despre persoane) Care urmează cu fermitate, cu fidelitate (sau dogmatic) o doctrină, o concepție etc. și nu se abate de la aceasta. 3. Biserica ortodoxă = biserică creștină din orient, care s-a despărțit de cea de la Roma după Marea schismă din 1054. Cele mai vechi biserici ortodoxe au luat ființă în patriarhatele orientale ale Imp. Roman (Antiohia, Alexandria, Ierusalim și Constantinopol). Bisericile ortodoxe sunt autocefale și corespund, în general, unei țări. Un loc important în lumea ortodoxă îl ocupă viața monastică.
PAHLAVI, dinastie de suverani ai Iranului: 1. Mohammad Reza Khan P., șah al Persiei (1925-1941), fondatorul dinastiei Pahlavi. Prim-min. (1923-1925). În fruntea Brigăzii căzăcești pe care o comanda, a dat o lovitură de stat (febr. 1921), răsturnând dinastia Kajarilor. Între 1921 și 1925 a oscilat între republică și monarhie, optând pentru ultima soluție sub influența directă a clerului. Printr-o conducere energică, a pus bazele statului modern, promovând, cu sprijin german, o serie de reforme în economie, învățământ și în organizarea armatei. A schimbat numele țării din Persia în Iran (1935). Silit să abdice, în urma intrării trupelor anglo-sovietice, datorită orientării sale progermane, a emigrat în Africa de Sud. Mohammad Reza Aryamehr P., sahinșah al Iranului (1941-1979), încoronat în 1967. Fiul lui P. (1). Între 1951 și 1953 a intrat în divergență cu politica primului ministru M. Mosaddeq. Grație resurselor petroliere și a unei politici reformatoare (industrializare forțată, reformă agrară, modernizarea și înzestrarea armatei, laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei etc.), bazată pe sprijinul S.U.A., țara cunoaște un avânt economic și o apropiere de valorile civilizației occidentale. Nehotărâtă în fața reacției adverse a clerului tradiționalist șiit, condus de ayatollahul Rūhollāh Khomeini, și în urma onor mari mișcări populare de protest. este constrâns să părăsească (ian. 1979) Iranul (proclamat republică islamică în apr. 1979). A murit (1980) în exil.
PALEOMAGNETÍSM (‹ fr.) s. n. 1. Orientare a unor particule cu proprietăți magnetice existente în diverse roci, care pune în evidență orientarea câmpului magnetic terestru din timpul formării lor. În cazul rocilor eruptive, în procesul de răcire a lavei, mineralele magnetizabile (de ex. magnetitul) au cristalizat într-o poziție determinată de liniile de forță ale câmpului magnetic terestru (magnetism termoremanent). În cazul unor roci sedimentare, care conțin oxizi de fier, particulele respective au luat această orientare în timpul depunerii lor (magnetism detritic remanent). Diferențele dintre magnetismul actual și p. sunt determinate, pe de o parte, de migrația și inversarea polilor magnetici în decursul timpului și, pe de alta, de deriva blocurilor continentale. 2. Disciplină care studiază acest fenomen punând în evidență evoluția câmpului geomagnetic.
PALL, Francisc (1911-1992, n. Carei), istoric român. Medievist. Prof. univ. la Cluj. Membru al școlilor române din Roma și Paris. Contribuții la istoria cruciadei târzii, a ordinelor călugărești catolice în spațiul românesc și la istoria românilor din Transilvania în sec. 13-15 și în vremea unirii cu Roma. Opera sa se caracterizează prin critica riguroasă a izvoarelor și prin siguranța reconstituirii proceselor istorice („Les croisades en orient au bas Moyen Age”, „Românii din părțile sătmărene [Ținutul Medieș] în lumina unor documente din 1377”, „Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma. 1745-1768”).
PALLADIOS (c. 363-c. 431), teolog grec. Reprezentant important al monahismului oriental. Călugăr în Egipt și Palestina; episcop al orașului Helenopolis (Bitinia). Autorul unei istorii despre începuturile vieții monahale („Historia Lausiaca”) și al unei scrieri apologetice („Despre viața Sfântului Ioan Hrisostom”).
PALMERSTON [pá:məstən], Henry John Temple, viconte (1784-1865), om politic britanic. Membru al partidului tory (din 1807), iar idn 1830 al partidului whig; prim-min. (1855-1858, 1859-1865). Promotor al intereselor coloniale britanice (mai ales al expansiunii în China); ostil Franței și mai ales Rusiei. În „problema orientală”, adept al menținerii integrității Imp. Otoman.
PANN, Anton (pe numele adevărat Pantoleon-Petroveanu Antonie) (c. 1796-1854, n. Sliven, Bulgaria), scriitor, folclorist și compozitor român. Cântăreț de biserică, paracliser, defteriu, profesor de psaltichie la Școala de cântăreți bisericești și la Seminarul Central din București. Povestiri și snoave în versuri, prelucrând în mod original motive folclorice românești, orientale și balcanice („Hristoitia au Școala moralului”, „Noul Erotocrit”, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, „Fabule și istorioare”, „O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu”). Literatură paremiologică („Culegere de proverburi sau Povestea vorbii”). Cultivând un lexic pitoresc, în care a îmbinat, într-o sinteză inedită și bogată în sugestii, neologisme, arhaisme sau termeni argotici urbani, P. a contribuit prin opera sa la dezvoltarea limbii literare românești. A cules, notat și publicat cântece populare, melodii lăutărești, editând cântecele fără acompaniament. Interesat, în primul rând, de folclorul orășenesc, cântece caracterizate prin bogăția ornamentală, varietatea ritmurilor și a modurilor populare. Lucrări ce reprezintă o oglindă a muzicii orășenești a epocii („Versuri musicești”, „Poezii deosebite sau Cântece de lume”, „Spitalul amorului sau Căutătorul dorului...”) cuprinzând melodii în notație psaltică, pe texte în limba română. Creație originală (muzică corală, psaltică etc.). Intensă activitate de editor; a pus bazele unei tipografii de muzică psaltică și a tipărit repertoriul tradițional de strană. Lucrări didactice („Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau gramatică metodică”, „Mica gramatică musicală teoretică și practică”).
PARENT [parẽ], Claude (n. 1923), arhitect francez. Lucrări de orientare funcționalistă, într-o plastică originală și variată (Pavilionul persan din Cetatea universitară, Paris; centrul parohial Sainte-Bernadette din Nevers, numeroase locuințe la Paris, Cannes și Marly, Pavilionul Franței la a 35-a Bienală de la Veneția). Lucrări teoretice („Arhitectul, bufonul social”).
PARIBENI, Roberto (1876-1956), arheolog și istoric italian. Prof. univ. la Milano. Director general (1928-1933) al Antichităților și Artelor Frumoase; director (din 1934) al Institutului de Arheologie și Istoria Artelor. Cercetări arheologice în Muntenegru, Eritreea, Egipt, Asia Mică ș.a. Lucrări: „Arhitectura orientului antic”, „Italia imperială de la Octavian la Teodosiu”, „Optimus Princeps”, „Imperiul Roman”, „Cercetare asupra locului anticului Adulis”. M. de onoare al Acad. Române (1926).
PARTON [pártn], Dolly Rebecca (n. 1946), cântăreață americană de country. Voce pură, de mare vibrație. Duete cu Porter Wagoner, apoi succese solo („Mule Skinner Blues”, „Jolene”). Orientare spre pop-rock și muzică de varietăți. A scris peste 3.000 de cântece și a realizat peste 50 de albume. În 1986 înființează parcul de distracții Dollywood. Activitate cinematografică („De la 9 la 5”).
PAS2 (‹ germ., fr.) s. n. 1. (GEOGR.) Loc mai coborât, care permite trecerea peste o culme muntoasă sau deluroasă, frecvent situat chiar pe cumpăna apelor. Printre p., care din vechi timpuri au fost străbătute dec drumuri, care făceau legătura între ținuturile românești situate de-o parte și de alta a m-ților Carpați se numără: în Carpații Orientali, p. Prislop (1.416 m alt.), Șetref, Mestecăniș, Tihuța, Oituz, Predeal; în culoarul Rucăr-Bran, p. Giuvala (1.240 m alt.); în Carpații Meridionali, p. Vâlcan (1.621 m alt.); între culoarul Bistrei și depr. Hațeg, Poarta de Fier a Transilvaniei; în culoarul Tmiș-Cerna p. Domașnea. 2. (NAV.) Șenal navigabil.
PASCIN [pasẽ], Jules (pe numele adevărat Julius Pincas) (1885-1930), pictor și desenator bulgar. A lucrat în Germania, Franța și S.U.A. (1914-1920), unde s-a naturalizat; din 1920 se reîntoarce la Paris, unde duce o viață boemă, alături de M. Chagall, A. Modigliani și C. Soutine. Picturi cu subiecte biblice, reprezentând scene mărețe, de un orientalism comic, sau figuri feminine de un erotism perfid („Frumoasele nopții”, „Micuțe balerine”, „Nuduri”). Ilustrație de carte (Heine, MacOrlan, P. Morand). S-a sinucis.
PASIFLÓRĂ (‹ fr., lat.) s. f. Gen de plantă din familia pasifloraceelor, cu flori mari, strălucitoare (Passiflora). Există c. 300 specii de p. răspândite în America de Sud, Asia, Africa Orientală și Oceania. Folosite în industria farmaceutică la producerea pasifloralului. În România se cultivă ca plantă decorativă Passiflora caerulea, numită și ceasornic sau floarea pasiunii, originară din America de Sud, cu petale albe-verzui, dublate de o coroniță de radii filiforme la bază purpurii și la vârf albastre, cu pistilul și staminele mari, divergente.
PÁȘTU (PÚȘTU, PᾹSTO, PASHTU) (‹ fr. {i}) subt. Limbă indo-europeană din grupul iranian oriental vorbită în Afghanistan (una dintre limbile oficiale, din 1936) și NV Pakistanului. Alfabet arab.
PAULOVNIA subst. Arbore din familia scrofulariaceelor, de c. 15 m înălțime, cu frunze mari, cordat-ovate, flori mov mari, grupate în panicule terminale erecte (Paulownia termentosa). Înflorește primăvara, înainte de înfrunzire. Originar din Extremul orient (China, Japonia); în România introdus ca arbore ornamental în parcuri și pe alei.
PĂTRĂȘCANU 1. Dimitrie D.P. (1872-1937m n. Tomești, jud. Iași), prozator român. Proză umoristică („Înzăpeziții”, „Un prânz de gală”) cu accente satirice la adresa moravurilor politice („Ce cere publicul de la un deputat”). 2. Lucrețiu P. (1900-1954, n. Bacău), avocat, om politic și teoretician social-politic român. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Membru al P.C.R. (din 1921). Membru al C.C. al P.C.R. (1945-1948) și al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. (1946-1948). Ministru secretar de stat (aug.-sept. 1944) și ministru al Justiției (nov. 1944-febr. 1948). Participă, alături de E. Bodnăraș, din partea P.C.R. la consfătuirea conspirativă (13/14 iun. 1944) a reprezentanților Palatului Regal și armatei privind stabilirea măsurilor și acțiunilor, în vederea desprinderii României de Reich și a răsturnării regimului Antonescu. Șeful delegației române, care a mers la Moscova (29 aug. 1944) pentru încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și unul dintre semnatarii Convenției de armistițiu (12 sept. 1944). În numele și din însărcinarea guvernului, în calitate de ministru al Justiției prezintă Regelui două scrisori, în care „din rațiuni de stat” îi cere respingerea cererii de amnistie a condamnării la moarte a celor patru din procesul mareșalului Ion Antonescu (6-17 iun. 1946), și acceptarea comutării în muncă silnică pe viață a pedepsei cu moartea pentru alți trei acuzați din același proces. Membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris (29 iul.-15 oct. 1946) și unul dintre semnatarii Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate (Paris,, 10 febr. 1947). Destituit din funcția de ministru al Justiției (24 febr. 1948), arestat (28 apr. 1948), împreună cu soția sa, din dispoziția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (care vedea în P. un primejdios rival la funcția supremă în partid), anchetat, inițial, de o Comisie de partid, apoi de către Serviciul Secret de Informații și, în cele din urmă de Securitate, judecat (6-13 apr. 1954) pe baza unor acuzații false, precum: sabotarea drumului României spre comunism, șovinism, protejarea liderilor partidelor de opoziție, colaborator al Poliției și informator al Siguranței, întreținerea de legături cu agențiile occidentale de spionaj etc., condamnat la moarte și executat (16/17 apr. 1954). Reabilitat în 1968. Scrierile sale conțin reflecții marxiste asupra problemelor politice, economice și sociale românești, a căror rezolvare o vedea prin lupta revoluționară, precedată însă de temeinice studii științifice („Un veac de frământări sociale, 1821-1907”, „Probleme de bază ale României”, „Sub trei dictaturi”, „Curente și tendințe în filozofia românească”). 3. Elena P.-Veakis (1914-1985, n. Cernăuți), arhitectă și decoratoare română. Soția lui P. (2). Prof. univ. la București. Lucrări de orientare funcționalistă (Parcul Herăstrău, Casa Pleșoianu din Câmpina; interioare de case în București). Scenografii la spectacole reprezentative („Strigoii”, „Hedda Gabler”, „Ifigenia în Taurida”, „Omul cel bun din Sîciuan”, „Asta-i ciudat”). A făcut parte din grupul care a înființat Teatrul Țăndărică, pe care l-a condus între 1945 și 1948.
CRÍTICĂ, critici, s. f. III. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ♦ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.
PEDAGOGÍE (‹ fr.; {s} gr. pais, paidos „copil” + agoge „conducere”) s. f. Știința și arta educației. Conține principiile și metodele de formare a personalității și de dezvoltare a lor în conformitate cu idealuri etice și culturale ale epocii istorice în care sunt aplicate. Grecia antică a elaborat idealul unui echilibru perfect între fizic și moral. Romanii au insistat asupra austerității și respectării valorilor morale și religioase tradiționale în cadrul familiei. Creștinismul considera preponderent scopul religios în raport cu interesele cotidiene. Renașterea s-a întors la idealul clasic al formării omului complet. Reforma a afirmat necesitatea libertății conștiinței religioase. P. modernă s-a bazat pe principiul că educația trebuie să se conformeze procesului de autoformare a subiectului în strânsă legătură cu legile firești ale naturii; a exaltat idealurile patriotice. În sec. 17-19, Comenius, J.J. Rousseau, J.H. Pestalozzi, J.F. Herbart ș.a. au contribuit la fundamentarea p. moderne și a didacticii ca disciplină de sine stătătoare. În România, principalii promotori ai p. moderne au fost S. Haret, G.G. Antonescu, Șt. Bârsănescu ș.a. Secolul 20 a consacrat necesitatea îmbinării în educație a idealismului cu pragmatismul în forme instituționalizate (grădinițe, școli de toate profilurile, universități ș.a.). Numeroși pedagogi au insistat pentru cuprinderea în instituțiile educaționale și a subiecților care au un handicap oarecare. ◊ P. cibernetică = disciplină pedagogică modernă care studiază principiile și legile modelului educativ cu metode cibernetice. ◊ P. socială = orientare în pedagogia contemporană (P. Natorp, P. Barth ș.a.), care consideră educația un proces de formare conștientă a omului în, prin și pentru societate; sin. sociologia educației. ◊ P. comparată = disciplină care se ocupă de studiul comparativ al sistemelor naționale de educație și învățământ. ◊ P. specială = ramură a pedagogiei care se ocupă de studiul psihopedagogic și cu instruirea deficienților senzoriali, intelectuali etc. Principalele ei subdiviziuni sunt: tiflopedagogia, surdopedagogia, oligofrenopedagogia și logopedia.
PENTAGRÁMĂ ({s} penta- + gr. gramma „rând”) s. f. 1. Denumire pentru notația muzicală care are cinci rânduri orizontale, paralele, pe care se scriu notele și pauzele muzicale. Este utilizată din sec. 15. 2. Stea în cinci colțuri, semn mistic în Vechiul orient, cu o simbolistică multiplă, exprimând împreunarea lucrurilor inegale; în Antichitate, a fost preluată de pitagoreici, a căror emblemă a devenit, servindu-le drept semn de recunoaștere și de integrare în grup; în superstițiile medievale, i se atribuiau funcții apotropaice.
PERCIAC, Vladimir (n. 1917, Vîborg, Federația Rusă), arhitect român. Lucrări de orientare funcționalistă, într-un stil modern (cartiere de vile și blocuri în Hunedoara, Roman, Piatra Neamț, Deva, Pitești, centralele telefonice din Sibiu și Roman, Centru sportiv Floreasca din București).
PETRA-BASACOPOL, Carmen (n. 1926, Sibiu), compozitoare română. Prof. univ. la București. Sensibilitate, diversificare stilistică a orientării post-enesciene. Creație simfonică („Țara de piatră”) și vocal-simfonică, concertantă, camerală, muzică vocală. Activitate muzicologică.
MÍSTICĂ s. f. 4. Totalitatea orientărilor și practicilor propagate de misticism sau de o doctrină mistică (1); p. ext. misticism. – Din fr. mystique.
PETRASSI, Goffredo (1904-2003), compozitor italian. Prof. la Roma, Salzburg și Tanglewood. În 1944 a pus bazele grupului „Musica Viva”, consacrat propagării repertoriului contemporan. Creație multiformă, de orientare predominant neoclasică, reunind spiritul trecutului cu tehnicile prezentului. A scris muzică de cameră și corală, orchestrală („8 concerte pentru orchestră”), balete („Portretul lui Don Quijote”), operă („Il Cordovano”). Alături de Dallapiccola, este compozitorul italian cel mai important al generației sale.
PETRESCU, Camil (1894-1957, n. București), scriitor și filozof român. Acad. (1948). A editat revistele „Săptămâna muncii intelectuale și artistice” (1924-1925) și „Cetatea literară” (1925-1926), teoretizând în paginile lor noocrația. Redactor-șef al „Revistei Fundațiilor Regale” (1940-1941, 1944-1947). Lirică de notație antirăzboinică („Ciclul morții”) sau de scrutare a esențelor („Trancedentalia”). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine și de analiză psihologice gândite ca „dosare de existențe omenești”, dezbătând condiția intelectualului nonconformist, într-o societate ostilă valorilor spirituale („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”). Vasta construcție narativă „Un om între oameni” se vrea o frescă a epocii de la 1848, însă romanul este tributar doctrinei „realismului socialist”. Drame de idei („Jocul ielelor”, „Danton”, „Suflete tari”, „Act venețian”), comedii („Mitică Popescu”), poemul eroicomic „Papuciada”, nuvele („Cei ce plătesc cu viața”, „Turnul de fildeș”). Eseuri („Teze și antiteze”, „Modalitatea estetică a teatrului”, „Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici”). Memorialistică („Note zilnice: 1927-1940”). Preocupările sale filozofice s-au concretizat, mai ales în lucrarea publicată postum, „Doctrina substanței”, în care substanțialismul sistemelor anterioare (Bergson-Husserl) este redefinit într-un nou sistem, orientat către „concret”, ca metodă de gândire, care permite cunoașterea adecvată a concretului dat, ca teoria culturii și a valorilor ei imanente. Alte lucrări de reflecție filozofică: „Teze și antiteze”, „Modalitatea estetic a teatrului”, „Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică”. Premiul Național (1939).
PIETROSU, numele mai multor vârfuri din Carpații Românești, dintre care cele mai cunoscute sunt: P. din m-ții Căliman (2.100 m), inclus în Parcul Național Călimani, P. din m-ții Rodnei (2.303 m), cel mai înalt din Carpații Orientali, cu stație meteorologică de altitudine și o rezervație complexă, înființată în 1932, extinsă pe 900 ha, inclusă de către UNESCO în rețeaua rezervației biosferei, în prezent făcând parte din Parcul Național al m-ților Rodnei, P. din m-ții Bistriței (1.791 m) și P. din m-ții Maramureșului (1.854 m).
PINANG (PENANG) [pénan] 1. Oraș în Malaysia, în NE insulei cu același nume (282 km2), port la str. Malacca, centrul ad-tiv al statului P.; 180,5 mii loc. (2000). Metalurgia cositorului, decorticarea orezului, uleiuri vegetale și produse textile. Centru comercial. Export de cauciuc, cositor, copra și ceai. Se mai numește și George Town. 2. (Pulau Pinang), stat în Malaysia, ocupând V pen. Malacca, și ins. omonimă; 1,03 mii km2; 1,3 mil. loc. (2000). Expl. și prelucr. minereurilor și cositorului. Cauciuc; orez, fructe tropicale. Cumpărat de Compania Britanică a Indiilor Orientale (1785) și cedat statului britanic (1786) a intrat în componența Federației Malaya (1957).
PIPÉR (‹ ngr.) s. m. 1. Plantă tropicală perenă din familia piperaceelor, originară din orientul Mijlociu și Extremul orient, cu tulpina lungă și subțire, târâtoare sau agățătoare (liană) și fructe mici, verzi la început care devin negre la maturitate și se folosesc drept condiment (Piper nigrum). ♦ Fig. Element înviorător; farmec, haz. 2. (Reg.) Ardei (planta sau fructul). 3. (BOT.) Piperul-lupului = tulichină. Piperul-bălții = plantă erbacee anuală din familia poligonacee, cu tulpina roșiatică, înaltă de 25-60 cm, frunze lanceolate cu o pată neagră pe fața superioară și flori verzi sau roșiatice grupate în spice false (Polygonum hydropiper). Răspândită în Europa și Asia, crește în locuri umede, mlăștinoase. Părțile aeriene cu frunze și flori au proprietăți hemostatice și diuretice. Se mai numește piperul-broaștei, troscot roșu, troscot piperat.
PIPOȘ, Petru (1859-1913, n. Alba Iulia), pedagog român de orientare herbartiană. Prof. la Preparandia din Arad. Manuale de specialitate („Metodica școalei poporale”).
PIRATERÍE (‹ fr.) s. f. Jaf, tâlhărie. (Dr.) Infracțiune care constă în jefuirea, prin acte de violență, în scopuri personale, săvârșită de către echipajul sau pasagerii unei nave, împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe acea navă ori împotriva altei nave, dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus nici unui stat. Întâlnită încă din Antichitate în bazinul mediteranean, a fost combătută cu putere de flotele militare ale orașelor grecești și de romani, în particular de Pompei care a luptat împotriva piraților iliri (67). În Evul Mediu a fost practicată de vikingi în Atlantic și de sarazini în Mediterana, care au creat structuri administrative și autonome proprii. P. a căpătat un nou impuls prin descoperirea „Lumii Noi” și a transporturilor de aur și mirodenii de aici către metropolele coloniale (pirații din M. Caraibilor și Oc. Indian). Măsuri drastice împotriva p. (corsarilor) au fost luate după Congresul de la Utrecht (1713-1715). În timpurile moderne a supraviețuit în unele zone ale orientului (Malaezia, Arhipelagul Indonezian și Marea Chinei de Est) și de-a lungul rutelor de trafic dintre cele două continente americane. ♦ P. aeriană = infracțiune care constă în acte de violență și de amenințare asupra echipajului unui avion (și a pasagerilor) săvârșite de o persoană sau un grup de persoane înarmate, în scopul schimbării rutei avionului.
PIRENNE [pirén] 1. Henri P. (1862-1935), istoric belgian. Prof. univ. la Liège și Gand. Specialist în istoria Evului Mediu. S-a făcut cunoscut, îndeosebi. prin lucrări de istorie economică și socială („Istoria Belgiei”, „Orașele în Evul Mediu”, „Mahomed și Carol cel Mare”, „Istoria Europei de la migrații la sec. 16”). M. de onoare al Acad. Române (1924). 2. Jacques P. (1891-1972), istoric belgian. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la Bruxelles și Geneva. Specialist în istoria orientului antic („Istoria instituțiilor și dreptul privat în vechiul Egipt”, „Civilizația sumeriană”). Lucrări de sinteză („Marile curente în istoria universală”, „Istoria Europei de la 1500 la 1955”).
*prefectúră f., pl. ĭ (lat. praefectura). Numele maĭ multor funcțiunĭ la vechiĭ Romanĭ. Numele marilor diviziunĭ stabilite de Constantin în imperiu roman: prefectura Italiiĭ, Galiilor [!], Orientuluĭ, Iliriiĭ. Azĭ, funcțiune de prefect: a obținea [!] o prefectură. Casa în care e bĭurou oficial al prefectuluĭ și al subalternilor luĭ: mă duc la prefectură.
PISO, Ion (n. 1926, București), tenor român. Prim-tenor la operele din Cluj și București. Carieră internațională (Moscova, New York ș.a.) în opere de Donizetti, Verdi („Rigoletto”, „Traviata”, „Trubadurul”), Puccini („Tosca”, „Madam Butterfly”) sau din sec. XX (Britten). Turnee în Europa, orientul Mijlociu și Statele Unite. Activitate de muzică de cameră. Filme muzicale („Povestirile lui Hoffmann”, „Madam Butterfly”).
PISTARINO, Geo (1917-2008), istoric italian. Prof. univ. la Genova. Fondator și director (până în 1989) al Institutului de Medievistică, în cadrul căruia a format o importantă școală de specialiști în domeniul paleografiei latine. Inițiator al unor ediții de documente medievale, multe dintre ele privind istoria Mării Negre și a Mediteranei Orientale („Chilia genovezilor la gurile Dunării”, „Genovezii orientului”). M. de onoare al Acad. Române (1992).
PIT BULL TERRIER (‹ engl.) subst. Rasă de câine creată prin încrucișări succesive ale buldogului cu diverși terrieri și, prin selecție (realizată îndeosebi în S.U.A.), orientată predominat spre obținerea de câini de luptă (realizate în Marea Britanie). Este înrudit cu bull-terrierul și cu staffordshire terrierul englez și cu cel american (amstaff). Scund și îndesat, cu musculatură puternică, este foarte rezistent, cu maxilare puternice, ochi rotunzi, depărtați unul de celălalt; înalt de 43-48 cm, cu greutate de 14-27 kg. Blana este scurtă, aspră, lucioasă, de diferite culori. Fiind considerată o rasă agresivă, periculoasă (deși acest comportament nu este înnăscut, ci se datorează unei educații necorespunzătoare), în majoritatea țărilor europene (inclusiv România), există restricții legate de deținerea lor și de reproducere. Tot din acest motiv, rasa nu a fost omologată în Europa.
PIZZETTI [pittsétti], Ildebrando (1880-1968), compozitor italian. Alături de Malipiero și Casella, constituie „triada anilor 1880”, care a militat pentru renașterea unei muzici naționale italiene. Orientat către teatrul muzical („Fedra”, „Crimă în catedrală”) și muzica de scenă („La nave”); creație de un lirism sincer, îmbinat cu o orchestrație de derivație veristă. Producție instrumentală și muzică de cameră definite de apropierea de diatonism și modalism. Activitate pedagogică, de critic, dirijor și muzicolog.
PLESSIS, Izak David du (1900-1981), poet sud-african de limbă afrikaans. Versuri de inspirație populară și socială („Balada”, „Pământul strămoșilor noștri”), orientală („Cântecul lui Ali”, „Fesul strălucitor”), gnomică („Catrene”) și morală („Lupta”, „Iubire ciudată”), cu predilecție pentru cultul formei. Povestiri fantastice („Din altă lume”); eseuri.
PLOVDIV, oraș în S Bulgariei, la poalele nordice ale m-ților Rodopi, pe Marița; 340,6 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroport. Metalurgia neferoaselor (plumb, zinc). Constr. de mașini și utilaj electrotehnic; ind. chimică (îngrășăminte), textilă, a celulozei și hârtiei, pielăriei și încălțămintei; sticlăriei, farmaceutică, a tutunului, vinurilor, conservelor de legume și fructe; prelucrarea lemnului și a tutunului. Târg internațional. Universitate (1961). Vechi centru cultural (teatre, operă, muzeu etnografic, muzeu arheologic). Vestigii romane (templul lui Esculap, amfiteatru), ruinele unei fortărețe din sec. 13, moscheea Imaret (sec. 15), biserica Sf. Marina (sec. 19). Muzeu etnografic și arheologic. Case din sec. 18-19. Turism. Cunoscut ca Pulpudeva sun traci, a fost numit Filipopolis (341 î. Hr.) după cucerirea lui de către Filip II al Macedoniei. Din 46, sub numele de Trimontium, a devenit capitala prov. romane Tracia. Cucerit de turci (1364). După Războiul Ruso-Român-Turc (1877-1878) a devenit capitala Rumeliei Orientale, sub suzeranitate otomană, până în 1885 când s-a unit cu Bulgaria. După Primul Război Mondial a primit actualul nume.
PODIȘUL SOMEȘAN, mare unitate geografică în NV României, situată între Carpații Orientali (la N și NE), Câmpia Transilvania (la S și SE), M-ții Apuseni (SV) și aliniamentul culmilor muntoase Meseș, Prisnel și Preluca (V și NV). Include mai multe subunități cu caracter deluros, depresionar sau de podiș, respectiv dealurile Feleacului, Clujului, Dejului, Ciceului, Gârboiului, Chioarului și Năsăudului, culmea Breaza, depr. Almaș-Agrij, pod. Huedin-Păniceni și pod. Pucăreț-Boiu Mare. Acest complex colinar și de podiș, variat ca relief și structură geologică (gresii, argile, calcare, marne ș.a.), este bine populat. În cadrul zonelor colinare predomină relieful structural și petrografic, din care se detașează aliniamente de cueste și suprafețe structurale, chei, doline, alunecări de teren etc. Climă temperat-continentală, cu influențe ale maselor de aer vestice, cu temp. medii anuale de 6-8ºC și precipitații care însumează 700-800 mm anual. Vegetația este reprezentată prin pâlcuri de păduri, ce alternează cu livezi și culturi agricole. În arealul P.S. se găsesc zăcăminte de cărbune brun (Tămașa, Cristolțel, Surduc ș.a.), sare gemă (Ocna Dejului), precum și izvoare cu ape minerale ș.a. În unele lucrări de specialitate, P.S. apare și cu denumirea de Platforma Someșană, care se subdivide în: Platforma (sau Podișul) Sud-Someșană, extinsă la S de valea Someșului și Platforma (sau Pdișul) Nord-Someșană, dezvoltată la N de valea Someșului, până la masivul cristalin Preluca și marginea m-ților Gutâi-Țibleș. Platforma Sud-Someșană include dealurile Gârboiului, Dejului, Clujului, Feleacului, pod. Huedin-Păniceni, pod. Purcăreț-Boiu Mare, depr. Almaș-Agrij, iar Platforma Nord-Someșană cuprinde dealurile Ciceului, Chioarului și Năsăudului, culmea Breaza și depr. Lăpuș. Unii geografi consideră că Platforma Someșană este formată dintr-o latură internă, reprezentată prin Pod. Someșan propriu-zis, care aparține de Depr. Transilvaniei, și o latură externă, situată la V de aliniamentul culmilor muntoase Meseș, Prisnel și Preluca, inclusă în majoritatea autorilor în categoria Dealurilor de Vest (respectiv Dealurile Silvano-Someșene).
POELAERT [púlart], Joseph (1817-1879), arhitect belgian. Arhitect al orașului Bruxelles; a realizat construcții de orientare eclectică (bisericile Notre-Dame de Laeken și Sainte-Catherine, Palatul de Justiție – unul dintre cele mai mari ansambluri arhitectonice din Europa sec. 19, cu o suprafață de 26.000 m2).
POELZIG [pöltsih], Hans (1869-1936), arhitect și decorator german. Prof. univ. la Berlin. Persoanlitate de seamă a avangardei de la începutul sec. 20. Lucrări de orientare expresionistă (Marele Teatru din Berlin – cu 5.000 de locuri) și funcționalistă (locuințe în cadrul Expoziției de habitat „Deutscher Werkbund”, la Stuttgart, complexe industriale la Spandau, construcțiile administrative pentru „I.G. Farben Industrie”, la Frankfurt-am-Main).
POHER [poér], Alain (1909-1996), om politic francez. De orientare democrat-creștină, apoi centristă. Președintele Senatului (1968-1992). Președinte ad-interim al Franței după demisia lui de Gaulle (apr.-mai 1969) și după moartea lui G. Pompidou (apr.-mai 1974).
POIRET [puaré], Paul (1879-1944), creator francez de modă. În 1906 și-a deschis propria casă de modă; a revoluționat moda feminină prin eliberarea siluetei de corset și prin impunerea unor culori strălucitoare, inspirate de orient. Multe din creațiile sale au fost prezentate de Isadora Duncan. În domeniul artelor decorative a înființat (1911) „Casa Martine”, în care, secondat de artiști ca M. de Vlaminck, R. Dufy ș.a., a realizat mobilier decorat, țesături și tapet pictate.
POL1 (‹ fr., lat.) s. m. 1. (GEOGR.) Fiecare dintre cele două puncte (Polul Nord și Polul Sud) situate la capetele axei de rotație a Pământului, unde se reunesc toate meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul acestor puncte. Distanța dintre cei doi poli (trecând prin centrul Pământului) este de c. 12.700 km. Polul Nord situat în partea centrală a Oc. Arctic a fost explorat pentru prima dată de Robert E. Peary (1909) și survolat pentru prima oară de aviatorul american Richard Byrd (1926), iar Polul Sud situat în Antarctida, la c 2.800 m alt. a fost atins întâia oară de exploratorul norvegian Roald Amundsen (1911) și survolat de Richard Byrd (1929). P. nord magnetic (care corespunde cu polul sud al unui câmp magnetic), situat în prezent la 77º lat. nordică și 102º18' long. vestică, în ins. Prince of Wales și P. sud magnetic, situat la 67º2' lat. sudică și 142º long. estică, în Antarctida, la E de stațiunea franceză Dumont d’Urville. Polii magnetici nu au o poziție stabilă, ci se deplasează lent. 2. (ASTR.) P. ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale axei Pământului cu sfera cerească (polul nord ceresc și polul sud ceresc), în jurul cărora se efectuează mișcarea diurnă, aparentă, a stelelor. 3. (MAT.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare. 4. (FIZ.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp, opuse una celeilalte, din punctul de vedere al unei anumite proprietăți fizice. ◊ P. electric = regiune a unui corp polarizat electric de la care diverg (polul pozitiv) sau către care converg (polul negativ) liniile de câmp ale inducției electrice. P. magnetic (polul nord sau polul sud) = regiune a unui magnet în care forța de atracție este mai puternică; polul nord este acela care se îndreaptă spre polul magnetic al Pământului situat în emisfera nordică (indicând cu aproximație nordul geografic), atunci când magnetul este suspendat și se poate orienta liber. ◊ (Fig.) Polul frigului = locul unde s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi de pe glob (în emisfera nordică la Olmiakon în Siberia -71,1ºC; în emisfera sudică la stația Vostok din Antarctica -89,2ºC). 5. Parte componentă a unei mașini electrice purtătoare a unei înfășurări electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii. 6. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse; ceea ce este diametral opus altuia.
POMPEI (Cnaeus Pompeius Magnus) (106-48 î. Hr.), om politic și general roman. Partizan al lui Sylla, a luptat împotriva lui Sertorius în Spania (76-71 î. Hr.). A luptat împotriva piraților din E M. Mediterane (67 î. Hr.). În 66 î. Hr. a fost numit comandant al armatei romane din orient în războiul împotriva lui Mitridate IV regele Pontului; îl învinge pe acesta (63 î. Hr.), apoi și pe Tigran II cel Mare al Armeniei. A încheiat, împreună cu Cezar și Crassus, primul triumvirat (60 î. Hr.). Rivalitatea pentru putere dintre el și Cezar a dezlănțuit războiul civil, în timpul căruia P. a fost înfrânt la Pharsalos (48 î. Hr.). A avut legături diplomatice cu Burebista, care i-a promis ajutor militar. Ucis din ordinul lui Ptlemeu XIII, în Egipt, unde se refugiase.
PONDICHERRY [pondiʃerí] 1. Oraș în SE Indiei, centrul ad-tiv al terit. federal cu același nume, port pe coasta Coromandel; 505,7 mii loc. (2001). Produse textile și alim. Export de bumbac, orez și uleiuri vegetale. Fundat (1647) de François Martin a devenit sediul Companiei Indiilor Orientale. Stăpânit de olandezi în anii 1693-1697 și de englezi în 1761, 1778, 1793, 1803. Posesiune franceză din 1816 până în 1954 când a revenit Indiei. 2. Teritoriul unional (din 1962) în SE Indiei creat prin unirea a patru foste colonii franceze: P., Karikal, Yanam, Mahé; 492 km2; 973,8 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Pondicherry. Expl. forestiere. Orez, iută, bumbac. Citrice. Creșterea animalelor.
POPESCU-PASĂREA, Ion (1871-1943, n. sat Pasărea, jud. Ilfov), compozitor român. Prof. la Seminarul, Conservatorul și Academia de muzică religioasă din București. Muzică psaltică. Lucrări didactice, studii de muzicologie („Principii de muzică bisericească orientală”, „Catavasier”). Culegător de folclor. A condus mai multe reviste muzicale și a format numeroși psalți.
POSTĂVARU, masiv muntos în SV Carpaților Orientali, în grupa m-ților Bârsei, între văile Ghimbășel și Timiș. Alcătuit din calcare jurasice, din conglomerate și marne. Încadrează spre S depr. Bârsei. Alt. max.: 1.802 (vf. Postăvaru). Frecvente fenomene carstice și abrupturi dezvoltate pe calcare. Rezervație naturală (1.025 ha). Importantă bază turistică și a sporturilor de iarnă (cabane, teleferic, pârtii de schi).Releu de televiziune. Cunoscut și sub denumirea de Cristianu Mare.
PRADES, localitate în S Franței, în Pirineii Orientali, cunoscută pentru festivalul muzical anual (inițiat de Pablo Casals).
POZITIVÍSM (‹ fr. {i}) s. n. 1. (În general) Orice concepție care recunoaște științei monopolul cunoașterii despre Univers. P. este antimetafizic și antireligios. Termenul a fost introdus de Saint-Simon și popularizat de urmașul său A. Comte. ♦ (În sens strict) Filozofia lui A. Comte, care susține că cea mai înaltă formă de cunoaștere este descrierea fenomenelor senzoriale. Acesta este stadiul „pozitiv” și a fost precedat în istoria științelor de stadiile „teologic” și „metafizic”. Revoluția franceză a dus Franța, credea Comte, de la stadiul „teologic” și „metafizic”; pentru a trece la stadiul „științific” era nevoie de o „sociologie pozitivă”. Comte a transformat, însă, p. într-o religie seculară a umanității. ◊ P. logic (cunoscut și ca empirism logic) = mișcare modernă în filozofie, care a încercat să introducă metodologia și precizia matematicii și a științelor naturii în domeniul filozofiei, ceea ce a marcat începutul începutul orientării analitice în cercetarea filozofică. P.l. a reprezentat inițial poziția unui grup de filozofi și oameni de știință, devenit cunoscut ca Cercul de la Viena, și având drept principala sursă de inspirație scrierea lui L. Wittgenstein „Tractatus logico-filosoficus”, unde se afirmă că obiectul filozofiei îl constituie clarificarea logică a gândirii, filozofia nefiind o o teorie, ci o activitate. De aici, eforturile concertate ale pozitiviștilor logici de a clarifica limbajul științei, în sensul reducerii conținutului teoriilor științifice la adevăruri ale logicii și matematicii, coroborate cu enunțuri care se referă care se referă la experiența sensibilă. Cât despre propozițiile metafizicii, eticii și teologiei, acestea erau considerate ca lipsite de sens. Concepția Cercului de la Viena, susținută de grupurile asociate din Berlin, Lvov și Uppsala, a cunoscut o largă răspândire în Europa și Statele Unite, în general, accentul pus de aceasta pe funcția filozofiei ca analiză a limbajului făcând carieră în Occident. 2. P. juridic = curent în știința dreptului care combătea orice tendință metafizică în drept, admițând numai existența dreptului pozitiv. 3. P. sociologic = orientare din sociologia sec. 19-20, care preconiza elaborarea unei științe sociale „pozitive”, după modelul științelor naturii și recurgea, în acest scop, la extrapolarea noțiunilor mecanicii, biologiei, psihologiei asupra societății la un descriptivism empirist, încerca să reducă legile sociale la corelații formale, să înlocuiască explicațiile cauzale prin explicații funcționale, să identifice metodologia sociologică cu o tehnologie; totodată, însă, a subliniat necesitatea observației controlate, a standardizării și codificării informației, a utilizării unor procedee riguroase de analiză. 4. Interes exagerat pentru problemele practice, materiale; tendință de a lua în considerare numai avantajele imediate.
PRAGA (PRAHA), capitala Cehiei, situată în NV țării, în Pod. Boemiei, la 192-380 m alt., pe râul Vltava; 1,16 mil. loc. (2003). Pr. centru politic, economic, cultural-științific, financiar-bancar, comercial și turistic al țării. Important nod internațional de comunicații (zece magistrale feroviare, șapte rutiere și aeroportul Ruzynĕ, modernizat în 1960). Ind. constr. de mașini (automobile, avioane, motociclete, mașini agricole, mașini-unelte, utilaj siderurgic, material feroviar, instrumente de precizie ș.a.), siderurgică, chimică, electrotehnică (turbine, generatoare), electronică (uzinele „Tesla”), optică, a pielăriei și încălțămintei, mat. de constr., textilă, a confecțiilor, farmaceutică, alim. (preparate din carne și lapte, zahăr, bere, produse de panificație etc.) ș.a. Mari tipografii. Universitatea Carolina (1348, cea mai veche din Europa Centrală), Universitatea Tehnică (1707), Universitatea de Economie (1953), Academia de Artă (1799), Academia de Muzică (1811), Academia Cehă de Științe Agricole (1924), Academia Cehă de Științe (1952), 22 de mari biblioteci, 20 de muzee și galerii de artă, 26 de teatre (între care Teatrul Tyl, 1783, Teatrul Național, 1868, Teatrul Mozartian), studiourile cinematografice „Barrandov”, două orchestre simfonice etc. Festivalul muzical „Primăvara la Praga”. Monumente: c. 1.700 vestigii istorice și monumente arhitectonice, grupate cu precădere în orașul vechi (Staré Mĕsto), între care se remarcă complexul arhitectonic Hradčany (sec. 9-19), care cuprinde palatele Munizipal (1338), Belvedere (1536-1552), în stil renascentist, Wallenstein (1623-1630), Ludovik (1702-1707) și Thun (1716-1727), catedrala gotică Sf. Vit (1344, cu completări din sec. 19 și din 1929), Biserica Sf. Jiři (sec. 10-17), pavilioane ș.a.; Primăria veche (sec. 13-14), în stil gotic, celebră prin turnul cu orologiu (sec. 15), cu 12 statuete ale Apostolilor; bisericile Sf. Fecioară Maria-Týn (1370-1510), în stil gotic, cu altar baroc, Sf. Gheorghe (sec. 12), Sf. Nicolae (1704-1745); rotonda romanică (sec. 12); colegiul Klementinum al Iezuiților (1665-1699), în stil baroc; Turnul Pulberăriei (sec. 15), în stil gotic târziu; Turnul Petrin (1891); podul Karol (Karluv-most), construit peste Vltava în anii 1357-1380 (consolidat și renovat în 1971), decorat cu 26 de statui în stil baroc, datând din sec. 18, care leagă orașul vechi de cel nou. Centrul istoric al P. a fost inclus (în 1992) în patrimoniul cultural universal. Orașul a fost afectat (aug. 2002) de mari inundații, provocate de revărsarea Vltavei, care au pricinuit imense pagube materiale. Locuită din timpuri străvechi și menționată documentar în sec. 9, P. a devenit în sec. 10 capitala statului ceh. A cunoscut o mare dezvoltare în sec. 13-15, ajungând unul dintre cele mai puternice centre economice, politice și culturale din Europa Centrală. Reședință imperială în timpu lui Rudolf II. Rol important în războaiele husite (sec. 15) și în răscoala antihabsburgică (1618-1620), cu episodul „defenestrării de la P.” (23 mai 1618), care a marcat începutul Războiului de 30 de Ani. De la sfârșitul sec. 18, P. a fost centrul mișcării naționale cehe, care a culminat cu Revoluția din 1848-1849. Aici s-a semnat (1866) tratatul care punea capăt Războiului Austro-Prusian. După proclamarea Republicii Cehoslovace (1918), capitala acesteia. Ocupat de trupele germane (mart. 1939), orașul a fost eliberat la 9 mai 1945, în urma insurecției naționale izbucnite la 5 mai 1945. În 1989, aici s-a aflat centrul mișcării care a pus capăt în mod pașnic („Revoluția de catifea”) regimului comunist din Cehoslovacia. Din 1992 capitala Cehiei. – Cercul de la ~, școală lingvistică structuralistă, fondată la P., în 1926, de N. Trubețkoi și R. Jakobson; activ până în 1939. Primăvara de la ~ = denumire dată programului de reforme (din ian.-aug. 1968) de liberalizare a regimului, sub egida partidului comunist, după înlocuirea lui A. Novotný cu Al. Dubčev, orientat către un socialism cu față umană. Intervenția trupelor țărilor Pactului de la Varșovia (20-21 aug. 1968), cu excepția României, a pus capăt acestui experiment.
PRELUCA, culme muntoasă situată în N Pod. Someșan, parte componentă a șirului de munți scufundați („Jugul intracarpatic”) care face legătura între Carpații Orientali și cei Occidentali. Extinsă pe direcție E-V, între râul Lăpuș (la S) și aliniamentul văilor Cavnic și Bloaja (la N), P. are abrupturi (tectono-erozive) accentuate spre N și o culme largă, teșită ca o platformă. Alcătuită din șisturi cristaline. Alt. max.: 810 m (vf. Florii). Acoperită cu păduri de fag și gorun în proporție de 85%.
PRESIÚNE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Forță care apasă pe suprafață unui corp; apăsare. ♦ (FIZ.) Raportul dintre forța normală de apăsare pe o suprafață a unui mediu material și aria acestei suprafețe. ◊ P. atmosferică = p. exercitată de atmosferă pe suprafața corpurilor, indiferent de orientarea suprafeței. Se măsoară în mm coloană de mercur (mm Hg), în milibari sau, în sistemul internațional de unități, în pascali (Pa). P.a. scade o dată cu creșterea altitudinii; valoarea medie la alt. 0 m (nivelul mării) la latitudinea de 45º și temperatura de 0ºC este echivalentă cu greutatea unei coloane de mercur de 760 mm cu secțiunea de 1 cm2, respectiv 101.325 N/m2 (pascali); valorile mari indică stabilitatea vremii, iar valorile mai mici posibilitatea schimbării timpului. P. de vapori = tensiunea de vapori. P. litostatică v. litostatic. 2. (FIZIOL.) P. arterială = tensiune arterială. 3. (BOT.) P. radiculară = p. care ia naștere în celulele vii ale rădăcinii și care determină împingerea apei în rădăcini și în sus prin vasele lemnoase ale tulpinii. 4. Fig. Constrângere (morală). ◊ Grup de p. = grup de interese al cărui scop este influențarea factorilor decizionali politici. P. demografică = p. exercitată de o populație prea numeroasă în raport cu resursele naturale sau economice disponibile.
PRETENDERS [priténdə:ʒ] (THE ~), grup rock britanic. Constituit în 1978 de Chrissie Hynde (voce, chitară), James Honeyman-Scott (chitară), Pete Farndon (chitară bas) și Martin Chambers (baterie). Condus de una dintre puținele femei chitariste de rock care s-au impus în orientarea punk-new wave. Discografie selectivă: „Pretenders”, „Learning To Crawl”, „The Singles”.
PRINCE [prins] (pe numele adevărat Prince Rogers Nelson) (n. 1958), cântăreț de funk american. A evoluat sub mai multe pseud. (Joey Coco, Jamie Starr, Christopher, Love Symbol). Geniu muzical prolix, talent înnăscut de provocator, interpret virtuoz, voce ieșită din comun, om de scenă spectacular. Muzică ce nu poate fi clasificată, îmbinând într-un stil de fuziune orientările techno, soul, funk, rock, new jack swing etc. Discografie selectivă: „Purple Rain”, „Sign O'the Times”, „Diamonds and Pearls”, „The Gold Experience”.
PRISLOP 1. Pas de înălțime în Carpații Orientali, situat între culmile de SE ale m-ților Maramureș și cele de NV ale m-ților Rodna, la 1.416 m alt., pe cumpăna de ape dintre bazinele râurilor Bistrița Aurie și Vișeu, care asigură legăturile rutiere între depr. Maramuureș și depr. Dorna. Mănăstirea ~ v. Hațeg (2).
PRISNEL, culme muntoasă în N Pod. Someșan, parte componentă a șirului de munți scufundați („jugul intracarpatic”) care fac legătura între Carpații Orientali și cei Occidentali. Extinsă pe direcție NNE-SSV, în prelungirea NE a m-ților Meseș, P. are aspectul unui deal înalt, cu povârnișuri abrupte și cu o culme largă, teșită ca o platformă. Culmea P. este alcătuită din șisturi cristaline și petice de calcar. Alt. max.: 651 m (vf. Prisnel). Acoperită cu păduri de carpen și gorun.
răsărít, -ă adj. (d. răsar). Ĭeșit din pămînt (vorbind de plante): orz răsărit. În relief, rîdicat [!] (nu săpat): chip răsărit. Fig. Maĭ înalt, destul de înalt: un băĭat răsărit. S. n., pl. urĭ. Timpu cînd răsare (apare) soarele saŭ alte astre: de la răsărit pînă la apus. Locu de unde răsare soarele (orientu, estu): spre răsărit. Țările din partea din spre [!] care răsare soarele: treĭ craĭ de la răsărit.
răsăriteán, -că s., pl. enĭ, ence (d. răsărit). Locuitor din răsărit, oriental. (Adj. -ean, -eană: biserica răsăriteană. Această formă de adj. e greșit formată de literațĭ. Ar trebui să se zică răsăritenesc, ca orășenesc. Românu zice obișnuit biserica răsărituluĭ saŭ din răsărit. Cp. cu județean).
PROTOPOPESCU, Dragoș (1892-1946, n. Călărași), scriitor și eseist român. Prof. univ. la Cernăuți și București. Orientare de extremă dreaptă. Proză exploatând comicul absurd („Iarmarocul metehnelor”); studii („Pagini engleze”, „Fenomenul englez”).
PRUSIA, vechi stat în N Germaniei, constituit în 1618 prin unirea mărcii de Brandenburg, cu ducatul Prusiei, desprins în 1525 din componența fostelor posesiuni ale Ordinului Teutonic. În 1701 a devenit regat, fiind condus de dinastia de Hohenzollern. În urma Războiului de Succesiune la Tronul Austriei (1740-1748). P. a ocupat Silezia, iar în urma participării la cele trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1793, 1795) și-a mărit teritoriul prin anexarea unor regiuni din NV Poloniei. A participat la coaliția statelor europene împotriva Revoluției din Franța (sfârșitul sec. 18) și împotriva lui Napoleon I. Învinsă la Jena (1806), pierde o serie de teritorii pe care le recuperează în urma Congresului de la Viena (1814-1815). În 1815, alături de Rusia și Austria, întemeiază Sfânta Alianță. Intrând în Confederația germană (1815) capătă o influență tot mai mare printre statele germanice, în detrimentul Austriei. În 1834 intră în vigoare Uniunea vamală germană, în frunte cu P. Victorioasă în războaiele austro-prusian (1866) și franco-prusian (1870-1871), a realizat unificarea Germaniei; regele P., Wilhelm I, s-a proclamat împărat al Germaniei (1871). După abolirea dinastiei Hohenzollern (1918), a devenit stat membru al Republicii germane. În urma înfrângerii Germaniei naziste în al Doilea Război Mondial, N Prusiei orientale cu orașul Königsberg a revenit U.R.S.S., iar vechile teritorii poloneze, aflate sub stăpânire străină au fost retrocedate Poloniei. În 1947, Comisia aliată de control din Germania a hotărât desființarea statului P.
IEZUÍT (‹ germ., fr.) s. m. Membru al Ordinului călugăresc catolic, întemeiat la Paris, în 1534, de mici nobili spanioli, adepți fanatici ai lui Ignațiu de Loyola și confirmat de papa III sub denumirea de „Societas Jesù” („Compania lui Iisus”) în 27 sept. 1540. Încă de la început, principalele sale trăsături definitorii au fost sărăcia, castitatea și ascultarea absolută față de papă. Răspândit în Europa, America de Sud și Extremul orient a cunoscut o mare înflorire. Desființat în 1773 de papa Clement al XIV-lea, ordinul a fost reînființat în 1884, de papa Pius al VII-lea, ajungând să reprezinte una dintre cele mai semnificative forțe intelectuale ale bisericii catolice contemporane. ♦ Fig. Om ipocrit, intrigant, perfid, viclean, fățarnic.
IDELSOHN [idlzo:n], Abraham Zvi (1882-1938), compozitor și muzicolog evreu. Unul dintre cei mai importanți etnomuzicologi ai muzicii ebraice. Culegeri și lucrări fundamentale de muzică ebraică („Tezaur de melodii ebraice-orientale”).
IBSEN [ibsən], Henrik (1828-1906), dramaturg norvegian. După o adolescență marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul Bergen. Obținând o bursă de studii în Germania, a fost influențat de Kierkegaard. Piese de formulă romantică („Războinicii lui Helgeland”, „Pretenții la coroană”), poeme dramatice de inspirație istorică și legendară, cu implicații simbolice și protestatare („Brand”, „Peer Gynt”). Sub impulsul ideilor antiromantice ale lui G. Brandes, se orientează spre drama socială („Stâlpii societății”, „Nora sau O casă de păpuși”, „Strigoii”, „Un dușman al poporului”) și apoi spre investigația precumpănitor psihologică, spre drama simbolică, de idei, în care se regăsește ceva din spiritul tragic antic („Rața sălbatică”, „Rosmersholm”, „Femeia mării”, „Hedda Gabler”, „Constructorul Solness”, „Când noi, morții, vom învia”). A inaugurat în literatura universală teatrul de idei; creația lui I. se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului și pasiunile personajelor.
IBRĂILEANU, Garabet (1871-1936, n. Târgu Frumos), critic, istoric literar și romancier român. Prof. univ. la Iași. Colaborează la unele ziare de orientare socialistă (1889-1900); animator al revistei și cenaclului „Viața românească” (1906-1933). Format sub influența criticii sociologice franceze, a lui C. Dobrogeanu-Gherea, a psihologiei voluntariste și, în parte, a narodnicismului rus. Doctrinar al poporanismului literar (până în 1916) și teoretician al specificului național. Aprofundând raportul dintre artă și mediu, a formulat legea selecției literare („Literatura și societatea”). Contribuții la analiza factorilor care au condiționat evoluția culturii române în sec. 19 („Spiritul critic în cultura românească”). Disocieri în planul modalităților epice („Creație și analiză”). Adversar al impresionismului, a practicat o critică explicativă și psihologizantă („Scriitori și curente”, „Studii literare”). Roman de analiză psihologică („Adela”), aforisme („Privind viața”). M. de onoare post-mortem al Acad. (1948).
IBN SῙNᾹ (Abū ’Alῑ al-Husayn ibn ’Abd Allāh ibn Sῑnā, latinizat Avicenna) (c. 980-1037), filozof, naturalist și medic arab de origine persană. A trăit în Asia Mijlocie și Iran. Operele sale filozofice vădesc influențe aristotelice și neoplatoniciene, încercând să concilieze dogmele coranice cu raționalismul. Autor al „Canonului medicinei” și al „Cărții vindecării” (traduse în latină în sec. 12), care au stat mult timp la baza studiului medicinei orientale și europene.
IBERICI, Munții ~ (CORDILLERA [cordiλéra] IBÉRICA), lanț muntos în NE Spaniei, cu orientare NV-SE, alcătuit din culmi cu conglomerate, care separă C. Castiliei de bazinul fl. Ebru. Lungimea max.: 440 km. Alt. max.: 2.313 m (vf. Sierra del Moncayo). Zăcăminte de min. de fier. Vegetație de foioase și tufișuri mediteraneene.
IATROFÍZICĂ (‹ fr., engl.) s. f. Orientare științifică medicală care recurgea la fizică și mecanică pentru explicarea proceselor fiziologice și patologice; a apărut în sec. 17, în Italia, ca o reacție la iatrochimie.
IATROCHIMÍE (‹ fr.; {s} gr. iatros „medic” + fr. chimie) s. f. Orientare în alchimie care-și propunea combaterea bolilor și realizarea preparatelor medicamentoase, urmărind mai ales obținerea unei substanțe miraculoase (elixirul vieții) care să vindece toate bolile.
IANOVICI, Virgil (1900-1990, n. Roman), geolog, mineralog și geochimist român. Acad. (1990), prof. univ. la Iași și București. A studiat masivul de roci alcaline de la Ditrău, zăcămintele de mangan și rocile carbonatate din România, rocile efuzive din Carpații Orientali și Munții Apuseni („Geologia Munților Apuseni”). Tratate („Mineralogie”, „Geologie”). Membru al unor societăți științifice străine.
IANCU (JANCO), Marcel (1895-1984, n. București), pictor, grafician și arhitect israelian. Originar din România, unde a avut, până în 1940, o bogată activitate de animator al mișcării de avangardă. Stabilit în Palestina (1940). Apropiat de mișcarea dadaistă. Ca arhitect, a proiectat Sanatoriul „Bucegi” (Predeal) și imobilul „Bazaltin” București). În plastică a fost influențat de cubism („Țărancă cu ouă”), apoi s-a orientat spre o artă abstract-constructivistă, folosind tehnici diferite: relief pictat, xilo- și linogravură, sculptură cinetică, pictură în ulei, colaj etc. („Café-concert”, „Roadele pământului”). Ca grafician („Pian”, „Compoziție”), a abordat cu dezinvoltură și portretul („Portretul lui Ion Vinea”).
IAGNOV 1. Simion (1892-1958, n. București), medic român. M. coresp. al Acad. (1948), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul hematologiei și gastroenterologiei. A elaborat teste privind funcționalitatea măduvei osoase și a celulei hepatice („Cirozele hepatice”, „Gastritele”, „Sindroame deschinetice biliare”). 2. Zalman I. (1896-1962, n. Craiova), medic și anatomist. Frate cu I. (1). Prof. univ. la Timișoara și București. Lucrări de orientare morfofuncționalistă privind structura plămânului, inimii și a ficatului.
IABLONOVÎI, lanț muntos, orientat SV-NE, în Siberia Orientală (Federația Rusă), între bazinele râurilor Vitim (NNV) și Șilka (SSE), alcătuit din granite și șisturi cristaline. Lungime: 650 km. Alt. max.: 1.680 m (vf. Kusotui). Acoperit cu păduri de conifere până la 1.200-1.400 m. Nod hidrografic. Cunoscut și sub numele Iablonoi.
HUGO [ügo], Victor-Marie (1802-1885), scriitor francez. Teoretician al romantismului (prefață la drama „Cromwell”). În tinerețe partizan al monarhiei, devine ulterior susținătorul unei democrații liberale. Adversar al lui Napoleon III, a trăit 18 ani în exil. Versuri de factură epică, elogiind ideea de libertate a popoarelor („Orientalele”) sau reconstituind, în secvențe revelatoare, dramatice, istoria civilizației umane („Legenda secolelor”); poeme satirice înfierând tirania („Pedepsele”); lirică de esență meditativă, exploatând sentimentul timpului („Frunze de toamnă”, „Razele și umbrele”, „Contemplațiile”). Drame istorice, întemeiate pe ideea contrastelor caracterologice și temperamentale („Hernani”, „Marion Delorme”, „Regele petrece”, „Ruy Blas”). Romane evocând în spirit demofil viața Parisului („Notre-Dame de Paris”, „Mizerabilii”), aspecte ale Revoluției Franceze („Nouăzeci și trei”) sau lupta omului cu forțele naturii („Oamenii mării”). Opera lui H. se caracterizează prin robustețe, elan spiritual, putere de fabulație imaginație înflăcărată și prin virtuozitate în mânuirea cuvântului.
HUARTE de SAN JUAN [uárte de san huán], Juan (1526-1592), filozof și medic spaniol. Considerat precursor al „orientării profesionale”. A explicat specificul ființei umane (puterea de cunoaștere, moralitatea) prin elemente de biologie, anatomie și fiziologie („Examenul spiritului”).
HROZNÝ, Bedřich (1879-1952), lingvist și arheolog ceh. Prof. univ. la Viena și Praga. Specialist în orientalistică. Săpături arheologice (1925) în așezarea asiriană de la Kültepe (Kanish). A descifrat textele hitite („Limba hitiților, structura și apartenența ei la familia indo-germanică”).
șalvárĭ m. pl. (turc. șalvar, cuv. persic din care vine și vgr. saráballa, sarábara și sarápara și lat. sarabara, șalvarĭ; bg. šalvari, sîrb. šalvare, ngr. salvári; ung. salavári; rus. šaraváry; ar. servâl, sirvâl, pl. sarâvil, de unde vine sp. zaragüelles). Un fel de pantalonĭ încrețițĭ și foarte largĭ, cum poartă Orientaliĭ (Turciĭ, Arabiĭ, Armeniĭ, Perșiĭ) saŭ ceva maĭ strimțĭ [!], cum poartă Bretoniĭ, uniĭ țăranĭ Spaniolĭ din Valencia și Murcia, Olandejiĭ și cîmpeniĭ din România și toată peninsula Balcanică. V. ceacșirĭ și caravanĭ.
șal n., pl. urĭ (turc. șal, cuv. de orig. pers., de unde și engl. shawl, fr. châle și rus. šalĭ). Vechĭ. Șaliŭ. Azĭ (d. fr.). Bucată de stofă groasă de lînă cu care orientaliĭ se încing la cap saŭ la brîŭ, ĭar în Eŭropa astăzĭ purtată de cocoane, maĭ ales de cele bătrîne, și de preuțĭ [!] ĭarna pe umerĭ saŭ peste urechĭ cînd poartă potcap. V. bertă, broboadă, baĭder.
HONIGBERGER, Johann Martin (1795-1869, n. Brașov), medic și explorator sas din Transilvania. Contribuții în domeniul botanicii, etnografiei, arheologiei și numismaticii. A explorat orientul Mijlociu și Îndepărtat, mai multe țări africane, ajungând până la Capul Bunei Speranțe. I se mai spunea și „unchiul din India”.
HOLST [holst], Gustav (1874-1934), compozitor, organist și pedagog britanic de origine suedeză. Aparține epocii „naționaliștilor”, care s-au inspirat din folclor și din epoca de aur a muzicii britanice, reprezentată de Purcell. Lucrarea sa cea mai cunoscută rămâne „Planetele” (1919), ce impresionează prin modernitatea limbajului și arta orchestrației. Autor de opere, lucrări pentru pian și lieduri de orientare postromantică.
șahmará f. (turc. [d. pers.] șah merán, „dorința șahuluĭ”). Vechĭ. O stofă orientală țesută cu aur saŭ cu argint (brocat). – Și -ránd, n., pl. urĭ (după smarand).
*șacál m., pl. lĭ (fr. chacal, d. turc. çakal, care vine d. pers. šaghal). Un animal carnivor sălbatic (mijlociŭ între cîne [!] și vulpe) care umblă noaptea în cete, atacă vitele micĭ și mănîncă și mortăcĭunĭ. (Trăĭește pin [!] Africa și orient și chear [!] pînă la Dunăre). – La Cant. ceacal (d. turc.).
HOLBAN, Ion (1916-1995, n. Huși), psiholog român. Cercetări experimentale și aplicate în domeniul psihologiei feroviare și al orientării profesionale („Probleme de psihologia muncii”, „Laboratorul școlar de orientare”, „Teste de cunoștințe”).
HODGSON [hódgsən], Brian (1800-1894), orientalist britanic. În serviciul Companiei Indiilor Orientale, a slujit în India (1818-1820) și Nepal (1820-1843). Colecționar de manuscrise budiste și specii de animale. Autor al lucrărilor „Religia și literatura ilustrată a budismului”, „Studii privind limba, literatura și religia din Nepal și Tibet”.
HOCKNEY [hókni], David (n. 1937), pictor britanic. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai orientării hiperrealiste („Doi băieți în piscină”). Decoruri și costume de teatru („Ubu rege”).
HITTI [híti], Philip Khurl (1886-1978), istoric american de origine libaneză. Lucrări de orientalistică („Originea statelor islamice”, „orientul Apropiat în istorie”).
HISPANIOLA (ESPAÑOLA), insulă în arh. Antilele Mari, despărțită de Cuba prin str. Windward și de ins. Puerto Rico prin str. Mona; 76,2 mii lm2; 13 mil. loc. (1990). În partea de E a ins H. (c. 2/3) se află Rep. Dominicană, iar în cea de V (c. 1/3), Rep. Haiti. Orașe pr.: Santo Domingo, Port-au-Prince, Santiago, Cap-Haïtien. Relieful cuprinde patru culmi muntoase orientate NV-SE, care închid depr. alungite. Alt. max.: 3.175 m (Pico Duarte). Climă tropicală. Expl. de bauxită, platină, cupru, mercur. Plantații de cafea, cacao, trestie de zahăr și culturi de tutun, bumbac, orez, manioc, batate. – Istoric. Descoperită de Cristofor Columb (1492), H. a constituit centrul stăpânirii spaniole în Indiile de Vest. Ocuparea de către francezi, în sec. 17, a părții occidentale a insulei a fost recunoscută prin Tratatul de la Ryswick (1697). În urma Tratatului franco-spaniol de la Basel (1795), Franța a primit partea spaniolă din H. Vechea denumire: Haiti.
HIPOPROSEXÍE (‹ fr.; {s} hipo- + gr. prosexein „a fi atent”) s. f. Tulburare cantitativă a atenției caracterizată prin diminuarea orientării selective a activității de cunoaștere. Apare în toate stările de insuficientă dezvoltare cognitivă (oligofreni) și în cele de deteriorare cognitivă (predemențele și demențe). Uneori apare la persoanele normale, în stările de epuizare, surmenaj sau anxioase.
HINDUSTÁNI (‹ fr.) s. f. Denumire creată, în 1787, de orientalistul britanic J.B. Gilchrist pentru limba hindi-urdu (după cele două variante literare ale sale, hindi și urdu, bazate pe același dialect).
Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin [!] seculu [!] 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa [!] nu e o scornitură a latiniștilor ! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română ! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian1 a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s´a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear [!] peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu SerbiiV și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s´aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).
2) *román, -ă adj. (lat. romanus, d. orașu Roma. V. român). Al vechiĭ Rome: republica romană. Al vechĭuluĭ imperiŭ roman: Dacia a fost provincie romană. Demn de vechiĭ Romanĭ: virtute romană. Catolic: biserica romană. Al Romeĭ actuale: primăria romană. Cifre romane, cifre latine (I, V, X, L, C, D, M = 1, 5, 10, 50, 100, 500, 1000). Arhitectură romană, stilu cu bolte deplin arcate (toscan și compus), care a precedat stilu gotic în evu mediŭ. Școala romană (în pictură), școala luĭ Perugino († 1524). Limbile romane, limbile romanice. S. m. și f. (lat. Romanus). Locuitor din Roma saŭ din imperiu roman: Romaniĭ aŭ stăpînit întreaga lume cunoscută de ceĭ vechĭ. – Arta Romană, arta care, derivată direct din arta latină, se inspiră din stilu bazilicilor și orașelor latine. Edificiile fură maĭ întîĭ acoperite c´o construcțiune de lemn; bolta n´a apărut de cît [!] în seculu [!] X, și maĭ întîĭ în Achitania. Afară de elementele antice, în arta romană se află și elemente orientale și bizantine. Preocupaâĭ să ușureze suporturile să facă echilibru împingeriĭ boltelor pe zidurile laterale, arhitecțiĭ dădură tot maĭ multă importanță stîlpuluĭ (coloaneĭ) și arculuĭ, inventară împărțirea bolteĭ în treĭ (așa numitu trifórium, adică „cu treĭ ușĭ”) și admit și cúpola bizantină pe așa numitele „pendentive”, adică partea bolțiĭ sferice dintre marile arcurĭ ale domeĭ. Zidurile, foarte groase și cu puține ferestre, îs sprijinite de alte zidurĭ construite ca niște proptele. Spațiu interior e strîmt, ĭar planu bazilicilor romane ĭa forma uneĭ crucĭ. Ușile și ferestrele îs de ordinar în semicerc orĭ semicerc cu prelungirĭ paralele. Maĭ ales în detaliile decorațiuniĭ interioare fantazia îșĭ dădu drumu. Arta romană se dezvoltă, începînd din seculu [!] XI, maĭ ales grație ordinelor călugăreștĭ. Principalele școale de arhitectură aŭ fost: cele din Cluny saŭ Burgundia (biserica din Vézelay), din Auvernia (Sfîntu Sernin din Tuluza, Sfîntu Trofim din Arles), din Périgord (Sfîntu Front din Périgueux), din Poitou (bisericile din Poitiers) și din Normandia (bisericile din Caen, Evreux, Rouen, Bayeux).
HERODOT (c. 484-426 sau 424 î. Hr.), istoric, geograf și călător grec, originar din orașul Halicarnas. Supranumit „părintele istoriei”. A călătorit în orientul Apropiat, Egipt, Libia, Italia, trăind apoi timp îndelungat la Atena. Opera sa „Istorii” (9 cărți) constituie prima încercare de a reuni într-un tot datele istorice și geografice cunoscute până la el și de a le subordona temei principale, lupta dintre greci și „barbari”. A descris pentru prima dată Sciția și popoarele ei și a făcut referiri la teritoriile locuite de geți, considerați a fi „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”.
HERMENEÚTICĂ (ERMENE'ÚTICĂ) (‹ fr., gr.) s. f. Arta sau știința de a interpreta textele vechi; știința exegezei. Prefigurată în filozofia greacă, h. s-a conturat mai precis în contextul polemicii dintre protestanți și catolici privind interpretarea textelor biblice (h. sacră). În Evul Mediu, h. presupunea o lectură a „Bibliei” pe patru niveluri de interpretare: literar, alegoric, moral și escatologic. Ulterior, h. s-a aplicat și relatărilor cu valoarea istorică (h. istorică), diverselor categorii ape operei de artă (h. artei), elaborării regulilor pentru interpretarea legii (h. juridică). O dată cu Fr. Schleiermacher, se constituie o h. generală, ca studiu al expresiilor aparținând diferitelor culturi și epoci. Apoi W. Dilthey (și școala sa) includ h. printre metodele cunoașterii specifice „științelor spiritului”. Ca metodă, h. stabilește regulile de comprehensiune și interpretare a simbolurilor care exprimă viața spirituală. M. Heidegger a utilizat h. în interpretarea ființării umane, iar H. Gadamer a elaborat o h. filozofică înțeleasă ca o „filozofie practică” orientată spre cercetarea „fenomenului comprehensiunii”, a presupozițiilor care scapă abordării analitico-experimentale. Dezvoltând programul lui Gadamer, M. Riedel a inițiat o h. criticistă, având ca obiect practica cercetării din disciplinele socio-umane contemporane.
HENDRIX [héndricks], Jimmy (pe numele adevărat James Marshall H.) (1942-1970), chitarist, cântăreț și compozitor de rock experimental american. În 1966 înființează propriul grup, care devine cel mai cunoscut trio din istoria rock-and-roll-ului. Virtuos al chitarei electrice autentic explorator al universului sonor (inventează o serie de efecte), inaugurează era de glorie a chitarei și stă la baza dezvoltării orientărilor heavy metal, hard rock sau jazz rock. Datorită lui, muzicienii clasici și de jazz au început să respecte rock-ul. Discografie selectivă: „Are you experienced?”, „Axis: bold as love”, „Electric Ladyland”.
HEARN [hə:n], Lafcadio (pseud. lui Patricio L. Tessima Carlos) (1850-1904), scriitor japonez de origine britanică. Stabilit în Japonia (1890), sub numele de Koizumi Yakumo. Romane lirice („Chita. Amintiri despre Last Island”, „Youma”), povestiri ciudate și exotice („Kwaidan”) și studii despre orientul Îndepărtat („Japonia necunoscută”, „Japonia: o încercare de interpretare”).
HAYEZ, Francesco (1791-1882), pictor italian. Exponent al romantismului, se orientează spre teme istorice, realizate în tonuri vii și tușe accentuate, remarcându-se prin finețea trăsăturilor și sobrietate („Vecerniile siciliene”, „Sărutul”). Portrete („Manzoni”, „Cavour”).
HASTINGS [héistiŋz], Warren (1732-1818), administrator colonial britanic. În serviciul Companiei Indiilor Orientale (din 1750); guvernator al Bengalului (1772-1773) și guvernator general al Indiei (1773-1785). A introdus un program de reforme financiare și a încercat să protejeze civilizația și cultura indiană. Acuzat de administrare frauduloasă, s-a întors în țară, unde, în urma unui îndelungat și răsunător proces (1788-1795), a fost achitat.
HARGHITA 1. Masiv muntos vulcanic în Carpații Orientali, cuprins între M-ții Gurghiu (la NV), cursul superior al Mureșului (la N), Valea Oltului (la E), M-ții Baraolt (la S) și cursul superior al Târnavei Mari (la V). Alcătuit din andezite cu piroxeni și amfiboli. Alt. max.: 1.800 m (vf. Harghita). Resturi de cratere vulcanice. Nod hidrografic. Versanții sunt acoperiți cu păduri de conifere. Turism. 2. Județ în partea central-nordică a României, în Pod. Transilvaniei. pe cursurile superioare ale Oltului, Mureșului și Târnavelor; 6.639 km2 (2,78% din supr. țării); 343.467 loc. (1998), din care 46,1% în mediul urban; densitatea: 51,7 loc./km2. Reșed.: municipiul Miercurea-Ciuc. Orașe: Băile Tușnad, Bălan, Borsec, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc (municipiu), Toplița, Vlăhița. Comune: 49. Relief predominant muntos (60% din supr. județ.) reprezentat prin M-ții Giurgeu, Harghita, Ciuc, Hășmaș și prelungirile M-ților Călimani, Gurghiu, Bodoc, Nemira și Bitriței, care închid între ei mai multe depresiuni (Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuz, Uz, Cașin ș.a.); o subunitate aparte o formează zona dealurilor subcarpatice ale Pod. Târnavelor din SV jud., cu alt. de c. 1.000 m. Climă temperat-continentală, cu veri răcoroase (temp. medie în iul. 12-18ºC) și ierni friguroase, cu frecvente inversiuni termice în depresiuni (localit. Miercurea Ciuc, Toplița, Joseni și Gheorgheni fiind cunoscute drept cele mai friguroase din țară). Temp. medie anuală variază între 1 și 4ºC în zonele muntoase înalte și între 4 și 6ºC în depresiuni. Precipitațiile atmosferice însumează cantități medii anuale diferite, în funcție de alt. (550-1.200 mm); vânturi predominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică, cu o densitate mare (1,1 km/km2), este reprezentată în principal prin cursurile superioare ale râurilor Olt, Mureș, Târnava Mare, Târnava Mică, Bistricioara ș.a. cu numeroși afl.; la acestea se adaugă nenumărate izv. cu ape minerale, un lac de origine vulcanică (Sfânta Ana, singurul din țară) și cel mai mare lac de baraj natural (Lacu Roșu, format în 1837). Resurse naturale: zăcăminte de min. de fier (Mădăraș, Vlăhița, Lueta), de cinabru (Sântimbru, Mădăraș), pirite cuprifere (Bălan, Jolotca), gaz metan (Săcel, Secuieni, Șimonești), turbă și lignit (Borsec), sare gemă (Praid); roci de constr.: marmură (Voșlăbeni, Lăzarea), andezit (Miercurea-Ciuc, Ciceu, Sâncrăieni, Deluț, Corund ș.a.), dolomit (Voșlăbeni, Delnița, Sândominic), calcar (Bicăjel și Delnița), marne, gresii, argile ș.a.; păduri de conifere și de foioase (232.545 ha, 1996). Economia: ind. metalurgică (Vlăhița), constr. de mașini și prelucr. metalelor (Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc), textilă, a conf. și tricotajelor (Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Toplița, Cristuru Secuiesc, Gălăuțaș, Ditrău, Lunca de Jos, Tulgheș ș.a.), alim. Pr. produse industriale: oțeluri speciale, tractoare și subansambluri pentru tractoare și mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. forestieră și cea a mat. de constr., instalații frigorifice, cilindri pentru laminoare, carcase pentru motoare electrice, mobilă, conf., tricotaje, fire de bumbac, in și cânepă, stofe de mobilă și țesături tehnice, încălțăminte, lapte praf, preparate din lapte și carne, spirt, bere, amidon etc. Produse meșteșugărești (ceramică de Corund). Agricultura este influențată de natura reliefului (predominant muntos), de temperaturile joase, și de solurile brune, podzolite. La sfârșitul anului 1996, din totalul supr. agricole (406.436 ha), terenurile arabile ocupau doar 92.729 ha, restul revenind pășunilor și fânețelor naturale (312.214 ha, locul 1 pe țară), livezilor ș.a. Pr. culturi agricole (1996): plante de nutreț (32.580 ha), grâu și secară (15.628), cartofi (14.170 ha, locul 3 pe țară, după jud. Suceava și Covasna), orz și orzoaică, ovăz, sfeclă de zahăr ș.a. Zootehnia, dispunând de o bază furajeră importantă, înregistrează efective mari de ovine (202 mii capete, 1997), bovine (93 mii capete), porcine (95 mii capete), caprine (9 mii capete), cabaline (23 mii capete); avicultură (11 mii familii de albine). Căi de comunicație (1997): lungimea rețelei feroviare este de 213 km (165 km electrificate), iar cea a drumurilor publice de 1.448 km (431 km modernizate). Învățământ, cultură și artă (1996/1997): 303 grădinițe de copii, 281 școli generale, 33 licee, cu predare în limbile română și maghiară, 287 biblioteci, cu 2.660.000 volume, patru cinematografe, numeroase muzee și case memoriale. Turism. Complexitatea și varietatea reliefului, cu locuri pitorești (lacul vulcanic Sfânta Ana, Lacu Roșu, defileele Oltului și Mureșului etc.) și numeroase rezervații naturale (mlaștinile Mohoș și Sâncrăieni, masivul calcaros „Pietrele Roșii” de la Tulgheș, cu specii floristice endemice etc.), prezența unor obiective istorice, de cultură și artă, cu importanță arhitecturală (cetatea Mikó, de fapt un castel rezidențial, fortificat, 1621, și mănăstirea franciscană, 1442, reconstruită în stil baroc în sec. 19, din Miercurea Ciuc, fortificațiile dacice de la Siculeni, Jigodin-Băi, bisericile fortificate de la Delnița, Sânmartin, Dârjiu ș.a.), la care se adaugă existența renumitelor stațiuni climaterice și balneoclimaterice: Lacu Roșu, Borsec, Băile Tușnad, Izvoru Mureșului, Toplița ș.a., permit ca pe terit. jud. H. să se desfășoare un intens turism de sejur și de tranzit tot timpul anului. Indicativ auto: HR.
HANKA (XINGKAI), lac în E Asiei (orientul Îndepărtat), la granița Federației Ruse cu China, la 69 m alt.; 4,2 mii km2 (supr. variază în funcție de nivelul apei). Cuveta, de origine tectonică, are lungimea max. de 95 km, lățimea max. de 70 km și ad. max. de 10,6 m. Îngheață în perioada nov.-apr. Pescuit. Navigabil pentru vase mici. Rezervație de păsări.
HANCOCK [hænkok], Herbert Jeffrey (zis Herbie H. (n. 1940), pianist, organist, compozitor de jaz american. Personalitate reprezentativă a jazului modern. Până în 1968 lucrează cu Miles Davis. Se îndreaptă către orientarea electronică, apoi către rock-fusion. Orchestrațiile sale îmbină tradiționalul cu elemente folclorice. Muzică de film.
HAMMURABI (HAMMURAPI), suveran al regatului vechi babilonian (1792-1749 î. Hr.). Abil om politic, talentat comandant militar, H. a transformat micul regat din Mesopotamia centrală în cea mai importantă putere a orientului Mijlociu. După ce a cucerit întregul Sumer și a distrus regatul Mari, H. a constrâns Asiria să recunoască suzeranitatea Babilonului. Domnia sa reprezintă o epocă de vârf a civilizației babiloniene care încearcă unificarea jurisdicției mesopotamiene și se cristalizează cele două mari eposuri: „Poemul creațiunii” și „Epopeea lui Ghilgameș”. – Codul lui H., cel mai vechi cod de legi cunoscut până astăzi, întocmit la inițiativa lui H. și păstrat pe o stelă de diorit, sub forma unei lungi inscripții cuneiforme, a fost descoperit la Susa, în 1901. El reunește, în 282 de articole, remarcabile prin concizia și claritatea enunțului, dreptul civil, penal și comercial al epocii.
HAMMER-PURGSTALL [hámər-púrkʃtal], baron Joseph von (1774-1856), orientalist și diplomat austriac. Consul la Istanbul și Iași. Op. pr.: „Istoria Imperiului Otoman”, „Istoria literară a arabilor”, „Istoria Hoardei de Aur din Kîpciak”, „Istoria Hanatului Crimeii”.
PULCHERIA DELIA AUGUSTA (399-453), împărăteasă romană a orientului. Sora lui Teodosiu II (408-450), care i-a încredințat administrația Imperiului. După moartea fratelui ei s-a măritat cu Marcian, pe care l-a impus împărat, devenind coregentă.
PUCEANU, Romica (1928-1996), cântăreață română de folclor orășenesc, cântece de mahala și romanțe. Creatoare de stil, s-a remarcat prin bogăția ornamentelor filigranate și perpetuarea repertoriului „clasic” al cântecului lăutăresc de lume, de dragoste și social. A contribuit creator la sinteza lăutărească a muzicii țărănești românești cu elemente din muzicile de divertisment de import, de sorginte orientală.
PUBLICITÁTE (‹ fr.) s. f. 1. Faptul de a face ceva cunoscut publicului; răspândire a unei informații în public. ♦ Ansamblul mesajelor transmise pentru orientarea comportamentului cumpărătorilor sau pentru influențarea opiniei acestora, în sens favorabil față de un produs sau serviciu. Principalele mijloace de p. sunt: presa scrisă, radioul și televiziunea, ambalajele, cataloagele, panourile, pliantele, afișele etc. ◊ Mica p. = rubrică sau pagină într-un ziar în care se publică, contra plată, cereri și oferte de serviciu, anunțuri de vânzări și cumpărări, înștiințări cu caracter personal etc.; totalitatea anunțurilor pe care le publică această rubrică sau pagină. ◊ Agenție (sau birou) de. p. = loc în care se pot da, pentru a fi publicate în periodice sau difuzate prin radio, televiziune etc., anunțuri cu caracter publicitar. ◊ Agent de p. = persoană angajată de o firmă oarecare pentru a prezenta mărfurile firmei respective și a le face reclamă. Expr. A da publicității = a anunța în mod public, a publica. 2. (Dr.) Principiul publicității = principiu al dreptului procesual, în temeiul căruia soluționarea litigiilor se face, cu unele excepții, în ședință publică. 3. (Dr.) P. imobiliară = sistem de aducere la cunoștința celor interesați a actelor de dobândire, modificare sau stingere a drepturilor reale imobiliare prin transcrierea actelor sau, în cazul cărților funciare, prin înscrierea drepturilor în anumite registre.
măslád, s.m. – 1. (bot.) Fructul toxic al unei plante orientale, în formă de boabă roșie, întrebuințat uneori pentru a ameți peștii și pentru a-i pescui ușor. 2. Otravă pentru prins pești (Lenghel 1979; Bârsana). – Din magh. maszlag.
Béci – Viena, capitala Austriei: „Hai, mândră, să mă petreci, / Numai până acolo-n Beci” (Bârlea 1924: 101). – Din cuman. beč „fortificat” (DA; Pușcariu), cuvânt oriental care s-a păstrat și în numele vechi al Vienei (DER).
IGHARGHAR, ued în Sahara algeriană, unul dintre cele mai mari din lume; 1.100 km. Izv. din masivul Ahaggar, străbate platoul Tinghert, formând chei și Marele Erg Oriental, pierzându-se în chott-ul Melghir de la poalele M-ților Atlas.
IMPÁLA (‹ fr.) s. f. Antilopă de talie mijlocie (c. 1 m și greutate de c. 70 kg) care trăiește în Africa Australă și Orientală, în grupuri mari. Masculul are coarne inelate și în formă de liră. În caz de pericol execută salturi de peste 3 m.
INDIGHIRKA, fluviu în Federația Rusă, (Siberia Orientală); 1.726 km. Supr. bazinului: 360 mii km2. Izv. din M-ții Suntar Haiata, traversează pod. Oimiakon, formează chei în M-ții Cerski și se varsă în Marea Siberiei Orientale printr-o deltă de 5,5 mii km2. Navigabil c. 120 zile pe an, pe 1.154 km, între confl. cu râul Moma și gura de vărsare.
*tam-tám interj. care arată sunetu unuĭ instrument muzical izbit (daĭra, tobă, chitară depărtată ș. a.). S. n., pl. urĭ. Un fel de talger muzical (în Extremu orient) în care se izbește c´o măcĭucă moale. V. gong.
tandúr n., pl. urĭ (turc. tandyr, tandur, d. ar. tannur; bg. tandyr, sîrb. tandur). Mangal aprins pus supt [!] o masă pătrată acoperită c´un covor ale căruĭ marginĭ se ĭaŭ pe genunchiĭ celor ce șed în prejur [!] și care-șĭ încălzesc așa picĭoarele (obiceĭ la Orientalĭ).
INDÚCȚIE (‹ fr., lat.) s. f. 1. (LOG., FILOZ.) Formă fundamentală de raționament care trece de la particular la general, de la fapte la concepte. I. este de două feluri: completă și incompletă, după cum se enumeră sau nu toate cazurile existente. I. științifică se bazează pe dezvăluirea esenței, a legii. Spre deosebire de deducție, cu care se află în raport de subordonare, i. nu are decât o concluzie probabilă. ◊ I. matematică (o formă a inducției complete) = metodă de demonstrație a unor propoziții matematice, ce ua drept indici numere naturale, prin parcurgerea următoarelor etape: se stabilește cel mai mic număr pentru care propoziția are sens și se verifică valabilitatea ipotezei în acest caz, apoi se demonstrează că, dacă ipoteza e verificată de propozițiile notate cu indici până la un număr natural, și propoziția notată cu indicele următor este adevărată; se trage, în acest caz, concluzia că toate propozițiile sunt adevărate. 2. (FIZIOL.) Mecanism nervos prin care starea de excitație sau de inhibiție dezvoltată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. ♦ (EMBRIOL.) Proces prin care o celulă sau un țesut influențează celule sau țesuturi învecinate. 3. (FIZ.) Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ I. electromagnetică = producere a unei tensiuni electromotoare (numită tensiune indusă), de-a lungul unei curbe închise, de către un câmp magnetic variabil în timp (numit câmp inductor); tensiunea indusă este proporțională cu viteza de variație a fluxului magnetic inductor, iar sensul său este orientat astfel încât câmpul magnetic al curentului electric pe care l-ar produce să se opună prin câmpul său magnetic variației fluxului inductor. ◊ I. mutuală = i. electromagnetică, cu caracter reciproc, care apare între două circuite alăturate, străbătute de curenți electrici variabili. ◊ I. proprie = i. electromagnetică produsă într-un circuit unic, tensiunea indusă datorându-se variației curentului electric care străbate circuitul; autoinducție, selfinducție. Bobină de i. v. bobină; i. electrostatică v. influență2 (2); electrizare prin ~. 4. (FIZ.) i. electrică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta electrică a câmpului electromagnetic. ◊ I. magnetică = mărime vectorială care, împreună cu intensitatea, caracterizează local componenta magnetică a câmpului electromagnetic.
INDONEZIA, Republica ~ (Republik Indonesia), stat insular în SE Asiei, ocupând o parte a Arh. Malaez, ce face legătura între Asia și Australia și separă Oc. Indian (la V) de Oc. Pacific (la E); 1,9 mil. km2; 194,4 mil. loc. (1996). Limba oficială: bahasa indonezia (indoneziana). Religia: islamică 87%, creștină 10%, hindusă 2%, budistă 1%. Cap.: Jakarta. Orașe pr.: Surabaja, Medan, Bandung, Semarang, Palembang, Ujung Pandang (fost Makasar) ș.a. Este împărțit în 24 de prov., un district urban (capitala) și două districte autonome. Cu cele 13.677 insule, I. reprezintă cel mai mare arhipelag de pe glob, desfășurat de la V la E pe c. 5.500 km lungime. Cuprinde arh. Moluce, Sondele Mari și Sondele Mici și partea vestică a ins. Noua Guinee (Irian Jaya). Cele mai mari insule sunt Borneo (în care I. ocupă c. 2/3 din supr. sa, respectiv cele patru provincii: Kalimantan Barat, Kalimantan Selatan, Kalimantan Tengah și Kalimantan Timur), Sumatera, Sulawesi, Java, Sunbawa, Flores, Sumba, Seram, Halmahera, Timor ș.a. Relieful este în general muntos, cu peste 100 de vulcani activi (Krakatau, Semeru) și alt. ce trec de 3.500 m în Sumatera și Java și de 5.000 m în Noua Guinee (vf. Jaya, 5.030 m alt. max. din țară). Înguste câmpii litorale. Puternică zonă de fracturi tectonice, cu seisme frecvente. Climă ecuatorială, cu temp. ridicate (26-27ºC) și precipitații bogate (2.500-4.000 mm/an) ce cad tot timpul anului. Râuri în general scurte (Indragiri, Kapuas, Hari, Musi ș.a.). Vegetație luxuriantă de pădure umedă ecuatorială, ce ocupă 64% din terit., cu arbori de lemn prețios (teck, santal), palmieri, bambuși; vegetație de mangrove și savane. Numeroase parcuri naționale și rezervații naturale ocrotesc o faună cu multe endemisme (rinoceul javanez, varanul uriaș din ins. Komodo, porcul javanez, urangutanul, șoarecele uriaș ș.a.). Însemnate resurse minerale: petrol (73,7 mil. t. 1992; rezerve 0,8 miliarde t, 1994), gaze naturale (51,8 miliarde m3, 1992, locul 6 pe glob), huilă (31 mil. t, 1994), min. de mangan, nichel (2,3 mil. t, 1994), cupru (1,1 mil. t, 1994), bauxită (1,3 mil. t, 1994), staniu (30 mii t, 1994, locul 3 pe glob), aur, argint, diamante, sulf, fosfați, sare, cuarț ș.a. Mari expl. forestiere (mahon, santal, teck, bambus), 188,1 mil. m3, 1993. Agricultura, diversificată, cuprinde c. 50% din populația activă și contribuie cu 25% la realizarea PNB. Se cultivă 10% din supr. țării, în special cereale (53,81 mil. t, 1994, locul 5 pe glob), mai ales orez (46,86 mil. t, 50% din suprafața cultivată), dar și porumb (6,95 mil. t), sorg, apoi batate, manioc, soia, susan, tutun (85 mii t), ricin, legume. Există întinse plantații de arbori de cauciuc (1,3 mil. t cauciuc natural, 1994, locul 2 pe glob), cocotieri (14,8 mil. t nuci de cocos, locul 2 pe glob), copra (1,4 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), arbori de cafea (400 mii t, 1994, locul 3 pe glob) și cacao, ceai (174 mii t, 1994, locul 5 pe glob), bananieri (2,3 mil. t banane, 1994), trestie de zahăr (31,5 mil. t, 1994), papaya, mango, Persea americana (fructul avocado), citrice, abaca, sisal, chenaf, arahide. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (11,6), porcine (8,72), ovine (6,4), caprine (12,3), bubaline (3,5), cabaline (0,7). Pescuit (3,2 mil t, 1994). Vânătoare. Ind. prelucrătoare antrenează 9% din populația activă și contribuie cu 15% la PNB. Se produc (1992): energie electrică (45,8 miliarde kWh), staniu (locul 3 pe glob), nichel, aluminiu, oțel, produse petroliere, gaze naturale lichefiate, autoturisme asamblate, motociclete și scutere, nave, aparate radio și televizoare, becuri, acumulatoare auto, fire sintetice, îngrășăminte chimice (2,7 mil. t), sodă caustică, anvelope (8,4 mil. buc.), ciment (15 mil. t), cherestea, celuloză și hârtie, sticlă, fire și țesături din bumbac, încălț., produse alim. (zahăr 2,55 mi. t, 1994, conserve de fructe, ulei de palmier, locul 3 pe glob, ulei de palmist, margarină, țigarete, lapte și produse lactate, carne, bere), chinină, piei brute. Transporturi maritime dezvoltate (peste 300 de porturi). Flota comercială maritimă: 4,1 mil. t. r. b. C. f.: 6,5 mii km. Căi rutiere: 143 mii km. Turism cu un potențial remarcabil: 3,9 mil. turiști străini (1994). Principalele obiective: ins. Java, cu vulcanii Merapi, Semeru, cu temple budiste și hinduse, între care renumitul templu budist de la Borobudur (sec. 7 d. Hr.), cel mai mare monument arhitectonic din emisfera sudică, complexul hindus de la Prambanam (sec. 10), ins. Bali, cu folclor renumit și templele Pejeng, Tanahlot, Tampaksiring, parcurile naționale din ins. Java și Borneo. Moneda: 1 rupiah = 100 sen. Export: petrol și derivate petroliere, gaze naturale lichefiate, lemn și produse din lemn, cauciuc natural, bauxită, cositor, mirodenii, pește, produse alim. (copra, cafea, ceia, zahăr, ulei de palmier, tutun ș.a.). Import: utilaje ind. și mijloace de transport, materii prime și semifabricate ind., combustibili, produse chimice și alim., bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Pe actualul terit. al I. s-au găsit resturi osteologice din Paleoliticul Inferior (Java). În Java, Sumatera și Borneo (Kalimantan) iau ființă o serie de mici principate, influențate de civilizațiile indiană și chineză (c. 500 d. Hr.). Concomitent, se răspândesc brahmanismul și budismul. În sec. 6-7, s-a format în S ins. Sumatera prima mare formațiune statală din I., Srῑvijaya. Statului Mataram din ins. Java îi aparține o civilizație (sec. 8-10) remarcabil ilustrată de celebrele monumente religioase de la Borobudur (budist) și Prambaran (hinduist). Un nou stat, Majapahit, cu centrul în Java, și-a afirmat (sec. 13-16) hegemonia asupra spațiului indonezian și malaeizian. O dată cu dispariția acestuia, are loc o largă răspândire a islamului, care elimină în mare parte vechile culte. Datorită creșterii schimburilor comerciale (sec. 15-17), unele orașe-state (Aceh, Bantem, Demak, Makassoi etc.) se dezvoltă ca sultanate prospere. Al doilea regat Mataram, islamic de data asta, a fost acum fundat în Java. După primele apariții ale portughezilor (1511, în Malacca), I. a intrat (din 1595) sub stăpânirea, de lungă durată, a olandezilor (în 1602 a luat ființă Compania olandeză a Indiilor Orientale) care și-au fixat centrul (1619) la Batavia (azi Jakarta). În 1799, I. a devenit colonie a statului olandez. Dominația colonială, care s-a extins în sec. 19, a provocat o puternică reacție a autohtonilor, ce s-a manifestat prin apariția unor mișcări naționaliste (Budi Utomo și Sarekat Islam). În 1920 a fost creat Partidul Comunist, cel dintâi partid comunist din Asia, iar apoi Partidul Naționalist Indonezian, fundat în 1927. Ocupația japoneză (1942-1945) a încurajat, prin dispariția structurilor coloniale, curentul de emancipare antiolandez, astfel că, la 17 aug. 1945, liderii Partidului Naționalist, Ahmed Sukarno și M. Hata, au proclamat independența țării. Încercările Olandei de a-și restabili controlul au eșuat, ea fiind constrânsă (27 dec. 1949) să recunoască independența I., devenită, la 17 aug. 1950, republică unitară (în locul structurii federale). I. a ocupat Irianul de Vest (1963) și Timorul Oriental (1976) și s-a afirmat ca una dintre principalele puteri ale mișcării țărilor nealiniate (Conferința de la Bandung, 1955). O încercare a comuniștilor de a-și asigura controlul puterii (30 sept. 1965) a generat o sângeroasă ripostă a armatei, în cursul căreia au fost ucise circa 300.000 de persoane, între care și lideri ai Partidului Comunist. Cu simpatii de stânga, A. Sukarno a fost înlăturat progresiv de la conducerea I și, în final, înlocuit cu generalul Suharto, învestit cu puteri depline (1966) și ales președinte al statului (1968). Acesta a introdus un regim autoritar, bazat pe ideologia Pancasila și sprijinit de armată (care a devenit principala putere în stat, controlând activitatea administrativă și guvernamentală). Confruntat cu mișcări studențești, sociale, de emancipare și separatiste, Suharto a promis o mai mare transparență (Keterbukaan), dar tensiunile interne provocate de creșterea corupției și a privilegiilor acordate unor apropiați ai președintelui s-au menținut, provocând înlăturarea sa de la putere (mai 1998), în urma unor mari manifestații populare, uneori și cu o tentă etnică și religioasă. Nerezolvarea, în fapt, a problemelor a determinat o nouă escaladare a violențelor de stradă (nov. 1998), soldată cu promisiunea noului președinte, Habibi, de a efectua alegeri în 1999 și de a-l deferi justiției pe fostul președinte. Republică prezidențială, conform Constituției din 7 aug. 1945. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, Adunarea Consultativă a Poporului și Camera Reprezentanților, iar cea executivă de un guvern, numit și condus de președinte.
INDIA 1. Uniunea Indiană (Bhārat Juktarashtra), stat federal în S Asiei, cuprinzând cea mai mare parte a pen. Hindustan și o serie de ins. grupate în arh. Andaman, Nicobar și Laccadive; 3,3 mil. km2; 913, 2 mil. loc. (1996), locul 2 pe glob după China. Limba oficială: hindi (uzuală engleza). Religia: hinduism (80%), islamism (11%), creștinism (catolici 2%), budism, sikh. Cap.: New Delhi. Orașe pr.: Bombay/Munbay, Calcutta, Delhi, Madras, Hyderābād, Bangalore, Ahmedabad, Kānpur, Nāgpur, Lucknow, Poona/Pune ș.a. Este împărțit în 25 de state federale și 7 teritorii autonome. Relieful acestei țări (care formează practic un subcontinent) are o deosebită varietate morfologică (lanțuri montane cu extindere și înălțimi mari, vaste câmpii, podișuri, coline și deșerturi), hidrografică, climatică, floristică și faunistică. În parte de NV, N și NE a I., în zonele de frontieră, se desfășoară, pe c. 2.400 km lungime, M-ții Himalaya, fiind formați din trei șiruri paralele, separate prin podișuri și văi, iar în cea de NV se află prelungirile M-ților Karakorum, cu alt. max. de 8.611 m (vf. K2, cel mai înalt de pe terit. I.). M-ții Himalaya culminează pe terit. I., în vf. Kanchenjunga (8.598 m), situat la granița cu Nepalul. La poalele M-ților Himalaya se află colinele prehimalayene Siwalik. Sectorul peninsular al I. este dominat de Pod. Deccan (c. 1 mil. km2), cu aspect de platformă, compus din platourile joase (400-500 m alt.) ce se întind la S de M-ții Vindhya și râul Narmada. Podișul urcă spre margini în sisteme muntoase: Vindhya în N, M-ții Gații de Est și, respectiv, Gații de Vest, ce se unesc în S și domină câmpiile litorale Malabar (de-a lungul țărmului M. Arabiei) și Coromandel (spre țărmul G. Bengal). În NE țării se desfășoară Pod. Shillong, iar în NV, Deșertul Thar. În arealul de NNE al I., între M-ții Himalaya la N și Pod. Deccan la S, se desfășoară o parte din C. Indo-Gangetică, deosebit de netedă, una dintre cele mai mari din lume, Clima este tropical-musonică, cu un anotimp secetos (nov.-mai) și altul ploios (iun.-oct.). Precipitații bogate (până la 12.000 mm/an în NE), cu excepția Pod. Deccan (din cauza barierei muntoase) și a Deșertului Thar. Rețeaua hidrografică este dominată de fl. Gange și Brahmaputra, navigabile pe mari distanțe; în Pod. Deccan, mai importante sunt fl. Narmada, Godavari, Krishna și Mahanadi. Vegetație diversificată: pădure deasă pe coasta Malabar și în Assam (NE), junglă în piemontul himalayan, savană în C. Bengal, stepe cu plante xerofite, deșert (în NV). Faună deosebit de bogată, ocrotită într-o importantă rețea de zone. Variate resurse minerale. În 1994, pe terit. I. se exploatau: huilă (254,4 mil. t, locul 4 pe glob; c. 100 miliarde t rezerve), lignit și cărbune brun (19,3 mil. t), min. de fier (60,7 mil. t, locul 5 pe glob; peste 20 miliarde t rezerve), mangan (1,8 mil. t), cupru, plumb, zinc, magneziu, tungsten, uraniu (200 t), bauxită (5 mil. t), cromite (1,1 mil. t), sare (11 mil. t), fosfați naturali, ilmenit, cianit, grafit, azbest, dolomită, mică, gips (1,9 mil. t) ș.a. Expl. forestiere (bambus, teck, santal – 282,4 mil. m3 lemn). Ind. prelucrătoare, foarte diversificată (împreună cu ind. minieră realizează aproape 1/3 din PNB), plasează I. între primele 10-12 state ale lumii (1994): energie electrică (350.5 miliarde kWh, locul 9 pe glob), cocs metalurgic (10,74 mil. t), fontă și feroaliaje (13 mil. t, locul 8 pe glob), oțel (13,9 mil. t), plumb, cupru rafinat, zinc, cadmiu, cositor, aluminiu (480,8 mii t), locomotive și vagoane, utilaj energetic (motoare electrice, transformatoare), nave, avioane, biciclete (8,9 mil. buc.) și motociclete (2,2 mil. buc.), autoturisme (238,2 mii buc., 1994) și vehicule utilitare (141,6 mii buc, 1992), aparate radio, televizoare (1,19 mil. buc., 1992), mașini de scris și de cusut, tractoare, îngrășăminte chimice (114 mil. 4), derivate petroliere, coloranți, mase plastice și rășini sintetice, acid azotic, clorhidric și sulfuric, amoniac și sulfat de amoniu, sodă caustică, cauciuc sintetic, anvelope, hârtie (2,7 mil. t) și celuloză, fire și fibre artificiale și sintetice, ciment (63 mil. t, locul 5 pe glob), fire și țesături de bumbac și lână, țesături de iută și mătase, confecții, cherestea, pielărie și încălț., produse alim. (zahăr 10 mil. t, locul 2 pe glob, ulei, ceai, conserve, produse lactate, unt, locul 2 pe glob, carne 4,12 mil. t, locul 7 pe glob, bere, țigarete); ind. cinematografică (910 filme de lung metraj, 1991, locul 2 în lume); artizanat. Terenurile agricole ocupă 55,1% din supr. țării (cele arabile c. 50%); irigații pe 43 mil. ha teren. Agricultura concentrează peste 60% din populația activă și contribuie cu c. 1/3 la PNB. I. este al treilea mare producător de cereale din lume (211,52 mil. t 1992; c. 10% din producția mondială). În 1994, se cultivau grâu (65,2 mil. t, locul 3 pe glob), porumb (10,5 mil. t, locul 7 pe glob), orez (117,6 mil t., locul 2 pe glob), mie (11,7 mil t, locul 1 pe glob, peste 1/3 din producția mondială), sorg (12,5 mil. t, locul 2 pe glob), orz, precum și cartofi (16,32 mil. t, locul 6 pe glob), semințe de in (locul 2 pe glob), fibre de cânepă (locul 1 pe glob), rapiță (5,4 mil t, locul 2 pe glob), ricin (locul 1 pe glob), soia, floarea-soarelui ș.a. În același an, dintre culturile tropicale se cultivau: trestie de zahăr (260 mil. t, locul 2 pe glob), semințe și fibre de bumbac (2,26 mil. t, locul 3 pe glob), ceai (737 mii t, locul 1 pe glob), cafea (170 mii t, locul 7 pe glob), manioc, batate, arbori pentru cauciuc natural (locul 4 pe glob), arahide (7,9 mil. t, locul 1 pe glob), iută (1,62 mil. t, locul 1 pe glob), chenaf, tutun (580 mii t, locul 3 pe glob), susan (locul 1 pe glob), năut (4,23 mil. t, locul 1 pe glob), nuci de cocos (6,3 mil. t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob), copra (410 mii t, locul 3 pe glob). Mare producătoare de legume: fasole uscată (4 mil. t, locul 2 pe glob) și verde, linte (locul 1 pe glob), tomate (5 mil. t, locul 5 pe glob), usturoi (locul 2 pe glob), ceapă (3,35 mil. t), conopidă (locul 2 pe glob), varză. Unul dintre marii producători mondiali de fructe: mere (1,24 mil. t), nuci de acaju, papaya (locul 3 pe glob), banane (locul 2 pe glob), citrice, în special portocale și lămâi (602 mii t, locul 6 pe glob), ananas, mango (9,5 mil t, locul 1 pe glob), viță de vie (750 mii t struguri), castane. Se cresc (mil. capete, 1994): bovine (192,9, locul 1 pe glob), bubaline (78,8, locul 1 pe glob), caprine (44,8, locul 5 pe glob), cabaline (0,99), asini (1,6), cămile (1,5, locul 3 pe glob), porcine. Sericicultură. Apicultură (51 mii t miere, 1994, locul 6 pe glob). Vânătoare. Pescuit intens (c. 2,5 mil. t pește/an). C. f. (1990): 62 mii km (din care 8,2 mii km linii electrificate). Căi navigabile interne: 3,7 mil. km. Flota comercială: 6,62 mil. t. r. b. (1994). Turism dezvoltat: 2,2 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: orașe bogate în monumente (palate, temple, moschei, cetăți și alte construcții vechi, iar în unele și edificii coloniale și moderne), între care Delhi, Bombay, Agra (renumitul Taj-Mahal), Madras, Jaipur, Hyderābād, Ahmedabad, Varanasi ș.a. Stațiuni climaterice (Simla și Darjeeling, ambele în Himalaya, Mount Abu în M-ții Arravalli) și balneoclimaterice (pe țărmul G. Bengal – Puri și ale Arabiei – în apropiere de Bombay); parcurile naționale și rezervațiile naturale, unele renumite pentru vânătoare și pescuit. Moneda: 1 rupee (rupie) = 100 paisas. Export: produse textile din bumbac și iută, conf., produse agricole (ceai, cafea, fructe, tutun), pește și produse din pește, diamante, perle, pietre prețioase și semiprețioase, produse chimice, mașini și utilaje ind., min. de fier, oțel, piei, covoare, furaje ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, petrol și derivate petroliere, fontă și oțel, produse alim. și chimice, hârtie, min. de cupru, produse semifabricate ș.a. – Istoric. Locuit încă din Paleolitic pe valea fluviului Ind – de la care derivă denumirea țării (mărturie stau culturile Mohenjo-Daro și Harappa), parte de N a I. a fost invadată, spre mijlocul milen. 2 î. Hr., de arieni, populație indo-europeană care a introdus sistemul celor patru caste, limba vedică și brahmanismul. Tot în această perioadă a fost elaborat cel mai vechi monument de literatură „Rig-Veda”. Pe măsura declinului castei brahmanilor (clerul), s-a afirmat o nouă religie, întemeiată de Buddha Sakya Muni (560-480 î. Hr.). În sec. 6 î. Hr., NV peninsulei s-a aflat sub dominație persană. Alexandru cel Mare a efectuat o expediție în valea Indului (327-326 î. Hr.). Spre sfârșitul sec. 4 î. Hr. s-a constituit în aria dintre Ind și Gange, un mare stat, condus de dinastia Maurya, al cărui fondator a fost Chandragupta, și a ajuns la apogeu sub Ašoka (c. 273-232 î. Hr.), zelos propagator al budismului, care a devenit cea mai importantă religie în I. (sec. 3 î.Hr.-6 d. Hr.). Implantările grecești în zona de NV a I. au fost spulberate de invazia sciților, originari din Asia Centrală. În sec. 1 d. Hr., Imperiul Kușanilor, cu centrul în Afghanistan, ocupă Punjabul, apoi, sub Kanișka, întreaga Indie septentrională. De la începutul sec. 4, statul Magadha (bazinul Gangelui) cunoaște o perioadă de expansiune și mare progres cultural sub dinastia Gupta, întemeiată de Chandragupta I (c. 320-335). Invazia hunilor heftaliți (sec. 6) a pus capăt acestei perioade de avânt cultural. La începutul sec. 7, regele Harșa din Kanuaj și-a extins stăpânirea asupra N Indiei, punând bazele unui imperiu în care artele și literele au cunoscut din nou o mare înflorire. După moartea sa, imperiul s-a dezmembrat. Fărâmițarea politică din sec. 10-15 a concis cu pătrunderea și răspândirea islamului. Perioada 1206-1526 este dominată pe plan politic, în N, de Sultanatul din Delhi, în S, de statul Uijayanagar, iar pe plan artistic de debutul artei indo-musulmane (sinteză a tradițiilor indiană și iraniană). În anii 1398-1399, Timur Lenk a invadat Punjabul. În 1498, navigatorul portughez Vasco da Gama atinge coasta Malabar, portughezii punând stăpânire pe o mare parte a coastei de V. Sub conducerea lui Babur, un mongol descendent al lui Timur Lenk, s-au pus bazele Imperiului Marilor Moghuli (1526-1858), cu capitala la Agra și, ulterior, la Delhi, consolidat sub domnia lui Akbar (1556-1605), susținător al hinduismului. Perioada este caracterizată de o înflorire fără precedent a artelor. În 1600 este înființată Compania britanică a Indiilor Orientale, iar în 1664, Compania franceză a Indiilor Orientale. După încercările de implantare și expansiune ale portughezilor (Goa, Damān și Diu) și olandezilor (Kochi), care au creat mici colonii. I. a fost disputată între Franța (Pondichéry, Chandernagor) și Marea Britanie (Bombay, Calcutta, Madras), care reușește, în cele din urmă, începând din 1763, în urma Războiului de 7 Ani, să-și extindă stăpânirea asupra întregii I. Dominația britanică a contribuit la progresul și occidentalizarea I., dar, prin caracterul ei brutal, a provocat proteste și răscoale, dintre care cea mai importantă a fost Răscoala șipailor (1857-1859), reprimată sângeros. Pentru a face față nemulțumirilor, autoritățile britanice au declarat I. colonie a Coroanei (1858), condusă de un vicerege. Mișcarea de emancipare națională a înregistrat însemnate progrese, grație constituirii partidelor: Congresul Național Indian (1885) și Liga Musulmană (1906). După Primul Război Mondial, sub conducerea liderilor Congresului Național Indian, Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru, mișcarea anticolonialistă s-a intensificat și diversificat (rezistență pasivă, boicotul produselor britanice etc.). Sub presiunea acestei mișcări, în 1935, britanicii au promulgat o Constituție (India Act) care acorda o oarecare autonomie; ulterior, Marea Britanie a fost constrânsă să admită independența I. (15 aug. 1947), pe care a divizat-o, însă, pe criterii confesionale, în dominioanele: Uniunea indiană, locuită de hinduși, și Pakistan, locuită de musulmani (Kashmirul devenind o sursă de tensiuni continue între cele două state). La 26 ian. 1950, I. s-a proclamat republică federală, rămânând membră a Commonwealth-ului. În anii confruntării dintre cele două blocuri militare (N.A.T.O.și Tratatul de la Varșovia), I. a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de nealiniere. În 1961 au fost incluse în statul indian coloniile portugheze Goa, Damān și Diu, iar în 1975 a fost inclus și fostul regat Sikkim. Aflat timp îndelungat la putere (din 1947, cu întreruperi, 1977-1980, 1989-1991), Congresul Național Indian, prin liderii săi, J. Nehru și fiica acestuia, Indira Gandhi, a reușit să facă din I. o țară democratică, datorită bunei funcționări a instituțiilor statului, în ciud existenței unui mozaic de limbi și dialecte (peste 200) și a rivalității dintre confesiunea hindusă (majoritară) și cea musulmană, și a decalajelor economice dintre reg. Deși potențialul economic al țării a progresat masiv, un mare număr de locuitori trăiesc în condiții materiale precare. Situația I. a fost agravată în interior de acțiunile separatiștilor sikh (care au asasinat-o pe Indira Gandhi), iar în exterior de conflictul cu China (1956, 1959, 1962), care a îmbrăcat forma unor războaie de frontieră, și cu Pakistanul (1947-1948, 1965, 1971), pentru stăpânirea Kashmir-ului. Asasinarea fiului Indirei, Rajiv Gandhi (1991), prim-min. (1984-1989), dr către separatiștii tamili, a relevat amploarea mișcărilor subversive, dar nu a destabilizat regimul democratic, care nu a putut eradica însă corupția. Anii '80-'90 au fost marcați de tensionarea treptată a vieții interne. Mișcări insurecționale, teroriste locale, cu tendințe secesioniste, s-au manifestat în Punjab, Assam, Jammu și Kashmir. În urma alegerilor parlamentare din 1993, 1996 și 1998, partidul Congresul Național Indian și-a pierdut supremația în defavoarea partidului de dreapta, Bharatiya Janata. În 1998, I. a realizat mai multe experiențe nucleare prin care și-a confirmat statutul de țară deținătoare a armei nucleare. Acțiunea a provocat repica imediată a Pakistanului și dezaprobarea din partea opiniei publice internaționale. Republică prezidențială potrivit Constituției din 26 ian. 1950. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Consiliul Statelor și Camera Poporului, iar cea executivă, de președinte și un guvern condus de liderul partidului majoritar în Cameră. 2. V. Hindustan.
*teodosián, -ă adj. Al luĭ Teodosiŭ II (împăratu Orientuluĭ): codu teodosian.
INTENȚIONALITÁTE (‹ intențional) s. f. (FILOZ., PSIH.) Caracter propriu oricărei stări de conștiință de a fi orientată către obiectul atitudinilor psihologice poate să nu aibă existență reală. Importanța i. pentru fenomenele de conștiință a fost sesizată de Franz Brentano; în prezent, termenul este larg utilizat în fenomenologie, în domeniul inteligenței artificiale, în științele cognitive.
*tiáră f., pl. e (lat. vgr. tiára, cuv. persic). Turban, cealma la vechiĭ Perșĭ și la alțĭ orientalĭ. Mitra papală. Fig. Demnitatea papală: a aspira la tiară.
2) *tifón n., pl. oane (fr. engl. typhon, d. chinezu tafang, tafung, supt [!] infl. latinuluĭ typhon, -ónis, vgr. typhón, vîrtej, sorb, uragan). Uragan în extremu orient (maĭ ales între Ĭuliŭ și Novembre [!]). – Și taĭfún, pl. urĭ (germ. taifun, d. chinezu teĭfun). V. ciclon.
INTROVÉRSIE (‹ fr., lat.) s. f. (PSIH.) Termen prin care C.G. Jung a desemnat tendința individului, care, frustat în încercările de a stabili relații cu cei din jur, își orientează energia vitală spre lumea sa interioară, devenind contemplativ, timid, retras.
INTUIȚIONÍSM (‹ fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Doctrină care susține că există anumite elemente de cunoaștere fermă, absolut sigure, la care se ajunge prin intuiție, nu prin mijloace empirice. I. a apărut ca reacție la pozitivismul din sec. 19, fiind o încercare de reînviere a metafizicii. Metafizicile intuiționiste au însă ca obiect viața, devenirea, temporalitatea și pun accent pe trăirea umană, respingând realitatea inteligibilă a metafizicii tradiționale. Reprezentanți: H. Bergson, L. Klages. 2. (ETICĂ) Orice teorie după care normele sau principiile moralei sunt înțelese a priori, asemenea adevărurilor logice sau matematice (G.E. Moore, W.D. Ross ș.a.). 3. (MAT.; LOG.) Orientare metodologică fundată la începutul sec. 20 de L. Brouwer și dezvoltată de A. Heyting, care consideră că scopul ultim al matematicii și logicii se reduce la construirea și intuirea formațiilor matematice și logice. V. formalism (3).
IONESI, Liviu (1925-2006, Frătăuții Vechi, jud. Suceava), geolog român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Iași. Studii și cercetări privind flișul extern din Carpații Orientali și formațiunile sarmațiene din România („Flișul paleogen din bazinul Văii Moldovei”, „Geologia României”, „Geologia unităților de platformă și a Orogenului Nord-Dobrogean”).
IORDANIA, Regatul Hașemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnῑyah al-Hashimῑyah), stat în SV Asiei, în orientul Apropiat, cu o mică ieșire la Marea Roșie (G. ’Aqaba); 97,74 mii km2; 5,4 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniți), creștină. Cap.: Ammān. Orașe pr.: Az-Zarqā’, Irbid, Aș-Șalt, ’Aqaba. Este împărțit în 8 guvernorate. Cea mai mare parte a țării este ocupată de spațiile aride ale unui vast podiș, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1.734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci și dune de nisip. În V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, și de M-ții Iudeii (alt. max. 1.004 m), lipsiți de vegetație forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primește sub 200 mm/an precipitații). În V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260‰), din apele căreia se extrag importante cantități de săruri de sodiu și potasiu. Vegetație sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar și pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mil. t rezerve), fosfați (4,2 mil. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mil. t, 1994), sare gemă, min. de fier și mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammān-Az-Zarqā’-’Aqaba, produse energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oțel și laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrășăminte chimice, detergenți, acizi, ciment (3,4 mil. t, 1993), țesături de bumbac și lână, piei brute și prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, țigarete, bere și băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. țării (irigații în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate 550 mii t, 1994), fructe; plantații de măslini çitrice, viță de vie, curmali. 86% din supr. țării este neproductivă (deșert). Se cresc ovine și caprine (2,6 mil. capete, 1994), păsări etc. C. f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mil. turiști străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate orașe antice din lume, Ammān, Madaba (biserică din timpul lui Iustinian), Petra (sec. 8 î.Hr.-13 d. Hr.), ’Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1.000 fils. Export: fosfați, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrășăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume, etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. – Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semitice și arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d. Hr.) și Bizantin (395), de califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, și, parțial, de cruciați (Regatul Latin de Ierusalim, 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cuCerire a lui Selim I, DIN 1516-1517, terit. I. a fost cucerit și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la primul război mondial. În urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredințat de Societatea Națiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, condus de Abdullah ibn Hussein din familia Hașemiților, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 și condusă de Glubb-pașa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunță la mandat (22 mart. 1946) și Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). În urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) și vechiul Ierusalim. În 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul hașemit al Iordaniei. În 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunțat tratatul anglo-iordanian (1948) și l-a expulzat pe Glubb-pașa. Participantă la războiul iaraelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim și Cisiordania. În sept. 1970, în urma încercării gherilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3.000 de victime) și la expulzarea lor de pe terit. I. În iul. 1988, regele Hussein a renunțat la responsabilitățile sale asupra Cisiordaniei și a recunoscut suveranitatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. În conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică față de operațiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a țării în cadrul lumii arabe. La 25 iun. 1994, regele Hussein și primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declarație prin care se punea capăt stării de război dintre cele două țări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziția constructivă a I. în conflictul israelo-arab, a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. În ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituțională, ereditară, conform Constituției din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege și de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege.
IORGOVICI, Paul (1764-1808, n. Vărădia, jud. Caraș-Severin), cărturar român. Autor al unei gramatici de orientare latinistă („Observații de limba românească”, 1799).
ISHIMOTO [iʃimoto], Kuji (1893-1962), arhitect japonez. Prof. univ. la Tōkyō. Lucrări de orientare tradițională și funcționalistă (marele magazin universal „Shirokya” din Tōkyō).
ISOZAKI, Arata (n. 1931), arhitect japonez. Lucrări de orientare postmodernistă (Muzeul Departamental de Arte Frumoase din Gumma-Takasaki, Biblioteca Centrală și Centrul general de expoziții al Japoniei de Vest din Kitakyushu, Centrul civic al noului oraș academic din Tsukuba, Muzeul de artă contemporană din Los Angeles).
ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km2; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sun 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (țința cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fOst divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1848, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.
ISTRATE, Mircea (1929-2003, n. Cluj), compozitor român. Orientare avangardistă cu unele trăsături neoclasice. Muzică vocal-simfonică, simfonică, simfonică („Muzică stereofonică pentru două orchestre de coarde”, „Algoritm”), de cameră, corală, de teatru și film.
ISTRATI, Panait (pseud. lui Gherasim Panait Istrate) (1884-1935, n. Brăila), scriitor român de limbă franceză și română. Supranumit de R. Rolland „Gorki al Carpaților”. În tinerețe a dus o viață de lumpen, peregrinând prin lume; din 1916 a trăit în Elveția și Franța, schimbând diverse ocupații. Inițial admirator al regimului sovietic, a fost profund dezamăgit de cele văzute în U.R.S.S. („Spovedanie pentru învinși”). După revenirea în România, a colaborat la publicația formațiunii de extremă-dreaptă „Cruciada românismului”. Proză de evocare romantică a peisajului brăilean și a mediului pestriț oriental, populat de oameni simpli răzvrătiți, animați de nostalgia fericirii („Chira Chiralina”, „Moș Anghel”, „Viața lui Adrian Zografi”, „Haiducii”, „Mihail”, „Ciulinii Bărăganului” și „Codin”, care au cunoscut ecranizări). În 1930 se reîntoarce definitiv în țară. Publicistică.
ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km2; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m3, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.
IVANCEV, Ivan (n. 1915), arhitect bulgar. Lucrări de orientare funcționalistă (Stadionul „Vasil Levski” din Sofia, Teatrul dramatic din Tărgovište, Stadionul olimpic din Tunis).
*reorientá (a ~) (re-o-ri-en-) vb., ind. prez. 3 reorienteáză
*reorientáre (re-o-ri-en-) s. f., g.-d. art. reorientắrii; pl. reorientắri
turbán n., pl. e (it. turbante, fr. turban, d. turc. tülbend, muselină, turban. V. tulpan). Vechĭ. Tulpan, muselină: cocoanele cele tinere se purtaŭ legate la cap cu turban (Șăĭn.). Azĭ (după fr.). Cealma, pînză supțire [!] înfășurată în prejuru capuluĭ (la orientalĭ).
tuteá f., pl. ele (turc. [d. pers.] tutiĭa, zinc, calamină; ngr. tutĭá; fr. tutie [d. ar. tutiĭa], oxid de zinc). Vechĭ. Oxid de zinc (considerat la orientalĭ ca bun p. ochĭ). V. cádmie.
JACOBSEN [jákobsən], Arne (1902-1971), arhitect și urbanist danez. Lucrări de orientare funcționalistă, caracterizate prin puritatea și eleganța liniilor (uzina „Carl Christensen” – Ålborg, Colegiul „Sf. Catherine” – Oxford/Anglia, Banca Națională Daneză – Copenhaga).
JALAPA [halápa] (JALAPA ENRIQUEZ [enríches]), oraș în E Mexicului, la poalele Sierrei Madre Oriental, la 1.425 m alt., centrul ad-tiv al statului Veracruz; 288,5 mii loc. (1990). Nod de transport. Aeroport. Ind. constr. de mașini, a prelucr. lemnului, celulozei și hârtiei, textilă și alim. Centru agricol (cafea, tutun, trestie de zahăr, portocale, plante medicinale). Stațiune climaterică montană. Catedrală (sec. 18). Universitate. Muzeu de arheologie. Întemeiat în sec. 16.
JAMAICA [dʒəméikə], stat în America Centrală insulară, ocupând insula cu același nume (a treia insulă ca mărime după Cuba și Hispaniola) din Arh. Antilele Mari, în centrul M. Caraibilor; 10,2 mii km2; 2,73 mil. loc. (1994). Limba oficială: engleza (se vorbește și spaniola). Religia: protestanți (anglicani, baptiști, metodiști) 75%, catolici 5%, hinduși, islamici. Cap.: Kingston. Orașe pr.: Montego Bay, Spanish Town, May Pen. Este împărțit în 14 parohii (parishes). Insula, alungită pe direcție E-V, are un relief de coline calcaroase, puțin înalte, cu aspect de podiș (2/3 din supr. sa), care coboară spre țărmuri în câmpii litorale înguste. În N și E există culmi muntoase alcătuite din roci vechi (Blue Mountains) care culminează în vf. Blue Mountain (2.256 m). Climă tropical-oceanică în reg. joase (27-30ºC, temp. medii anuale) și aproape temperată în în reg. înalte. Precipitații bogate în partea orientală (c. 5.000 mm anual) și reduse în cea occidentală (c. 1.000 mm). Numeroase cicloane tropicale. Pădurile tropicale, cu esențe valoroase (îndeosebi în N), ocupă 27,8% din terit. țării, mangrovele se extind de-a lungul țărmurilor, iar vegetația semiaridă (cactuși), în S. Faună săracă în mamifere, dar bogată în amfibieni și moluște (500 specii). Economie bazată pe minerit, agricultură și turism. Mari expl. de bauxită (11,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob, 10% din totalul mondial și cel mai mare exportator mondial), care contribuie cu peste 20% din PNB (împreună cu alumina). Expl. de gips și calcare. Agricultura (20% din populația ocupată, dar mai puțin de 10% din PNB) este dominată de cultura trestiei de zahăr (2,8 mil. t, 1994), arbori de cafea și cacao, bananieri, citrice, papaya, Persea americana (fructul avocado), mango, tutun, batate, igname, manioc, cereale și legume (toate cultivate pe 24,1% din supr. țării). Pășunile dețin 18,6% din terit. țării; se cresc bovine, porcine, caprine, păsări. Pescuit intens. Ind. prelucrătoare (peste 10% din populația activă și 14% din PNB) produce: energie electrică, alumină (3,3 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), produse petroliere, ciment, anvelope, țesături de bumbac, încălț., produse alimentare (zahăr 219 mii t, 1993, țigarete, conserve, rom., produse lactate). C. f. (1993): 401 km. Căi rutiere: 16,6 mii km (din care 5 mii km asfaltați). Moneda: 1 jamaican dollar = 100 cents. Turism în plină dezvoltare (1,6 mil. vizitatori, 1993, 20% din venitul național, locul 2 în privința devizelor): capitala cu monumentele sale istorice (cetatea Rockford, King's House, biserica St. Thomas), țărmul nordic cu stațiunile balneoclimaterice Montego Bay, Ocho Rios, Port Antonio, zona montană din jurul vf. Blue Mountain. Balanța economică dezechilibrată în principal din cauza importului de combustibili. Export (1994): bauxită și alumină (c. 75%), zahăr, rom, banane, cafea, legume și fructe. Import (1994): combustibili (c. 33%), mașini, utilaje și echipament ind., materii prime ș.a. – Istoric. Locuită de indienii arawak, care îi spuneau Xayamaca, ins. a fost descoperită de Columb în 1494, care a denumit-o Sfântul Iago. Colonizată de Spania începând cu sec. 16, a trecut, de la mijlocul sec. 17, în stăpânirea Marii Britanii. După exterminarea, încă din sec. 16, a populației băștinașe, pe plantațiile de trestie de zahăr, indigo și cafea sunt aduși sclavi din Africa, J. devenind, supă 1713, marea piață de sclavi negri a Americii de Sud. În 1866, Parlamentul englez emite pentru colonia J. un act constituțional. La sfârșitul sec. 19, a început pătrunderea capitalului american, care s-a intensificat mai ales după primul război mondial. Ca urmare a creșterii mișcării de eliberare națională, J. obține (1944) o nouă constituție, iar în 1953, autonomie internă. Membră (1958-1962) a Federației Indiilor de Vest, J. are, din 1959, drept de autoguvernare. În 1962 se retrage din federație, provocând destrămarea acesteia, și se proclamă stat independent în cadrul Commonwealth-ului. Scena politică este dominată de două partide – unul socialist (Partidul Laburist, lideri: Michael Manley, prim-min. 1972-1980 și 1989-1992 și Percival J. Patterson, din 1992) și unul conservator (Partidul Național aș Poporului). J. este monarhie constituțională; șeful statului este, de iure, suveranul Marii Britaii, reprezentat de un guvernator general. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral condus de liderul partidului majoritar în Cameră.
JAMES [dʒeimz] 1. William J. (1842-1910), filozof și psiholog american. Preocupat inițial de anatomie și fiziologie, s-a reorientat către psihologie și filozofie, devenind celebru prin lucrarea „Principii de psihologie”. J. a reformulat pragmatismul inițiat de Ch.S. Pierce, reușind, prin eseurile sale, să comunice principii noii filozofii unui larg cerc de cititori; totodată, el a dezvoltat pragmatismul în direcții noi, abordând probleme de psihologie și religie. J. și-a numit propria concepție „empirism radical” pentru a arăta că nu numai lucrurile fizice, dar și cele de ordin spiritual sunt, deopotrivă, elemente ale experienței („Voința de a crede”, „Pragmatismul”, „Eseuri despre empirismul radical”, „Varietatea experienței religioase”). 2. Henry J. (1843-1916), scriitor american. Naturalizat englez. Frate cu J. (1). Inovația sa în tehnica romanului îl consacră ca pe unul dintre primii psihologi și un precursor al monologului interior, având ca motiv dominant confruntarea dintre civilizația europeană și spiritul american („Americanul”, „Portretul unei doamne”, „Washington Square”, „Ambasadorii”, „Aripile porumbiței”, „Cupa de aur”, „Strângerea șurubului”). Nuvele („Daisy Miller”). Proză fantastică („Turnul de fildeș”). Eseuri și critică literară („Poeți și prozatori francezi”, „Însemnări despre prozatori”).
JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21º și 44º lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km2; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î.Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în umra morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km2. Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12ºC (iarna) și 17-26ºC (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.
orientá (a ~) (-ri-en-) vb., ind. prez. 3 orienteáză
orientábil (-ri-en-) adj. m., pl. orientábili; f. orientábilă, pl. orientábile
orientál (-ri-en-) adj. m., s. m., pl. orientáli; adj. f., s. f. orientálă, pl. orientále
orientalísm (-ri-en-) s. n.
orientalíst (-ri-en-) s. m., pl. orientalíști
orientalístă (-ri-en-) s. f., g.-d. art. orientalístei; pl. orientalíste
orientalístică (-ri-en-) s. f., g.-d. art. orientalísticii
orientáre (-ri-en-) s. f., g.-d. art. orientắrii; pl. orientắri
orientatív (-ri-en-) adj. m., pl. orientatívi; f. orientatívă, pl. orientatíve
orientatór (rar) (-ri-en-) adj. m., pl. orientatóri; f. sg. și pl. orientatoáre
orientáție (înv.) (-ri-en-, -ți-e) s. f., art. orientáția (-ți-a), g.-d. art. orientáției; pl. orientáții, art. orientáțiile (-ți-i-)
JONES [dʒəunz], Sir William (1746-1794), orientalist și jurist britanic. Unul dintre creatorii filologiei comparate („Tratat asupra poeziei orientale”, „Gramatica persană”). A tradus „Sakuntala” și „Legile lui Manu”.
JOSTEDALSBREEN [justədalzbraən], ghețar în SV Norvegiei, cu orientare NE-SV, situat la N de Sognafjorden, la 1.957 m alt.; 1.300 km2 (cel mai mare din Europa).
JOURNAL DE GENÈVE [ʒurnal də jenev], cotidian elvețian de orientare liberală, fondat în 1826.
JUDD [dʒəd], Charles Hubbard (1873-1946), psiholog american. Prof. univ. la Yale. A ecercitat prin studiile sale o puternică influență asupra dezvoltării și orientării sistemului educațional american („Psihologia; Introducere Generală”, „Psihologia instituțiilor sociale”, „Educația și progresul social”).
KABUL (KᾹBOL) 1. Râu în E Afghanistanului și NV Pakistanului, afl. dr. al Indului; 460 km. Izv. de pe pantele orientale ale masivului Koh-i-Baba (M-ții Hindukush) și trece prin Kabul, Jalālābād (Afghanistan) și Peshāwar (Pakistan). Irigații. Navigabil pentru vase mici pe 120 km. Hidrocentrală. 2. Capitala Afghanistanului, situată într-o depresiune intramontană, pe râul cu același nume, la 1.820 m alt.; 700 mii loc. (1993). Nod rutier. Aeroport. Centru comercial pentru mătăsuri, stofe, piei de karakul și fructe,. Ateliere de reparații mecanice. Constr. de mașini agricole. Fabrici de ciment, textile, conf., prelucr. a pieilor, alim. Universitate. Academie de științe. Monumente din sec. 16-17. Muzeu. Identificat cu așezarea Cabura din timpul lui Alexandru cel Mare, orașul a fost capitala Imperiului Marilor Moguli (1504-1526). Cucerit de Nadir Șah (1738), a devenit capitala Afghanistanului (1773). Oraș distrus și depopulat în mare parte în timpul războiului civil izbucnit în 1979.
KAIBARA, Ekiken (pe numele adevărat Atsunobu) (1630-1714), filozof japonez. Lucrări de orientare neoconfucianistă. Considerat părintele botanicii în Japonia („Studiul plantelor în Japonia”).
KAISER [káizər], Georg (1878-1945), dramaturg german. Ostil nazismului, opera sa a fost (din 1933), interzisă în Germania. S-a exilat în Elveția (1938). Reprezentant al teatrului expresionist, ingenios experimentator de noi formule artistice. Drame antimilitariste și antifasciste („Pluta Meduzei”, „Cetățeni din Calais”) sau tratând tema omului dezorientat de civilizația tehnică („Din zori până la miezul nopții”, „Coralul”).
KALDOR [kældə], Nicholas (1908-1986), economist britanic, de origine ungară. De orientare keynesistă. Studii și lucrări despre fluctuații ciclice, creșterea economică și distribuția veniturilor, menținerea ritmurilor de dezvoltare, fără creșterea inflației („Un model de dezvoltare economică”, „Dezvoltarea economică și problema inflației”, „Flagelul monetarismului”).
KALININGRAD 1. Lagună în SE M. Baltice, scăldând țărmurile Poloniei și Federației Ruse (enclava Kaliningrad), separată de aceasta printr-un perisip (lung de 60 km) ce are o mică deschidere (portiță) prin care se asigură comunicarea. Lungimea golfului: 90 km; lățimea: 2-25 km; ad. 3-5 m. Porturi pr.: Kaliningrad, Baltiisk. Cunoscută și sub numele Vislinkii. 2. Oraș în extremitatea de V a Federației Ruse, centrul ad-tiv al regiunii cu același nume (enclavă rusă la M. Baltică, între Polonia și Lituania), situat la gura de vărsare a fl. Pregolia în laguna Kaliningrad; 415 mii loc. (1994). Nod feroviar. Aeroport. Șantier naval. Constr. de vagoane și de utilaj ind.; fabrici chimice, de celuloză și hârtie, de prelucr. a lemnului, de conserve de pește. Universitate (1544). Institut oceanografic. Teatre, filarmonică, muzeu de istorie; grădină botanică; monumente de arhitectură (biserică gotică, 1325-1552; castel, sec. 17). Fundat în 1255 de cavalerii teutoni, a fost unul dintre importantele orașe ale Hansei (din 1340). Rezidență a marelui maestru al Ordinului Teutonic (1457), apoi a ducilor Prusiei (1525-1618); ocupat de ruși (1758-1762) și de francezi (1807-1813). Din 1871, a intrat în componența Germaniei (Prusia Orientală). Cucerit de sovietici la 9 apr. 1945, a fost cedat U.R.S.S. prin convenția de la Postdam. Până în 1946 s-a numit Königsberg.
KANIȘKA, împărat indian (c. 78-c. 123), din dinastia Kușanilor. Stăpân al Afghanistanului și al unor reg. din Persia Orientală, N și NV Indiei, K. și-a extins autoritatea asupra Asiei și Indiei centrale. K. a jucat un rol important în istoria budismului, contribuind la răspândirea lui în Asia Centrală și în China.
KAPOSI, Moritz Kohn (1837-1902), medic austriac. Prof. univ. la Viena. Promotor al orientării morfologice în dermatologie. A descris afecțiuni ale pielii, cum ar fi sarcomul multipigmentat (boala lui K.) și a creat un vaccin împotriva herpesului.
KEMAL, Mehmed Namik (1840-1888), scriitor și publicist turc. De orientare liberal-democrată, membru al Societății „Junii Turci”, a luptat pentru europenizarea societății turcești. Versuri, romane („Fata cea săracă”, „Patria”), drame romantice.
africantróp s.m. (paleon.) Maimuță antropoidă fosilă aparținând perioadei glaciare din Africa Orientală, asemănătoare cu pitecantropul și sinantropul. • pl. -i. /<fr. africanthrope. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
KÉTA (‹ rus.) s. f. Pește teleostean înrudit cu păstrăvul, de c. 50-75 cm lungime (Oncorhynchus keta). Trăiește în mările din Extremul orient și migrează în fluvii pentru reproducere. De la k. se obțin icrele de Manciuria.
KHALID ibn al-Walid (?-642), general arab. Promotor al expansiunii arabe în orientul Apropiat și Mijlociu. A înfrânt oștile bizantine, cucerind Damascul (635), iar în urma victoriei de la Yamuk (30 aug. 636) și-a extins cucerirea și asupra Siriei.
KIRCHER [kírhər], Athanasius (1601-1680), preot iezuit german. Matematician, fizician, astronom și orientalist. Prof. uinv. la Würzburg și Roma. Întemeietor al celebrului „Museum Kircherianum”. Autor al primului tratat de geologie („Mundus subterraneus”). A studiat hieroglifele, avansând teoria potrivit căreia acestea au fost inventate de preoții egipteni pentru a ascunde adevărurile științei și religiei („Lingua aegyptiana restituta”, „Ars magnae lucis et umbrae in mundi”).
KIVU, lac tectonic în Africa Orientală, situat între Republica Democratică Congo și Rwanda, la 1.460 m alt.; 2,69 mii km2; ad. max.: 496 m. Comunică cu L. Tanganyika prin râul Ruzizi. Numeroase insule. Pe fundul lacului se produc uneori erupții vulcanice. Se caracterizează prin lipsa viețuitoarelor, din cauza concentrației mici sau chiar a lipsei oxigenului dizolvat în apă.
KLAPROTH [klápró:t] 1. Martin Heinrich K. (1748-1817), chimist german. Prof. univ. la Berlin. Unul dintre pionierii chimiei analitice. A descoperit zirconiul și uraniul (1789), titanul (1795) și cromul (1797). Cercetări privind pământurile critice sau referitoare la descoperirea telurului. 2. Heinrich Julius K. (1783-1855), orientalist german. Fiul lui K. (1). Prof. univ. la Sankt Petersburg. Stabilit la Paris (1815). Cercetări etnografice și lingvistice în Caucaz („Asia poliglotă pe baza atlasului lingvistic”), constituind o importantă sursă de informații pentru limbile caucaziene dispărute.
KLIUCEVSKI, Vasili Osipovici (1841-1911), istoric rus de orientare liberală. Contribuții la studiul problemelor social-politice din Rusia, argumentând că dezvoltarea societății este determinată de factori geografici, economici și sociali („Duma boierească în Rusia veche”, „Originea iobăgiei în Rusia”).
KOLÎMA 1. Fluviu în NE Siberiei; 2.129 km. Izv. din masivul Suntar Haiata prin două izvoare, Kulu și Aian Iurah, și se varsă printr-o deltă în Marea Siberiei Orientale. Navigabil pe c. 2.000 km. 2. Lanț muntos în extremitatea de E a Federației Ruse, în Siberia, extins pe c. 1.300 km în lungul țărmului M. Ohotsk. Alt. max.: 1.962 m. Zăcăminte de aur. 3. Câmpia în NE Siberiei, străbătută de fluviul cu același nume și de râul Alazeja; c. 170 mii km2. Alt. medie: 100 m.
KOVALEVSKI, Maksim Maksimovici (1851-1916), sociolog, istoric și om politic rus. De orientare pozitivistă. Teoria progresului, elaborată de el, se bazează pe principiul „armoniei sociale” („Sociologi contemporani”, „Sociologie”).
KRAȘENINNIKOV, Stepan Petrovici (1711-1755), geograf rus. Fondatorul speologiei și etnografiei ruse. A efectuat cercetări complexe (populație, relief, vulcanism, gheizere, floră, faună) în Siberia Orientală (1735-1736) și Kamceatka (1737-1741). Op. pr.: „Descrierea Kamceatkăi”.
KRÉVÉ-MICKEVIČIUS, Vincas (1882-1954), scriitor lituanian. Prim-min. interimar și min. de Externe (1940-1944). Stabilit în Austria (1944), apoi în S.U.A. (1947). Prof. univ. la Kaunas și Vilnius și la Universitatea Pennsylvania. Povestiri („Legende povestite de bătrânii din Dainava”), poeme epice („Fiii cerului și ai pământului”) și drame istorice (Šarunas, prințul Dainavei„, ”Moartea lui Mindaugas„) de factură romantică sau nuvele pe teme rurale (”Sub acoperișul de paie„). A studiat arta și cultura orientală.
KUBILAI (KUBLAY)-Han, han mongol. Nepot al lui Genghis-Han. A comandat armata mongolă în campania din China (1258), sucedându-i fratelui său Möngke și mutând centrul de greutate al stăpânirii sale în China. Împărat al Chinei (1260-1294); în 1271 și-a luat numele de Shizu, fondant dinastia Yuan. A extins imperiul bunicului său, cucerind întreaga Chină (1279) și stabilind capitala la Hanbalîk (Ta-Tu, Dadu, azi Beijing) (1267). A întreprins numeroase expediții de cucerire în Japonia (1274 ȘI 1281), Vietnam (1260-1288), Birmania (1277-1287). La curtea lui s-a oprit și Marco Polo, în timpul călătoriei sale în orient, îndeplinind chiar unele funcții administrative.
gréco-orientál (-ri-en-) adj. m., s. m., pl. gréco-orientáli; adj. f., s. f. gréco-orientálă, pl. gréco-orientále
KUHRUD, sistem muntos în partea central-sudică a Iranului, cu orientare NV-SE, limitând la V Pod. Iranului. Lungime: c. 900 km. Alt. medie: 2.000-3.000 m; alt. max.: 4.465 m (vf. Hazār). Largă răspândire a stepelor montane. Expl. de min. polimetalice.
KUNLUN sau KUNLUN SHAN [cunlun șan], sistem muntos în partea de V a Chinei, orientat E-V, formând limita de N și de E a pod. Tibet. Alcătuit din culmi paralele, despărțite de văi adânci și depresiuni. Alt. max.: 7.723 m (vf. Muztag), în culmea Prjevalski. Lungime: c. 2.700 km. În SV relieful este foarte fragmentat. Vulcanism. Ghețari (11,6 mii km2). Expl. de cărbune, fier, cupru și aur.
KUPKA, František (zis Frank) (1871-1957), pictor și grafician ceh. Stabilit la Paris (1895). Aflat sub influența orfismului, s-a orientat spre arta abstractă, ajungând la formula compozițiilor de inspirație muzicală („Ordonare pe verticală”, „Fugă în roșu și albastru”).
KURDISTAN 1. Sistem muntos în SV Asiei, la granița Iranului cu Turcia și Iraq-ul, format din masive și culmi ce depășesc frecvent înălțimea de 3.000 m (alt. max.: 4.168 m., vf. Djilo). Constituit din roci cristaline și metamorfice. Climă subtropicală, cu precipitații abundente (1.000-3.000 m) și vegetație de tip mediteranean (stejar, maquis) în SV; versanții de N și NE sunt acoperiți cu vegetație de stepă, iar precipitațiile însumează 400-700 mm/an. Crestele înalte (3.500-3.800 m) sunt acoperite de pășuni alpine; la peste 3.800 m, zăpezi persistente și ghețari mici. Zăcăminte de cărbune, petrol și argint. 2. („Țara kurzilor”) Regiune geografică, predominant muntoasă și de podiș, situată în partea de SV a Asiei, în bazinele superioare ale fl. Tigru și Eufrat, cuprinzând o parte din Pod. Armeniei din SE Turciei (inclusiv lacul Van), precum și zona dintre Fl. Eufrat (la V) și Pod. Hamadān (la E), în care intră partea de N a C. Mesopotamiei, lacul Urmia (Rezā’ῑyeh) și reg. muntoasă din NV Iranului. Are o întindere de 191.660 km2, pe teritoriile Turciei, de SE, Siriei de NE, Iraq-ului de N și NE și Iranului de NV, locuită în majoritate de kurzi (c. 23 mil. loc., din care aproape jumătate în Turcia). Mai trăiesc în Liban, Afghanistan și în unele republici caucaziene. În emigrație, comunități compacte se află în Germania, Italia ș.a. Orașe pr.: Diyarbakir, Tatvan, Bitlis, Van (Turcia), Mosul, Kirkūk, Irbῑl (Iraq), Sanandaj, As-Sulaymānῑyah (Iran). Primele mențiuni privind K. datează de prin sec. 12, În Evul Mediu, în K. au existat câteva principate feudale, dependente nominal față de Otomanii sunniți și Sefevizii șiiți din Persia. La începutul sec. 16, K. a fost împărțit între Imperiul Otoman și Persia. În sec. 17-18, în condițiile slăbirii puterii militare otomane și persane, s-a încercat unificarea K., dar fără rezultat din cauza rivalităților și a permanentelor neînțelegeri dintre principii feudali kurzi. La începutul sec 19, o parte a K. a intrat sub autoritatea Rusiei. Sec. 19 din istoria K. este marcat de numeroase revolte ale kurzilor, îndreptate mai ales împotriva otomanilor, care s-au intensificat în sec. 20, în condițiile împărțirii de către francezi și englezi a zonelor de influență în orientul Apropiat. După primul război mondial, o dată cu dezintegrarea Imp. Otoman, partea de S a K. a intrat în componența Iraq-ului și a Siriei, iar partea de NV a rămas Turciei. O dată cu înființarea Ligii naționale kurde, revoltele kurzilor împotriva puternicilor lor „tutori” se intensifică, dar sunt înfrânte de către turci în Anatolia Orientală, de către irakieni în E și de aviația britanică în Iraq. După cel de-al doilea război mondial, deși K. este divizat în facțiuni rivale, Abdullah Öçalan a creat, în 1978, Partidul Muncitorilor din K. (P.K.K.), sub conducerea căruia a început (1984) lupta armată a kurzilor, inclusiv prin acțiuni teroriste, pentru crearea unui stat național.
KUROPATKIN, Aleksei Nikolaevici (1848-1925), general rus. Comandant al armatei ruse din Manciuria în timpul Războiului ruso-japonez (1904-1905). Comandant-șef al forțelor armate ruse în orientul Îndepărtat; înfrânt lângă Mudken, a fost înlocuit și numit comandant al Armatei I din Manciuria. În timpul primului război mondial a condus Frontul de Nord.
KUWAIT [ku:wéit] 1. Statul K. (Dawlat al-Kuwait), stat în Asia de SV (Pen. Arabia), în extremitatea de NV a G. Persic; 17,82 mii km2; 1,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (sunniți și șiiți) 95%. Cap.: Al-Kuwait (Kuwait City). Orașe pr.: Mῑnā' al-Ahmadā, Al-Farwānῑyah, Al-Jahrah, Hawallῑ, Abraq, Al-Bāhrah. Este împărțit în cinci guvernorate. Relieful este constituit dintr-un platou deșertic, nisipos, de mică alt., întrerupt de coline puțin înalte, și dintr-o îngustă câmpie litorală de-a lungul G. Persic. Țărmul este însoțit de mici insulițe (Faylakah, Būbῑyān). Climat tropical-deșertic, cu temp. medii anuale de peste 24ºC, precipitații scăzute (sub 100 mm/an) și umiditate relativ scăzută. Vegetație naturală absentă sau foarte săracă. Economie bazată pe expl. de hidrocarburi, puternic afectată de invazia irakiană. K. dispune de bogate rezerve de petrol (14 miliarde t, 1994, locul 2 în lume) și de gaze naturale (c. o mie de miliarde m3). Expl. de petrol (53,7 mil. t, 1992) și gaze naturale (5,2 miliarde m3, 1993), sare. Înainte de Războiul Golfului hidrocarburile și produsele petroliere (37,5 mil. t/an capacitate de rafinare), gazele naturale lichefiate (cea mai mare uzină din lume) asigurau 75% din PNB și 80% din exporturi. Ind. produce: energie electrică (20 miliarde de kWh, 1993), produse petrochimice, amoniac, sulf, acid clorhidric, îngrășăminte azotoase, ciment, sodă caustică, lână brută, carne, lapte, desalinizarea apei de mare (cea mai mare uzină din lume). Agricultura produce tomate și alte legume (în sere, cele mai mari din orientul Mijlociu), curmale, pepeni galbeni, orez. Se cresc ovine și caprine (165 mii capete), bovine și cămile. Pescuit de pește și creveți. Nu are c. f. Căi rutiere: 4,7 mii km. Flota comercială: 7,7 mil. t. r. b. (1993). Moneda: 1 Kuwait dollar = 10 dirham = 1000 fils. Turism: capitala, suveniruri (perle naturale, filatelie), muzeu al civilizației babiloniene, ins. Faylakah cu vestigii antice. Export: petrol, și produse petroliere, gaze naturale, îngrășăminte chimice, creveți. Import: mașini, utilaje și echipament ind., produse de bază (fontă și oțel, textile), produse agro-alim. și animale vii, conf. ș.a. – Istoric. În sec. 7, K. a fost inclus în Califatul arab, iar din sec. 16 a intrat în stăpânirea Imp. Otoman. În sec. 18, șeicul As Sabbah habu Abdullah (întemeietorul actualei dinastii – 1756) a pus bazele unui emirat, vasal Imp. Otoman. La sfârșitul sec. 19, K. a intrat în atenția marilor puteri. În 1899, Marea Britanie și-a asumat controlul afacerilor externe ale K., iar din 1914, a devenit oficial protectorat britanic. După înfrângerea Imp. Otoman, în timpul primului război mondial, frontierele K, Iraq-ului și Arabiei Saudite nu au fost definitiv stabilite, provocând încercarea celei din urmă de a anexa K. (1919-1920), dejucată însă de intervenția militară britanică. Chiar după stabilirea definitivă (1922) a frontierelor, cei doi vecini au căutat să ocupe părți din terit. K., intrat, după 1930, în circuitul mondial al industriei petroliere, K. concesionează (în 1934 și 1951) prospectarea și exploatarea teritoriului său (pe 75 de ani) societății anglo-americane Kuwait Oil Company (K.O.C.), naționalizată în 1975. În 1961, K. se proclamă emirat independent cunoscând, datorită bogăției resurselor petroliere, o rapidă dezvoltare economică. K. a fost primul stat din reg. Golfului în care s-a instaurat un regim democratic, bazat pe o viață parlamentară. În războiul irano-irakian (1980-1988), K., amenințat de fundamentalismul promovat de Khomeini, s-a situat de partea Iraq-ului, acordându-i sprijin financiar și logistic. La 2 aug. 1990, K. a fost invadat și ocupat de trupele irakiene. Emirul și membrii marcanți ai familie domnitoare s-au refugiat în Arabia Saudită, unde s-a format un guvern în Exil (la Taief). La 28 aug. 1990, Irak-ul a proclamat K. cea de-a 19-a provincie a sa. Ca urmare a nerespectării datei stabilite de O.N.U. pentru retragerea forțelor irakiene (15 ian. 1991), la 23-24 febr. 1991, coaliția de state, condusă de S.U.A., a lansat masive atacuri aeriene (începând din 19 ian. 1991), combinate uc o ofensivă terestră (din 24 febr. 1991), operațiunea „Furtună în deșert”, care au dus la înfrângerea forțelor armate irakiene, obligate să se retragă în totalitate de pe teritoriul K. până la 7 mart. 1991. Din nov. 1991 a început reconstrucția țării și au fost reluate exporturile de țiței; în sept. 1991 s-a semnat un tratat de colaborare cu S.U.A., pe zece ani, având drept scop asigurarea securității naționale. K. este o monarhie constituțională ereditară, conform Constituției din 1962. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral, iar cea executivă este deținută de emir și executată prin Consiliul de Miniștri, condus de un prim-min., numit de emir. 2. Al-Kuwait (sau Kuwait City), capitala statului Kuwait, port de tranzit la G. Persic; 28,9 mii loc. (1995). Aeroport. Pr. centru politic, cultural și economic al țării. Fabrică de desalinizare a apei marine. Pescuit de perle. Universitate.
RADICALÍSM (‹ fr.) s. n. 1. În literatură și artă, o dată cu avangarda, s-a introdus noțiunea de r., însemnând o opoziție violentă față de mijloacele tradiționale de expresie (de pildă, la expresioniști, dadaiști, letriști ș.a.). 2. Concepție și atitudine politică ce preconizează și urmărește folosirea de metode radicale, totale, pentru soluționarea unor probleme ale vieții sociale; practicarea acestor metode. R. se manifestă diversificat, în cadrul lui distingându-se orientări net opuse (r. de stânga, r. de dreapta), dintre care unele ajung până la extremism.
zahár (est) și záhăr (vest) n., pl. urĭ (ngr. záhari, rar zahári, ar. sukkar, sokkar, turc. šeker, pers. šakar, šakkar, d. scr. šárkarâ, pâli sakkharâ, de unde vgr. sákhar, sákharon, lat. sáccharum; it. zúcchero, fr. sucre, germ. zucker, ung. cukor, rut. cúkor; bg. zàhar. V. șichirgiŭ). O substanță albă, friabilă și dulce care se scoate din diverse plante, maĭ ales din trestia de zahăr și din sfeclă: cine n´a gustat amaru, nu știe ce e zaharu (prov.). Zahar de gheață (est), candel, zahăr cristalizat, translucid. (E bun contra tusiĭ. Copiiĭ îl mănîncă ca acadea). Zahár toz [!], zahăr granulat, în grăunâe micĭ aproape ca nisipu. – Patria zahăruluĭ de trestie e India (Bengalu). Prima știre autentică despre zahăr a fost adusă în Eŭropa la 327 în ainte [!] de Hristos de doĭ generalĭ aĭ luĭ Alexandru cel Mare, care povesteaŭ că în India se face mĭere fără de albine. Această „mĭere” era sucu trestiiĭ de zahăr. Acest suc s´a întrebuințat mult timp în stare lichidă, ca și mĭerea, și abea [!] în seculu [!] III-VI după Hristos s´a inventat și răspîndit metoda fabricăriĭ zahăruluĭ consistent. – Cultivarea trestiiĭ de zahăr și fabricarea zahăruluĭ s´a răspîndit maĭ întîĭ în China și insulele Sonde. În seculu V după Hristos zahăru se introduse și în Persia, de unde a trecut în Arabia (maĭ ales după cuceririle Arabuluĭ Omar, între 634-644). Apoĭ cultura trestiiĭ de zahăr se răspîndi în țările cucerite de Arabĭ, în Cipru, Sicilia, Spania. Rafinarea zahăruluĭ se perfecționase maĭ ales în Egipt, a căruĭ sistemă s´a menținut pînă pe la sfîrșitu secululuĭ XVIII. – În urma mariĭ mișcărĭ între Occident și orient în seculu XI (crucĭate, comerciŭ), zahăru se introduse tot maĭ mult în Eŭropa. În orient se consuma pe atuncĭ în mare cantitate ca zaharica. Venețieniĭ și Genovejiĭ înființară în Siria și Palestina plantațiunĭ de trestie și fabricĭ de zahăr. Italieniĭ îl duseră apoĭ în Germania și Austria. – Pin [!] evu mediŭ și începutu celuĭ modern zahăru era scump ca un medicament: cîteva sute de francĭ chilogramu ! În seculu [!] XIX, în timpu bloculuĭ continental, a început să se facă zahăr din sfeclă, care azĭ e pricipala plantă din care se scoate zahăru. Dar cel maĭ bun zahăr din lume e cel de trestie și anume din San Domingo, unde trestiiĭ, aduse din insula Madera, ĭ-a priit maĭ mult de cît [!] orĭ-unde. V. trestie.
RÁKOSI [rakoʃi], Mátyas (1892-1971), om politic ungur. Membru al Partidului Comunist (din 1918) și al Guvernului Republicii Sovietice Ungare (1919). Prim-secretar al P.C.U. (1945-1948), apoi al Partidului Muncitorilor (1948-1956). Prim-min. (1952-1953). Adversar la orientării liberale a lui Imre Nagy, de după 1953. După revolta populară anticomunistă din 1956, s-a refugiat în U.R.S.S. Exclus din partid (1962).
RÁMIA (‹ fr.) s. f. Plantă textilă din familia urticaceelor, cu tulpina înaltă de c. 2 m, cu frunze alungit-cordate albicioase pe fața inferioară, originară din Extremul orient (Boehmeria nivea). Din fibrele sale lungi, elastice și rezistente se fac țesături fine, dantele etc.
*Extrémul Oriént (ri-ent) s. propriu n.
!dezorientá (a ~) (de-zo-ri-en-/dez-o-) vb., ind. prez. 3 dezorienteáză
!dezorientáre (de-zo-ri-en-/dez-o-) s. f., g.-d. art. dezorientắrii; pl. dezorientắri
dirécție1 (orientare în spațiu, sistem mecanic etc.) (-ți-e) s. f., art. dirécția (-ți-a), g.-d. art. dirécției; pl. dirécții, art. dirécțiile (-ți-i-)
RAMURI, revistă literară, inițial de orientare semănătoristă, apoi eclectică, apărută cu intermitențe, de la 5 dec. 1905 până la 1 mai 1947, la Craiova, Iași și apoi la București. Între 1 ian. 1915 și 15 iul. 1917 a apărut cu titlul „Drum drept”, sub direcția lui N. Iorga. Din conducerea sa au făcut parte C. Făgețel-Șaban și D. Tomescu. Printre colaboratori: E. Gârleanu, Șt. O. Iosif, I.L. Caragiale, T. Arghezi, L. Blaga, N. Iorga, I. Pillat, N. Crainic, I. Minulescu, A. Cotruș, D. Nanu ș.a. De la 1 aug. 1964 până în 1989 apare la Craiova o serie nouă. Printre redactorii-șefi: Al. Piru (1969-1974), M. Sorescu (1974-1989). Colaboratori: V. Carianopol, I. Purcaru, E. Simion, N. Manolescu, Constanța Buzea, M. Ciobanu, P. Țugui, Șt. Aug. Doinaș, Șt. Bănulescu ș.a. Din 1990 apare o altă serie, avându-l ca redactor-șef tot pe M. Sorescu (1990-1996). Colaboratori: M. Dinescu, D. Micu, M. Șora, E. Cioran ș.a.
RANCILLAC [ransiák], Bernard (n. 1931), pictor francez. A debutat cu pictură abstractă. Din 1964 s-a îndreptat spre arta figurativă, susținând principiul „imaginii lizibile”. A abordat teme dramatice ale istorie contemporane: războiul din orientul Apropiat și cel din Vietnam.
RARĂU 1. Masiv muntos în N m-ților Bistriței (Carpații Orientali), între văile Moldovei (la N) și Bistriței (la S) alcătuit din șisturi cristaline și calcare mezozoice. Eroziunea diferențială a scos în evidență calcare sub formă de turnuri, piramide, blocuri, pereți abrupți, stânci zvelte (ex. Pietrele Doamnei, monument al naturii). Alt. max.: 1.651 m (vf. Rarău). Rezervația științifică Codrul secular Slătioara (1.064 ha), situată pe versantul de E, include păduri seculare de fag în amestec cu brad și molid, cu exemple rare de tisă (Taxus baccata), iar la altitudini mai mari păduri de molid. Pe creastă se află pajiștea numită „plaiul Todirescu” (44 ha), cu un bogat covor vegetal format din arnică, margarete, clopoței de munte etc. Obiectiv turistic. Stație meteorologică Pârtie de schi. Conform legendei, masivul R. s-a numit Dodu, până în anul 1541, denumirea actuală datând din timpul lui Petru Rareș, care i-a atribuit acest nume. 2. Mănăstire (de călugări) situată pe masivul cu același nume, având biserica cu hramul Sf. Ioan Boguslavul, construită de către Petru Rareș, în timpul celei de-a a doua domnii (1541-1546), pe locul unei biserici vechi a fostei sihăstrii Dodu, care data de la sf. sec. 15. În 1538, în timpul refugierii lui Petru Rareș în cetatea Ciceu, aici s-au ascuns Doamna Elena (soția sa) cu copiii, fiind ocrotiți de călugării sihăstriei Dodu. Drept recunoștință, domnul a sprijinit construirea bisericii și a poruncit ca sihăstria și muntele să se numească Rarău. Jefuită și devastată de mai multe ori, mănăstirea a fost desființată de austrieci în 1786, fiind reînființată în 1918; în 1959 a devenit schit, iar din 1990 mănăstire. Aici se află o icoană a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni.
RASTENBURG, denumirea germană a orașului polonez Ketrzyn din Prusia Orientală. Aici a avut loc, la cartierul general german, atentatul eșuat, organizat de un grup de opoziționiști militari și civili și pus în aplicare de colonelul von Stauffenberg (20 iul. 1944) împotriva lui Hitler.
RATAK, lanț insular în Insulele Marshall, alcătuit din 16 ins. coraligene, situat în V Oc. Pacific, constituind arcul oriental al arh. Marshall, extins pe direcție NV-SE, pe 1.130 km lungime. Ins. pr.: Majuro (30 km2; aici se află capitala statului Marshall, Dalap-Uliga-Darrit), Maloelap (9,7 km2), Wotje (8,2 km2), Likiep, Rongerik, Rongelap, Bikini. Plantații de cocotieri și bananieri.
RAWLINGSON [rɔ:linsn], Sir Henry Creswicke (1810-1895), ofițer și orientalist britanic. În serviciul Companiei Indiilor Orientale (din 1827); director al acesteia din 1856. A stabilit (1846) principiile de bază ale descifrării textelor cuneiforme babiloneene și asiriene („Inscripțiile cuneiforme din Asia de Vest”).
RAYSSE [raís], Martial (n. 1936), pictor francez. A debutat în gruparea „noilor realiști”, evoluând apoi spre o viziune apropiată de arta pop, continuând cu utilizarea unor resurse ale tehnicii moderne – tuburi de neon, hârtie fotografică, pictură fluorescentă, „tablouri cu geometrie variabilă”. După 1968, s-a orientat spre o tematică în centrul căreia se afla omul contemporan; a realizat câteva scurt-metraje, folosind negativele filmelor și colajele.
RÁZĂ (lat. radia) s. f. 1. Fascicul dintr-o radiație ondulatorie sau corpusculară, cu secțiune neglijabilă în raport cu dimensiunile corpurilor prin care sau pe lângă care se propagă (ex. r. de lumină, r. electronică). ♦ Zonă luminoasă; lumină, strălucire. 2. Fig. Pâlpâire, licărire. ♦ Semn, indiciu vag de... 3. (FIZ.; la pl.) Radiație. ◊ Raze (sau radiație) X. v. X. ◊ Raze canal = radiație corpusculară constituită din ioni pozitivi, care se propagă în spatele catodului perforat, într-o descărcare electrică în gaze. În 1865, fizicianul german J. Plücker a observat apariția unei fluorescențe verzi în spatele tubului, la extremitatea opusă celei în care se afla catodul. ◊ Raze cosmice = Experiențele făcute în 1889 de fizicienii germani J. Elster și Hans Friedrich Geitel (1855-1923), au probat existența în atmosferă a unui agent de ionizare necunoscut. Ulterior s-a dovedit că agentul ionizat era o radiație extraterestră capabilă să traverseze atmosfera. Termenul a fost introdus (1925) de fizicianul american R.A. Millikan. 4. (MAT.) Distanță constantă de la un punct al unui cerc sau al unei sfere la centru. ◊ R. vectoare a unui punct = segmentul orientat din plan sau din spațiu, care unește originea sistemului de coordonate cu punctul, al cărui sens pozitiv este îndreptat de la a origine la punct. R. de curbură = r. arcului de cerc care aproximează o curbă în vecinătatea unui punct. 5. Distanță până la care se poate exercita influența, puterea, acțiunea cuiva sau ceva. ◊ R. de acțiune = distanța maximă până la care este eficientă o anumită acțiune, măsurată de la sursă sau de la un punct de referință (ex. distanța până la care se poate asigura o telecomunicație satisfăcătoare; distanța maximă pe care o poate parcurge o navă etc.). 6. (BIOL.) Raze mitogenetice = vibrații electromagnetice eliberate de celulele în creștere sau în activitate și care stimulează înmulțirea celulelor vecine. 7. Fiecare dintre fofezele unei vârtelnițe.
REISCHAUER, Edwin (1910-1990), diplomat și orientalist american. A studiat cu precădere călătoriile preotului budist zen Ennin în China. Lucrări: „Japonia – trecut și prezent”, „Japonia – povestea unui națiuni”, „Japonezii”, „Viața mea între Japonia și America”. În calitate de ambasador al S.U.A. în Japonia (1961-1966), a încercat să restabilească dialogul dintre cele două țări, acționând pentru retrocedarea Okinawei japonezilor (realizată abia în 1972).
RELIÉF (‹ fr., germ.) s. n. 1. (GEOGR.) Abatere pozitivă sau negativă a suprafeței litosferei față de un plan de referință general (suprafața oceanului planetar), când se referă la dimensiuni mari, sau local (suprafața unei forme de r. oarecare), când este vorba de dimensiuni mijlocii și mici. În raport cu sensul abaterii de la planul de referință, r. poate fi: pozitiv (continente, câmpuri, culmi, creste, movile etc.) sau negative (bazine oceanice, depresiuni, văi, crovuri etc.). Este alcătuit din: elemente de r. (suprafețe orizontale și înclinate, ca de ex. versant, povârniș, câmp, pod, fund de vale etc.), forme elementare de r. care reprezintă asocieri de elemente, ca de ex., valea (care este alcătuită din doi versanți ce intersectează sau se racordează în partea lor inferioară prin intermediul unei suprafețe orizontale, numită fund de vale), interfluviul (care este fie alcătuit dintr-o suprafață plană, orizontală sau slab înclinată, mărginită de două povârnișuri, fie din două povârnișuri care se intersectează în partea lor superioară etc.) și forme complexe de r. care reprezintă asocieri de forme elementare de r., pozitive și negative (câmpii, dealuri, podișuri, munți etc.). După dimensiuni se deosebesc următoarele categorii: megarelief (continente, bazine oceanice), macrorelief (munți, podișuri, câmpii, depresiuni), mezorelief (interfluvii, văi) și microrelief (neregularități ale căror variații altimetrice nu depășesc câțiva metri, ca de exemplu: crovuri, movilițe înierbate, pâlnii carstice, lapiezuri etc.). R. s-a format ca rezultat al acțiunii simultane, conjugate, a forțelor endogene și exogene asupra suprafeței Pământului. Aceste forțe acționează în mod antagonist: când cele endogene creează, prin mișcări pozitive ale scoarței, depresiuni ale suprafeței Pământului, cele exogene tind, de asemenea, să le niveleze, de astă dată însă prin procese de acumulare a materialelor rezultate în urma eroziunii proeminențelor învecinate. R., prin altitudinea, orientarea și alcătuirea sa geologică modifică condițiile climatice (atât macroclima, cât mai ales microclima) și contribuie la diversificarea hidrografiei, învelișului vegetal, a celui de soluri și a faunei. 2. (ARTE PLAST.) a) Lucrare de sculptură caracterizată prin aceea că întreaga compoziție aderă la un plan-suport față de care volumele se desprind mai mult sau mai puțin. În funcție de gradul de evidențiere a volumelor față de suprafața-suport, se disting mai multe feluri de r.: meplat (denumit și r. scobit sau incizat), basorelief, r. înalt (denumit și altorelief). R. sunt întrebuințate la decorarea edificiilor, a soclurilor de monumente, a mobilierului, a unor obiecte de artă decorativă; b) (În grafică sau în pictură) Modelajul sculptural al volumelor, obținut prin valorație; c) Tehnică specială în gravură. V. și gravură.
abà f. 1. postav de lână groasă (obișnuit albă) din care se fac haine țărănești; 2. haină din aba. Abaua, ce constitue și astăzi un obiect de industrie casnică țărănească, era odinioară importată, ca multe din postavurile ordinare, din Turcia, de unde numele lor orientale: aba, dimie, șaiac, suman. [Turc. ABA].
REPÉR (‹ fr.) s. n. 1. Semn sau obiect care ușurează orientarea (r. aeronautic, de navigație, de radiolocație) sau care permite recunoașterea unui sistem tehnic (r. fix, r. de semnal, r. de talonare). ♦ (MILIT.) Detaliu de teren distinct, care ajută la orientare, la indicarea obiectivelor, la executarea tragerii etc. ◊ Punct de r. = semn, indicație care ajută la recunoașterea unui lucru, a unui loc etc. 2. (TEHN.) Fiecare dintre semnele (linie, punct, perforație etc.) trasate pe obiectele care trebuie asamblate pentru a se identifica poziția lor corectă în ansamblu. 3. (TOPOGR.) R. fotogrammetric = detaliu topografic punctiform, natural sau artificial, identificat pe fotogramă și pe teren și utilizat în lucrările de restituție sau de redresare pentru legarea precisă a hărților de rețeaua geodezică și de nivelment a unei țări. 4. (MAT.) Sistem de referință pentru dreaptă (plan sau spațiu) în raport cu care, cu ajutorul unui sistem de numere numite coordonate, poate fi determinat orice punct al dreptei (planului sau spațiului).
abluțiune f. spălare sau purificare religioasă la Orientali (Mahomedani, Evrei, Indieni).
REȘIȚA 1. Culoarul Reșiței, culoar depresionar de natură tectonică, cu orientare NE-SV, situat între m-ții Semenicului și Aninei (în E) și munții Dognecei (în V). Este alcătuit din trei compartimente, despărțite de dealuri de 300-400 m alt.; depr. Ezeriș în N, depr. R. în centru și depr. Lupac în S. Bine populat, intens despădurit, străbătut de căi de comunicație. 2. Municipiu, reșed. jud. Caraș-Severin, situat în depr. omonimă, pe cursul superior al răului Bârzava; 86.275 loc. (2005). Stație finală de c. f. Nod rutier. Expl. de huilă (în localit. componente Doman și Secu) și de calcar (Doman). Termocentrală (din 1965). Vechi centru siderurgic (1769-1771) care produce fontă, oțel și laminate. Constr. metalice grele, de mașini și utilaje. Uzină cocsochimică; întreprinderi textile, de mat. de constr. și alim. Centru pomicol. Muzeu județean cu secții de istorie și arheologie, etnografie, de artă românească contemporană și de numismatică. Muzeul locomotivelor cu abur (1972). Biblioteca județeană „Paul Iorgovici” (1952). Teatrul municipal „G.A. Petculescu”; orchestră profesionistă de muzică populară. Universitatea „Eftimie Murgu”, cu două facultăți. Parc zoologic. Localitatea s-a dezvoltat pe vatra unei vechi așezări, datând din vremea romanilor. În cartierul Surduc au fost descoperite vestigiile unui castru roman (sec. 2-3), fortificat cu agger și două șanțuri. Prima mențiune documentară datează din sec. 15. S-a dezvoltat ca centru industrial după 1769 când au fost instalate primele furnale. Declarat municipiu la 17 febr. 1968. Catedrala ortodoxă Sf. Ioan Botezătorul (sec. 19); biserica evanghelică (sec. 19); biserica romano-catolică (1848); cazinoul german (1862); cazinoul român (sec. 20); clădirea vechii poște (1912); Palatul Cultural (1928).
REY, Abel (1873-1940), filozof francez. Specialist în epistemologie, a consacrat primele sale lucrări studierii teoriei fizice, apărând principiile mecaniciste sub cuvânt că sunt inteligibile, împotriva energetismului. Într-o perspectivă realistă, afirmă dependența conștiinței și a cunoașterii, în privința funcțiilor biologice ale naturii și pune în lumină originile mitice, apoi tehnice ale gândirii științifice („Știința orientală de dinaintea grecilor”).
REYES, Alfonso (1889-1959), scriitor mexican. Eseuri critice („Experiența literară”, „Capitole de literatură spaniolă”, „Critica în epoca ateniană”), biografii („Goethe”); proză („Planul oblic”, „Viața și ficțiune”), lirică parnasiană („Urme”, „Ierburi din Tarahumara”); poemul dramatic „Cruda Ifigenie”. A exercitat o mare influență asupra orientării intelectuale din Mexic și America Latină.
REZERVÁȚIE (‹ fr., engl.) s. f. 1. Întindere redusă din teritoriul unui stat înlăuntrul căreia au posibilitatea să trăiască anumite grupuri de băștinași păstrându-și stilul specific de viață (ex. r. din S.U.A. în care trăiesc indienii). 2. Arie protejată prin lege pentru conservarea unor ecosisteme, specii de plante sau animale, elemente geografice etc. de interes științific sau peisagistic. În funcție de modul de administrare și obiectivele urmărite se disting: Rezervație a biosferei, arie protejată care se întinde pe o suprafață mare și cuprinde un complex de ecosisteme terestre și acvatice cu biocenoze unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a terit., ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile și armonioase. Fac parte dintr-o rețea internațională organizată prin programul U.N.E.S.C.O. „Omul și Biosfera” (MAB), care cuprinde eșantioane caracteristice ale diverselor biomuri de pe glob. În cuprinsul lor se pot delimita zone cu regim diferențiat de protecție ecologică: zone strict protejate, cu regim de rezervație științifică, zone tampon, cu rol de protecție a ariilor strict protejate, în care sunt admise activități limitate de valorificare s resurselor disponibile, zone de reconstrucție ecologică, în care se realizează acțiuni de refacere a mediului deteriorat, zone ce pot fi valorificate economic prin practici tradiționale sau ecologice, în limitele capacității de regenerare a resurselor. Rezervație naturală = arie care are ca scop protecție și conservarea unor ecosisteme naturale și seminaturale și a unor specii de plante sau animale importante sub aspect faunistic, geologic, peisagistic etc. Managementul rezervațiilor naturale are în vedere (în funcție de natura lor) măsuri active de asigurare a menținerii habitatelor și protejare a anumitor specii, grupa de specii sau comunități vegetale și animale. Pe lângă activități științifice pot fi admise, după caz, activități turistice sau recreaționale organizate. În unele cazuri sunt admise activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale care nu dăunează obiectivelor sau chiar sunt necesare pentru menținerea specificului locului (ex. cosirea fânețelor). Deoarece modificarea antropică a peisajului se produce într-un ritm accelerat, în prezent se consideră importantă conservarea unor eșantioane reprezentative din diverse tipuri de biocenoze, chiar dintre cele alcătuite alcătuite din specii relativ comune. Totuși multe dintre rezervații au un obiect de interes clar precizat (protejarea unor specii rare, periclitate, specii la limită de areal, obiective geologice, paleontologice, geomorfologice remarcabile). Se disting următoarele categorii: rezervații botanice (floristice), zoologice (faunistice), inclusiv refugiile ornitologice, forestiere, geologice – geomorfologice, paleontologice (numite șu puncte sau locuri fosilifere), speologice, peisagistice, mixte, de zonă umedă, de resurse genetice etc. De fapt cele mai multe rezervații au caracter complex: acolo unde s-a păstrat o vegetație abundentă, cu un anumit specific, există de cele mai multe ori și o faună interesantă, ambele adesea asociate și cu un peisaj aparte. Printre cele mai valoroase rezervații din România se numără rezervații botanice ca Bosanci Ponoare și Bosanci Frumoasa din Pod. Sucevei, Fântânița – Murfatlar din Dobrogea, Fânațele Clujului, Fânațele de la Suatu (cu endemitul strict local Astragalus peterfii), Zaul de Câmpie (cu bujor de stepă, Paeonia tenuifolia) din Pod. Transilvaniei, șesul Craiul Scărița – Belioara din M-ții Apuseni, Pietrele Roșii – Tulgheș și mlaștinile cu relicte glaciare din Carpații Orientali (Poiana Stampei, Tinovul Mohoș, Tinovul Luci cu Betula nana), poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului, lacul și pârâul Pețea de la Băile Felix cu nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis); rezervații zoologice ca rezervația pentru păsări de apă de la Satchinez în Banat, lacul Geaca din Pod. Transilvaniei; rezervații mixte: vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, cu Nitraria schoberi, specie est-continentală la limită de areal, în unica stațiune din țară, Valea lui David de lângă Iași cu floră și faună est-continentală (reptile ca vipera de stepă, unele nevertebrate), iezerele Cindrelului și iezerul Șurian cu peisaj glaciar, floră și faună alpină și subalpină, Cheile Sohodului din munții Vâlcan, Cheia Turzii din M-ții Apuseni, pădurile Hagieni, Esechiori și Dumbrăveni din Dobrogea, cu floră și faună sudică; rezervații geologice: Creasta Cocoșului din m-ții Gutâi, muntele Puciosu și Valea Iadului cu emanații postvulcanice din Carpații Orientali, blocurile de calcar de la Bădila – Sarea lui Buzău din Subcarpați, coloanele de de bazalt de la Detunate și olistolitele din M-ții Apuseni, bazaltele de la Racoș, Râpa Roșie de la Sebeș; rezervații paleontologice: rezervația Chiuzbaia de la poalele m-ților Igniș (unul dintre cele mai bogate depozite de floră fosilă pliocenă din Europa), Cozla – Pietricica – Cernegura din împrejurimile orașului Piatra Neamț, cu abundente urme de pești fosili din Oligocen, Mălușteni din pod. Bârladului și dealul Repedea de la Iași, Suslănești (muscelele Argeșului), Dealul cu Melci de la Vidra din Apuseni cu gasteropode din Cretacicul superior, Punctul fosilifer de la Agighiol din Dobrogea, cu o bogată faună marină triasică, în special amoniți; peșteri ocrotite: Peștera Muierii la poalele Parângului, Gura Plaiului al poalele Vâlcanului, Topolnița în pod. Mehedinți, Meziad în Apuseni, Limanu, Gura Dobrogei și Peștera de la Movile din Dobrogea; rezervații forestiere: arboretele de castan de la Tismana și cele de la Baia Mare, codrul secular Slătioara din M-ții Rarău, laricetul de la Vidolm din M-ții Apuseni, pădurea Stârmina de lângă Drobeta-Turnu Severin. Rezervație științifică = arie care are ca scop protecția și conservarea unor habitate naturale cuprinzând elemente reprezentative de mare interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic sau de altă natură. Mărimea ei este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrității zonei protejate. În cadrul ei se asigură un regim strict de protecție, prin care habitatele să fie păstrate pe cât posibil neperturbate, nefiind admise decât activități științifice nedistructive, cu acordul forului științific competent. Poate fi o arie de sine stătătoare sau o porțiune din interiorul unui parc național sau natural care necesită măsuri speciale de protecție și în care nu este permis accesul publicului.
REZONÁNȚĂ (‹ fr. {i}) s. f. 1. Fenomenul de oscilație a unui sistem fizic datorită energiei primite din exterior de la un alt sistem, cu care se află în legătură directă sau mijlocită prin intermediul undelor și care oscilează cu o frecvență egală sau apropiată de una dintre frecvențele cu care este capabil să oscileze primul sistem; cu cât frecvența celui de-al doilea sistem este mai apropiată de frecvența primului sistem, cu atât amplitudinea oscilațiilor acestui sistem este mai mare. R. este folosită la instrumentele muzicale (pentru amplificarea și timbrarea sunetelor), în radiofonie (pentru acordarea radioreceptoarelor pe frecvența postului emițător), în cercetările privind fizica corpului solid (ex. r. ciclotronică, r. paramagnetică) etc.; ea apare și în împrejurări nedorite (ex. trepidațiile). ◊ Cutie de r. = cavitate al cărei volum de aer este capabil să oscileze și să amplifice sunetele. ♦ Creștere puternică, în anumite condiții, a secțiunii eficace a unor reacții nucleare; prin analogii matematice, această r. poate fi interpretată ca fiind o particulă elementară cu viață foarte scurtă. 2. (CHIM.) Teorie conform căreia starea electronică reală a moleculei rezultă prin suprapunerea diferitelor stări electronice probabile ale moleculei respective (structuri limită). Funcția de undă globală a moleculei se obține prin combinarea liniară a funcțiilor de undă ale structurilor limită. ◊ R. magnetică nucleară (RMN) = modificarea orientării anumitor nuclee atomice plasate în câmp magnetic static, atunci când sunt supuse acțiunii unui alt doilea câmp electromagnetic oscilator. Principalele aplicații practice sunt spectroscopia RMN, folosită pentru efectuarea de analize chimice și biochimice de mare finețe (ex. în controlul calității produselor în industria farmaceutică) și imageria prin RMN, folosită în medicină pentru obținerea de imagini de foarte bună calitate (îndeosebi în vederea localizării tumorilor sau leziunilor de la nivelul sistemului nervos).
almee f. dănțuitoare orientală: almeia ce’n danțuri atât de rușinoasă s´arată BOL.
RIMSKI-KORSAKOV, Nikolai Andreevici (1844-1908), compozitor, dirijor și pedagog rus. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Membru al „Grupului celor cinci”. Știință a orchestrației, cu o atracție deosebită pentru combinațiile sonore noi. Limbaj armonic inspirat din folclor, dar și de orientarea impresionistă. Muzică plină de poezie și de luminozitate. Opere („Sadko”, „Cocoșelul de aur”), muzică simfonică („Șeherezada”, „Capriciul spaniol”), muzică de cameră etc. Tratat de orchestrație.
ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km2) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant' Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii '20-'30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.
ROMÁNIC, -Ă (‹ germ., it.; {s} lat. romanice loqui „a vorbi într-o limbă romanică”) adj. 1. De la romani2 (3), privitor la romani. ◊ Limbi romanice = grup de limbi care au la bază limba latină, continuată prin latina populară și diversificată mai accentuat în sec. 7-9. L.r. sunt în număr de zece: catalana, dalmata (dispărută la sfârșitul sec. 19), franceza, italiana, portugheza, provensala, româna, retoromana, sarda, spaniola, majoritatea dintre ele fiind limbi naționale (franceza, spaniola, portugheza, italiana și româna). Vorbite de c. 740 mil. (2005) de vorbitori nativi; dintre ele, limba spaniolă are cei mai mulți vorbitori (425 mil. în 2005). Se numesc și limbi neolatine. ♦ Care aparține limbilor romanice, care le este caracteristic. Care studiază, care se ocupă de limbile ce au la bază limba latină. 2. Artă r. = denumirea convențională adoptată de istoriografi în sec. 19, prin care se înțelege în general arta care s-a dezvoltat în țările europene supuse influenței catolice în sec. 10-13. A.r. a preluat unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană. Dezvoltând vechi tradiții ale artei antice romane, stimulată de frecvente schimburi cu arta orientală, cunoscută fie prin intermediul navigatorilor și al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor de cruciați, a.r. a îmbrăcat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei principal de manifestare. În perioada de înflorire a stilului romanic, principalele edificii au fost bisericile și mănăstirile. Dispunând de imense averi funciare și tezaurizate, mănăstirile și catedralele romanice au fost, în general, construite potrivit unor programe monumentale, amploarea lor fiind justificată și de faptul că trebuiau să găzduiască un uriaș număr de pelerini atrași de cultul relicvelor sfinte. Asupra dezvoltării a.r., îndeosebi a arhitecturii r., un rol important l-a avut marea expansiune a monahismului. Principalele tipuri de plan ale arhitecturii religioase romanice sunt: a) biserica-sală (o navă prevăzută cu o absidă pe latura E și, eventual, cu un turn-clopotniță), b) bazilica, cu trei sau mai multe nave, c) biserica de plan central (circular sau polilobat). Mănăstirile erau prevăzute cu clădiri anexe, dezvoltate, de regulă, pe plan dreptunghiular în jurul unei curți interioare, către care se deschidea o galerie cu arcade pe coloane, cu deambulatoriu. Construite în general din piatră, (cărămida a fost utilizată numai în anumite zone nordice), edificiile romanice sunt caracterizate prin grosimea masivă a zidurilor și prin folosirea plafoanelor (mai ales în Italia) sau a bolților semicilindrice, uneori întărite cu arcuri-dublou. Mai rar, sub influență orientală, a fost întrebuințată, pentru boltiri, cupola. Deschiderile, în general mici, practicate în ziduri (arcade, portaluri, ferestre) sunt totdeauna în plin cintru și trebuie subliniat că un principiu definitoriu pentru arhitectura romanică este predominanța plinurilor asupra golurilor. Deseori ferestrele sunt compartimentate în două sau în trei deschideri (bifore, trifore) cu ajutorul unor colonete. În interior, deschiderile sunt sprijinite pe coloane masive sau pe stâlpi articulați. Este de observat că, în cadrul a.r., sculptura și pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul sculptat al edificiilor romanice se plasează în jurul portalurilor, în jurul capitelurilor, de asemenea pe fețele unor obiecte de cult. Inspirată mai ales de creștinism, dar utilizând și elemente fantastice, multe de origine orientală, sculptura r. are în primul rând un caracter decorativ, hieratizant. Considerată și ea ca un motiv decorativ, figura umană este turtită, alungită, contorsionată, după caz, pentru a răspunde nevoilor compoziționale. Tratarea schematizată, deseori rusticizată, a figurilor este compensată de simțul decorativ și de inventivitatea fabuloasă a meșterilor. Picturile r., de asemenea cu un pronunțat caracter hieratic, sunt la origine o ramură a picturii bizantine, pe care s-a dezvoltat în condiții specifice, caracterizată fiind prin schematism, dar și prin spiritul narativ-popular. Ca monumente reprezentative de arhitectură r. cităm: biserica abațială din Saint-Benoît-sur-Loire, catedrala din Toulouse, biserica din Marmoutier (Franța), domul din Modena, domul din Pisa (Italia), biserica Sfinții Apostoli din Köln, palatul conților de Thuringia din Wartburg (Germania), biserica din Cisnădioara (România). Pentru sculptura r. sunt de amintit timpanul portalului bisericii La Madeleine din Vézelay, portalul bisericii din Autun (Franța), profeții din corul catedralei din Bamberg (Germania), reliefurile catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia (România). Pentru picturi sunt reprezentative decorațiile murale ale bisericilor din valea Tahull-Catalonia (Spania), ansamblul mural al bisericii Saint-Savin (Franța). În cadrul artei r. trebuie considerate și piesele de artă decorativă: tapiserii, emailuri în champ-levé, practicate în special la Limoges (Franța), manuscrise caligrafiate pe pergament și ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintărie, obiecte din bronz, mobilier etc. În general, stilul artei r. se caracterizează prin măreția și severitatea construcțiilor, prin hieratismul și decorativismul artelor figurative. A.r. i-a urmat arta gotică.
ROMẤN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec.7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.
ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43º37'07„ și 48º15'06'' lat. N și între 20º15'44” și 29º41'24„ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45º lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă ”poartă„ deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3ºC între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11ºC în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8ºC în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8ºC, iar în cele de munte oscilează între 6ºC și -2ºC pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23ºC în S țării, 20ºC în reg. de deal și mai puțin de 6ºC pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5ºC (în aug. 1951, la stația meteo ”Ion Sion„ din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3ºC), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2ºC. În NE țării valorile scad sub -4ºC, iar pe culmile munților ajung la -10ºC. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5ºC s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în ”umbră de precipitații„ și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Romană, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul ee oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional ”Henri Coandă„, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii '80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii '70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde % fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți ”Alpii Transilvaniei„), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți ”cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci„). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distict de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni (”țări„ precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, ”mai mari ai pământului„ (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea ”Chestiunii orientale„, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, ”regimul națiunilor„ privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei ”națiuni„. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al ”cărvunarilor„, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a ”crizei orientale„, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. ”stat național unitar și indivizibil„, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic (”libertatea muncii„, ”libertatea de asociere„, ”dreptul de vot„ ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km2, populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după ”Războiul de șase zile„ (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii ”The Chase Manhattan„, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii '70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă ”de independență„ a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se ”mineriadele„. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant aș legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum ți integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.
bazar n. 1. târg public în orient; 2. loc acoperit unde se vinde tot felul de mărfuri. V. pazar.
beà v. 1. a sorbi cu gura și a înghiți un lichid; 2. a trage pe gât fumul, a fuma: a bea tutun; 3. a bea fără măsură, a avea darul beției: cam bea. [Lat. BIBERE; sensul 2 se rapoartă la fumatul oriental, care era mai mult o soarbere decât o aspirare].
Biblie f. 1. cărțile sfinte ale Evreilor și Creștinilor: Sf. Scriptură, adică Vechiul și Noul Testament. Biblia coprinde cărți juridico-istorice (Pentateuc, Judecători, Regi, Faptele apostolilor), etice sau morale (Psalmi, Iov și Epistolele apostolului Pavel) și profetice (Isaia, Ieremia, etc., Apocalipsul). Cea mai veche traducere a Testamentului Vechiu e așa zisa Septuaginta (făcută elinește în Alexandria Egiptului de cei 70 tălmaci), din care derivă prima traducere latină, orientală, slavă și română (prima traducere completă fu Biblia lui Șerban-Vodă dela 1688); 2. fig. cartea cărților, cartea cea mai însemnată a unei literaturi.
bizantin a. 1. care este din Bizanțiu; stil bizantin, particular monumentelor medievale din Constantinopole și caracterizat prin prezența cupolei: cel mai mare monument în acel stil e biserica Sf. Sofia și, la noi, mânăstirea Curții de Argeș; 2. privitor la acest oraș: Imperiu bizantin, nume dat Imperiului de orient, dela Constantin până la luarea Constantinopolei de Turci (395 — 1453); 3. fig. subtil, zadarnic, oțios: discuțiune bizantină.
ROQUES [rok], Mario (1875-1961), lingvist și filolog francez, specialist în romanistică. Prof. la École des Langues Orientales (unde a predat limba română), la École des hautes étides și la Collège de France, membru al Institutului Francez și Doctor Honoris Causa al Univ. din București. A condus timp de mai mulți ani revista „Romania”. Autor al unor lucrări asupra cronologiei latinei vulgare, asupra metodei geografice lingvistice și a istoriei vocabularului francez, precum și a numeroase ediții critice de texte franceze medievale. S-a ocupat de limba și literatura română, înființând în 1912 un lectorat de limba română la Facultatea de Litere din Paris, devenit „Institutul de Filologie Română”. În 1925 a editat „Palia de la Orăștie”, al cărui original al studiase în 1913; a publicat un studiu asupra conjuncțiilor condiționale să, de și dacă din limba română veche. M. coresp. al Acad. Române (1914).
chestiune f. 1. întrebare făcută pentru o lămurire oarecare; 2. propunere de cercetat, subiect de controversă juridica; 3. materie politică a cărei soluțiune și regulare ofer dificultăți: chestiunea orientului; chestiune ministerială, propunere a cărei respingere trage după sine căderea ministerului.
caravană f. ceată de călători asociați pentru siguranța comună (mai ales în orient): rătăcitoare caravane ostenite AL.
calendar n. 1. carte sau tablou conținând ordinea și urmarea zilelor de peste an; 2. fig. și fam. confuziune: îi face capul calendar. Calendarul întrebuințat la noi și mai în tot orientul Europei (Ruși, Sârbi, Bulgari și Greci) e cel Iulian stabilit de Iuliu Cezar; acesta, rămas 'îndărăt cu 14 zile (așa numitul stil vechiu), fu îndreptat de calendarul Gregorian, stabilit de Papa Gregorie XIII în 1582 și adoptat mai în toată Europa.
La noi, calendarul occidental a intrat în vigoare la 1 Aprilie (care deveni 14 Aprilie) 1919. De la 2 Oct 1924, sărbătorile fixe ortodoxe se țin la datele respective ale noului stil introdus și în România. Pentru sărbătorile Paștelui se face însă calculul
obișnuit, spre a evita de a cădea la aceeaș dată cu cel evreesc.
dezorientà v. 1. a face să pearză orientarea, cunoștința exactă a locurilor unde s´află; 2. a face să pearză cumpătul, a încurca; 3. a-și pierde prezența de spirit: această chestiune l´a dezorientat.
divan n. culegere de poezii orientale: Divanul lui Hafiz.
chef n. 1. un fel de confort oriental, constând din gustarea liniștită a cafelii și a ciubucului: Hiotoglu își făcea cheful cu ciubuc și cu cafea, după obiceiul oriental GHICA; 2. dispozițiune veselă, voie bună: ce ai la sufletul tău de ești tot fără chef și mâhnit? ISP.; 3. petrecere cu masă mare și băutură din belșug: s’au logodit și acum s’au pus pe chef ISP.; 4. stare de beție: omul la chef multe face AL.; 5. plăcere, poftă: până vine cheful bogatului, iese sufletul sărăcului PANN. [Turc. KEF].
cheman n. un fel de vioară orientală odinioară instrumentul favorit al boierimii [Turc. KEMAN].
chilermeneà f. un fel de humă roșie ce venia din orient, întrebuințată odinioară în medicină și în industrie (Bolus armeniacus). [Turc. KIL ERMENI, lit. humă din Armenia].
chioșc n. 1. pavilion oriental cu care se decorează grădinile, parcurile: împăratul ridică un chioșc în pădurea aceea ISP.; 2. gheretă în care se vând gazete. [Turc. KÖȘK].
cioban m. păzitor de oi; steaua ciobanului, Mold. luceafărul de seară (servă de orientare păstorilor la readucerea turmelor). [Turc. ČOBAN].
ciubuc n. 1. lulea orientală cu țeava lungă și cu imamea de fildeș: boierul trage ciubuc în vremea asta AL.; 2. vargă ce zidarii trag pe pereți ori tavanuri: pereții erau împodobiți, iar ciubucele erau poleite ISP.; 3. dungă pe pânzeturi și covoare de lână; 4. cofetură în formă de bastonaș, făcută din zahăr cu boia roșie. [Turc. ČUBUK].
exarh m. 1. locțiitor în Italia al împăratului din orient; 2. locțiitorul patriarhului din Constantinopole: Exarhul Plaiurilor, titlul Mitropolitului nostru Primat [Gr. mod.].
fatalism n. doctrină care atribue destinului totul și neagă liberul arbitru. Credința în fatalitate e adânc înrădăcinată în poporul nostru, care o rezumă zicând: așa i-a fost să fie, expresiune care se apropie mai mult de fatalismul oriental; dar concepțiunea despre Ursitoare poartă caracterul păgân al Destinului antic (v. scrisă și ursitoare).
cușcuș n. un fel de mâncare orientală făcută din griș sau mălaiu, cu grăsime de berbece și cu sos de găină. [Turc. KUSKUS].
gerid n. 1. suliță groasă cu care Turcii trag la țintă: de halca se apropia și din fugă asvârlia geridul său chiar prin ea POP.; 2. joc călare de-a sulițile, un fel de turnir oriental: Turcii își arătau măiestria lor în jocul geridului. OD. [Turc. DJERID]. V. halca.
ghetto n. od. cartier rezervat Evreilor (mai ales în Italia și în orient).
glas n. 1. voce, sunet; 2. vorbă, știre: Mihai primi glas dela îndrăsnețul Udrea BĂLC.; 3. ton, melodie: glasul al optulea; 4. pl. note de muzică orientală: știa și el glasurile pe din afară de biserică CR.; 5. vot: glasurile alegătorilor. [Slav. GLASŬ].
gnostici m. pl. eretici din primul secol cari amestecau ideile orientale cu cele creștine.
grecesc a. relativ la Greci. ║ grecește adv. ca Grecii: a ședea grecește, a sta ca Orientalii pe vine sau pe genuchi; a sta grecește în inima cuiva, a-i cunoaște cugetele cele mai ascunse (ISP.).
greco-oriental a. și m. ortodox.
iașmac n. vălul femeilor orIentale: iașmac negru învelește chipu-i dulce și ’ntristat BOL. [Turc. YAȘMAK].
ibrictar m. slujbașul Curții fanariote care prezenta Domnului ibricul de spălat mâinile (după datina orientală). [Turc. IBRIKTAR].
halcà f. od. joc oriental care consta în aruncarea și petrecerea suliței printr’un cerc de fier (numit halca): mâini ies Turcii la halca POP. [Turc. HALKA, inel]. V. gerid.
închinat a. consacrat: mănăstirile închinate, cele puse sub protecțiunea lavrelor din orient.
hașiș n. băutură narcotică și îmbătătoare făcută din frunzele unei specii de cânepă: Orientalii sorb hașiș în loc de tutun.
*slav, -ă s. (V. șcheaŭ). Persoană din familia Slavilor. Adj. De Slav, al Slavilor: limba slavă. – Slaviĭ îs un popor aric de vre-o 100,100,000 și se întind de la hotarele Italiiĭ pînă la Uralĭ și se revarsă și pe o mare parte a Siberiiĭ și Tatariiĭ. Ei se împart în treĭ grupe: Slaviĭ occidentalĭ (Polonĭ, Cehĭ, Slovacĭ, Venzĭ saŭ Lusacienĭ, care-s catolicĭ), Slaviĭ orientalĭ saŭ Rușiĭ (Moscovițĭ saŭ Rușĭ Marĭ, Rutenĭ saŭ Rușĭ Micĭ și Rușĭ Albĭ, care-s ortodocșĭ). Slaviĭ meridionalĭ (Bulgarĭ, Sîrbĭ și Muntenegrenĭ, care-s ortodocșĭ, și Croațĭ și Slovenĭ, care-s catolicĭ). Româniĭ ĭ-au numit „Slovenĭ„, nume pe care l-au dat Slavilor meridionalĭ care, în sec. VI, au ocupat Țara Românească și Moldova (cu Basarabia și Bucovina). V. Șcheaŭ.
nargheleà f. lulea orientală cu țeava lungă în care fumul trece prințr’un vas cu apă parfumată: el mi-a făcut cinstea a-mi aduce nargheleaua GHICA. [Turc. NARGHILÉ, din NARGHIL, nucă de cocos (din care consta la început vasul narghelelii)].
longitudine f. distanța unui loc socotit în grade, între meridianul acelui loc și primul meridian: longitudinea orientală a României este de 10°(între 20°35’ și 30''30’), iar lungimea ei dela V. la E. e de ca. 800 km.
neoplatonism n. sistemă filozofică, amestec de doctrinele lui Platon cu misticismul oriental.
mag m. 1. preot la vechii Perși: magul, paza răzbunării, a citit semnul întors EM.; 2. pl. cei trei înțelepți din orient, sau Craii dela Răsărit, cari veniră la Betlehem să se închine lui Isus.
Mie și una de nopți (O) f. faimoasă colecțiune de povești orientale scrise arăbește în sec. XV; ea e cunoscută la noi sub numele de Halima.
orient n. 1. răsărit; 2. țară în Azia răsăriteană: a călători în orient; extremul orient, China, Japonia, etc.; chestiunea orientului, luptă ce durează de aproape un secol între diferitele State europene relativ la posesiunea Dardanelelor, azi în puterea Turcilor.
orientà v. 1. a determina punctele cardinale: a orienta o hartă; 2. a dispune după direcțiunea punctelor cardinale: bisericile se orientau cu îngrijire; 3. a recunoaște pozițiunea punctelor cardinale: în acest oraș se poate lesne orienta; 4. fig. a cerceta ceva cu deamănuntul spre a ști cum s’apuce lucrul.
oriental a. care e înspre orient, ce ține de orient. ║ m. pl. orientali, popoarele din Azia cele mai învecinate cu noi: Turci, Persani, Arabi.
orientalism n. totalitatea cunoștințelor relative la datinile, istoria și limbile orientale.
orientalist m. cel ce știe limbile orientale.
orientare f. 1. acțiunea de a (se) orienta; 2. dispozițiunea unui edificiu în raport cu punctele cardinale.
paciulie f. plantă din Indiile orientale ce conține un uleiu eteric (= fr. patchoulì).
păpară f. 1. mâncare din pâine prăjită și brânză opărită cu apă fiartă: cine a mâncat păpară, știe dulce-i ori amară PANN; 2. fam. bătaie, trânteală: Smărăndița a mâncat păpară CR.; 3. fig. cursă: mirosi cam ce păpară i se gătise ISP. [Vorbă primitiv ciobănească = turc. PAPARA, ciorbă cu brânză: accepțiunea figurată reproduce un idiotism oriental].
susan m. 1. gen de plante oleioase originare din orient, semințele lor se pun pe covrigi și din ele se face un uleiu ce se consumă ca și untdelemnul (Sesamum indicum); 2. prăjitură lunguiață din zahăr sau miere, sare de lămâie, nuci și susan. [Turc. SUSAM].
tabiet (tabet) n. 1. manieră, caracter; tineri cu tabieturi AL.; 2. deprindere regulată și comodă, apucătură (bună sau rea), nărav: de trei luni acum, ați dus una cît bencheturile..., ar fi vreme poate de a vă mai schimba tabietul... AL.; 3. gust, pofta stăpânului: a veni la tabet (Mold.); 4. în special, confort (după moda orientală): a-și face tabietul, a bea cafea și a fuma din ciubuc, șezând turcește: ceru cafea și ciubuc, iar după ce-și făcu tabietul... FIL. [Turc. TABIAT, fire, calitate înnăscută, temperament, dis- pozițiune (bună sau rea), bunul gust].
talâm n. închinăciune după moda orientală (v. temenea): făcând turcești talâmuri cât poate un Bulgar AL. [Turc. TALIM, exercițiu militar].
tam-tam n. un fel de țimbală orientală ce produce prin lovire un sunet pătrunzător: răsunetul metalic al tam-tamului de bronz AL.
tarabulus n. fes tripolitan sau barbaresc, legătură orientală de cap: la cap legat cu un tarabulus GHICA. [Turc. TARABULUȘ, Tripoli].
tătarcă f. 1. femeia tătarului; 2. iapă tătărească: pe o tătarcă încăleca POP.; 3. cojoc lung: o tătarcă roșie blănită cu vulpe FIL.; 4. Bot. Tr. a) tărtăcuță; b) hrișcă (introdusă în Europa orientală de Tătarii din Crimea).
țeapă f. 1. par bine ascuțit la căpătâiul de sus, pe care se străpungea corpul vinovatului: tragerea în țeapă, un supliciu practicat în orient, exista o dată și la noi; 2. partea ascuțită a unui par cu care se împunge; 3. unealtă de vânat sau de apucat snopi de grâu; 4. pl. a) peri înțepători ai unei plante; b) perii de pe pielea ariciului. [Slav. ȚĬEPA, despicătură].
transiberian (trans-siberian) n. linie de cale ferată ruso-aziatică, străbate Siberia până în extremul orient.
turban n. 1. broboadă de tulpan alb cu care Turcii (și alte popoare orientale) își înfășoară capul: hainele și turbanul Pașei BĂLC.; 2. broboada analogă purtată înainte de boieroaice: cocoanele cele tinere se purtau legate la cap cu turban GHICA. [Vorbă europeană de aceeași origină cu tulpan].
Abisinia f. țară în Africa orientală, muntoasă și roditoare, cu 8 mil. loc.; creștinismul conservat dela sec. IV (Abisinian).
Adrianopole f. (turc. Edirne), oraș în Turcia (Rumelia orientală), pe Marița, cu 81.000 loc. Aci se încheiă în 1829 tractatul de pace între Turcia și Rusia, prin care Principatele Române cădeau sub dependența Rușilor. Orașul susținu un asediu îndelungat în ultimul răsboiu balcanic din 1912-1913, fu coprins de Bulgari cari la urmă îl retrocedară Turcilor.
Alaric m. regele Vizigoților, după ce pustii orientul, năvăli în Italia și dete jaf Romei (342-412).
Anam n. imperiu în Azia orientală, coprinde regatele Tonkin, Camboge, Cochinchina, etc., cu o populațiune de 6 mil. loc. (Anamit).
Anastasiu m. numele a doi împărați din orient și a patru papi.
Arcadiu m. întâiul împărat din orient, fiul lui Teodosiu cel Mare (395-408).
Ardeal n. numele popular al Transilvaniei, mai ales al părții ei centrale și orientale. [Ung. ERDÉLY (din ERDÖ, pădure)].
Asparuc m. căpetenia Bulgarilor sub care trecură Dunărea și ocupară partea orientală a Bulgariei de astăzi (678).
Atila m. regele Hunilor, supranumit Biciul lui Dumnezeu, pustii imperiul de orient, apoi Galia și Italia și muri pe neașteptate în Panonia (453). Sub numele de Etzel, Atila deveni unul dintre eroii epopeii germane medievale Nibelungen.
Austrazia f. partea orientală a vechiului imperiu franc (517-572), cu cap. Metz.
Bagdad n. oraș important în Turcia aziatică pe Tigru, mare centru comercial: 150.000 loc. Sub Abasizi, capitala Califatului din orient (763-1258).
Batavia f. cap. insulei Iava (Oceania): 116.000 loc. Reședința guvernatorului posesiunilor olandeze în Indiile orientale.
Baziliu m. 1. numele a doi împărați din orient (867-1025); 2. V. Vasile.
Berlin n. cap. Germaniei, pe Sprea: 3.800.000 loc. Mare și frumos oraș foarte comercial. Universitate. Muzee. Biblioteci. Monumente numeroase. Aci semnară puterile europene în 1878, tractatul relativ la chestiunea orientului, prin care se recunoștea independența regatului României cu sacrificiul Basarabiei meridionale (restituită Moldovei în 1856) și dându-i-se în schimb Dobrogea (Berlinez).
BICAZ 1. Rîu, afl. dr. al Bistriței moldovenești, la Bicaz; 42 km. Izv. din masivul Hășmașu Mare. În bazinul său superior se află Lacul Roșu și Cheile Bicazului. Importanță turistică. 2. Sector de vale îngustă, transversală, pe cursul superior al râului Bicaz (Carpații Orientali), făcînd legătură între Transilvania și Moldova. Lungime: 8 km (de la Lacul Roșu pînă în satul Bicaz Ardelean). Turism. Alpinism pe versanții abrupți. Rezervație complexă, geologică, floristică și faunistică (955 ha), cele mai interesante plante endemice fiind omagul (Acontium romanicum), vulturica de Pojorîta (Hierracium pojoritense), firuța endemică (Poa rehmani) etc. Din fauna locală se remarcă două specii rare, un gasteropod (Alopia glauca var, unipalatalis) și un lepidopter (Parnassium apollo var, transilvanicus). 3. Pas de culme în Carpații Orientali, între M-ții Giurgeului și Hășmașu Mare, pe valea superioară a Bicazului, la 1.256 m alt. Asigură legăturile dintre Moldova și Transilvania. 4. V. Izvoru Muntelui. 5. Oraș în jud. Neamț, la confl. Bistriței moldovenești cu Bicazul; 9.782 (loc.) 1991. Termocentrală. Aici se află barajul lacului de acumulare Izvoru Muntelui și hidrocentrala „Stejaru” (210 MW). Combinat de lianți și azbociment. Reparații de utilaj energetic; expl. și prelucr. lemnului; conf.; morărit și panificație. Veche așezare rurală, apare ca tîrg într-un hrisov domnesc în 1855. Declarat oraș în 1960. Centru turistic și stațiune climaterică. 6. Com. în jud. Maramureș; 1.545 loc. (1991). Biserică de lemn (sec. 18).
Bistra f. afluent din dreapta Timeșului, pornește din spre Poarta de fier orientală.
răsăritean a. și m. 1. oriental; 2. ce ține de biserica greacă.
Brăila f. 1. județ așezat în partea orientală a Munteniei; 186.000 loc.; 2. cap. județului, lângă Dunăre, fostă cetate tare până la 1828, când îi se dărâmară zidurile: 68.392 loc. Cel mai însemnat port dunărean al României (Brăilean).
Brody n. oraș în Galitia orientală cu 20.000 loc.
București pl. capitala jud. Ilfov și a întregei Românii (dela 1393), oraș așezat pe ambele maluri ale Dâmboviței și numit de aceea mai înainte Cetatea Dâmboviței: 750.000 loc. Universitate, Curte de Casație și de Apel, Academie, Bibliotecă, Muzeu. Patria lui Bâlcescu, Boliac, Filimon, Sihleanu. Aci se încheia în 1812 tractatul de pace între Ruși și Turci cari le cedară Basarabia; în 1886, pacea între Bulgari și Sârbi pentru delimitarea Rumeliei orientale; în 1913, pacea între Bulgari și Sârbo-Greci de o parte, și între Bulgari și Români de alta, acești din urmă obținând. Cadrilaterul danubian. În timpul răsboiului pentru eliberare, Bucureștii fură invadați de Bulgari, Turci și Germani, acești din urmă ocupând capitala în cursul anilor 1916 până la 1918.
Buenos-Ayres n. («Bun-Aer»), cap. republicei Argentina, pe coasta orientală a Americei de S. Port la gura La Platei: 1 mil. 630.000 loc.
Califat n. 1. Califatul din orient, mai întâi la Moca, transportat apoi la Bagdad de Abasizi, sub cari civilizațiunea musulmană ajunsese la apogeul ei (632-1528); Califatul din Cordova, fundat de Abderaman (756-1031), și Califatul din Egipt, fundat de Fatimiți (909-1171).
Cantemir m. (Constantin), Domnul Moldovei, blând și iubitor de dreptate, așeză țara, ușurând’o de greutăți (1685-1693). ║ (Dimitrie), fiul mai mic al celui precedent, încheiă, după un an de domnie, un tractat cu Petru cel Mare, prin care închina Rușilor Moldova (1711.); dar învins la Stănilești de Turci, trecu cu familia sa în Rusia unde rămase până la moarte (1673-1723). Cantemir a fost un bărbat foarte învățat, poliglot, orientalist și membru al Academiei din Berlin. El a scris românește prima operă filozofică (Divanul lumii) și latinește prima scriere etnografică a patriei sale (Descrierea Moldovei); apoi Istoria imperiului otoman, tradusă în multe limbi și mai ales: Hronicul Moldo-Vlahilor dela colonizarea Daciei până la fundarea Principatelor. ║ (Antioh), fiul mai mare al lui Constantin, Domnul Moldovei, domni în două rânduri (1696-1700) și (1705-1707). ║ (Antioh) fiul lui Dimitrie, poet și diplomat rus: Satire (1709-1743).
Caragiale m. familie originară din Turcia, care a dat țării mai mulți actori și un scriitor de merit: 1. (Costache), elevul lui Aristia, fost director al Teatrului Național din București (1815-1877); 2. (Iorgu), fratele celui precedent, actor și director al Teatrului Național în 1870; 3. (Luca), fratele lui Iorgu, născut în 1817, debută în 1846 într’o comedie a fratelui său; 4. (Ioan Luca), fiul celui precedent, eminent prozator și autor dramatic, al cărui teatru oferă tabloul realist al păturilor sociale în epoca de tranziție dela cultura orientală la aceea a Occidentului (1852-1912).
Caransebeș n. oraș în Banat, pe valea Timeșului, cu 10.000 loc. (dintre cari 4000 români). Reședința unui episcop greco-oriental.
zambilă f. 1. plantă din fam. liliaceelor (Hyacinthus orientalis); 2. floarea ei frumoasă și plăcut mirositoare. [Și zambul = turc. ZUMBÜL].
China f. imensă țară în Azia (coprinzând încă Mangiuria, Mongolia, Dzungaria, Tibetul, Turkestanul oriental) cu 428 mil. loc., cap. Pekin. Acest imperiu fu proclamat republică în 1912. Producțiuni: bambu, orez, ceaiu, mătase și porțelan (Chinez).
Colhida f. veche țară a Aziei, pe coasta orientală a Mării-Negre; în spre acolo porniră Argonauții pentru a cuceri lâna de aur.
Comore (Insule) f. pl. arhipelag situat în Oceanul Indian: 85.000 loc., între coasta orientală a Africei și Madagascar; aparțin Franței dela 1863.
Corèa f. vastă peninsulă pe coasta orientală a Aziei: 17.700.000 loc., regat sub protectoratul Japoniei, cu cap. Seul. și strâmtoare între Corea și Japonia.
Coromandel (Coasta) n. regiunea orientală a Industanului, unde s’află Pondișeri.
Cosroe m. numele a doi regi ai Persiei: COSROE I (cel Mare), se luptă cu împărații din orient Justinian si Tiberiu (531-579) ║ COSROE II (590-628).
Eski-Zagara f. oraș în Rumelia orientală, la poalele munților: 20.000 loc. Ocupat de Ruși în 1828 și în 1877. Stațiune balneară.
Estonia f. Stat liber în Europa orientală, pe golful Finlandei: 1.500.000 loc. Cap. Revel.
Filipopole f. oraș în Rumelia, fundat de regele macedonean Filip II, pe Marița:
63.000 loc. Cel mai mare oraș din Rumelia orientală și important centru comercial.
Finlanda f. 1. golf pe coastele Rusiei, format de marea Baltică; 2. republică independentă în Europa nord-orientală, la N. golfului cu acelaș nume: 3.800.000 loc. Cap. Helsingfors (Finlandez).
Flandra f. 1. (occidentală), provincie a Belgiei cu 810.500 loc. Cap. Bruge; 2. (orientală), provincie a Belgiei cu 1.035.000 loc. Cap. Gand.
Frânci m. pl. 1. nume generic al Europenilor în special a-l celor de rasă latină în orient: măcelarul Frâncilor POP. de Frânci e lăudată BOL.; 2. pl. Francezi sau Italieni: a risipit cu Cavalerii negri a Francilor armată AL. [Lat. medieval FRANCUS]. V. Franci.
Gand n. oraș comercial si manufacturier în Belgia, pe Escauta: 165.000 loc. cap. Flandrei orientale. Patria lui Carol Quintul.
Germani m. pl. denumirea generală a popoarelor (vechi sau noue) originare din Germania: Germani occidentali (Alamani, Franci, Marcomani, Saxoni) și Germani orientali (Goți, Burgunzi, Heruli, Longobarzi, Vandali).
Grecia f., (modernă), mic regat în Europa, la S. de Turcia, scăldat de Arhipelagul, Mediterana și Marea Ionică. Grecia, până la 1913, coprindea peninsula Morea, Helada, Epirul și Tesalia la N., golful Corint și insulele Ciclade la E., și insulele Ionice la V. Populațiunea-i era de 2.434.000 loc. (între cari vre-o 30.000 de Români în Livadia orientală), cu cap. Atena. Industria nulă, comerțul puțin activ, principala cultură a viei (struguri de Corint). Prin ultimul răsboiu balcanic, Grecia a mai câștigat 47.000 kmp., așa că azi are 111.000 kmp,, cu o populație de 6 ½ milioane loc. Tractatu din Versailles (1919) a sporit în mod simțitor teritoriul Greciei în detrimentul Turciei. Dezastrul pățit în răsboiul greco-turc din 1922 avu ca urmare retrocedarea Traciei orientale și ruina economică a țării. ║ (antică), țară celebră în vechime, coprindea 3 regiuni principale: la N. Epirul și Tesalia, în centru Helada sau Grecia propriu zisă și la S Peloponezul. Cetăți importante: Sparta, Atena, Corint, Teba. Poeți, oratori, filozofi, artiști, generali au glorificat de-a pururea această țară; dar continuele desbinări politice i-au adus ruina: ea fu rând pe rând subjugată de Macedoneni (338 a. Cr.), de Romani (146 a. Cr.) și de Turci (1453). În 1821 Grecia se revoltă contra Turciei și izbuti s’ajungă independentă (tractatul dela Adrianopole 1829); cu toate acestea, țări grecești se aflau încă sub stăpânirea turcească. Grecii declarară răsboiu Turcilor în 1897, cu prilejul Cretei, dar fură înfrânți și numai intervențiunii europene datori Grecia menținerea integrității sale teritoriale. În 1913 și în 1917-1918, Grecia repară înfrângerea-i din 1897, câștigând teritorii însemnate în Macedonia, în Tracia și în Anatolia. Dar în 1922, Grecii fură alungați din Smirna și Adrianopole de către naționaliștii turci.
Guiana f. vastă regiune în: America de S., pe coasta orientală, posedată în parte de Englezi, Olandezi și Francezi.
Guiscard (Robert) m. aventurier normand, fundă regatul Neapolii și muri în orient la 1085.
Hammer-Purgstall (Iosif de) m. orientalist și istoric austriac: Istoria Imperiului otoman (1774-1856).
Heracliu m. numele a doi împărați din orient, dintre cari cel d’al: doilea domni numai trei luni (610).
șacal m. un fel de câine sălbatic din orient, care noaptea urlă trist și nesuferit.
șahmarà f. od. stofă orientală suflată cu aur sau cu argint: un tâmbar de șahmara verde. [Turc. ȘAH MERAM, brocat (lit. dorința împăratului)].
salamalec ! (selamalâc !) int. pace cu voi ! (formulă de salutare a Orientalilor): mai d´aproape când venia, (ceaușul) babei selamalâc îi da POP. [Turc. SELAM ALEKIM].
Huțeani (Huțuli) m. pl. numele Rutenilor munteni din Galiția orientală și din Bucovina, de origină română, reprezentând un tip particular; ei se ocupă cu păstoritul și cu tăierea lemnelor.
Iamboli n. orășel în Rumelia orientală: 13.000 loc.
Iliria f. 1. numele vechiului litoral septentrional al Mării Adriatice; 2. provincie Iugo-Slavă de-a lungul coastei orientale a Adriaticei, coprinzând Carintia, Carniolia iși Triest (Iliric).
Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.
India f. sau Indiile orientale, nume dat la două peninsule, ale Aziei meridionale despărțite prin golful Bengal: Industan și Indo-China (Indian); 2. Indiile occidentale, vechiul nume al Americei; 3. Indiile neerlandeze, posesiunile olandeze în Oceania: 48 mil. loc.
Ioan n. nume a 7 împărați din orient: Zimisce, Comnen, Vatațe, Duca, Lascaris, Paleolog, Cantacuzen (v. aceste nume).
Isac m. nume a doi împărați din orient: ISAC I (Comnen), abdică și muri într’o mănăstire (1057-1059); ISAC II, V. Anghel.
Japonia f. imperiu în Azia orientală, compus dintr’un mare lanț de insule, cu cap. Tokio și cu o populațiune de 72 mil. loc. Japonezii au progresat mult de câtva timp, introducând în țara lor toate descoperirile industriei europene și ale instrucțiunii care este foarte înaintată la dânșii. Armata și flota lor pot rivaliza cu cele mai bune din Europa; ei au bătut China în 1894 (anexând marea insulă Formoza) și au înfrânt pe Ruși (în răsboiul din 1904-1905). (Japonez). Japonia a luat parte la răsboiul mondial (1915-1918), alăturea de Anglia și de Franța.
susán m. ca plantă și n. ca marfă (turc. susam, d. ar. sesem; ngr. susámi, alb. bg. sîrb. susam. Vgr. sésamon, lat. sésamum, vine tot d. ar.). O plantă erbacee originară din India și cultivată în orient p. semințele eĭ, din care se scoate un uleĭ comestibil foarte bun (sésamum ludicum). Tot din aceste semințe se scoate și tahînu, din care se face halvaŭa. În fine, ele se presară pe covrigĭ. – Și *sezám (după lat. fr.).
Justin m. numele a doi împărați din orient (518-578).
Kalofer n. orășel în Rumelia orientală cu fabrici de găitane și stofe pentru mobile: 8000 loc.
Kărlova f. orășel în Rumelia orientală cu industrie de pasmanterie.
Kazan n. 1. oraș în Rusia, cap. guberniei cu acelaș nume: 199.000 loc. Universitate, Observatoriu; 2. oraș în Rumelia orientală pe clina sudică a Balcanilor, așezat într’un basin adânc al munților: 3000 loc.; 3. trecătoare în Balcanii orientali.
Kazanlik n. oraș în Rumelia orientală, învecinat cu Kalofer: 25.000 loc.
Kordofan n. partea nord-vestică a Sudanului, în Africa orientală: 280.000 locuitori.
Leon m. nume a 6 împărați de orient: LEON I (Tracul), zelos pentru credința ortodoxă (457-474); LEON III (Izauricul), atacă cel dintâi cultul icoanelor (718-741): LEON VI (Filozoful), termina colecțiunea Bazilicalelor (886-911).
Lesghi m. pl. popor din sud-estul Rusiei, în Caucazia orientală.
Levant n. nume general al țărilor cari înconjoară basinul oriental al Medireranei (Turcia, Siria, Grecia, Egiptul); Schelele Levantului, porturi comerciale ale Mediteranei orientale, supuse dominațiunii turcești.
DALLAPICCOLA, Luigi (1904-1975), pianist și compozitor italian. Opere („Zbor de noapte” după Saint-Exupéry, „Prizonierul”), balete („Marsia”), muzică simfonică și vocal-simfonică, lucrări de cameră de orientare dodecafonică. Studii și articole.
DALMAȚIA, reg. istorică (c. 5 mii km2) pe litoralul oriental al M. Adriatice în Croația și Iugoslavia, cu țărm dantelat, dublat de numeroase ins. alungite (țărm dalmatic). Orașe pr.: Dubrovnik, Split, Zadar, Kotor. Relief muntos calcaros; culmi paralele cu țărmul (M-ții Velebit și Alpii Dinarici), cu alt. până la 1.900 m. Expl. de bauxită, marmură, cărbuni, bitum. Citrice, măslini; viticultură. Creșterea ovinelor. Pescuit. Turism. În Antic., D. a fost populată de triburile de iliri: dalmați (de unde și denumirea de D.), liburni ș.a. Cucerită de romani (sec. 1 î. Hr.). Din sec. 6 până în 1420, D. a cunoscut numeroase stăpâniri (bizantină, croată, maghiară, sârbă ș.a.). Insulele și orașele de coastă, cu excepția Dubrovnikului, au fost dependente de Veneția (1420-1797). Anexată de Austria în 1797, D. a fost înglobată Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 1918. Din 1945, D. a intrat în componența Muntenegrului (partea de S) și a Croației.
Lusiadele f. pl. epopee de Camoens despre descoperirile Portugezilor în Indiile orientale.
scris a. 1. ursit, predestinat: ce ți-e scris, în frunte ți-i pus CR.; așa i-a fost scris, așa a avut să pățească (expresiunea populară a fatalismului oriental. V. scrisă); 2. zugrăvit (sens ieșit din uz): a rămânea ca scris pe perete, a rămânea tablou, a încremeni de spaimă.
Marcian m. împărat roman din orient, respinse pe Attila (391-457).
Mauriciu m. împărat roman din orient (582), asasinat de Phoca (602).
Misivri n. oraș în Rumelia orientală cu monumente bizantine: 2000 loc.
DANIEL, Constantin (1914-1987, n. Paris), medic psihiatru și orientalist român. Unul dintre promotorii ergoterapiei în România. Preocupări în domeniul vechilor civilizații orientale („Orientalia Mirabilia”, „Scripta aramaica”). Traduceri de texte orientale.
senamechie (siminechie) f. frunzele uscate ale unui arbust din orient, luate ca purgativ. [Turc. SENAMEKI, lit. senă din Meca].
Mozambic n 1. regiune portugeză în Africa orientală, în fața Madagascarului: 3.350.000 loc.; 2. (Canalul), braț de mare între Africa și Madagascar.
Nastratin-Hogea m. tipul spiritului oriental, numit de Turci Nasr-Ed-din Hogea, ale cărui glume și snoave istețe au fost popularizate la noi de Anton Pann. V. năsdrâvănie.
Ostrogoți m. pl. Goți orientali cari pătrunseră în Italia, unde ajunseră puternici sub regele lor Teodoric (493-526); iar după el, puterea lor declină și sucombă (553) sub atacurile lui Justinian.
Panaghiuriște f. oraș în Rumelia orientală cu 9000 loc.
Peștera f. orășel în Rumelia orientală, într’o vale a muntelui Rodope, unde se face mare comerț cu cherestele.
Phoca m. împărat Roman din orient, detronat și ucis de Heracliu (602-610).
Polonia f. veche țară în Europa orientală, dezmembrată în 3 rânduri (1772-1793-1795), împărțită între Rusia, Austria, Galiția și Prusia (ducatul de Posen și provincia de Danzig). Azi republică recunoscută prin tractatul din Versailles (1919): 28.450.000 loc. cu cap Varșovia.
Prusia f. Stat al republicei germane cu o populațiune de 36 mil. loc. și cu cap. Berlin. ║ Prusia occidentală, provincie a Prusiei (redusă prin tractatul din Versailles): 327.000 loc. cu cap. Danzig. ║ Prusia orientală, fostă provincie a Prusiei, aparține azi Poloniei: 2.290.000 loc. cu cap. Koenigsberg. ║ Prusia Renană, provincie a Prusiei pe Rin: 6.760.000 loc. cu cap. Coblenz. (Prusian).
Răsboiu Austro-român pentru întregirea neamului (Aug. 1916 – Aprilie 1918), s’a deschis la 14/27 Aug. 1916 prin declararea de răsboiu către Austria de România. Următoarele faze rezumă alternativele acestor lupte eroice: 1) Ofensiva (15 Aug.-15 Sepț. 1916). Armatele române trec frontiera și ocupă Brașovul și valea superioară a Oltului cu toate înălțimile strategice. Germano-Bulgarii, cu forțe superioare; atacă Turtucaia (17 Aug.) și înaintează în interiorul Dobrogei, pe când Austro-Ungarii atacă în Transilvania (13-16 Sept.). Armata română se încearcă a trece Dunărea (13 Sept.). 2) Defensiva (10 Sept.-5 Nov.). După numeroase învingeri (Oituz, Uz, Olt, Bran, Predeal) se repurtă victoria dela Jiu (14 Oct.). Pierderea liniei Cernavodă-Constanța. 3) Retragerea (5 Noemv.-20 Dec.). După bătăliile date la T.-Jiu, Cărbunești, Filiași, armata română părăsind Oltenia, se retrage pe stânga Oltului. Cavaleria dușmană trece Oltul, pe la Drăgănești, iar Germano-Bulgarii trec Dunărea. Bătălia dela Argeș. După numeroase lupte (Pitești, Titu, Ploești, Mizil, Buzău), oștirea noastră e nevoită a se retrage în Moldova. 4) Refacerea (15 Ian.—Iunie 1917). Reorganizarea armatei și pregătirea-i pentru desrobirea țării și a neamului. Familia regală contribue la ridicarea moralului și la însănătoșire. Noua armată reia ofensiva. Victoria dela Mărășești, la Nord de Focșani (25 Iulie-1 Sept.), fu cea mai însemnată înfrângere ce au suferit-o Germanii în orientul Europei. Victoria finală. V. România Mare.
Răsboiul greco-turc, declarat la 1921, se începu cu un șir de succese ale oștirii grecești asupra armatei turcești demoralizate. Când aceasta fu reorganizată în 1922, Turcii alungară din toate părțile Aziei Mici pe Greci și răsboiul se termină cu dezastrul lamentabil al Grecilor. El avu de urmare ruina prosperității economice a Greciei și micșorarea-i teritorială prin retrocedarea Traciei orientale Turcilor; V. mai la vale Tractatul din Lausanne.
Renan (Ernest) m. ilustru scriitor și orientalist francez: Viața lui Isus, Istoria originilor Creștinismului (1823-1892).
DĂRMĂNEȘTI 1. Depr. intramontană, de origine tectonică, în SE Carpaților Orientali, încadrată de culmile munților Tarcău, Ciuc, Nemira și Berzunț. Supr.: c. 185 km2. Relief colinar (600-800 m alt.), de terase și lunci. Climă rece (media termică anuală 5ºC) cu precipitații moderate (600-700 mm anual). Păduri de conifere; pășuni și fânețe naturale. Expl. forestiere și de cărbune brun. Creșterea animalelor. 2. Oraș în jud. Bacău, pe râul Uz, în apropiere de confl. cu Trotuș, în depr. omonimă; 14.118 loc. (1995). Expl. de țiței și de cărbune brun. Termocentrală. Hidrocentrală. Rafinărie de țiței; instalații pentru producerea cocsului din petrol. Fabrică de mobilă și cherestea; tăbăcărie; produse alim. Declarat oraș în 1989. 3. Com. în jud. Dâmbovița; 8.166 loc. (1995). Centru de ceramică populară. 4. Com. în jud. Suceava; 5.742 loc. (1995). Stație de c. f. Reșed. com. este satul Măriței.
Rozetta f. oraș în Egipt, pe brațul Oriental al Nilului: 16.000 loc. Celebră piatră hieroglifică.
Rumelia f. veche diviziune a Turciei europene cu cap. Filipopole: 1.260.000 loc. Balcanii separă Rumelia de Bulgaria și de Macedonia. Sub numele de Rumelia orientală, ea fu anexată în 1885 Bulgariei (Rumeliot).
Șaguna (Andreiu) m. Mitropolit al Românilor greco-orientali din Ardeal și Ungaria, născut din părinți originari din Macedonia, contribui mult pentru răspândirea culturii în Ardeal; a scris și tipărit multe opere ecleziastice (1809-1873).
Salonic n. oraș în Grecia (Macedonia) în fundul unui golf la N.-E. de Arhipelag: 175.000 loc., cap. Macedoniei. Port comercial însemnat. Baza operațiilor armatei aliate din orient pe frontul balcanic, dela 1915-1918.
DÂMBOVIȚA 1. Râu în S României, afl. stg. al Argeșului la Budești; 268 km. Izv. din N M-ților Iezer, de la 2.240 m alt., curge mai întâi pe direcția către SSE, traversează extremitatea S a M-ților Piatra Craiului, prin Cheile Dâmboviței, trece prin zonele depresionare Podul Dâmboviței-Rucăr-Dragoslavele, desparte Subcarpații de Curbură de Subcarpații Getici și de Piemontul Getic, străbate Câmpia Română și trece prin București, unde are cursul canalizat. Cursul superior al D. constituie, din punctul de vedere al structurii geologice, linia de demarcație între Carpații Orientali și cei Meridionali. Afl. pr.: Dâmbovicioara, Ilfov, Colentina, Pasărea, Câlnău. Alimentează parțial Bucureștiul cu apă potabilă. 2. Cetate lângă Rucăr, pe Dealul Orății, cu o existență anterioară întemeierii statului feudal Țara Românească; a avut un rol important militar și vamal; era numită popular „Cetatea Neamțului”; după unii istorici însă, cetatea D. era situată pe terit. actual al municipiului București. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinele superioare ale Ialomiței și Dâmboviței; 4.054 km2 (1,7% din supr. țării); 557.125 loc. (1995), din care 31,5% în mediul urban; densitate: 137,4 loc./km2. Reșed.: municipiul Târgoviște. Orașe: Fieni, Găești, Moreni, Pucioasa, Titu. Comune: 76. relief variat, dispus în trei trepte care coboară de la N spre S pe o diferență de nivel de c. 2.350 m. În N, o zonă muntoasă (porțiuni din M-ții Bucegi și Leaota), în centru, o regiune deluroasă (Subcarpații Getici și partea de E a Platformei Cândești) și în S, C. Târgoviștei și C. Titu. Climă temperat-continentală cu variații altitudinale. Temp. medie anuală este de 2ºC în zona montană, 8ºC în Subcarpați și 10,5ºC în câmpie. Precipitațiile atmosferice însumează 600 mm anual în câmpie, 800 mm în Subcarpați și peste 1.400 mm în munți. Vânturi predominante dinspre NE și SV. Pr. artere hidrografice care drenează terit. jud. D. sunt: Ialomița (cursul superior pe 132 km), Argeșul (pe o distanță de 47 km) și Dâmbovița, cu numeroșii lor afl. Cursurile din zona montană au utilizări hidroenergetice, iar cele din câmpie pentru irigații. Resurse naturale: petrol (Moreni, Gura Ocniței, Răzvad, Ochiuri, Șotânga, Corbii Mari, Teiș, Valea Mare, Aninoasa, Cobia, Ludești, Hulubești, Vișina ș.a.), gaze naturale (Finta, Gura Șuții, Bilciurești, Gheboaia, Brăteștii de Jos), lignit (Șotânga, Mărgineanca), sare (Gura Ocniței, Ocnița, Ochiuri ș.a.), gips (Pucioasa, Lăculețe, Fieni), gresii (Buciumeni, Moroeni), calcare (Lespezi), marne (Fieni, Pucheni), sulf (Pucioasa), izv. cu ape sărate, iodurate, bromurate (Vulcana-Băi, Vârfuri, Bezdead, Gura Ocniței etc.), păduri de conifere și foioase (120.832 ha). Economia: Structura industriei se caracterizează prin preponderența ramurilor ind. grele, ponderea cea mai mare revenind constr. de mașini, metalurgiei feroase, ind. extractivă, mat. de constr. ș.a. În cadrul unităților industriale de pe terit. jud. D. se produc: strunguri automate, instalații de foraj, oțeluri speciale, armături industriale din oțel (Târgoviște), utilaj tehnologic pentru ind. chimică (Târgoviște, Găești, Moreni), frigidere cu compresor (Găești), aparataj electric (Titu), corpuri de iluminat (Târgoviște, Fieni), energie electrică (termocentrala Doicești și hidrocentralele de la Moroeni, Dobrești, Pucioasa), lianți, prefabricate din beton, produse ceramice (Târgoviște, Fieni, Doicești), mobilă (Pucioasa, Târgoviște, I.L. Caragiale), cherestea (Brănești, Răcari, Titu), produse textile (Târgoviște, Pucioasa, Moreni, Brănești, Tătărani) și alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume și fructe, băuturi alcoolice, produse de panificație, prelucr. tutunului etc.). Agricultura dispunea în 1994 de 249.796 ha terenuri agricole, din care 174.260 ha suprafețe arabile, cu extindere mare în partea sudică a jud. În același an, pr. plante cultivate erau porumbul (67.289 ha), grâul și secara (43.277 ha), plantele de nutreț (5.208 ha), plantele uleioase sfecla de zahăr, leguminoasele pentru boabe, cartofii, legumele ș.a. Pomicultura are condiții optime de dezvoltare în zona dealurilor subcarpatice, cele mai întinse plantații de pomi fructiferi (în special meri și peri) fiind în arealele localit. Voinești, Malu cu Flori, Văleni, Bărbulețu, Cândești ș.a. Jud. D. ocupă locul 3 pe țară în producția de mere (24.996 t 1994). Sectorul zootehnic dispune de un efectiv însemnat de ovine (122.500 capete, 1995), bovine (95.100 capete) și porcine (124.700 capete); avicultură (3.508.700 capete); apicultură (17,1 mii familii de albine). Căi de comunicație (1994): rețeaua feroviară însumează 172 km (66 km electrificați), iar cea a drumurilor publice 1.736 km (din care 414 km modernizate). Unitățile de învățământ, cultură și artă (1994/1995): 336 grădinițe de copii, 383 școli generale, 29 licee, 330 biblioteci cu 2.083.000 volume, 10 cinematografe, numeroase muzee și case memoriale etc. Turism. Peisajele oferite de M-ții Bucegi și Leaota (piscuri semețe, peștera Ialomiței, Cheile Tătarului și Zănoagei etc.) cu numeroasele lor cabane, climatul nuanțat, cu particularități favorabile tratamentului balnear și odihnei (stațiunile balneoclimaterice Pucioasa și Vulcana-Băi), monumentele istorice și arhitecturale (Curtea domnească cu vestitul turn al Chindiei, sec. 15, Biserica Mitropoliei, sec. 16, Biserica Stelea, sec. 17, în stil moldovenesc, din Târgoviște, apoi Mănăstirea Dealu, sec. 15-16, Mănăstirea Viforâta, sec. 16, palatul brâncovenesc de la Potlogi, sec. 17 etc.), fauna cinegetică și variatele elemente folclorice și etnografice fac din jud. D. un permanent perimetru de atracție turistică. Indicativ auto: DB.
Sânta-Ana f. lac minunat în Carpații orientali, format de pereții craterului din muntele Büdös.
ZAMBÍLĂ, zambile, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunzele crescute dintr-un bulb, cu flori albe, roz, violete sau albastre, grupate în raceme terminale la vârf și plăcut mirositoare (Hyacinthus orientalis). – Din tc. sümbül.
Slavi m. pl. 1. popor indo-european care numără, vr’o 160 mil. suflete și e împărțit în: Slavi occidentali (Venzi, Cehi, Slovaci, Poloni, Ruteni); Slavi orientali (Ruși), Slavi meridionali (Sloveni, Croați, Sârbi si Bulgari); 2. în special ramura Slavilor meridionali cari în sec. VI au ocupat Muntenia, Moldova și Basarabia: [Din germ. SKLAVE = SLAVE, termen aplicat mai întâi captivilor slavi reduși în servitute de Oton cel Mare], V. Șchiai. În urma răsboiului mondial (1919), cele mai multe popoare slave, înainte sub stăpânirea Austriei si a Rusiei, au devenit republici independente (Ceco-Slovachia și Polonia) sau și-au îndoit teritoriul regatului (Iugo-Slavia).
Slivna f. oraș în Rutnelia orientală, așezat la poalele Balcanilor: 26.219 loc. Vin negru renumit.
Slovaci m. pl. Slavii din partea orientală a Ceco-Slovachiei în număr aproape de 2.706.000.
Salomon m. fiul și urmașul lui David, al treilea rege al Iudeilor, vestit pentru înțelepciunea și dreptatea sa, întinse regatul dela Egipt până la Eufrat și zidi templul din Ierusalim; autorul presupus al Proverbelor și al Ecleziastului. (1033-975 a. Cr.). În orient Solomon trece drept stăpânitor peste lumea spiritelor; un hronograf român povestește despre Solomon împărat: «Au aflat firea a tot ce easte în lume, pe subt ceriu și pre pământ și în ape, toate cu înțelepciunea sa le-au aflat; așișderea și planitele și crugurile și toată tocmeala ceriului și de subt ceriu știea și cum va lega pre diavoli și cum îi va chema pe numele lor, și toate vrăjile...» (v. solomonar și solomonie în Vocabular).
Suedia f. regat în N. Europei, azi despărțit de Norvegia, partea orientală a Scandinaviei, cu 5.920.000 loc. și cap. Stockholm (Suedez).
Teodosiu I (cel Mare) m. împărat roman, opri invaziunea barbarilor, ocroti creștinismul și la moarte împărți imperiul între cei doi fii ai săi, Honoriu și Arcadiu (379-395); TEODOSIU II, împărat din orient, fiul lui Arcadiu, autorul Codicelui Teodosian (408-450); TEODOSIU III, împărat din orient, abdică în favoarea lui Leon Izauricul (716-777).
Tracia f. vastă regiune antică la N. Greciei, devenită provincie romană la 47 d. Cr.; face parte azi, în urma răsboiului din 1913, din Turcia și Bulgaria. Oraș principal: Adrianopole. Prin tractatul din Versailles (1919), Tracia a fost anexată Greciei; dar tractatul din Lausanne (1923) înapoiă Turciei Tracia orientală.
Tractatul din Lausanne fu semnat la 13 Iulie 1923, între Aliați de o parte, Grecia și Turcia de alta. Ca consecință a dezastrului grec din 1922 Tracia orientală fu înapoiată Turciei victorioase, care obținu si abolirea capitulațiunilor din trecut.
Turcia f. sau Imperiul Otoman, Stat vast ce se întindea în Europa, Azia și Africa, coprinzând: Turcia de Europa, Turcia de Azia, Arabia: apoi țările tributare Samos și Egiptul; cu o populațiune de 40 mil. loc. și cu cap. Constantinopole. Monarhie ereditară și constituțională dela 1903, al cărui suveran (Sultan sau Padișah) era totdeodată și căpetenia ecleziastică a Mahomedanilor. Imperiul e divizat în vilaieturi sau pașalâcuri, subdivizate în sangiacuri. ║ Turcia de Europa, partea imperiului otoman, ce coprindea vilaietele Constantinopole, Adrianopole, Salonic, Monastir, Cosova, Scutari, Ianina (cele cinci din urmă pierdute în răsboiul turco-balcanic din 1912, iar Albania constituită în Stat independent); Turcia de Azia, partea imperiului otoman ce coprinde: Anatolia sau Azia-Mică, Armenia, Kurdistanul, Mesopotamia, Siria, Arabia și Egiptul (vezi aceste nume). În 1912, Turcia pierdu Tripolitania (cedată Italiei) și, în urma răsboiului cu Aliații balcanici din 1912-1913, Albania și Macedonia, prima constituită în țară autonomă, iar a doua împărțită între Greci, Sârbi și Bulgari, precum și o parte din Tracia cedată Bulgariei. Suprafața Turciei europene, de 175 400 km. p. înaintea răsboiului balcanic, fu astfel redusă la 23.000 km. p., iar populațiunea la 2 1/4 mil. loc. Ca aliata Germaniei în cursul răsboiului mondial (1914-1918), Turcia a suferit consecințele capitulării și înfrângerii. Teritoriul ei european a fost redus și la Constantinopole chiar influența-i politică era mai mult nominală. Dar în 1922, în urma sdrobirii armatelor grecești, Turcia victorioasă recăpătă Tracia orientală prin tractatul din Lausanne (1923), care îi redete independența-i politică și economică. Azi, Turcia constitue o republică de vr’o 20 mil. loc, având ca reședință Angora.
Ural n. 1. lanț de munți care separă Europa de Azia dela S. la N., cu mine de aur și de argint; 2. fluviu în Rusia orientală, se varsă în Marea Caspică: 1700 km.
Valens m. împărat din orient, fratele lui Valentinian I, permise Goților să se așeze în Mezia și în Tracia, fu învins și ucis de dânșii la Adrianopole (364-378).
Vasile m. numele a 2 împărați din orient: VASILE I (Macedonicul), întreprinse reforma legilor (867-886) și VASILE II (Bulgaroctonul sau Omorîtorul de Bulgari), supuse pe Bulgari după un ră&boiu de 20 de ani (976-1025).
Vatațe (Ioan III) m. împărat din orient (1222-1254).
ZODIACÁL, -Ă, zodiacali, -e, adj. 1. Care ține de zodiac (1), privitor la zodiac. 2. (în sintagma) Lumină zodiacală = fâșie de lumină difuză, slabă, orientată după direcția zodiacului, de forma unui triunghi cu baza la orizont, vizibilă înaintea aurorei sau după sfârșitul crepusculului. [Pr.: -di-a-] – Din fr. zodiacal.
Zanghebar n. țară întinsă în Africa orientală, de-alungul Mării Indiilor, în posesiunea Angliei.
Zanzibar n. insulă in Africa orientală, pe coasta Zanghebarului: 210.000 loc. Cap. Zanzibar: 25.000 loc.
Zenon m. 1. (din Elea), filozof grec, creatorul dialecticei (sec. V a. Cr.); 2. filozof grec, instrui la Atena în Portic și fundă școala stoică (mort 260 a. Cr.); 3. (Izauricul), împărat din orient, avu să lupte în contra familiei sale spre a se menține pe tron, fu ajutat de Goții din Italia (474-491).
Zimisce (Ioan) m. împărat din orient, născut în Armenia (925-970).
batic n. 1. procedeu oriental de a decora stofe, piei, etc.; 2. stofă astfel decorată. [Vorbă de baștină malaeză].
ALGÓL s. n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automată orientat în probleme de calcul științific. – Din engl., fr. algol.
VÉCTOR, vectori, s. m. 1. Mărime matematică sau fizică definită printr-o valoare numerică, o unitate de măsură, o direcție și un punct de aplicație (reprezentată grafic printr-un segment de dreaptă orientat). ◊ (Adjectival) Rază vectoare. 2. (Med.) Organism care transmite germeni patogeni de la un animal la altul, de la om la om sau de la animale la om. [Accentuat și: vectór] – Din fr. vecteur.
VERTICÁL, -Ă, verticali, -e, adj. Care este orientat perpendicular pe un plan orizontal; care are direcția căderii corpurilor; (sens curent) care este orientat drept (în sus). ◊ Dreaptă verticală = dreaptă care unește un punct de pe pământ cu zenitul respectiv. Plan vertical = a) (Geom.) plan care trece printr-o dreaptă verticală; b) (Astron.) plan care trece prin verticala locului. ♦ (Substantivat, f.) Linie dreaptă care cade perpendicular pe un plan orizontal; direcția urmată de această linie. Verticala locului = direcție determinată de poziția firului cu plumb aflat în stare de echilibru într-un punct dat. ♦ (Substantivat, n.) Semicerc al sferei cerești care intersectează un plan determinat de verticala locului și de un astru. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau cade drept în jos (de la înălțime). – Din fr. vertical.
VIRÁ, virez, vb. I. 1. Intranz. (Despre vehicule) A-și schimba orientarea în mers până la aproximativ 90°; a coti. ♦ (Despre oameni) A face ca un vehicul în mers să-și schimbe direcția; a coti, a cârmi. 2. Tranz. A face un virament. 3. Tranz. A trata o copie fotografică cu o soluție specială pentru a-i schimba nuanțele de negru în alte nuanțe. – Din fr. virer.
VIRÁJ, viraje, s. n. 1. Faptul de a vira, de a(-și) schimba orientarea de mers; cotire. ♦ Porțiune curbă de șosea cu rază de curbură mică. 2. (Chim.) Schimbare a culorii unei substanțe cu ajutorul unui reactiv; schimbare a culorii unui pozitiv fotografic. [Pl. și: virajuri. – Var.: (rar) virágiu s. n.] – Din fr. virage.
VOÍNȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărâre, decizie, voie. ♦ învoire, consimțământ. 3. Intenție, scop. 4. Dorință, poftă, chef. – Voi2 + suf. -ință.
UNÍT, -Ă, uniți, -te, adj. 1. Care formează împreună un tot. 2. Care se află în raporturi strânse cu cineva, care este de acord, gândește, acționează, simte la fel cu cineva; solidar cu cineva. 3. Care aparține confesiunii catolice de rit oriental; greco-catolic, uniat. ♦ (Substantivat) Adept al confesiunii greco-catolice. – V. uni3.
ANTIUMANÍSM s. n. Orientare în filosofie, în artă etc., care neagă posibilitatea de desăvârșire a ființei umane, precum și demnitatea, valoarea ei. [Pr.: -ti-u-] – Anti- + umanism.
APOLÍNIC, -Ă, apolinici, -ce, adj. (Despre artă și cultură) Care este orientat spre ordine, măsură și armonie, caracterizat printr-o contemplare senină, detașată; lucid, rațional. – Din germ. apollinisch.
ARÁB, -Ă, arabi, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația de bază a unor țări din orientul Apropiat și din nordul Africii. 2. Adj. Care aparține țărilor arabe sau arabilor (1), privitor la țările arabe ori la arabi; arabic, arăbesc. * Cifră arabă = fiecare dintre cifrele care aparțin celui mai răspândit dintre sistemele zecimale de numerație. Cal arab = cal de rasă pentru călărie și tracțiune ușoară originar din Arabia. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. – Din fr. arabe, lat. arabus.
ARABÉSC, arabescuri, s. n. 1. Ornament specific decorației arabe, care constă din combinații de linii și de motive geometrice sau din combinări de motive reprezentând plante (stilizate). 2. Ornament muzical; p. ext. scurtă compoziție muzicală cu caracter grațios și avântat. 3. Una dintre figurile baletului clasic (inspirată din dansul oriental). – Din fr. arabesque.
ÁRBORE, arbori, s. m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ◊ Compuse: arbore-de-cacao = plantă lemnoasă specifică zonei tropicale, cultivată pentru semințele ei comestibile (Theobroma cacao); arbore-de-cafea = plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Africii și Asiei, cultivată pentru semințele ei comestibile (Coffea arabica); arbore-de-cauciuc = plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cauciucul natural (Hevea brasiliensis); arbore-de-pâine = plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și foarte groasă, al cărei fruct sferic, cu gust de pâine, se consumă fiert sau copt (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ originar din Extremul orient, înalt și foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. ** Arbore genealogic = reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri) înfățișând filiația și gradul de înrudire ale membrilor unei familii (aristocratice). 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. (Mar.; în sintagma) Arbore mic = trinchet. 4. (Rar) Catarg. [Var.: árbor s. m.] – Lat. arbor, -is.
ÁRIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere, care servește la zbor. ◊ Expr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a căpăta independență, curaj; a începe să se înflăcăreze, să se entuziasmeze. A da (cuiva) arípí = a face să capete curaj; a însufleți (pe cineva). A tăia (cuiva) aripile = a face (pe cineva) să-și piardă curajul, avântul; a descuraja. ♦ Fig. Ocrotire, protecție. 2. (Iht.) Înotătoare. 3. Membrană a unor fructe și semințe care servește la răspândirea lor cu ajutorul vântului. 4. Nume dat unor obiecte, părți ale unor aparate etc. care au forma, funcțiunea sau poziția aripilor (1). Aripa avionului. Aripa mașinii. 5. Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală; fiecare dintre extremitățile unei construcții (în raport cu partea centrală). ♦ Fiecare dintre cele două ziduri de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzurile de la capete. 6. Capăt, margine, flanc al unei trupe (dispuse în ordine de bătaie). ♦ (În unele jocuri sportive) Fiecare dintre jucătorii plasați în marginea terenului de joc. 7. Fig. Fracțiune cu o anumită orientare politică din cadrul unei organizații, al unui partid. [Acc. și: arípă] – Lat. alapa.
TABORÍT, -riți, s. m. Membru al aripii separatiste din mișcarea husită, de orientare radicală. – Din fr. taborites.
TAMBURÍNĂ, tamburine, s. f. Instrument muzical popular, folosit pentru acompanierea ritmică a dansului în Spania, Italia și în orient, de forma unei tobe mici, portative, cu pielea întinsă pe o singură parte și cu plăci de metal sau cu zurgălăi de jur-împrejur. [Var.: tamburín s. n.] – Din fr. tambourin, it. tamburino.
TARABULÚS, tarabuluse, s. n. (înv.) Șal oriental care se înfășură în jurul capului sau se purta ca cingătoare. – Din tc. Tarabulus „Tripoli”.
ATÉNȚIE, (3) atenții, s. f. 1. Însușire care constă în orientarea și în concentrarea activității psihice într-o anumită direcție. 2. Interes, grijă, preocupare specială a cuiva pentru ceva. ◊ Expr. În atenția cuiva = reclamând luarea-aminte specială a cuiva. A da (sau a acorda) atenție (unei probleme) = a considera ca important. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ascultă ! bagă de seamă ! ia seama ! 3. Atitudine de bunăvoință, de amabilitate; gest, faptă amabilă. ◊ Loc. vb. A da (sau a acorda) atenție (unei persoane) = a fi amabil, curtenitor (cu cineva). ♦ (Concr.) Flori, obiecte etc. oferite cuiva în schimbul unor mici servicii; dar, cadou. [Var.: atențiúne s.f.] – Din fr. attention, lat. attentio -onis.
TAXIOLOGÍE s. f. Disciplină orientată spre optimizarea acțiunilor umane prin aplicarea ciberneticii și a criteriilor rezultate din studiul stereotipului dinamic la om. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. taxiologie.
TEHNOCRATÍSM s. n. Orientare sociologică potrivit căreia, în societatea contemporană, rolul de conducere ar trebui să revină exclusiv specialiștilor din diverse domenii ale științei, tehnicii etc.; tehnocrație. ♦ Tendință tehnocratică. – Din fr. technocratisme.
TEHNOCRAȚÍE s. f. 1. Orientare în sociologia și politologia contemporană potrivit căreia rolul în conducerea societății trebuie să revină specialiștilor din diverse domenii. 2. Sistem de guvernare controlat de tehnicieni, îndeosebi experți tehnici, ca alternativă la cel în care conducerea o au factorii politici. ♦ Intelectualitate tehnică (cu rol conducător). – Din fr. technocratie.
TEHNOLOGÍSM s. n. Orientare sociologică contemporană care subapreciază personalitatea umană, cunoașterea și creația de valori în domeniul umanistic, al artei etc., datorită excesului tehnologic. – Din fr. technologisme.
TEMPLIÉR, templieri, s. m. (La pl.) Ordin monaho-cavaleresc, creat în 1119 în Palestina și desființat în 1312 de papa Clement V, care a avut un rol important în relațiile lumii europene cu orientul; (și la sg.) persoană care făcea parte din acest ordin. [Pr.: -pli-er] – Din fr. templier.
TENDENȚIONÍSM s. n. Tendențiozitate. ♦ Denumire generică a orientărilor literare și artistice care declară drept principal criteriu valoric al operei de artă abor¬darea unei tematici cu caracter pronunțat politic, social, etic, ignorând criteriile estetice. [Pr.: -ți-o-] – Din tendențios.
TENDÍNȚĂ, tendințe, s. f. 1. Dispoziție firească pentru ceva, înclinare, năzuință; pornire, acțiune conștientă spre un scop determinat. ♦ Orientare comună a unei categorii de persoane; direcție. ♦ Evoluție a cuiva într-un anumit sens. 2. Forță care face ca un corp să se miște într-o anumită direcție; direcția pe care o are un corp în mișcare. 3. Trăsătură atribuită de unii teoreticieni artei, constând în finalitatea și eficiența practică a acesteia (politică, socială, morală etc.), opusă caracterului ideal (gratuității) artei (artă pentru artă). – Din fr. tendance.
AXÁ, axez, vb. I. 1. Tranz. A centra, a echilibra două sau mai multe piese cilindrice. 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) orienta, a (se) desfășura într-un anumit sens, a (se) concentra în jurul a ceva. – Din fr. axer.
AXĂ1, axe, s. f. Dreaptă care se consideră a fi orientată într-un anumit sens. ♦ Dreaptă (sau obiect în formă de dreaptă) care ocupă o anumită poziție într-un sistem tehnic. ♦ Dreaptă imaginară în jurul căreia se face mișcarea de rotație a unui corp în jurul lui însuși. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care unește polii Pământului până la intersecția cu sfera cerească. [Var.: ax s. n.]- Din fr. axe.
BARCÁNĂ, barcane, s. f. Dună de nisip în formă de potcoavă sau de semilună, cu convexitatea orientată perpendicular pe direcția vântului. – Din fr. barkhane.
TEXTÚRĂ, texturi, s. f. 1. Constituția unei roci sau a unui aliaj din punctul de vedere al orientării în spațiu a părților componente. 2. Țesătură, urzeală. 3. Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită, acoperind pasajele care trebuie rectificate. – Din fr. texture, lat. textura.
TIÁRĂ, tiare, s. f. 1. Coroană purtată de către regii vechilor perși și de către conducătorii altor popoare orientale. 2. Mitră papală formată din trei coroane suprapuse, decorate cu flori de crin stilizate. [Pr.: ti-a-] – Din fr. tiare, lat. tiara.
TOMBATÉRĂ, tombatere, s. f. Acoperământ al capului sau îmbrăcăminte de modă orientală, care se purta în trecut. ♦ Fig. Persoană cu idei învechite, retrograde. [Var.: (înv.) tompatéră s. f.] – Din ngr. ton patéra „[care imită] pe tata”.
TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval între două sunete (muzicale) situate la distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.
BEI, bei, s. m. Guvernator al unui oraș sau al unei provincii din fostul Imperiu Otoman. ♦ Titlu dat de turci domnilor Țărilor Române; p. ext. prinț oriental. – Din tc. bey.
BÉRI-BÉRI s. n. Boală din Extremul orient datorată lipsei vitaminei B1 din organism. – Din fr. béribéri.
BOGASÍU, bogasiuri, s. n. (Înv.) Stofă sau pânză fină importată din orient și întrebuințată mai ales pentru căptușeli. – Din tc. bogası.
TROPÍSM, tropisme, s. n. Tendință de acomodare și de orientare a unui organism vegetal fixat de pământ, într-o anumită direcție, sub influența unei excitații exterioare ca lumina, căldura, gravitația, umiditatea etc. – Din fr. tropisme.
TURBÁN, turbane, s. n. Acoperământ pentru cap format dintr-o bandă lungă de stofă, de mătase sau de pânză, de obicei albă, pe care o poartă bărbații din unele țări orientale înfășurată de mai multe ori în jurul capului. ♦ Acoperământ pentru cap format dintr-o bandă din diverse materiale textile, pe care femeile și-o înfășoară în jurul capului, în loc de pălărie. [PI. și: turbanuri] – Din fr. turban, germ. Turban.
TURCÉȘTE adv. Ca turcii, în felul turcilor; în limba turcă. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) turcește = a sta jos cu picioarele încrucișate sub corp, ca orientalii. A vorbi (sau a grăi, a bolborosi) turcește = a vorbi o limbă neînțeleasă; a rosti cuvintele neclar, încât nu este înțeles. – Turc + suf -ește.
ȘAH, (1) șahi, s. m., (2) șahuri, s. n. 1. S. m. Titlu purtat de suveranul Iranului, corespunzător titlului de împărat; persoană care are acest titlu; șahinșah. 2. S. n. Joc de origine orientală care se dispută între doi parteneri, pe o tablă împărțită în 64 de pătrățele albe și negre, așezate alternativ cu 32 de piese, mișcate după anumite reguli, scopul final fiind câștigarea regelui adversarului; p. ext. tabla și piesele care servesc la joc; șatrange. ♦ Situație în cursul jocului mai sus definit, în care regele uneia dintre părți este atacat de o piesă a adversarului; (cu valoare de interjecție) cuvânt însoțind mișcarea care creează această situație. ◊ Expr. A da șah = a pune în pericol regele adversarului. A ține (pe cineva) în șah = a limita jocul adversarului la apărarea regelui; fig. a ține pe cineva în tensiune, a-l imobiliza. – Din tc. șah. Cf. germ. S c h a c h.
BRACÁRE s. f. Rotire a părții mobile a unor sisteme tehnice pentru a fi aduse sau orientate într-o anumită poziție ori direcție. – După fr. braquage.
ȘAL, șaluri, s. n. 1. Țesătură din lână, mătase etc., de diverse forme și dimensiuni, împodobită cu desene, broderii sau franjuri, pe care femeile o poartă pe cap sau pe umeri. ♦ Fular. 2. (înv.) Stofă fină de lână, fabricată în orient. ♦ Fâșie lungă de șal (2) purtată de bărbați, după moda orientală, în jurul capului sau al mijlocului; cearșaf (2). – Din tc. șal.
ȘALVÁRI s. m. pl. Pantaloni lungi, foarte largi, cu răscroiala mică, strânși la gleznă, purtați, mai ales în orientul Mijlociu atât de bărbați, cât și de femei; p. gener. (depr.) pantaloni largi. – Din tc. șalvar.
ȘAMPÁNĂ, șampane, s. f. Corabie cu pânze, cu o capacitate de cinci până la zece vagoane, folosită în Extremul orient. – Din fr. sampan.
BRĂBÍN, brăbini, s. m. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene (Bunias orientalis). – Et nec.
ȘVAB1, șvabi, s. m. Numele a două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase și se hrănesc cu resturi alimentare: a) insectă lată, moale, de culoare neagră-cafenie, care miroase urât; libarcă, gândac-de-bucătărie, gândac- negru (Blatta orientalis); b) insectă mică, de culoare galbenă-roșcată (Phyllodromia germanica). – Din ucr. švab, germ. Schwabe.
SALÉP, salepuri, s. n. 1. Nume dat tuberculilor uscați ai unor specii de orhidee; p. ext. praf de amidon extras din acești tuberculi și care, fiert în lapte sau în apă, se folosește ca întăritor pentru copii sau convalescenți. 2. Băutură preparată de orientali din salep (1), miere și apă. [Var.: (reg.) salíp s. n.] – Din tc. salep.
BULVERSÁ, bulversez, vb. I. Intranz. A răsturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a modifica, a reînnoi, perturbând. ♦ Fig. A zăpăci, a tulbura, a dezorienta. – Din fr. bouleverser.
BULVERSÁT, -Ă, bulversați, -te, adj. 1. (Despre lucruri) Care se află în dezordine. 2. Fig. (Despre oameni) Zăpăcit, năucit; dezorientat. – V. bulversa.
CAFTÁN, caftane, s. n. (Înv.) Manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnii și boierii români. ◊ Expr. A îmbrăca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. ♦ Simbol al rangului de domn sau de boier. – Din tc. kaftan.
CAÍC, caice, s. n. 1. Ambarcațiune îngustă, cu vele, cu două catarge, cu pupa și prora ascuțite, mai înalte decât restul bordajului. 2. Luntre ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete, folosită în orient. – Din tc. kayık.
CALIFÁT, califate, s. n. 1. (În orientul Mijlociu, nordul Africii și Peninsula Iberică) Formă de stat feudal-teocratică instituită de arabi pe teritoriile stăpânite de ei. 2. Rangul de calif. 3. Durata guvernării unui calif. – Din fr. califat.
CAMOHÁS s. n. (Înv.). Stofă de mătase orientală. – Din ngr. kamuhás.
SEFÁRD, -Ă, sefarzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Evreu de rit spaniol care, expulzat din Spania, s-a refugiat în nordul Africii, în orientul Apropiat și în unele țări europene. 2. Adj. Care aparține sefarzilor, de sefarzi; sefardit. – Din sp. sefardi.
CARAVANSERÁI, caravanseraiuri, s. n. (În orient) Han mare unde poposesc caravanele. – Din fr. caravansérail.
SENS, sensuri, s. n. 1. înțeles (al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale); semnificație. ♦ (în semiotică) Înțelesul unui semn. ♦ Conținut noțional sau logic. Îmi spui cuvinte fără sens. 2. Temei rațional; logică, rost, rațiune, noimă. Sensul vieții. ♦ Rost, scop, menire. ♦ Loc. adv. Fără sens = fără rost, la întâmplare. Într-un anumit sens = privind lucrurile într-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport. În sensul cuiva = potrivit vederilor, părerilor cuiva. 3. Direcție, orientare. ◊ Sens unic = sistem de circulație a vehiculelor într-o singură direcție pe arterele cu mare afluență, putându-se folosi toată lățimea părții carosabile. 4. (Mat., Fiz.) Fiecare dintre cele două posibilități de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune. – Din fr. sens, lat. sensus.
CÁSTĂ, caste, s. f. (La hinduși, egipteni sau la alte popoare orientale) Grup social închis, endogamic, strict delimitat de altele prin origine comună, ocupații, privilegii; p. ext. grup social închis care își păstrează privilegiile. ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.
CĂLĂUZÍ, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce pe cineva pe un drum. 2. A îndruma, a învăța, a povățui. ♦ Refl. A se orienta, a se conduce după... [Pr.: -lă-u-] – Din călăuză.
CĂRPINÍȚĂ, cărpinițe, s. f. Arbore scund cu scoarță netedă, cenușie, cu frunze ovale, mici, dințate și cu flori în amenți (Carpinus orientalis). – Carpen + suf. -iță.
CĂUTÁ, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -că-u-. – Var.: (pop.) cătá vb. I] – Lat. *cautare.
SOÁRE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (în basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit1, est, orient; p. ext. vremea când răsare Soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus1, vest, occident; p. ext. vremea când apune Soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -is.
CENTRÁ, centrez, vb. I. 1. Tranz. A fixa o piesă de prelucrat într-o mașină-unealtă, astfel încât axa de rotație a suprafeței supuse prelucrării să coincidă cu axa de rotație a sculei sau a axului principal al mașinii. 2. Tranz. Fig. A orienta o activitate spre un anumit obiectiv, a grupa elemente disparate în jurul unui nucleu. 3. Tranz. A aduce în poziții corecte două sau mai multe mașini care funcționează cuplate. 4. Intranz. și tranz. (La fotbal, polo, handbal, rugbi etc.) A trimite sau a trece mingea de la marginea terenului spre mijlocul lui; spec. (la fotbal) a trimite mingea din marginea terenului în careul de la poartă. – Din fr. centrer.
CENTRÁT, -Ă, centrați, -te, adj. Care este orientat, îndreptat, fixat în (sau pe) centru. – V. centra.
SOCIÁL-DEMOCRAȚÍE s. f. Grupare de curente politice de orientare centru-stânga, cu caracter parlamentar și reformist. [Pr.: -ci-al] – Din germ. Sozial-demokratie, fr. social-démocratie.
SOCIOLOGÍSM s. m. Orientare care exagerează rolul sociologiei, căreia îi subordonează celelalte științe sociale. [Pr.: -ci-o-] – Din fr. sociologisme, rus. soțiologhizm.
SPÁTE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adj. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-odată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formațiuni etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (I). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).
SPINTECÁ, spíntec, vb. I. Tranz. 1. A despica cu un instrument ascuțit trupul (sau o parte a trupului) unei ființe, printr-o tăietură lungă și adâncă. ♦ Tranz. și refl. recipr. A (se) înjunghia, a (se) ucide (prin înjunghiere). ♦ A despica un material fibros, metalic etc. în lungul fibrelor, al direcției de orientare a cristalelor etc. 2. Fig. A străbate spațiul (cu iuțeală). 3. A sfâșia, a rupe (haine, stofe). – Lat. *expanticare (< pantex).
STÁTIC, -Ă, statici, -ce, adj., s. f. I. Adj. 1. (Mec.) Care se referă la echilibrul forțelor, la starea de nemișcare a corpurilor. ◊ Electricitate statică = sarcină electrică invariabilă a unui corp în care nu se dezvoltă căldura, din cauza stării sale electrice. Încercare statică = încercare mecanică la care forța exterioară se aplică încet, progresiv, uniform și în același sens. Presiune statică = presiune interioară a unui fluid care curge, indicată de un instrument de măsură care se mișcă cu aceeași viteză ca și fluidul. 2. Care nu se mișcă, nu se schimbă, nu se dezvoltă; imuabil, fix; lipsit de dinamism. 3. (Fiziol.; în sintagma) Simț static = simț care orientează asupra poziției corpului și a părților lui în repaus, datorită impresiilor care vin de la mușchi, tendoane și articulații. II. S. f. Ramură a mecanicii care studiază sistemele de forțe pentru stabilirea condițiilor de echilibru ale unui corp aflat în stare de repaus sau de mișcare. ◊ Statica lichidelor = hidrostatica. Statica gazelor = aerostatica. Statica grafică = capitol al staticii care se ocupă de rezolvarea pe cale grafică a problemelor. Statica construcțiilor = disciplină care studiază metodele de calcul pentru determinarea eforturilor și a deformațiilor sistemelor de bare. – Din fr. statique.
STÂNG, -Ă, stângi, adj. 1. (Despre părți sau organe ale corpului) Așezat în partea corpului în care se află inima. ♦ (Substantivat): a) (La m. sg. art.) Piciorul stâng (1); b) (La f. sg. art.) Mâna stângă (1). 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii stângi (1) (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru sau o ființă). ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Partea sau direcția stângă (2). ◊ Expr. A ține stânga = a merge pe partea stângă a unui drum. (Fam.) A trage (sau a da, a face) la stânga = a fura. ♦ (Substantivat, f. art.) Grupare politică socialistă. ◊ Loc. adj. De stânga = (despre grupări politice, persoane) partizan, adept al unei politici socialiste. – Lat. *stancus (= stanticus) „obosit”.
STEÁ, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = Luceafarul-de-dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea- de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asteroidea); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] - Lat. stella.
STÍGMĂ, stigme, s. f. (Biol.) Organit fotosensibil al flagelatelor, în formă de pată roșie lângă corpusculul bazal, care servește la orientarea animalului spre lumina cea mai potrivită. – Din lat., fr. stigma.
CIPOLÍN s. n. 1. Marmură albă care conține mică sau alte minerale colorate, în straturi ce traversează roca. 2. Motiv decorativ oriental pentru porțelanuri, compus din frunze, fructe și flori. – Din it. cipollino.
CIRCUMCÍZIE, circumcizii, s. f. Ritual religios la unele popoare orientale care constă în suprimarea prepuțului înainte de căsătorie, la pubertate sau imediat după naștere. [Var.: circumciziúne s. f.] – Din lat. circumcisio.
STINGHÉR, -Ă, stingheri, -e, adj. 1. Care este doar ici și colo; izolat, răzleț, singur. ♦ Care se simte undeva străin, dezorientat, stânjenit. 2. Care a rămas fără pereche; desperecheat. – Et. nec.
STRABOMÉTRU, strabometre, s. n. Instrument cu care se măsoară gradul de deviație de la orientarea normală a ochilor afectați de strabism. – Din fr. strabomètre.
CIUBÚC, (1, 2) ciubuce, (3) ciubucuri, s. n. 1. Pipă (orientală) cu țeava lungă. ♦ Țeavă de lulea. 2. Ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului, ferestrei etc. 3. Fig. (Fam.) Avantaj sau câștig ilicit. – Din tc. çubuk.
DECAMPS [dəcã], Alexandre Gabriel (1803-1860), pictor și grafician francez. Scene de gen, în special orientale („Ieșirea de la școala turcească”, „Cerșetorii”); peisaje și scene de vânătoare în culori strălucite. Caricaturi politice.
COBÓL s. n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit în programarea automată, orientat pe probleme de gestiune economică. – Din engl., fr. cobol.
SUBIECTIVÍSM s. n. 1. Orientare filosofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiința pe care subiectul o are despre aceasta. 2. (Rar) Subiectivitate. – Subiectiv + suf. -ism (după fr. subjectivisme).
KÁRMA s. f. (În hinduism și religii orientale, jainism, budism) Forță impersonală care cântărește toate faptele în decursul vieții și care determină, în ciclul de transmigrare a sufletelor, calitatea vieții următoare. – Din engl., fr. karma.
KÉTA s. f. Pește înrudit cu păstrăvul, dar mult mai mare ca acesta, care trăiește în mările din Extremul orient și din care se obțin icrele de Manciuria (Oncorhynchus keta). – Din rus. keta.
SVASTÍCĂ, svastici, s. f. Obiect în formă de cruce cu brațe egale, îndoite la capăt în unghi drept, servind ca simbol religios la unele popoare orientale; cruce încârligată. ♦ Emblemă politică folosită de naziști. – Din germ. Swastika, fr. svastika.
CONDÚCE, condúc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦ Fig. A dirija o discuție, o dezbatere etc. 2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după... 3. Tranz. A însoți pe cineva. 4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. 5. Fiz. (Despre corpuri) A transmite un fluid, o cantitate de căldură, de electricitate etc. [Perf. s. condusei, part. condus] – Din lat. conducere.
CONFÚZIE, confuzii, s. f. 1. Faptul de a confunda; încurcătură; lipsă de orientare (în diverse probleme). ◊ Confuzie mintală = stare patologică ce se caracterizează prin tulburări de percepție, orientare, raționament, memorie etc. 2. (Jur.; în forma confuziune) Stingere a unei obligații prin întrunirea, în aceeași persoană, a calităților de creditor și debitor. [Var.: confuziúne s. f.] – Din fr. confusion, lat. confusio, -onis.
CONFUZIONÍSM s. n. (Rar) Tendință de a crea confuzie, dezorientare. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. confusionnisme.
CONSECVÉNT, -Ă, consecvenți, -te, adj., adv., s. n. 1. Adj., adv. (Care acționează) statornic, conform cu principiile sale, credincios ideilor sale. 2. Adj. (Despre o vale) Orientat în direcția înclinării straturilor. 3. Adj. (Fil.; despre fenomene) Care urmează unui alt fenomen. 4. (Log.) S. n. Propoziție care decurge necesar dintr-o altă propoziție. – Din fr. conséquent, lat. consequens, -ntis.
RÁMPĂ, rampe, s. f. 1. Platformă (la nivelul pardoselii unor vehicule) care înlesnește încărcarea și descărcarea mărfurilor; loc înălțat (lângă linia ferată) destinat încărcării și descărcării mărfurilor. 2. Balustradă de lemn, de fier sau de piatra de-a lungul unei scări sau, rar, unui pod. ♦ Barieră. 3. Partea din față a unei scene de teatru unde sunt instalate luminile; rivaltă; p. gener. scenă. ◊ Expr. A chema la rampă = a cere, prin aplauze, ca artiștii să reapară pe scenă. A vedea lumina rampei = (despre piese de teatru) a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului. 4. Porțiune înclinată față de orizontală a unui drum sau a unei căi ferate, parcursă în sensul urcării. 5. Lucrare minieră prin care se face legătura între galeria de transport a unui orizont și un puț de mină sau un plan înclinat. 6. (în sintagma) Rampă de lansare = platformă prevăzută cu dispozitive de orientare și ghidare, folosite pentru lansarea avioanelor catapultate sau a rachetelor. – Din fr. rampe, germ. Rampe.
RÁȚCĂ, rațce, adj., s. f. 1. Adj., s. f. (Oaie) din rasa țurcană, cu coamele răsucite în formă de tirbușon, orientate lateral și înapoi. 2. S. f. Lână neomogenă, de calitate inferioară, produsă de aceste oi. – Din sb., magh. racka.
CORP, corpuri, s. n. I. 1. Totalitatea organelor unei ființe vii; organismul considerat ca un întreg anatomic și funcțional; trup. ◊ Loc. adj. și adv. Corp la corp = (despre modul de desfășurare a luptelor) față în față, pieptiș, deschis, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fără cap; trunchi. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup; care se poartă direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦ Denumire a unor structuri anatomice. Corp galben. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. ◊ Corp de casă (sau de case) = parte din ansamblul unei clădiri; aripă. Corp de iluminat = dispozitiv în care se pot monta una sau mai multe lămpi de iluminat, permițând, la nevoie, reorientarea fluxului luminos; luminar. ♦ Conținutul unei scrisori (fără formula de introducere și de încheiere și fără adresă); cuprinsul unei cărți. 3. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune de materie cu masa diferită de zero. ◊ Corp străin = particulă care se găsește într-un tot de altă natură. ♦ (Chim.) Substanță definită (organică sau anorganică). ◊ Corp simplu = substanță chimică ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel; element. Corp compus = substanță chimică ale cărei molecule sunt formate din atomii mai multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma) Corp delict = obiect care a servit sau era destinat să servească la săvârșirea unei infracțiuni; obiect care poartă urmele unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvârșit infracțiunea, adus în justiție ca probă materială contra acuzatului. 5. (În sintagma) Corp de literă = lungimea paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau prin profesie, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ Corp constituit = colectivitate de persoane organizată, de obicei, pe baza unei legi. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. Corp diplomatic = totalitatea reprezentanților diplomatici din alte state, acreditați pe lângă un stat. Corp de balet = ansamblu de balet. 2. (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei de aceeași categorie. Corp de aviație. ◊ Corp de gardă = clădire sau încăpere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. (În vechea organizare a armatei) Corp de trupă = unitate militară independentă. 3. (În sintagma) Corp de legi = culegere de legi; corpus, [pl. și: (I 3, m.) corpi] – Din fr. corps, lat. corpus.
CORPORATÍSM s. n. Sistem economic în care statul limitează, orientează și controlează unitățile constitutive (corporațiile), în scopul eliminării concurenței și asigurării reușitei economice. – Din fr. corporatisme.
RĂSĂRÍT1, răsărituri, s. n. 1. Faptul de a răsări. ♦ Trecere a unui astru la orizont; momentul apariției unui astru la orizont; spec. moment al zilei când răsare Soarele. ♦ Fig. începutul unei ere sau al unei vieți noi. 2. Punct cardinal situat în partea orizontului de unde răsare Soarele; est. 3. Țară, ținut așezat în direcția răsăritului (2) față de un punct de reper dat; orient; (colectiv) popoarele dintr-un astfel de ținut sau dintr-o astfel de țară. ◊ Expr. Răsăritul și Apusul = lumea întreagă. – V. răsări.
RĂSĂRITEÁN, -Ă, răsăriteni, -e, adj., s. m. 1. Adj. De la răsărit1, situat la răsărit1. ◊ Biserica răsăriteană = biserica ortodoxă. 2. S. m. Locțiitor din răsărit1; oriental. – Răsărit1 + suf. -ean.
RĂSĂRITEÁNCĂ, răsăritence, s. f. Locuitoare din răsărit1; orientală. – Răsăritean + suf. -că.
RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A greși drumul, direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Lat. *erraticire (=*erraticare < erraticus).
RĂTĂCÍT, -Ă, rătăciți, -te, adj. 1. Care a greșit drumul sau a pierdut direcția; dezorientat. ♦ Fig. Care greșește prin purtări, prin atitudine; cu mintea întunecată. ♦ Fig. (Despre ochi, privire) Care se uită în gol, fără o țintă precisă; care exprimă nedumerire, nesiguranță, tulburare, absență. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzlețit. – V. rătăci.
RĂVĂȘÍ, răvășesc, vb. IV. Tranz. A face dezordine; a împrăștia, a răscoli. ♦ Fig. A tulbura; a dezorienta. – Cf. sb. r o v a š i t i.
RĂVĂȘÍT, -Ă, răvășiți, -te, adj. Care este în neorânduială; răscolit. ♦ Fig. Tulburat, dezorientat. – V. răvăși.
CRISTÁL, (1) cristaluri, (2) cristale s. n. 1. Sticlă de o fabricație specială, transparentă și perfect incoloră, cu însușirea de a refracta puternic lumina, întrebuințată pentru fabricarea lentilelor optice și a unor obiecte de lux. ♦ Obiect fabricat din cristal (1). 2. Substanță minerală solidă, omogenă, cu o structură internă regulată, care se prezintă sub forma unor poliedre. ◊ Compus: cristal-de-stâncă = varietate transparentă, incoloră, de cuarț, care se prezintă în cristale mari și care este folosită în industria optică, în radiotehnică, ca piatră semiprețioasă etc. 3. (În sintagma) Cristal lichid = fluid care prezintă anizotropia proprietăților, mai ales a celor optice, datorită orientării ordonate a moleculelor sale, folosit în sisteme de afișaj, la traductoare optice etc. – Din fr. cristal, lat. crystallus.
CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care apreciază, evaluează calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc. ◊ Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). ◊ Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ◊ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.
CRUCIÁDĂ, cruciade, s. f. Fiecare dintre cele opt expediții cu caracter militar, întreprinse la îndemnul Bisericii catolice de către cruciații din Europa Apuseană și Centrală în orientul Apropiat în perioada dintre 1096 și 1270, sub motivul eliberării mormântului lui Hristos din Ierusalim de sub ocupația musulmanilor; p. gener. (în Evul Mediu) orice expediție militară împotriva unor eretici sau a adepților altor religii. [Pr.: -ci-a-. – Var.: cruciátă s. f.] – Din fr. croissade, it. crociata (refăcut după cruce).
CUNEIFÓRM, -Ă, cuneiformi, -e, adj., s. f. 1. Adj. Care este în formă de cui. ◊ Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de unele popoare orientale antice. 2. S. f. Literă folosită în acest sistem de scriere. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. cunéiforme.
IONIÁN, -Ă, ionieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Ionia. 2. Adj. Care aparținea Ioniei sau ionienilor (1), privitor la Ionia ori la ionieni. ◊ Școala ioniană = cea mai veche orientare materialistă în filosofia greacă, apărută în sec. VII-VI î. H. în Ionia. [Pr.: i-o-ni-an] – Din fr. ionien.
CÚRCĂ, curci, s. f. Femela curcanului; p. ext. curcan. ◊ Curcă bronzată = rasă de curci crescută și în țara noastră, cu greutate corporală mare. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a umbla) ca o curcă plouată (sau beată) = a fi (sau a sta, a umbla) abătut, dezorientat, zăpăcit. Nici curcă, nici curcan, se spune despre cel care nu are o situație precisă. Râd și curcile = e din cale-afară de caraghios. – Din bg. kurka.
CÚRSĂ3, curse, s. f. (Înv.) Un fel de pastilă aromatică, importată din orient, întrebuințată pentru a parfuma încăperile. – Din ngr. kúrsi.
DA2, dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A (-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani= a(-i) atribui (cuiva) o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesia unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, se spune pentru a arăta certitudinea asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (cu lăcomie, dintr-dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-)o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara orelor de școală. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl.; despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul ori obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată), conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a(-și) face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ♦ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge până la fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre nenorociri, necazuri etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a se uni cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (deprost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. ♦ (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care a ajuns la capătul puterilor din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A se revărsa afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie). – Lat. dare.
DAIREÁ, dairele, s. f. Instrument muzical popular oriental de percuție, asemănător cu tamburina, format dintr-o piele de tobă întinsă pe un cerc de lemn, prevăzut în interior cu discuri metalice, și folosit la marcarea ritmului. [Var.: dairá s. f.] – Din tc. daire.
DAMASCHINÁJ s. n. (Rar) Procedeu oriental de incrustare a unor fire de aur sau de argint într-un alt metal sau în fildeș. – Din fr. damasquinage.
DEBANDÁDĂ s. f. Neorânduială, dezordine; dezorientare, zăpăceală. – Din fr. débandade.
DEBUSOLÁ, debusolez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) dezorienta. – Din fr. déboussoler.
DEBUSOLÁT, -Ă, debusolați, -te, adj. Dezorientat. – V. debusola.
INTROVERSIÚNE s. f. (Psih.) Orientare către propriile gânduri și trăiri, în opoziție cu preocuparea pentru lumea exterioară. [Pr.: -si-u-] – Din fr. introversion.
REORIENTÁ, reorientez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) orienta într-o nouă direcție. [Pr.: re-o-ri-en-] – Pref. re- + orienta.
REORIENTÁRE, reorientări, s. f. Acțiunea de a (se) reorienta. [Pr.: re-o-] – V. reorienta.
REORIENTÁT, -Ă, reorientați, -te, adj. Care este orientat într-o nouă direcție. [Pr.: re-o-] – V. reorienta.
DECONCERTÁT, -Ă, deconcertați, -te, adj. (Livr.) Tulburat, dezorientat, năucit. – V. deconcerta.
REPÉR, repere, s. n. 1. Corp sau sistem de corpuri la care se raportează poziția unui corp fix sau mobil; semn sau obiect care ușurează orientarea sau care permite recunoașterea unui sistem tehnic. 2. Fiecare dintre semnele (linie, punct, perforație etc.) trasate pe obiectele care trebuie asamblate pentru a identifica poziția lor corectă în ansamblu. ♦ Punct de reper = semn, indicație care servește la recunoașterea unui lucru, a unui loc etc. ♦ (Top.) Indicator de nivel servind la calcularea sau la verificarea altitudinii unui punct de pe teren. 3. (Tehn.) Mecanism, aparat de orientare. – Din fr. repère.
DEMONTÁ, demontez, vb. I. Tranz. A desface un aparat, un mecanism, un instrument etc. în părțile lui componente. ♦ Fig. A descuraja, a deprima, a dezorienta pe cineva; a obosi, a extenua pe cineva. – Din fr. démonter.
DERUTÁ, derutez, vb. I. Tranz. A face pe cineva să se încurce, să se zăpăcească, astfel încât să nu mai știe ce să facă sau încotro s-o apuce; a dezorienta, a zăpăci. Din fr. dérouter.
DERUTÁT, -Ă, derutați, -te, adj. Încurcat, zăpăcit, dezorientat. – V. deruta.
DERÚTĂ, derute, s. f. Stare de zăpăceală, de dezorientare. – Din fr. déroute.
INTERVENȚIONÍSM s. n. 1. Amestec al unui stat în afacerile interne ale altui stat (cu scopul de a-l subordona sau de a schimba orânduirea). 2. Orientare de politică economică constând în intervenția statului în scopul dirijării economiei în funcție de obiectivele stabilite. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. interventionnisme.
RÍCȘĂ, ricșe, s. f. Trăsurică cu două roți, trasă de un om, folosită în unele țări din orient. – Din engl. ricksha, germ. Riksha.
DESCUMPĂNÍ, descumpănesc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva să-și piardă echilibrul sufletesc; a dezorienta, a dezechilibra; a zăpăci. – Pref. des- + cumpăni.
DESCUMPĂNÍRE, descumpăniri, s. f. Faptul de a descumpăni; dezorientare, dezechilibrare. – V. descumpăni.
DESCUMPĂNÍT, -Ă, descumpăniți, -te, adj. Care și-a pierdut, și-a zdruncinat echilibrul sufletesc; dezorientat, dezechilibrat. – V. descumpăni.
ROCÁDĂ, rocade, s. f. 1. Mișcare la jocul de șah care nu se poate face decât o singură dată în decursul unei partide și care constă în aducerea uneia dintre ture alături de rege și în trecerea regelui peste aceasta, păstrând culoarea câmpului de plecare. ♦ Inversare reciprocă a poziției ocupate de două elemente. 2. (Mil.) Cale de comunicație cu un traseu orientat în general paralel cu linia frontului, folosită pentru regruparea și manevrarea trupelor, precum și pentru asigurarea materială a acestora. ◊ Linie de rocadă = linie pe care se mișcă rezervele unei armate în spatele frontului. Arteră de rocadă = arteră rutieră destinată circulației de tranzit, amenajată în exteriorul unei localități. – Din fr. rocade, germ. Rochade.
DEZORIENTÁ, dezorientez, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde simțul orientării, siguranța direcției etc. ♦ Fig. A face pe cineva să piardă sau a-și pierde cumpătul, siguranța de sine, judecata rece și clară; a (se) zăpăci. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. désorienter.
DEZORIENTÁRE, dezorientări, s. f. Faptul de a fi dezorientat, starea celui dezorientat; nesiguranță, șovăială; descumpănire. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta.
DEZORIENTÁT, -Ă, dezorientați, -te, adj. Care nu se poate orienta în spațiu, care nu știe exact unde se află, încotro trebuie să se îndrepte. ♦ Fig. Care nu știe ce atitudine să ia într-o anumită situație; descumpănit. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta. Cf. fr. désorienté.
PADIȘÁH, padișahi, s. m. Titlu purtat (în Evul Mediu și în epoca modernă) de monarh în unele țări din orientul Apropiat și Mijlociu; persoană purtând acest titlu. – Din tc. pādișāh, fr. padisah.
PAGÓDĂ, pagode, s. f. Templu budist sau brahman la unele popoare din orient, în formă de turn piramidal, compus din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv și ale căror streșini sunt întoarse în sus. – Din fr. pagode.
PALANCHÍN, palanchine, s. n. (în orient) Lectică. – Din fr. palanquin.
DIRÉCȚIE, direcții, s. f. I. 1. Orientare în spațiu a unei ființe, a unui obiect, a unei acțiuni etc.; sens de desfășurare a unei acțiuni. ◊ Loc. adv. În toate direcțiile = peste tot, pretutindeni. 2. (Mat.) Proprietate comună a tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă fixă dată. II. 1. Acțiunea de a conduce, de a dirija (o instituție, o întreprindere etc.); conducere. 2. Post, funcție de director2; p. ext. durata acestei funcții. 3. Organ de conducere a unei întreprinderi, instituții, organizații etc. ◊ Direcție de scenă = regie. ♦ Subdiviziune în sistemul de organizare a unui minister, a unui organ central etc., care conduce o anumită ramură de activitate a instituției respective. 4. Biroul directorului2. III. Ansamblul organelor folosite pentru conducerea unui autovehicul. ♦ (Și în sintagma bară de direcție) Bară de oțel articulată la ambele capete de roțile unui vehicul și care servește la orientarea roților într-o anumită direcție. [Var.: direcțiúne s. f.] – Din fr. direction, lat. directio, -onis.
DIRECȚIONÁ, direcționéz, vb. I. Tranz. A orienta, a îndruma într-un anumit sens. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. directionner.
DIRECȚIONÁT, -Ă, direcționați, -te, adj. Care a fost orientat într-un anumit sens. – V. direcționa.
DIVÁN, divane, s. n. I. Canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. II. 1. (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuții politice, administrative și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari; (în Țările Române) Sfat Domnesc. ◊ Divan ad-hoc v. ad-hoc. ♦ Adunare, ședință a divanului (II 1). ♦ Sală, clădire în care se adunau membrii divanului (II 1); sediul divanului; p. gener. loc de adunare și de consfătuire. 2. (Înv.) Judecată, proces. ◊ Expr. (Glumeț) A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). III. Culegere postumă de versuri aparținând unui poet oriental. [Pl. și: divanuri] – Din tc. divan.
JAB, jaburi, s. n. Lovitură repetată la box, plasată în regiunea nasului, prin care se urmărește agasarea și dezorientarea adversarului. [Pr.: geb]. – Din engl. jab.
JÉRBĂ, jerbe, s. f. 1. Buchet mare de flori, așezate în așa fel încât să aibă fața orientată în aceeași parte. 2. (Fiz.; în sintagma) Jerbă nucleară = fascicul de urme ale particulelor provenite din dezintegrarea unui nucleu atomic în nenumărate fragmente, ca urmare a ciocnirii sale de o particulă cosmică cu energia foarte mare. – Din fr. gerbe.
DRAGOMÁN, dragomani, s. m. Interpret, tălmaci oficial folosit în trecut în țările din orient. ◊ Mare dragoman = dregător în Imperiul Otoman care se ocupa de relațiile diplomatice cu statele europene. – Din ngr. dragomános, dragumános.
INTERÉS, interese, s. n. 1. Preocupare de a obține un succes, un avantaj; râvnă depusă într-o acțiune pentru satisfacerea anumitor nevoi. 2. Avantaj, folos, câștig, profit. ◊ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanță socială, util colectivității. ◊ Expr. A-și face interesele = a fi preocupat numai de treburile personale. 3. Dobândă. ◊ (Jur.) Daune interese = despăgubire bănească pentru repararea unui prejudiciu. 4. Orientare activă și durabilă, dorință arzătoare de a cunoaște și de a înțelege pe cineva sau ceva. 5. Înțelegere și simpatie față de cineva sau de ceva; grijă, solicitudine. 6. Ceea ce atrage, trezește atenția; atracție. [Pl. și: (rar) interesuri] – Din it. interesse, rus. interes, germ. Interesse.
LABIRÍNT, labirinturi, s. n. 1. Construcție cu un mare număr de camere și de galerii, în care orientarea este extrem de dificilă; dedal. ♦ Grup decorativ de arbuști care alcătuiesc alei întortocheate. ♦ Fig. Încurcătură, încâlcitură de drumuri în care te orientezi cu greutate; p. ext. problemă, situație încurcată, fără ieșire. 2. (Tehn.) Dispozitiv format din camere și compartimente foarte înguste, folosit în diverse instalații pentru a lungi parcursul unui fluid și a-i diminua astfel viteza. 3. Totalitatea cavităților (și a organelor) care formează urechea internă. – Din fr. labyrinthe, lat. labyrinthus.
LABURÍST, -Ă, laburiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. (în sintagma) Partid laburist = denumire a unor partide politice de orientare social-democrată din Marea Britanie, Australia. ♦ Care aparține acestui partid sau ideologiei, politicii lui, privitor la acest partid, care susține acest partid. 2. S. m. și f. Membm al unui partid laburist. – Din engl. labourist, it. laborista.
DREPT, DREÁPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul direct, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se țme în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng). 1. (Despre organe ale corpului). Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.) Orientare politică prin care se susține libertatea individuală în materie de economie și care protejează proprietatea și diviziunile de clasă. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirépt, -eáptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).
LADÍNO s. n. Varietate a iudeospaniolei vorbită în Balcani, în Africa de Nord și în orientul Apropiat de descendenții evreilor expulzați din Spania în 1492. – Din fr. ladino.
LECTÍCĂ, lectici, s. f. Pat sau scaun, purtat de cai sau de oameni, folosit ca mijloc de locomoție în Antichitatea romană, în Evul Mediu și (astăzi) în unele țări orientale; litieră. [Acc. și: léctică] – Lat. lectica.
DELÍR (< fr., lat.) s. n. 1. (PSIH.) Transformare semnificativă a relațiilor individului cu lumea, concretizată prin crearea unui univers propriu, total deosebit de la semenilor săi, dar care, pentru el, are astfel de trăsături obiective încât îi satisface convingerile și îi orientează comportamentul; este însoțit de percepții patologice (pseudoconstatări, halucinații) și are modalități diverse de manifestare (d. pasional, d. de persecuție, d. justițiar, d. de imaginație, d. artistic etc.). 2. (NEUROL.) Stare de confuzie mentală însoțită de tulburări de percepție a lumii exterioare și de excitații psihomotorii. 3. Fig. Exaltare, extaz, frenezie; entuziasm excesiv.
ECHIDISTÁNT, -Ă, echidistanți, -te, adj. 1. (Despre puncte, drepte, planuri etc.) Care se află la distanțe egale față de un punct, de o dreaptă, de un plan sau care sunt egal distanțate între ele. 2. Fig. Egal plasat față de părți aflate în conflict, față de tendințe, forțe, orientări politice, persoane etc. – Din fr. équidistant, lat. aequidistans, -ntis.
ECOLOCÁȚIE s. f. Modalitate de orientare a unor organisme în mediu cu ajutorul ultrasunetelor reflectate de anumite obstacole. – Din fr. écholocation.
EGIPTEÁN, -Ă, egipteni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din națiunea formată pe teritoriul Republicii Arabe Egipt. 2. Adj. Care aparține Egiptului sau egiptenilor (1), privitor la Egipt ori la egipteni. ♦ (Substantivat, f.) Limba egipteană. 3. S. m. și f. (La pl.) Vechii locuitori ai văii și deltei Nilului, care au creat în Antichitate unul dintre principalele state ale orientului; (și la sg.) persoană care aparținea acestor vechi populații. – Egipt (n. pr.) + suf. -ean.
EGIPTOLOGÍE s. f. Ramură a orientalisticii care se ocupă cu studiul limbii, istoriei și culturii Egiptului antic. – Din fr. égyptologie.
LÍNIE, linii, s. f. 1. Trăsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, pe un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de plutire = nivelul apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. ◊ Loc. prep. La (sau în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. 4. Riglă. 5. Unitate de măsură de lungime folosită în Țările Române, egală cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (în loc.) în linie = în șir drept, în rând, în aliniere. 7. (Livr.) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 8. Succesiune, serie a strămoșilor sau a descendenților; filiație. 9. Sistem (sau parte a unui sistem) de fortificații, de adăposturi și de baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ◊ Linie de bătaie (sau de luptă) = desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei; întindere a frontului ocupat de trupele care luptă. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. 10. (Adesea urmat de determinări care arată felul) Ansamblu al instalațiilor și al rețelei de șine pe care circulă trenurile, tramvaiele sau metrourile; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 11. Itinerar, traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Direcție, sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte. ◊ Linie electrică = ansamblul conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. Linie de întârziere = dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. ♦ Linie tehnologică = a) organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii operațiilor de fabricare; b) ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. Linia automată = complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 13. (Mai ales la pl.) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig. Trăsătură fundamentală, punct esențial (ale unei probleme). Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără a intra în detalii. 14. Fig. Orientare principală, direcție a unui curent, a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fel, chip, mod; criteriu. Linie de conduită. – Din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne.
ROSNY [roní], León Louis Lucien Prunol de (1837-1916), orientalist și etnograf francez. Studii asupra limbii, istoriei și obiceiurilor popoarelor orientale și din America Latină („Civilizația japoneză”, „Popoarele din Indochina”, „Interpretarea textelor vechi maya”). Autor al unui amplu „Tratat de etnografie”. Studii despre România. A donat Acad. Române o colecție de cărți și hărți japoneze și chineze. M. coresp. al Acad. Române (1877).
LUÁ, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-1 ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ♦ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenția de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva)pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (în expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos), A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcațiuni) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziuă bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele etc.) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau ia capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (în imprecații). Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua pe cineva cu măgulele sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a pomi să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a pomi. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a pomi în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a pomi la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a pomi în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a pomi în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a pomi undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără niciun țel (de disperare, de durere etc.); a ajunge la disperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia) – Lat. levare.
ÍCRĂ, icre, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Denumire generică pentru ovulele de pește. ◊ Icre negre = icre de culoare cenușiu-închis sau neagră, produse de morun, nisetru sau păstrugă; caviar. Icre de Manciuria = icre de culoare roșie-portocalie, produse de unii pești din mările Extremului orient. 2. (Pop.) Partea moale a pulpei piciorului. – Din sl. ikra.
ELECTROTROPÍSM s. n. Orientare a organismelor în anumite direcții sub influența curentului electric; galvanotropism. – Din fr. électrotropisme.
EMPIRIOCRITICÍSM s. n. Formă pozitivistă a empirismului orientată spre eliminarea elementelor apriorice și dualiste; machism. [Pr.: -ri-o-] – Din rus. empiriokritițizm.
PASCÁL2 s. n. (Inform.) Limbaj de programare de nivel înalt, orientat spre aplicațiile cu caracter tehnic, științific și economic. – Din fr. pascal.
EST s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale, aflat în partea unde răsare Soarele, opus vestului; loc pe orizont unde răsare Soarele; p. ext. regiune situată în locul unde răsare Soarele; răsărit1, orient. – Din fr. Est.
ETIRÁRE, etirări, s. f. (Tehn.) 1. Operație de tragere a metalelor în fire; trefilare. 2. Operație de întindere a fibrelor sintetice în scopul orientării macromoleculelor și al creșterii rezistenței lor. – V. etira.
ETNOPEDAGOGÍE s. f. Orientare în pedagogia de la începutul sec. XX care are în vedere educația întregului popor. – Etno[logie] + pedagogie.
PAVLOVISM s. n. Orientare în medicină și în psihologie bazată pe descoperirile lui I. P. Pavlov privitoare la activitatea nervoasă superioară. – Pavlov (n. pr.) + suf. -ism.
FÁȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale, formată din oasele faciale, maxilarul superior și inferior, acoperite de mușchii faciali; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea, a zări) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-l prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a Pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).
FÁZĂ, faze, s. f. Fiecare dintre etapele distincte din evoluția unui proces din natură sau din societate; fiecare dintre stările succesive ale unei transformări. ♦ Fiecare dintre aspectele succesive pe care le iau Luna și unele planete, determinate de orientarea pe care o au față de Pământ părțile din suprafața lor iluminate de Soare. ♦ Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite electrice. ♦ (Fiz.) Argument al unei mărimi care variază sinusoidal în timp și care caracterizează mărimea în orice moment. ◊ Expr. (Fam.) A fi pe fază = (a fi atent și) a acționa prompt, la momentul potrivit. – Din fr. phase.
FĂGÁȘ, făgașe, s. n. Urmă adâncă (și îngustă) săpată în pământ de șuvoaiele apelor de ploaie sau lăsată de roțile unui vehicul. ♦ Scobitură săpată pe întreaga lungime a frontului minier de abataj, pentru a ușura desprinderea ulterioară a rocii. ♦ Fig. Direcție, drum. Și-a orientat cercetările pe un nou făgaș. [Pl. și: făgașuri. – Var.: (reg.) hăugáș, hogáș, văgáș s. n.] – Din magh. vágás.
IMORTÉLĂ, imortele, s. f. (Mai ales la pl.) Numele a două plante erbacee: a) siminoc; b) flori-de-paie. Imortelă galbenă = plantă erbacee ornamentală cu tulpina dreaptă și flori galbene (Helichrysum orientale). – Din fr. immortelle.
PENTAGRÁMĂ, pentagrame, s. f. 1. Stea în cinci colțuri, semn mistic în Vechiul orient, exprimând împreunarea lucrurilor inegale, care era emblema pitagoreicilor și căreia în superstițiile medievale i se atribuiau funcții apotropaice. 2. Denumire pentru notația muzicală care are cinci rânduri orizontale, paralele, pe care se scriu notele și pauzele muzicale. – Din fr. pentagramme.
FELÁH, felahi, s. m. Țăran stabil din țările arabe ale orientului Apropiat și din nordul Africii. – Din fr. fellah.
FENOMENOLOGÍE s. f. 1. Curent în filosofie care își propune să studieze fenomenele conștiinței prin prisma orientării și a conținutului lor, făcând abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă și de mediul social. 2. (La Hegel) Teorie filosofică în care se afirmă primatul conștiinței asupra existenței și se încearcă în mod rațional descrierea procesului dezvoltării conștiinței. 3. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu. – Din fr. phénoménologie.
PERPLÉX, -Ă, perplecși, -xe, adj. (Despre oameni) Surprins, uimit, uluit (și nedumerit); încurcat, dezorientat, năuc, năucit. ♦ (Despre atitudinea, manifestările oamenilor) care arată, exprimă, trădează perplexitate. – Din fr. perplexe, lat. perplexus, germ, perplex.
PERPLEXITÁTE, perplexități, s. f. Stare a celui perplex; surprindere, uimire, amestectă cu nedumerire; uimire, dezorientare (a cuiva, în fața unei situații neașteptate, dificile, confuze). – Din fr. perplexité.
IMPÚLS, impulsuri, s. n. 1. îndemn, stimulent, avânt (în realizarea unei acțiuni); (Fiziol.) mișcare bruscă și momentană, determinată de acțiunea stimulenților nervoși și orientată spre executarea unui anumit act. 2. Mărime fizică egală cu produsul dintre masa și viteza unui corp în mișcare. 3. Variație bruscă, intensă și de scurță durată a unei mărimi variabile; impulsie. Impulsul curentului electric. – Din lat. impulsus.
PICÁ1, pic, vb. I. 1. Intranz. (înv. și pop.) A cădea de la o oarecare înălțime. ◊ Expr. (Fam.) A pica (sau a fi picat) (ca) din cer (sau din lună, din nori, din stele) =a veni pe neașteptate; b) a fi dezorientat, a nu ști ce să facă. A pica cerul pe cineva = a) a se simți foarte rușinat; b) a rămâne uimit, a fi surprins de ceva. ♦ A se desprinde, a se desface dintr-un tot, dintr-un ansamblu (căzând, pierzându-se etc.). ♦ (Fam.; despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp) (din cauza dimensiunilor exagerate); p. ext. a fi numai zdrențe. ♦ (Despre ființe) A-și pierde poziția verticală (căzând la pământ); a se prăbuși, a se răsturna, a se prăvăli. ◊ Expr. A pica de somn (sau de oboseală) = a fi foarte obosit. A pica în genunchi (înaintea cuiva) = a cădea în genunchi (pentru a ruga, a implora, a solicita etc.). Frumos (sau frumușel) de pică = foarte frumos, neînchipuit de frumos. ♦ (Despre clădiri) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. ♦ Fig. A muri (în luptă). ♦ Fig. (Fam.) A nu reuși la un examen, la. un concurs etc. ♦ Tranz. Profesorul l-a picat la examen. 2. Tranz. (înv. și pop.) A face să cadă în picături (un lichid, o materie topită). ◊ Expr. Să-l (sau să mă, să ne etc.) pici cu ceară (sau cu lumânarea) = orice ai face, pentru nimic în lume, cu niciun preț, nicidecum. ◊ Intranz. A cădea în picături; spec. (impers.) (sens curent) a ploua ușpr, cu stropi rari. ◊ Refl., intranz. și tranz. A (se) păta, a (se) murdări cu ceva. 3. Intranz. (Fam.) A intra în posesia unui lucru, a dobândi ceva în mod întâmplător; a câștiga ceva (în mod ocazional sau ilicit). ◊ Expr. A pica în mâna (sau în palma, în mâinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. 4. Intranz. (Fam.) A sosi pe neașteptate; a se ivi, a apărea. 5. Intranz. (înv. și pop.) A cădea în..., a da în..., a fi cuprins de... ♦ (Pop.; despre zile, evenimente etc.) A se nimeri la o anumită dată; a cădea, a fi. 6. Tranz. (Pop.) A lovi, a atinge pe cineva (țintindu-l cu ceva). – Din pic1.
PILÓT1, piloți, s. m. 1. Persoană calificată care conduce o aeronavă. 2. Persoană specializată care dirijează un convoi de vehicule sau o navă în condiții speciale. 3. (În sintagmele) Pilot automat = instalație automată de comandă a unei aeronave care servește la menținerea unui regim de zbor sau la executarea unor manevre. Stație-pilot = instalație experimentală în care se fabrică de probă un anumit produs înainte de fabricarea în serie. Știință pilot = știință care orientează alte discipline prin noțiunile și metodele ei. – Din fr. pilote.
FINALITÁTE s. f. Scop pentru realizarea căruia se desfășoară o acțiune sau o activitate. ♦ Tendință sau orientare a cuiva sau a ceva spre un anumit scop. – Din fr. finalité.
INDUSTRIALÍSM s. n. 1. Orientare în gândirea economică care preconizează dezvoltarea industriei și ridicarea acesteia la nivelul de ramură principală a economiei. 2. Teorie economică care acordă preponderență industriei în activitatea economică. [Pr.: -tri-a-] – Din fr. industrialisme.
FLER s. n. Simț de orientare rapidă într-o împrejurare sau într-o situație dificilă; perspicacitate. – Din fr. flair.
FORMALÍSM s. n. 1. Orientare estetică ce acordă preeminență formei operei, în detrimentul conținutului. 2. Atitudine caracterizată prin respectarea strictă a formei în dauna fondului problemelor. ♦ Atitudine conformistă, exagerat de protocolară. – Din fr. formalisme.
PLÚTĂ1, plute, s. f. Ansamblu format din trunchiuri de copac prinse: împreună și desti nat transportului buștenilor pe ape curgătoare. ◊ Expr. A face pluta = a înota plutind orizontal (pe spate). (Rar) A cădea de-a pluta = a cădea întins la pământ. ♦ Platformă de lemn plutitoare, folosită pentru salvare pe apă. ♦ Plută-far = plută mare, cu o baliză din panouri și o instalație de semnale de ceață, servind pentru orientare. – Din bg. pluta.
POÁRTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ◊ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ◊ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ◊ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale imite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte prin care se frece pe alt versant. 6. (înv.; în epoca suzeranității turcești asupra Țărilor Române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.
POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. 4. Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ◊ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ♦ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă care se deplasează pe o cale de rulare. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm; p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (în practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar.Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (în sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a mâinii, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podu.
FRANCMASONERÍE s. f. Asociație de elite, non-profit, liber consimțită, universală, secretă, care aderă la o anumită explicație metafizică a lumii, de obicei cu caracter ezoteric și care are o orientare filantropică și activează pentru ameliorarea calității vieții atât pe plan material, cât și moral, ca și pentru progresul individual și social; masonerie. – Din fr. franc-maçonnerie.
POLÁR, -Ă, polari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la cei doi poli1 ai Pământului, de la poli1, caracteristic polilor1; din regiunea sau din zona polilor1. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care se întâlnește în regiunile situate dincolo de Cercul Polar și care poate dura până la o jumătate de an. Steaua Polară = steaua principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și după care se poate stabili direcția nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2. Adj. Privitor la polii1 unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în sintagma) Coordonate polare = coordonate al căror sistem de referință este alcătuit dintr- un punct și o semiaxă care pornește din acel punct. 4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de polaritate, care prezintă polaritate. 5. S. f. Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează conica dată. – Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire.
POLITEHNIZÁRE s. f. Orientarea învățământului (de cultură generală) spre dezvoltarea cunoștințelor tehnice și spre formarea unor deprinderi practice în diverse ramuri ale tehnicii. – După rus. politehnizatija.
POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și arta de a guverna un stat; formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea externă a comunităților respective. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. ♦ Suprastructură a sistemului social, incluzând conștiința politică, relațiile politice, instituțiile și organizațiile politice. 2. Tactica, strategia, metodele și mijloacele folosite de organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate. 3. Fig. Dibăcie, abilitate în atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1 ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.
POLITIZÁ, politizez, vb. I. Tranz. A orienta ceva în sens politic, a da caracter politic, a prezenta ceva sub raport politic; a interpreta politic. – Din germ. politisieren.
FUZÉTĂ, fuzete, s. f. Fiecare dintre cele două dispozitive care fac legătura între roțile directoare și osia din față ale unui autovehicul și care permit orientarea roților în direcția dorită. – Din fr. fusette.
GAZÉL, gazeluri, s. n. Poezie (orientală) cu formă fixă alcătuită din distihuri și care de obicei cântă dragostea și vinul. – Din fr. ghazel.
PRÁCTIC, -Ă, practici, -ce, adj. 1. Care se poate executa sau care se efectuează în mod concret; care se verifică prin practică și se poate aplica în viață; care se bazează pe practică; concret, real. ♦ Care corespunde necesităților de fiecare zi; care este ușor de folosit, util, comod sau economicos. 2. (Despre oameni) Care știe să se orienteze în viața de toate zilele, care știe să aplice cunoștințele la viața de toate zilele, care are simțul realității; p. ext. îndemânatic, destoinic, priceput. – Din fr. practique, lat. practicus.
GÂNDIRÍSM s. n. Curent filosofic din România, de orientare existențialist-ortodoxă, format în jurul revistei „Gândirea” în primele decen. ale sec. XX. – Gândirea (n. pr.) + suf. -ism.
GEAR, gearuri, s. n. (Înv.) Șal oriental (indian); postav oriental fin, cu flori cusute de mână. – Din tc. cār.
GELÉP, gelepi, s. m. Negustor oriental din Evul Mediu care cumpăra vite din Țările Române pentru a le vinde la Constantinopol. – Din tc. celep.
GEOTROPÍSM s. n. Creștere orientată a plantelor sau a unor părți ale acestora sub influența forței gravitaționale. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotropisme.
INSPIRÁ, inspír, vb. I. 1. Intranz. A inhala aer în plămâni. 2. Tranz. Fig. A provoca cuiva un anumit gând, un anumit sentiment etc.; a sugera. ♦ Spec. A provoca cuiva avântul creației artistice. 3. Refl. Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „din”, „de la”) A lua idei, sugestii de undeva sau de la cineva; a se orienta, a se ghida, a se conduce după... – Din fr. inspirer, lat. inspirare.
GHID, -Ă, (1) ghizi, -de, s. m. și f., (2) ghiduri, s. n. 1. S. m. și f. Persoană care conduce și îndrumă un grup de turiști, un grup de vizitatori ai unei expoziții etc., dându-le explicațiile necesare; călăuză, cicerone. 2. S. n. Carte cuprinzând informații de călătorie, hărți, planuri, îndrumări etc. necesare unui turist pentru orientarea într-o țară, într-o regiune, într-un muzeu etc. 3. S. n. (În sintagma) Ghid de unde = mediu în care are loc propagarea ghidată a unui fascicul de unde electromagnetice. – Din fr. guide.
GHIDÁ, ghidez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) orienta. 2. Tranz. A imprima o anumită mișcare unei piese, unui mecanism etc. (cu ajutorul ghidajului). – Din fr. guider.
PREZÍCE, prezic, vb. III. Tranz. A spune, a anunța dinainte ce se va întâmpla, orientându-se după anumite indicații prezente, după intuiție, raționament etc. ♦ A ghici viitorul cuiva (în cărți, în cafea, în palmă etc.). – Pre1- + zice (după fr. prédire).
GIROSCÓP, giroscoape, s. n. 1. Aparat care, antrenat de o mișcare de rotație în jurul uneia dintre axe, se poate astfel deplasa încât să nu modifice direcția axei sale de rotație. 2. Dispozitiv care asigură stabilitatea și orientarea în spațiu a unui avion, a unui submarin etc. – Din fr. gyroscope.
GNOSTICÍSM s. n. Curent filosofic-religios care caută să îmbine, teologia creștină cu filosofia elenistică târzie și cu unele religii orientale, susținând posibilitatea unei cunoașteri mistice. – Din fr. gnosticisme.
PRODENȚÍE, prodenții, s. f. (Med.) Orientarea spre înainte a dinților. – Din germ. Prodentie.
GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecințele neplăcute pe care le poate avea, care poate avea urmări rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se află la registrul cel mai jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocală deschisă. – Din fr. grave, lat. gravis.
GRÉBLĂ, greble, s. f. 1. Unealtă sau mașină agricolă cu ajutorul căreia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se mărunțesc bulgării de pământ, se nivelează solul etc. 2. Construcție orientată transversal pe un curs de apă, servind la oprirea buștenilor. – Din bg. greblo.
PROSTÍT, -Ă, prostiți, -te, adj. 1. Care și-a pierdut facultățile intelectuale; îndobitocit. ♦ Ajuns sau adus într-o stare de uluială; uluit, zăpăcit, dezorientat. 2. Care a fost indus în eroare, amăgit. – V. prosti.
GRECO-ORIENTÁL, -Ă, greco-orientali, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de religia ortodoxă, privitor la religia ortodoxă; ortodox, greco-răsăritean. 2. S. m. și f. Persoană care aderă la religia ortodoxă; ortodox, greco-răsăritean. [Pr.: -ri-en-] – Grec + oriental.
GRÉCO-RĂSĂRITEÁN, -Ă, greco-răsăriteni, -e, adj., s. m. și f. (Rar) Ortodox, greco-oriental. – Grec + răsăritean.
PROVIDÉNȚĂ s. f. Planul divin prin care este prevăzut și orientat cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg, și creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu; pronie cerească. ♦ (Art.) Divinitatea, dumnezeirea, Dumnezeu, ♦ Grijă, milă, îndurare ca atribute ale divinității. ♦ Fig. (Rar) Persoană sau împrejurare miraculoasă care contribuie la salvarea sau la fericirea cuiva. – Din lat. providentia, fr. providence.
PSIHOLOGÍSM s. n. Orientare, tendință, concepție care extinde cauzalitatea psihologică la interpretarea unor fenomene din alte domenii ale realității. – Din fr. psychologisme.
HALÁT, halate, s. n. 1. Haină lungă de pânză, de molton etc. care se poartă în timpul lucrului, din motive de igienă sau pentru a proteja îmbrăcămintea. 2. Haină comodă, lungă și largă, care se poartă în casă. ◊ Halat de baie = halat confecționat dintr-o țesătură absorbantă și care se îmbracă după baie. ♦ Haină lungă și largă purtată de orientali. – Din bg., rus. halat.
HÁLCĂ, halcale, s. f. (Înv.) 1. Verigă, cerc (de metal). ♦ Scoabă sau legătură de fier la ziduri. 2. Cerc de fier prin care se arunca, din galop, sulița la jocul oriental numit gerid; p. ext. jocul însuși. – Din tc. halka.
HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în Evul Mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. hān.
NABÁB, nababi, s. m. 1. (În Evul Mediu, în India și în alte țări din orient) Titlu purtat de guvernatorii regiunilor desprinse din Imperiul Marilor Moguli; persoană care avea acest titlu. 2. Epitet pentru o persoană foarte bogată. – Din fr. nabab.
NARGHILEÁ, narghilele, s. f. Lulea de tip oriental prevăzută cu țeavă lungă și flexibilă, al cărei capăt de jos este fixat intr-un vas cu apă parfumată, prin care trece fumul înainte de a fi inspirat. [Var.: (înv.)
nargheleá s. f.] – Din tc. nargile.
NAS, nasuri, s. n. 1. Parte mediană proeminentă a feței, situată între frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în fața, sub ochii cuiva. (în legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) Pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-)și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-)și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-)și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) mus tarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-1 privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-1 să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide (cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = a avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.
NĂÚC, -Ă, năuci, -ce, adj. (Adesea substantivat) 1. Amețit, buimăcit (din cauza unei emoții puternice, a unei dureri, a unui zgomot etc.); dezorientat, zăpăcit, buimac, uluit, năucit. 2. (Înv. și pop.) Nătâng (1), prost, nepriceput. – Din sl. neukŭ.
NĂUCIT, -Ă, năuciți, -te, adj. Amețit, buimăcit; dezorientat, zăpăcit, uluit, perplex; năuc (1). [Pr.: nă-u-] – V. năuci.
HIDROTROPÍSM, hidrotropisme, s. n. Mișcare de orientare a rădăcinilor plantelor superioare și a miceliilor de ciuperci spre locurile mai umede ale solului. – Din fr. hydrotropisme.
HIERÁTIC, -Ă, hieratici, -ce, adj. 1. Care ține de lucruri sfinte. 2. (În sintagma) Scriere hieratică = scriere cursivă și simplificată a hieroglifelor. 3. (În artă; despre concepții, orientări, realizări etc.) Care reprezintă sau susține reprezentarea personajelor în atitudini convenționale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele religioase. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hiératique, lat. hieraticus.
NEOFREUDÍSM s. n. Ansasmblu de orientări teoretice și terapeutice derivate din freudism; neopsihanaliză. [Pr.: ne-o-froi-] – Din fr. néo-freudisme.
NEORIENTÁT, -Ă, neorientați, -te, adj. Care nu cunoaște locul unde se află, care nu știe în ce direcție trebuie să se îndrepte, dezorientat; p. ext. neinformat, nelămurit. [Pr.: ne-o-ri-en-tat] – Pref. ne- + orientat.
NESĂNĂTÓS, -OÁSĂ, nesănătoși, -oase, adj. 1. Care dăunează sănătății, vătămător; spec. (despre locuințe, încăperi etc.) insalubru. 2. Care arată, trădează o stare maladivă, anormală. 3. Fig. Care denotă o orientare greșită. – Pref. ne- + sănătos.
MAG, magi, s. m. Preot la unele popoare orientale din Antichitate; p. ext. învățat, filosof; astrolog; vrăjitor. ♦ (În religia creștină) Fiecare dintre cei trei regi veniți din orient să se închine lui Isus la nașterea Sa. ♦ Fig. Sol, vestitor. – Din sl. magŭ.
MANEÁ, manele, s. f. Cântec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată. – Din tc. mānì.
MANIHEÍSM s. n. Mișcare religioasă din orientul Apropiat, potrivit căreia lumea este guvernată de două principii, al binelui și al răului. – Din fr. manichéisme.
MÁTCĂ, mătci, s. f. I. 1. Albie (minoră) a unei ape curgătoare; pat1, făgaș, vad, albie. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea obișnuită a lucrurilor, a-și relua cursul normal. A readuce (pe cineva) la matcă = a readuce (pe cineva) pe calea cea bună. ♦ (Rar) Izvor al unei ape curgătoare. 2. Fig. Origine, obârșie, început, izvor; spec. loc de naștere; familie, neam din care se trage cineva. 3. Parte a năvodului în care se strâng peștii când năvodul este tras din apă; matiță. II. 1. Albină femelă mai mare decât albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. ◊ Expr. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. 2. (Reg.) Stup de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; roi2. III. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc. care rămâne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile; cotor. – Din bg., sb. matka.
ÎNDRUMĂTÓR, -OÁRE, îndrumători, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care îndrumă, orientează; călăuzitor. ♦ (Substantivat, n.) Lucrare care îndrumă într-un domeniu; îndrumar. – Îndruma + suf. -ător.
MĂSLÁG s. n. 1. Fructul foarte toxic al unei plante orientale (Anamirta cocculus), în formă de boabă roșie, folosit uneori pentru a ameți peștii pentru a-i pescui mai ușor. 2. (Bot.; reg.) Ciumăfaie. – Din magh. maszlag.
ÎNTOÁRCE, întórc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia2 sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni2 sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-i cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. A Tranz. A retrage o vorbă, o promisune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. 4 Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A (-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.
ÎNTORTOCHEÁT, -Ă, întortocheați, -te, adj. (Despre drumuri, ape etc.) Sinuos, cotit. ♦ (Despre drumuri) Greu de găsit; încurcat2 (I 2). ♦ (Despre linii, fire etc.) Orientat în sensuri diverse; încâlcit. ♦ (Despre grafie; fig. despre modul de a vorbi, de a scrie) Complicat, cu reveniri, cu digresiuni. ♦ (Despre clădiri) Cu multe cotituri, cu împărțire complicată. – V. întortochea.
ÎNVĂLMĂȘÍT, -Ă, învălmășiți, -te, adj. 1. Aruncat de-a valma, în dezordine, îngrămădit, îmbulzit. 2. Fig. Zăpăcit, încurcat, tulburat; dezorientat, confuz. [Var.: învălmășát, -ă adj.] – V. învălmăși.
ABSOLÚT2, -Ă, absoluți, -te, adj. 1. (în opoziție cu relativ) Care nu este supus nici unei restricții, nelimitat. Putere absolută. ◊ Adevăr absolut v. adevăr. Plusvaloare absolută v. plusvaloare. Majoritate absolută (de voturi) v. majoritate. Monarhie absolută v. monarhie. Zero absolut v. zero. Ablativ absolut v. ablativ. (în filozofia idealistă) Spirit absolut (sau idee absolută sau eu absolut) = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. Materialismul dialectic neagă noțiunea de spirit absolut și recunoaște ca realitate obiectivă unică și necondiționată materia, care este în veșnică mișcare și dezvoltare. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Care este considerat în raport cu sine însuși, și nu în comparație cu alte fenomene apropiate. Orientarea economiei [țărilor capitaliste] spre război are ca urmare intensificarea exploaării oamenilor muncii din țările capitaliste, creșterea șomajului, mărirea poverii impozitelor, sărăcirea absolută și relativă a maselor muncitoare, ceea ce duce inevitabil la ascuțirea contradicțiilor și a luptei de clasă, la coacerea unei adînci crize economice și politice. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 587. O dată cu creșterea rapidă a economiei socialiste și descreșterea relativă a economiei capitaliste are loc o creștere absolută a elementelor capitaliste, precum și o creștere a rezistenței acestora. LUPTA DE CLASĂ, 1953. nr. 34, 76. 3. Desăvirșit, complet. Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, T. 60.
MIHRÁB s. n. Altar într-o moschee, de forma unei nișe, bogat ornamentat și orientat spre Mecca. – Din tc. mihrap.
MÍSTIC, -Ă, mistici, -ce, adj., s. m., s. f. 1. Adj. Care aparține misticismului, care se referă la misticism; care vădește misticism. 2. S. m. și f. Adept al misticismului. 3. Adj. Irațional sau inexplicabil pe cale rațională; secret, tainic. ◊ Testament mistic = testament secret. 4. S. f. Totalitatea orientărilor și practicilor propagate de misticism sau de o doctrină mistică (1); p. ext. misticism. – Din fr. mystique.
MÍTRĂ1, mitre, s. f. 1. Acoperământ al capului de formă sferică sau conică, uneori bogat ornamentat, purtat mai ales de arhierei în timpul slujbei religioase. ♦ Coroană purtată de regi, de împărați etc. 2. Acoperământ al capului de formă specială la vechile popoare orientale. – Din sl. mitra, ngr. mitra.
MODÉL, modele, s. n. 1. Ceea ce poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitații; tipar. ♦ Reprezentare în mic a unui obiect; machetă. ♦ Tipul unui obiect confecționat. Model de pălărie. ♦ Obiect care, imprimat într-un material plastic, formează un tipar după care se realizează alte obiecte identice. ♦ Sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie. 2. Persoană, realizare, operă care, prin valoare sau calități, poate servi ca exemplu; p. ext. exemplu, pildă servită de o asemenea persoană, realizare, operă. 3. Manechin. 4. Persoană care pozează unui pictor sau unui sculptor. 5. (Mat.) Sistem de relații matematice care leagă între ele mărimile de stare ale sistemului modelat. – Din fr. modèle, it. modello.