culá (-léz, -át), vb. – A nimici, a distruge, a scoate din luptă (un adversar, în afaceri). Fr. couler. – Der. culaj, s. n. (pierdere), din fr. coulage; culant, adj., din fr. coulant; culanță, s. f. (rapiditate, eficiență, spontaneitate în afaceri), der. intern. Sînt galicisme. Aceleiași rădăcini îi aparține culisă, s. f., din fr. coulisse.Sursa: Dicționarul etimologic român CÚLĂ, cule, s. f. 1. Clădire în formă de turn, cu baza dreptunghiulară (care servea, în trecut, și ca loc de apărare). 2. (Înv.) Turn circular; cupolă, boltă. ♦ Turn boltit în palatul domnesc, în care se păstra vistieria; p. ext. vistierie, tezaur. 3. (Înv.) Beci boltit; subterană. 4. (Înv.) Conac boieresc, casă (fortificată) a proprietarului unei moșii. – Din tc. kula. Cf. bg., scr. kula.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
CÚLĂ s. f. pelerină cu glugă și cu mâneci largi purtată de unele ordine călugărești. (< fr. coule)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
CÚLĂ s.f. Pelerină cu glugă și cu mâneci largi purtată de unele ordine călugărești. [< fr. coule].
Sursa: Dicționar de neologisme
cúlă (cúle), s. f. – 1. Turn, foișor. – 2. Casă boierească fortificată. – 3. Turn boltit în care se păstra visteria, în palate. – 4. Tezaur, bogăție. – 5. Beci boltit. – Mr., megl. culă. Tc. kula, din arab. kulle (Șeineanu, II, 148; Berneker 641; Lokotsch 1238; Ronzevalle 141); cf. ngr. ϰούλα, ϰουλές, alb. kulë, bg., sb., cr. kula.Sursa: Dicționarul etimologic român cúlă f., pl. e (turc. kúla și kulé, d. ar. kullé, turn; ngr. vsl. sîrb. bg. kúla). Olt. Munt. Casă cu doŭă caturĭ de aspectu unuĭ mic castel (cum se maĭ vede și azĭ în Oltenia), din care odinioară se ducea lupta contra unuĭ atacator. Vistieria domnească. Ascunzătoare, maĭ ales de hoțĭ. Loc plin de cerezină în pămînt unde albinele fac ceară.
Sursa: Dicționaru limbii românești
cúlă s. f., g.-d. art. cúlei; pl. cúleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
culă f. 1. boltă circulară, turn: o ținea închisă într’o culă Isp.; 2. loc ascuns sub pământ, gazdă de tâlhari: își adună ceata într’o culă ISP.; 3. vistierie domnească: din cula domnească lefuri să împărțească POP. [Turc. KÚLA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÚLĂ, cule, s. f. 1. (În arhitectura medievală) Turn de apărare. 2. Locuință boierească fortificată, cu mai multe caturi, răspândită în sec. XVIII în Oltenia. ♦ Turn boltit în palatul domnesc, în care se păstra vistieria; p. ext. vistierie, tezaur. 3. (Înv.) Beci boltit; subterană. – Din tc. kula. Cf. bg., sb. kula.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)