tocăí, tocăiésc, vb. IV (reg.) 1. a vorbi fără rost; a divulga. 2. a bate, a ciocăni la ușă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
ȚOCĂÍ, țócăi, vb. IV. (Fam.) 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) săruta (cu zgomot). 2. Intranz. (Despre copii) A mișca buzele prin somn ca și când ar suge. – Țoc + suf. -ăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
țocăí, țocăiésc, vb. IV (reg. și fam.) 1. a săruta cu zgomot. 2. a plescăi.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
țocăi, țocăi I. v. t. a săruta cu zgomot II. v. r. a se săruta zgomotosSursa: Dicționar de argou al limbii române țocăí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 3 țócăie, imperf. 3 sg. țocăiá; conj. prez. 3 să țócăieSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită țócăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. țoc. V. țuc). Fac țoc: un copil țocăĭa la peptu [!] mameĭ. V. tr. Fam. Iron. Pup, sărut: copiilor nu le place să-ĭ țocăĭ. V. refl. A se țocăi în public e lucru ordinar.
Sursa: Dicționaru limbii românești
țocăì v. 1. fam. a pupa repede și cu sgomot; 2. a suge prin somn (vorbind de prunci). [V. țoc!].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚOCĂÍ, țócăi, vb. IV. (Fam.) 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) săruta (cu zgomot). 2. Intranz. (Despre copii) A mișca buzele prin somn ca și când ar suge. – Țoc + suf. -ăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
tocai - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana I, singular - pentru cuvantul toca
tocai - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul toca