TUN, tunuri, s. n. 1. Armă de artilerie care aruncă proiectile la distanță mare; p. gener. nume dat tuturor armelor de artilerie. ◊ Expr. A scăpa ca din (gură de) tun, se spune când cineva reușește să fugă (scăpând de o situație neplăcută). (Poți) să dai cu tunul, se spune despre cineva care doarme adânc și nu se trezește ușor sau despre un loc unde nu se află nici o ființă vie. ◊ (Pus pe lângă un verb, îi intensifică acțiunea; pe lângă un adjectiv, îi dă valoare de superlativ; adverbial) A înghețat tun. Sănătos tun. 2. (În sintagma) Tun electronic = parte a unor tuburi electronice care produce un fascicul filiform de electroni cu aceeași viteză. 3. (Înv. și pop.) Tunet. – Lat. tonus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TUN, túnuri, s. n. ~ 4. (Arg.) Afacere ilegală (escrocherie, furt, spargere etc.) de proporții, cu mari sume puse în joc și cu beneficii considerabile pentru participanți. [R. Zafiu – Diversitate stilistică în româna actuală]
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
tun, tunuri s. n. 1. operațiune ilicită de mare anvergură, aducătoare de profituri uriașe. 2. (tox.) seringă utilizată pentru injectarea intravenoasă a unui drog.Sursa: Dicționar de argou al limbii române tun s. n., pl. túnuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită 1) tun n., pl. urĭ (lat. tŏnus, it. tuono, fr. ton, pg. tom. Cp. cu sun 1). Vechĭ. Tunet. Azĭ. Aparat de artilerie compus dintr´o țeavă groasă pusă pe un grindeĭ (afet) cu doŭă roate [!] și tras de caĭ saŭ (dacă e tun de munte) purtat de catîrĭ în spinare. (Tunurile de cetate saŭ de marină îs maĭ marĭ și stabile): a trage cu tunu. Adv. A fi sănătos tun, a fi foarte sănătos. A dormi tun, a dormi adînc, bumben. A fi înghețat tun (un rîŭ, o baltă), a fi înghețat bocnă, strașnic. – Italieniĭ aŭ fost primiĭ fabricanțĭ de tunurĭ de fer [!], cum se vede dintr´un doc. autentic din Florența datat din 11 Februariŭ 1325. Azĭ le duc și tancurile.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) tun, a -á v. intr. (lat. tŏnare, it. tonare, fr. tonner). 1. Impers. Se zice despre tunetu produs de noriĭ încărcațĭ de electricitate: tună și fulgeră. 2. Pers. Bubuĭ cu tunurile: Artileria tună. Fig. Răcnesc furios: cînd am tunat odată la el, a îngălbenit. Vorbesc contra cu vehemență: a tuna și a fulgera contra cuĭva, contra abuzurilor. Ban. Olt. Intru: tună´n sobă (intră´n odaĭe).
Sursa: Dicționaru limbii românești
tun n. aparat de artilerie ce servă la aruncarea ghiulelelor: a trage cu tunurile. [Vechiu-rom. tun, tunet = lat. TONUS, trăsnet (după sgomotul ce produce)]. ║ adv. 1. tare ca tunul: sănătos tun! 2. tare beat: era tun.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TUN, tunuri, s. n. 1. Armă de artilerie care aruncă proiectile la distanță mare; p. gener. nume dat tuturor armelor de artilerie. ◊ Expr. A scăpa ca din (gură de) tun, se spune când cineva reușește să fugă (scăpând de o situație neplăcută). (Poți) să dai cu tunul, se spune despre cineva care doarme adânc și nu se trezește ușor sau despre un loc unde nu se află nicio ființă vie. ◊ (Pus pe lângă un verb, îi intensifică acțiunea; pe lângă un adjectiv, îi dă valoare de superlativ; adverbial) A înghețat tun. Sănătos tun. 2. (în sintagma) Tun electronic = parte a unor tuburi electronice care produce un fascicul filiform de electroni cu aceeași viteză. 3. (înv. și pop.) Tunet. – Lat. tonus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
tun - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul tuna
tun - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul tuna