IAN interj. (Pop.) Ia! (1, 2). – Ia + ni (= ne).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a -IÁN2, -IÁNĂ, suf. „Referitor la...”, „propriu, specific (cuiva)”; „locuitor al, locuitoare a...”. (din fr. -ien, -ienne, cf. lat. -ianus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ĭan (nord), V. ĭa 4.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ián, (ien), interj. – Ia; hai, haida: „Ian scoală, stăpâne, scoală” (Papahagi 1925: 238); „Ien, blăm, tu frate, cu mine / La o mănăstire sfântă” (Țiplea 1906: 441). – Ia + -ni.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
ian (pop.) interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ian! int. formă amplificată din ia! ian ascultă !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
IAN interj. (Pop.) Ia! (1, 2). – Ia + ni (= ne).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)