Am găsit 45 de definiții pentru cuvantul/cuvintele han:

HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. n.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

han (hanuri), s. n. – Local cu ospătărie unde se poate înnopta. – Mr. hame, megl. an. Tc. han (Röesler 606; Șeineanu, II, 204; Lokotsch 808; Ronzevalle 84), cf. ngr. χάνι, alb. han, bg., sb. han. Cuvîntul mr., de la var. tc. hane.Der. hangiu (mr. hăngi), s. m. (persoană care ține un han), din tc. hançi, cf. ngr. χαντζής, alb. hanği, bg. handžiia, sb. hanğija; hangiță (var. hangioaică), s. f. (nevastă de hangiu; femeie care ține un han).
Sursa: Dicționarul etimologic român

han (hani), s. m. – Titlu purtat de conducătorii tătări. Tc. (tăt.) han (Șeineanu, II, 203), cf. rus. chan, fr. khan, sp. kan.Der. hănie, s. f. (demnitate de han); hănesc, adj. (propriu unui han); hănesc, adj. (propriu unui han); hantătar, s. m. (han).
Sursa: Dicționarul etimologic român

han, hani s. m. (intl.) șef de bandă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) han m. (turc. tăt. hah, d. mongolu hogan). Domnu Tătarilor, maĭ ales al celor din Crimeĭa.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) han n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] han, de unde și ngr. háni, alb. bg. sîrb. rut. han). Vechĭ. Clădire mare cu multe încăperĭ în prejuru [!] uneĭ curțĭ marĭ de adăpostit mărfurile, averile și persoanele în caz de dezordine. Azĭ. Otel [!] ordinar pe la țară saŭ marginea orașelor și care are și curte p. căruțe.
Sursa: Dicționaru limbii românești

HAN, Oscar (1891-1976, n. București), sculptor român. Prof. univ. la București. Elev al lui D. Paciurea. Busturi și portrete („Tonitza”, „Eminescu”, figuri de voievozi români), monumente statuare („Brâncoveanu”, „Kogălniceanu” la București, „Eminescu”, „Anghel Saligny” la Constanța și „Mihai Viteazul” la Alba Iulia), compoziții („Elegie”) caracterizate prin monumentalitate și o viziune clasicizantă. Critică de artă. Evocări memorialistice și articole despre artă („Dălți și pensule”). Membru al Grupului celor patru (alături de N. Tonitza, Șt. Dimitrescu și Fr. Șirato), a avut un rol important în promovarea artei moderne.
Sursa: Dicționar enciclopedic

HAN, dinastie chineză întemeiată de Liu Bang, care s-a autoproclamat împărat sub numele de Gaozu (206-195 î. Hr.). Se împarte în dinastia H. de Apus sau Timpurie (206- î.Hr.-9 d. Hr.) și H. de Răsărit sau Târzie (25-220 d. Hr.). Împărații din dinastia H. au dus o politică de centralizare a statului și de expansiune în Pen. Coreeană, Asia Centrală, precum și numeroase campanii împotriva hunilor. În această perioadă, confucianismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar cultura și știința au cunoscut o mare înflorire.
Sursa: Dicționar enciclopedic

han1 (persoană) s. m., pl. hani
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

han2 (local) s. n., pl. hánuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

han n. ospătărie, birt ordinar: un han dela capul podului Mogoșoaii GHICA. [Turc. HAN, lit. casă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Han m. Domnul Tătarilor (în special a celor din Crimeea): te calcă Hanii tătărești și urdiile turcești POP. [Tătărește HAN, Domn, formă contrasă din mongolul Hagan].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în Evul Mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. n.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. n.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

han (hanuri), s. n. – Local cu ospătărie unde se poate înnopta. – Mr. hame, megl. an. Tc. han (Röesler 606; Șeineanu, II, 204; Lokotsch 808; Ronzevalle 84), cf. ngr. χάνι, alb. han, bg., sb. han. Cuvîntul mr., de la var. tc. hane.Der. hangiu (mr. hăngi), s. m. (persoană care ține un han), din tc. hançi, cf. ngr. χαντζής, alb. hanği, bg. handžiia, sb. hanğija; hangiță (var. hangioaică), s. f. (nevastă de hangiu; femeie care ține un han).
Sursa: Dicționarul etimologic român

han (hani), s. m. – Titlu purtat de conducătorii tătări. Tc. (tăt.) han (Șeineanu, II, 203), cf. rus. chan, fr. khan, sp. kan.Der. hănie, s. f. (demnitate de han); hănesc, adj. (propriu unui han); hănesc, adj. (propriu unui han); hantătar, s. m. (han).
Sursa: Dicționarul etimologic român

han, hani s. m. (intl.) șef de bandă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) han m. (turc. tăt. hah, d. mongolu hogan). Domnu Tătarilor, maĭ ales al celor din Crimeĭa.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) han n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] han, de unde și ngr. háni, alb. bg. sîrb. rut. han). Vechĭ. Clădire mare cu multe încăperĭ în prejuru [!] uneĭ curțĭ marĭ de adăpostit mărfurile, averile și persoanele în caz de dezordine. Azĭ. Otel [!] ordinar pe la țară saŭ marginea orașelor și care are și curte p. căruțe.
Sursa: Dicționaru limbii românești

HAN, Oscar (1891-1976, n. București), sculptor român. Prof. univ. la București. Elev al lui D. Paciurea. Busturi și portrete („Tonitza”, „Eminescu”, figuri de voievozi români), monumente statuare („Brâncoveanu”, „Kogălniceanu” la București, „Eminescu”, „Anghel Saligny” la Constanța și „Mihai Viteazul” la Alba Iulia), compoziții („Elegie”) caracterizate prin monumentalitate și o viziune clasicizantă. Critică de artă. Evocări memorialistice și articole despre artă („Dălți și pensule”). Membru al Grupului celor patru (alături de N. Tonitza, Șt. Dimitrescu și Fr. Șirato), a avut un rol important în promovarea artei moderne.
Sursa: Dicționar enciclopedic

HAN, dinastie chineză întemeiată de Liu Bang, care s-a autoproclamat împărat sub numele de Gaozu (206-195 î. Hr.). Se împarte în dinastia H. de Apus sau Timpurie (206- î.Hr.-9 d. Hr.) și H. de Răsărit sau Târzie (25-220 d. Hr.). Împărații din dinastia H. au dus o politică de centralizare a statului și de expansiune în Pen. Coreeană, Asia Centrală, precum și numeroase campanii împotriva hunilor. În această perioadă, confucianismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar cultura și știința au cunoscut o mare înflorire.
Sursa: Dicționar enciclopedic

han1 (persoană) s. m., pl. hani
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

han2 (local) s. n., pl. hánuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

han n. ospătărie, birt ordinar: un han dela capul podului Mogoșoaii GHICA. [Turc. HAN, lit. casă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Han m. Domnul Tătarilor (în special a celor din Crimeea): te calcă Hanii tătărești și urdiile turcești POP. [Tătărește HAN, Domn, formă contrasă din mongolul Hagan].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în Evul Mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. n.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. n.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

han (hanuri), s. n. – Local cu ospătărie unde se poate înnopta. – Mr. hame, megl. an. Tc. han (Röesler 606; Șeineanu, II, 204; Lokotsch 808; Ronzevalle 84), cf. ngr. χάνι, alb. han, bg., sb. han. Cuvîntul mr., de la var. tc. hane.Der. hangiu (mr. hăngi), s. m. (persoană care ține un han), din tc. hançi, cf. ngr. χαντζής, alb. hanği, bg. handžiia, sb. hanğija; hangiță (var. hangioaică), s. f. (nevastă de hangiu; femeie care ține un han).
Sursa: Dicționarul etimologic român

han (hani), s. m. – Titlu purtat de conducătorii tătări. Tc. (tăt.) han (Șeineanu, II, 203), cf. rus. chan, fr. khan, sp. kan.Der. hănie, s. f. (demnitate de han); hănesc, adj. (propriu unui han); hănesc, adj. (propriu unui han); hantătar, s. m. (han).
Sursa: Dicționarul etimologic român

han, hani s. m. (intl.) șef de bandă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) han m. (turc. tăt. hah, d. mongolu hogan). Domnu Tătarilor, maĭ ales al celor din Crimeĭa.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) han n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] han, de unde și ngr. háni, alb. bg. sîrb. rut. han). Vechĭ. Clădire mare cu multe încăperĭ în prejuru [!] uneĭ curțĭ marĭ de adăpostit mărfurile, averile și persoanele în caz de dezordine. Azĭ. Otel [!] ordinar pe la țară saŭ marginea orașelor și care are și curte p. căruțe.
Sursa: Dicționaru limbii românești

HAN, Oscar (1891-1976, n. București), sculptor român. Prof. univ. la București. Elev al lui D. Paciurea. Busturi și portrete („Tonitza”, „Eminescu”, figuri de voievozi români), monumente statuare („Brâncoveanu”, „Kogălniceanu” la București, „Eminescu”, „Anghel Saligny” la Constanța și „Mihai Viteazul” la Alba Iulia), compoziții („Elegie”) caracterizate prin monumentalitate și o viziune clasicizantă. Critică de artă. Evocări memorialistice și articole despre artă („Dălți și pensule”). Membru al Grupului celor patru (alături de N. Tonitza, Șt. Dimitrescu și Fr. Șirato), a avut un rol important în promovarea artei moderne.
Sursa: Dicționar enciclopedic

HAN, dinastie chineză întemeiată de Liu Bang, care s-a autoproclamat împărat sub numele de Gaozu (206-195 î. Hr.). Se împarte în dinastia H. de Apus sau Timpurie (206- î.Hr.-9 d. Hr.) și H. de Răsărit sau Târzie (25-220 d. Hr.). Împărații din dinastia H. au dus o politică de centralizare a statului și de expansiune în Pen. Coreeană, Asia Centrală, precum și numeroase campanii împotriva hunilor. În această perioadă, confucianismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar cultura și știința au cunoscut o mare înflorire.
Sursa: Dicționar enciclopedic

han1 (persoană) s. m., pl. hani
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

han2 (local) s. n., pl. hánuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

han n. ospătărie, birt ordinar: un han dela capul podului Mogoșoaii GHICA. [Turc. HAN, lit. casă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Han m. Domnul Tătarilor (în special a celor din Crimeea): te calcă Hanii tătărești și urdiile turcești POP. [Tătărește HAN, Domn, formă contrasă din mongolul Hagan].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în Evul Mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. n.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din tc. han.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)