Am găsit 36 de definiții pentru cuvantul/cuvintele cer:

CER1, ceri, s. m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt până la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarța negricioasă, cu frunze pieloase, bogate și cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. cerrus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai1, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


CER1- Element de compunere savantă cu semnificația „corn”, „cornee”. [Var. cerat-, cherat-, cherato- (scris și kerato-). / < gr. keras – corn].
Sursa: Dicționar de neologisme

CER2- v. cero-.
Sursa: Dicționar de neologisme

cer (céruri), s. n.1. Spațiu cosmic, în care se află aștrii. – 2. Palatul gurii. – 3. Baldachin la pat. – Mr., megl. țer, istr. cer. Lat. coelum (Pușcariu 335; Candrea-Dens., 305; REW 1466; DAR); cf. alb. kjelj, it., sp. cielo, prov., cat., cel, fr. ciel, port. ceo.Der. ceresc, adj. (celest, divin). Din rom. provine țig. čero (Miklosich, Zig., 189), čeroros (cf. Wlislocki 79), ultima formă pe baza pl. ceruri.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cer (céri), s. m. – Varietate de stejar (Quercus cerri). – Mr. țer, istr. cer. Lat. cerrus (Meyer 220; Pușcariu 336; REW 1848; DAR); cf. alb. kjar (Philippide, II, 636), it. cerro (it. din sud cerza, cf. și toponimul toscan Cerreto). Există și în bg., sb., cer, slov. čer(a), cuvînt pe care Miklosich, Etym. Wb., 28 și Berneker 123 îl consideră derivat direct din lat. (Cihac, II, 432 crede că rom. provine din sl.). Este posibil ca din rom. să derive mag. cser (Candrea, Elemente, 406). – Der. ceret, s. n. (stejăriș); ceroaică, s. f. (stejar de piatră, Quercus ilex).
Sursa: Dicționarul etimologic român

CER1 (lat. cerrus) s. m. Arbore din familia fagaceelor, indigen (Cîmpia Română, Pod. Getic, SV Dobrogei, Dealurile Banatului și ale Transilvaniei), înalt pînă la 30 m, cu scoarța negricioasă, frunze pieloase, numeroase flori unisexuate și fructul ghindă mare, brun-închisă, așezată într-o cupă cu solzi ghimpoși (Quercus cerris).
Sursa: Dicționar enciclopedic

CER1, ceri, s. m. Arbore mare, înrudit cu stejarul, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris).Lat. cerrus.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică. ◊ Expr. Sub cerul liber = în aer liber; afară. (Rar) Până-i cerul = niciodată. A fi departe (unul de altul) ca cerul de pământ = a nu se potrivi de loc, a fi în contrast (unul cu altul). A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege, a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă uluirea cuiva față de o situație neașteptată și neplăcută. Nu se va face gaură (sau bortă) în cer = nu are să fie cine știe ce pagubă, nu are să se întâmple nici un rău. A făgădui cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. Cu o falcă în cer și cu una (sau cu alta) în (sau pe) pământ = furios. În înaltul (sau slava) cerului = la mare înălțime. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. (În diverse mitologii) Rai. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) până la cer (sau în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a nu mai putea de bucurie. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). (Rar) A se ruga (de cineva) cu cerul și cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. ♦ Putere divină, providență. ◊ Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare. – Lat. caelum.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

1) cer m. (lat. cĕrrus; it. cerro, de unde și vsl. cerĭ, sîrb. bg. cer, ung. cser). Un fel de stejar (quercus cerris).
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) cer n., pl. urĭ (lat. caelum, it. sp. cielo, pv. cat. cel, fr. ciel, pg. ceo). Bolta albastră care se pare că învelește pămîntu. Aer, atmosferă: ceru e senin. Paradis, raĭ: Împărăția cerurilor. Climă: ceru uneĭ țărĭ. Fig. Dumnezeŭ, providența: grație ceruluĭ. A ridica în cer, a lăuda mult. A răscoli ceru și pămîntu, a face tot posibilu, toate încercările. Focu ceruluĭ, fulgeru. Ceru unuĭ tabloŭ, partea care reprezentă [!] ceru. Ceru guriĭ, palatu, partea superioară a guriĭ de la dințĭ pînă la înghițitoare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) cer, cerút și (vechĭ) cerșút, a cére v. tr. (lat. quáero, quáerere, supinu quaesítum, a căuta, a´ntreba, a ancheta; it. chiedere, pv. vfr. querre, sp. pg. querer.Cer, ceĭ și ceŭ, cerĭ și ceĭ, cere; ceruĭ, vechĭ cerșuĭ; să cer, să cerĭ, să ceară, vechĭ să ceĭ, să ceĭe; imp. cere, nu cere; cerînd, vechĭ și ceind. V. cerșesc, chestiune, inchizițiune). Rog să mi se dea ceva: a cere un măr, o favoare. Solicit, pretind: a cere o funcțiune. Exig, pretind: a cere punga saŭ vĭața. Am nevoĭe: pămîntu cere ploaĭe, politeța [!] cere să fiĭ blînd. Doresc, poftesc: stomahu [!] îmĭ cere o limonadă. Cerșesc: calicu, pînă nu cere, nu mănîncă cu plăcere. Pețesc: a cere o fată în căsătorie. A cere înapoĭ, a reclama să ți se restitue [!]. A cere un elev din internat, a cere să i se dea voĭe să ĭasă. A cere de pomană, a cere pomană saŭ milă, a cerși. V. refl. A cere voĭe: m´am cerut de la tata să mă duc la plimbare. A avea căutare, a se căuta: marfa asta se cere mult. A te cere de la profesor afară din clasă, a-ĭ cere voĭe să ĭeșĭ din clasă. Se cere, trebuĭe, e necesar: se cere să murim pentru patrie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cer1 (arbore) s. m., pl. ceri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cer2 (bolta cerească) s. n., pl. céruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cer n. (pl. ceruri) 1. partea spațiului care se întinde d’asupra capetelor noastre; 2. după concepțiunea populară: bolta d’asupra pământului pe care parcă's înfipte stelele, soarele și luna; 3. aer, atmosferă, climă: cerul Italiei; fig. D-zeu, providență: facă Cerul ! 5. locașul fericiților, paradis: împărăția cerurilor; 6. partea unui tablou care reprezintă cerul; 7. perete orizontal ce desparte cavitatea gurii de a nasului. [Lat. CAELUM; sensul 7 bolta gurii asemănată cu bolta cerului) e metaforă comună multor limbi].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

cer m. (pl. ceri) soiu de stejar, mare și frumos arbore ce formează întinse păduri sau dumbrave, uneori cultivat ca plantă decorativă (Quercus cerrus): lemnele de cer sunt cele mai bune de ars. [Lat. CERRUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CER1, ceri s. m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt până la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarța negricioasă, cu frunze pieloase, bogate și cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. carrus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) spațiu de deasupra orizontului unui observator (2), care are o formă aparent emisferică, boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga de cineva insistent. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple niciun rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, bolta palatină; palat. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai1, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CER1, ceri, s. m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt până la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarța negricioasă, cu frunze pieloase, bogate și cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. cerrus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai1, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CER1- Element de compunere savantă cu semnificația „corn”, „cornee”. [Var. cerat-, cherat-, cherato- (scris și kerato-). / < gr. keras – corn].
Sursa: Dicționar de neologisme

CER2- v. cero-.
Sursa: Dicționar de neologisme

cer (céruri), s. n.1. Spațiu cosmic, în care se află aștrii. – 2. Palatul gurii. – 3. Baldachin la pat. – Mr., megl. țer, istr. cer. Lat. coelum (Pușcariu 335; Candrea-Dens., 305; REW 1466; DAR); cf. alb. kjelj, it., sp. cielo, prov., cat., cel, fr. ciel, port. ceo.Der. ceresc, adj. (celest, divin). Din rom. provine țig. čero (Miklosich, Zig., 189), čeroros (cf. Wlislocki 79), ultima formă pe baza pl. ceruri.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cer (céri), s. m. – Varietate de stejar (Quercus cerri). – Mr. țer, istr. cer. Lat. cerrus (Meyer 220; Pușcariu 336; REW 1848; DAR); cf. alb. kjar (Philippide, II, 636), it. cerro (it. din sud cerza, cf. și toponimul toscan Cerreto). Există și în bg., sb., cer, slov. čer(a), cuvînt pe care Miklosich, Etym. Wb., 28 și Berneker 123 îl consideră derivat direct din lat. (Cihac, II, 432 crede că rom. provine din sl.). Este posibil ca din rom. să derive mag. cser (Candrea, Elemente, 406). – Der. ceret, s. n. (stejăriș); ceroaică, s. f. (stejar de piatră, Quercus ilex).
Sursa: Dicționarul etimologic român

CER1 (lat. cerrus) s. m. Arbore din familia fagaceelor, indigen (Cîmpia Română, Pod. Getic, SV Dobrogei, Dealurile Banatului și ale Transilvaniei), înalt pînă la 30 m, cu scoarța negricioasă, frunze pieloase, numeroase flori unisexuate și fructul ghindă mare, brun-închisă, așezată într-o cupă cu solzi ghimpoși (Quercus cerris).
Sursa: Dicționar enciclopedic

CER1, ceri, s. m. Arbore mare, înrudit cu stejarul, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris).Lat. cerrus.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică. ◊ Expr. Sub cerul liber = în aer liber; afară. (Rar) Până-i cerul = niciodată. A fi departe (unul de altul) ca cerul de pământ = a nu se potrivi de loc, a fi în contrast (unul cu altul). A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege, a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă uluirea cuiva față de o situație neașteptată și neplăcută. Nu se va face gaură (sau bortă) în cer = nu are să fie cine știe ce pagubă, nu are să se întâmple nici un rău. A făgădui cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. Cu o falcă în cer și cu una (sau cu alta) în (sau pe) pământ = furios. În înaltul (sau slava) cerului = la mare înălțime. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. (În diverse mitologii) Rai. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) până la cer (sau în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a nu mai putea de bucurie. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). (Rar) A se ruga (de cineva) cu cerul și cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. ♦ Putere divină, providență. ◊ Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare. – Lat. caelum.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

1) cer m. (lat. cĕrrus; it. cerro, de unde și vsl. cerĭ, sîrb. bg. cer, ung. cser). Un fel de stejar (quercus cerris).
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) cer n., pl. urĭ (lat. caelum, it. sp. cielo, pv. cat. cel, fr. ciel, pg. ceo). Bolta albastră care se pare că învelește pămîntu. Aer, atmosferă: ceru e senin. Paradis, raĭ: Împărăția cerurilor. Climă: ceru uneĭ țărĭ. Fig. Dumnezeŭ, providența: grație ceruluĭ. A ridica în cer, a lăuda mult. A răscoli ceru și pămîntu, a face tot posibilu, toate încercările. Focu ceruluĭ, fulgeru. Ceru unuĭ tabloŭ, partea care reprezentă [!] ceru. Ceru guriĭ, palatu, partea superioară a guriĭ de la dințĭ pînă la înghițitoare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) cer, cerút și (vechĭ) cerșút, a cére v. tr. (lat. quáero, quáerere, supinu quaesítum, a căuta, a´ntreba, a ancheta; it. chiedere, pv. vfr. querre, sp. pg. querer.Cer, ceĭ și ceŭ, cerĭ și ceĭ, cere; ceruĭ, vechĭ cerșuĭ; să cer, să cerĭ, să ceară, vechĭ să ceĭ, să ceĭe; imp. cere, nu cere; cerînd, vechĭ și ceind. V. cerșesc, chestiune, inchizițiune). Rog să mi se dea ceva: a cere un măr, o favoare. Solicit, pretind: a cere o funcțiune. Exig, pretind: a cere punga saŭ vĭața. Am nevoĭe: pămîntu cere ploaĭe, politeța [!] cere să fiĭ blînd. Doresc, poftesc: stomahu [!] îmĭ cere o limonadă. Cerșesc: calicu, pînă nu cere, nu mănîncă cu plăcere. Pețesc: a cere o fată în căsătorie. A cere înapoĭ, a reclama să ți se restitue [!]. A cere un elev din internat, a cere să i se dea voĭe să ĭasă. A cere de pomană, a cere pomană saŭ milă, a cerși. V. refl. A cere voĭe: m´am cerut de la tata să mă duc la plimbare. A avea căutare, a se căuta: marfa asta se cere mult. A te cere de la profesor afară din clasă, a-ĭ cere voĭe să ĭeșĭ din clasă. Se cere, trebuĭe, e necesar: se cere să murim pentru patrie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cer1 (arbore) s. m., pl. ceri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cer2 (bolta cerească) s. n., pl. céruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cer n. (pl. ceruri) 1. partea spațiului care se întinde d’asupra capetelor noastre; 2. după concepțiunea populară: bolta d’asupra pământului pe care parcă's înfipte stelele, soarele și luna; 3. aer, atmosferă, climă: cerul Italiei; fig. D-zeu, providență: facă Cerul ! 5. locașul fericiților, paradis: împărăția cerurilor; 6. partea unui tablou care reprezintă cerul; 7. perete orizontal ce desparte cavitatea gurii de a nasului. [Lat. CAELUM; sensul 7 bolta gurii asemănată cu bolta cerului) e metaforă comună multor limbi].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

cer m. (pl. ceri) soiu de stejar, mare și frumos arbore ce formează întinse păduri sau dumbrave, uneori cultivat ca plantă decorativă (Quercus cerrus): lemnele de cer sunt cele mai bune de ars. [Lat. CERRUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CER1, ceri s. m. Arbore mare din familia fagaceelor, înalt până la 30 m, înrudit cu stejarul, cu scoarța negricioasă, cu frunze pieloase, bogate și cu fructele ghinde, foarte căutat ca lemn de foc (Quercus cerris). ♦ Lemnul acestui arbore, folosit drept combustibil. – Lat. carrus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) spațiu de deasupra orizontului unui observator (2), care are o formă aparent emisferică, boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga de cineva insistent. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple niciun rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, bolta palatină; palat. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai1, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

cer - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul cere

cer - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul cere

cer - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul cere