BANÁT, banate, s. n. Provincie sau ținut administrat de un ban2. – Ban2 + suf. -at. Cf. lat. med. banatus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a Banát (nume de loc) s. propriu
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
BANAT, veche prov. istorică, situată între Carpații Meridionali, Dunăre, Tisa și Mureș. Locuită în antic. de geto-daci, a fost cucerită de romani la începutul sec. 2 și inclusă în prov. Dacia. În sec. 9-11 este menționată existența în aceste părți a formațiunilor politice românești conduse de Glad și apoi de Ahtum. În sec. 14-15 aici au fost constituite numeroase districte românești. În sec. 16, parte de V a fost ocupată de turci și transformată în eialet (cu centrul la Timișoara). Ocupat de austrieci. Pacea de la Passarowitz (iul. 1718) a consfințit pe plan diplomatic stăpînirea Habsburgilor asupra B. Colonizat în sec. 18 cu numeroase familii de șvabi. În timpul Revoluției din 1848-1849, românii din B. au cucerit în adunările de la Lugoj și Timișoara recunoașterea egalității lor în drepturi cu celelalte naționalități. În condițiile destrămării Imp. Austro-Ungar, în 1918, cea mai mare parte a B., cu o populație majoritar românească s-a unit cu România, iar o parte, a intrat în componența Iugoslaviei.Sursa: Dicționar enciclopedic BANÁT, banate, s. n. Provincie sau ținut administrat de un ban2. – Din ban2.Sursa: Dicționarul limbii române moderne banát n., pl., e (d. ban 1). Ținutu guvernat de un ban: banatu Timișoareĭ, al Craiovei. Adj. Grîŭ banat, un fel de grîŭ cu spicu mai lung și cu boabele maĭ marĭ (originar din Banat). V. bănie.
Sursa: Dicționaru limbii românești
banát1, -uri, s.n. – Necaz, supărare, mâhnire: „Să n-am prunc de legânat / Mi-aș trăi tot cu bănat” (Calendar 1980: 17). – Din magh. bánat „tristețe, mâhnire„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
Banat2 – Regiune, ținut în vestul României: „Eu să n-am de legănat / Trece-aș dealu în Banat” (Calendar 1980: 17). Moroșenii peregrinau pe timpul verii, la câmpie, în Banat, unde lucrau până toamna, când se întorceau acasă cu bucate. – Din ban „rang boieresc; guvernator„, cf. lat. med. banatus.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
banát (ținut, dregătorie) s. n., pl. banáteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită banat n. 1. dregătoria de Ban; 2. rangul de Ban in ierarhia boierească; 3. țara sau ținutul guvernat de un Ban. ║ a. se zice de o varietate de grâu (originar din Banat), cu bobul mare și spicul mustăcios: banat albineț și roșiatic.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Banat n. 1. Banatul Severinului, coprindea ținutul Mehadiei și Almașul din Temișana, administrat până la 1600 de un Ban; 2. Banatul Craiovei, partea Țării-Românești de dincolo de Olt, guvernată mai înainte de un Ban; 3. Banatul Temișoarei, fostă provincie a Austro-Ungariei între Mureș și Tisa cu 1.431.833 loc. (dintre cari peste 800.000 Români); 4. altă fostă provincie a Austro-Ungariei, coprinzând Croația și Sclavonia (Bănățean). Adunarea națională din Alba-Iulia (1 Dec. 1918) a proclamat unirea Banatului cu România. Tractatul din Versailles (1919) a dispus ca Banatul Temișoarei să fie anexat României, iar cel croato-slavon Iugo-Slaviei. Banatul coprinde azi 3 județe.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BANÁT, banate, s. n. 1. Provincie sau ținut administrat de un ban2. 2. Dregătoria de ban2. – Ban2 + suf. -at. Cf. lat. med. banatus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) BANÁT, banate, s. n. Provincie sau ținut administrat de un ban2. – Ban2 + suf. -at. Cf. lat. med. banatus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a Banát (nume de loc) s. propriu
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
BANAT, veche prov. istorică, situată între Carpații Meridionali, Dunăre, Tisa și Mureș. Locuită în antic. de geto-daci, a fost cucerită de romani la începutul sec. 2 și inclusă în prov. Dacia. În sec. 9-11 este menționată existența în aceste părți a formațiunilor politice românești conduse de Glad și apoi de Ahtum. În sec. 14-15 aici au fost constituite numeroase districte românești. În sec. 16, parte de V a fost ocupată de turci și transformată în eialet (cu centrul la Timișoara). Ocupat de austrieci. Pacea de la Passarowitz (iul. 1718) a consfințit pe plan diplomatic stăpînirea Habsburgilor asupra B. Colonizat în sec. 18 cu numeroase familii de șvabi. În timpul Revoluției din 1848-1849, românii din B. au cucerit în adunările de la Lugoj și Timișoara recunoașterea egalității lor în drepturi cu celelalte naționalități. În condițiile destrămării Imp. Austro-Ungar, în 1918, cea mai mare parte a B., cu o populație majoritar românească s-a unit cu România, iar o parte, a intrat în componența Iugoslaviei.Sursa: Dicționar enciclopedic
BANÁT, banate, s. n. Provincie sau ținut administrat de un ban2. – Din ban2.Sursa: Dicționarul limbii române moderne banát n., pl., e (d. ban 1). Ținutu guvernat de un ban: banatu Timișoareĭ, al Craiovei. Adj. Grîŭ banat, un fel de grîŭ cu spicu mai lung și cu boabele maĭ marĭ (originar din Banat). V. bănie.
Sursa: Dicționaru limbii românești
banát1, -uri, s.n. – Necaz, supărare, mâhnire: „Să n-am prunc de legânat / Mi-aș trăi tot cu bănat” (Calendar 1980: 17). – Din magh. bánat „tristețe, mâhnire„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
Banat2 – Regiune, ținut în vestul României: „Eu să n-am de legănat / Trece-aș dealu în Banat” (Calendar 1980: 17). Moroșenii peregrinau pe timpul verii, la câmpie, în Banat, unde lucrau până toamna, când se întorceau acasă cu bucate. – Din ban „rang boieresc; guvernator„, cf. lat. med. banatus.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
banát (ținut, dregătorie) s. n., pl. banáteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită banat n. 1. dregătoria de Ban; 2. rangul de Ban in ierarhia boierească; 3. țara sau ținutul guvernat de un Ban. ║ a. se zice de o varietate de grâu (originar din Banat), cu bobul mare și spicul mustăcios: banat albineț și roșiatic.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BANÁT, banate, s. n. 1. Provincie sau ținut administrat de un ban2. 2. Dregătoria de ban2. – Ban2 + suf. -at. Cf. lat. med. banatus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
Banat n. 1. Banatul Severinului, coprindea ținutul Mehadiei și Almașul din Temișana, administrat până la 1600 de un Ban; 2. Banatul Craiovei, partea Țării-Românești de dincolo de Olt, guvernată mai înainte de un Ban; 3. Banatul Temișoarei, fostă provincie a Austro-Ungariei între Mureș și Tisa cu 1.431.833 loc. (dintre cari peste 800.000 Români); 4. altă fostă provincie a Austro-Ungariei, coprinzând Croația și Sclavonia (Bănățean). Adunarea națională din Alba-Iulia (1 Dec. 1918) a proclamat unirea Banatului cu România. Tractatul din Versailles (1919) a dispus ca Banatul Temișoarei să fie anexat României, iar cel croato-slavon Iugo-Slaviei. Banatul coprinde azi 3 județe.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
bánăt v. panăt.
Sursa: Dicționaru limbii românești
BĂNÁT, (3) bănaturi, s. n. (Reg.) 1. Stare de durere sufletească, de jale, de tristețe, de părere de rău. 2. Supărare, necaz, ciudă. ◊ Expr. A nu-i fi cuiva cu bănat= (ca formulă de politețe) a nu lua în nume de rău rugămintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, reproș, imputare. – Din magh. bánat.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a bănát (bănáturi), s. n. – 1. Necaz, supărare, amărăciune. – 2. Ciudă, pizmă. – 3. Bănuială. Mag. bánat (Gáldi, Dict., 103), cf. bănui.Sursa: Dicționarul etimologic român bănát n., pl. urĭ (ung. bánat). Trans. Mold. Necaz, mîhnire, căință. Dor, jale. Mînie, supărare. Să nu-ți fie cu bănat, să nu te superi bănuĭnd ceva. A avea bănat pe cineva, asupra luĭ, a avea necaz pe el. A aduce bănat cuĭva, a-l mustra. Bănuĭală, prepus.
Sursa: Dicționaru limbii românești
bănát (mâhnire, ciudă, bănuială, reproș) (reg.) s. n., (bănuieli, reproșuri) pl. bănáturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită BĂNÁT, (3) bănaturi, s. n. (Reg.) 1. Stare de durere sufletească, tristețe, jale; părere de rău. Cu ochii plini De lacrimi și bănat (COȘBUC). 2. Supărare, necaz, ciudă. Nu știu ce-i cu tine, Că tot porți bănat (COȘBUC). ◊ Expr. (Ca formulă de politețe) A nu-i fi cuiva cu bănat = a nu lua în nume de rău rugămintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, reproș; mustrare. Poate că nu veți aduce bănat... profesorului (CREANGĂ). 4. Bănuială. – Magh. bánat.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
bănat n. Mold. Tr. necaz, supărare: și de n’o fi cu bănat, Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat EM. [Ung. BÁNAT].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BĂNÁT, (3) bănaturi, s. n. (Reg.) 1. Stare de durere sufletească, de jale, de tristețe, de părere de rău. 2. Supărare, necaz, ciudă. ◊ Expr. A nu-i fi cuiva cu bănat = (ca formulă de politețe) a nu lua în nume de rău rugămintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, reproș, imputare. – Din magh. bánat.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)