báligá f., pl ĭ (-igă pare să fie sufixu lat. -ĭcus. D. rom. vine alb. baigă, sîrb. balegá, rut. balýga, belega). Excremente de vite marĭ (de boŭ, de cal). Fig. Fam. Triv. Om bleg, mămăligă. La baliga moale puțină apă-ĭ trebuĭe, unuĭ om slab o boală ușoară-ĭ trebuie ca să cadă la pat orĭ să moară. V. căcărează.
Sursa: Dicționaru limbii românești
BÁLIGĂ, baligi, s. f. (Adesea fig.) Excrement de animale mari; băligar. [Var.: bálegă s. f.] – Cf. scr. balega, alb. balge.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
báligă (báligi), s. f. -Băligar. – Var. balegă, s. f.; bălig,, vb.; mr. baligă, s. f.; istr. (am)balig, vb. Origine necunoscută. Coincide cu alb. baigë, bag(ël)jë (care după Barič, AAS, II, 80, provine dintr-un baljëgë, identic cu cuvîntul rom.), sb., cf. baloga, balega; astfel încît este considerat uneori drept cuvînt care aparține fondului primitiv balcanic. Explicațiile date pînă în prezent nu sînt suficiente. Miklosich, Slaw. Elem., 14 (urmat de Cihac) consideră că rom. provine din sb.; dar același autor, Fremdw., 76, afirmă că sb. depinde de rom., ca și der. săi balegara „băligar” și balegati „a se băliga”, și rut. bal’oh, bal’yga (cf. Candrea, Elemente, 407 și Berneker 41). Nici explicația prin intermediul alb. nu poate satisface (cf. Capidan, Raporturile, 518; REW 873; Rosetti, II, 109), atît timp cît nu se cunoaște istoria cuvîntului alb. Lambrior 370 propunea o der. puțin probabilă de la bale „salivă, cu suf. -că. Hasdeu 2384 (cf. Șeineanu, I, 268 și DAR) semnalează tăt. balgaš, balgas, cu același sens, dar al cărui fonetism prezintă dificultăți. Crețu 307 sugerează un *caballica, avînd o afereză puțin explicabilă (cf. Scriban, care crede numai că recunoaște în terminație suf. -icus). În sfîrșit, G. Meyer, IE, VI, 116 (urmat de DAR și Pascu, I, 223) se referă la it. bagola ”boabă, bacă„ din lat. baca, și care a trecut probabil în Peninsula Balcanică în timpul Evului Mediu, explicație care prezintă mari dificultăți din punct de vedere istoric și semantic (cf. Treimer, ZRPh., XXXVIII, 285) și care în nici un caz nu se potrivește pentru rom., unde excrementele animale care ar putea sugera o comparație cu ideea de ”boabă, bacă„ au tocmai alt nume, cf. căcărează. Der. băliga, vb. (a face baligă); băligar, s. n. (baligă; îngrășămînt); băligar, s. m. (gîndac negru, Geotrupes stercorarius, Scaraboeus fimentarius); băligos, adj. (plin de băligar; prost, bleg; laș, fricos); îmbălega, vb. (a băliga; a umple cu băligar).Sursa: Dicționarul etimologic român baligă, baligi, s. f. 1. pălărie. 2. persoană înceată. 3. obiect de valoare mică.Sursa: Dicționar de argou al limbii române BÁLIGĂ, baligi, s. f. Excrement al animalelor mari. [Var.: bálegă s. f.] – Comp. sb. balega, alb. bagël'ë.Sursa: Dicționarul limbii române moderne báligă, -i, -e, (balega). s.f. – Excremente de animale mari. – Cuvânt autohton, cf. alb. baigë (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
báligă v. bálegăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
baligă f. 1. excremente de vite, mai vârtos de bou și de cal; 2. fig. om moale și lipsit de orice energie. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BÁLIGĂ s. f. v. balegă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) BĂLIGÁ, pers. 3 báligă, vb. I. Refl. A-și elimina, a-și depune baliga. [Var.: bălegá vb. I] – Din baligă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a BĂLIGÁ, pers. 3 báligă, vb. I. Refl. A-și depune baliga. [Var.: bălegá vb. I] – Din baligă.Sursa: Dicționarul limbii române moderne BĂLIGÁ vb. I v. bălega.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)