ARMÁȘ, armași, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ARMÁȘ, armași, s. m. (Înv.) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și a averii domnului și a boierilor. 2. Slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare. ◊ Vel-armaș sau armaș-mare = mare dregător care supraveghea închisorile și execuțiile. – Din armă + suf. -aș.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
armáș m. (d. armă). Vechĭ. Armășel. Marele armaș, boĭer care comanda artileria și era maĭ mare și peste închisorĭ și îngrijea să se îndeplinească pedepsele cu moarte. Azĭ. La jocu de arșice, băĭatu care execută bătaĭa poruncită de domn. Trans. Pop. Ajutor de primar. La Brașov, comandant al uneĭ cete la sărbarea [!] junilor. S. n., pl. e. Acea parte a arșiculuĭ care arată armășia celuĭ ce ĭ-a aruncat (în vest sícĭ, în nord vizir). Adj. Vin armaș, un fel de vin de Cotnarĭ foarte amețitor.
Sursa: Dicționaru limbii românești
armáș, -i, s.m. – 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și averii domnului și a boierilor; slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare (Bârlea 1924). 2. Haiduc, viteaz (Papahagi 1925). – Din armă + -aș; Cuv. rom. preluat în magh. (ármás) (Bakos 1982).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
armáș1 (persoană) s. m., pl. armáșiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită armáș2 (parte a arșicului) s. n., pl. armáșeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită armaș m. 1. om de arme: e și armaș de frunte AL.; 2. (Marele) odinioară rang boieresc, comandantul artileriei și executorul sentințelor capitale; de el depindea închisorile, călăii: te ’nalț spre răsplătire la rangul de vel-Armaș NEGR.; 3. un fel de joc copilăresc în care unul din jucători face pe Domn, al doilea pe armaș și al treilea pe tâlhar; 4. Mold. se zice de cel mai bun soiu de vin de Cotnari.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ARMÁȘ, armași, s. m. 1. (În Evul Mediu) Dregător domnesc, care, în Moldova, era însărcinat cu paza temnițelor și îndeplinirea execuțiilor, iar în Țara Românească avea în grijă artileria oștirii și țiganii domnești. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ARMÁȘ, armași, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ARMÁȘ, armași, s. m. (Înv.) 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și a averii domnului și a boierilor. 2. Slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare. ◊ Vel-armaș sau armaș-mare = mare dregător care supraveghea închisorile și execuțiile. – Din armă + suf. -aș.Sursa: Dicționarul limbii române moderne armáș m. (d. armă). Vechĭ. Armășel. Marele armaș, boĭer care comanda artileria și era maĭ mare și peste închisorĭ și îngrijea să se îndeplinească pedepsele cu moarte. Azĭ. La jocu de arșice, băĭatu care execută bătaĭa poruncită de domn. Trans. Pop. Ajutor de primar. La Brașov, comandant al uneĭ cete la sărbarea [!] junilor. S. n., pl. e. Acea parte a arșiculuĭ care arată armășia celuĭ ce ĭ-a aruncat (în vest sícĭ, în nord vizir). Adj. Vin armaș, un fel de vin de Cotnarĭ foarte amețitor.
Sursa: Dicționaru limbii românești
armáș, -i, s.m. – 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și averii domnului și a boierilor; slujbaș cu însărcinări administrative și judiciare (Bârlea 1924). 2. Haiduc, viteaz (Papahagi 1925). – Din armă + -aș; Cuv. rom. preluat în magh. (ármás) (Bakos 1982).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
armáș1 (persoană) s. m., pl. armáșiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită armáș2 (parte a arșicului) s. n., pl. armáșeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
armaș m. 1. om de arme: e și armaș de frunte AL.; 2. (Marele) odinioară rang boieresc, comandantul artileriei și executorul sentințelor capitale; de el depindea închisorile, călăii: te ’nalț spre răsplătire la rangul de vel-Armaș NEGR.; 3. un fel de joc copilăresc în care unul din jucători face pe Domn, al doilea pe armaș și al treilea pe tâlhar; 4. Mold. se zice de cel mai bun soiu de vin de Cotnari.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ARMÁȘ, armași, s. m. 1. (În Evul Mediu) Dregător domnesc, care, în Moldova, era însărcinat cu paza temnițelor și îndeplinirea execuțiilor, iar în Țara Românească avea în grijă artileria oștirii și țiganii domnești. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)