tîrn (-nuri), s. n. – Smoc de mărăcini sau nuiele, folosit ca măturoi. Sl. trŭnŭ (Cihac, II, 402; Giuglea, Cercetări lexic., 9), cf. bg. tărn, trăn, slov. tèrn, ceh. trn, pol. tarn, rus. tern. – Der. tîrnui, vb. (a mătura cu tîrnul; a se lua de păr; a se părui); tîrnuială, s. f. (măturare, tîrnuire; păruială, chelfăneală). Aceleiași familii din sl. trŭnŭ aparțin tîrnăcop (var. tîrnacop), s. n. (cazma, săpoi), din bg. tărnăkop, sb. trnokop „săpătoare de tufișuri de mure”; tîrnomată (var. tîrnomete), s. f. și n. (bălegar, gunoi), cf. sb. trnomet „măturătoare pe arie”, cr. ternomet „mătură” (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 402; Tiktin); tîrnosie (var. tîrnoslivă), s. f. (varietate de prune), din sb. trnoslivja (Candrea). Cf. tîrnă.Sursa: Dicționarul etimologic român tîrn m. (vsl. trŭnŭ, spin, copăcel spinos: mur, porumb ș. a. V. tîrnoslivă, stîrnesc). Vest. Porumb (prunus spinosa). S. n., pl. urĭ. Mătură de rămurele de măturat curtea (V. felezău). Tîrîș, ramură pe care se pune fînu ca să fie cărat așa cînd nu e alt mijloc. Fînu cărat așa: un tîrn de fîn.
Sursa: Dicționaru limbii românești