GENÚNE, genuni, s. f. (Livr.) Prăpastie adâncă, abis, hău1. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a genúne (genúni), s. f. – 1. (Înv.) Mare. – 2. Ochi de apă liniștită, alinătură. 3. Prăpastie. – 4. (Înv.) Mulțime, puzderie. – Var. genună, gerune, (înv.) gerure, (înv.) geroe. Lat. caerŭla „mare, albastrul mării” (var. geroe se explică prin var. lat. caerŭlea). Sensul 2 provine de la culoarea caracteristică, albastră-verzuie, a alinăturilor, cf. lat. caerulea fons; sensul 4 este o metaforă, ca în mare. Rezultatul normal, gerure, a fost disimilat în gerune, care se mai aude încă în Trans. de Nord; genune se datorează unei asimilări sau, mai curînd, unui fals de-rotacism. Apare de la primele texte din sec. XVI și a fost reactualizat poetic de Eminescu. – După Cihac, II, 580, din lat. tîrzie gehenna, ipoteză puțin probabilă. Candrea-Dens., 924, propunea lat. *gironem „vîrtej”, cf. REW 3938 și DAR; Rosetti, Rhotacisme, 20. După Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, II, 201, ar fi cuvînt dacic.Sursa: Dicționarul etimologic român
genúne f. (lat. *gyro, -ónis, vîltoare, d. gyrus, învîrtire. V. jur 1. Cp. cu minune). Nord. Apă adîncă, vîltoare, vîrtej, anafor.
Sursa: Dicționaru limbii românești
genúne, -i, s.f. – Apă adâncă: „Troscot în pădure / Bulbuc în genune” (def. pentru „lemne pe apă„; Papahagi 1925: 299). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
genúne s. f., g.-d. art. genúnii; pl. genúniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită genune f. Mold. 1. apă adâncă și lină: fu prăpastie, genune ? fu noian întins de ape ? EM.; 2. abis, ocean: pân’ce soarele s´o stinge în genunea cea adâncă EM. [Lat. *GYRONEM, vârtej (cf. minune din mirà)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
GENÚNE, genuni, s. f. Prăpastie adâncă, abis, hău1. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)