CONT, conturi, s. n. 1. Socoteală scrisă alcătuită din două părți (debit și credit), care exprimă valoric, în ordine cronologică și sistematică, existența și mișcările unui anumit proces economic pe o perioadă de timp determinată. ◊ Evidența acestor operații. 2. (În expr.) A trece la (sau în) cont = a înscrie la rubrica datoriilor o notă. A cere (cuiva) cont = a da (cuiva) lămuriri asupra faptelor sau intențiilor sale; a se justifica. A ține cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare. Pe cont propriu = pe propria răspundere, în mod independent. În contul (cuiva sau a ceva) = pentru (cineva sau ceva), pe seama (cuiva sau a ceva). – Din fr. compte, it. conto. Cf. germ. Konto.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CONT s. n. 1. operație contabilă cuprinzând cele două părți (debit și credit) care exprimă valoric (și cantitativ) existența și mișcările unui anumit proces economic pe o perioadă de timp. ◊ evidența acestei operații. 2. a trece în ~ = a înscrie la rubrica datoriilor; a ține ~ (de ceva) = a lua în considerare; pe ~ propriu = pe proprie răspundere. (< it. conto, germ. Konto, fr. compte)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
CONT s.n. 1. Fiecare dintre diviziunile operațiilor contabile ale unei întreprinderi, constând în înregistrarea cheltuielilor și a veniturilor pe o anumită perioadă. ♦ Evidența acestor operații. 2. A trece la (sau în) cont = a înscrie la rubrica datoriilor; a ține cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare; pe cont propriu = pe proprie răspundere; independent. [< it. conto, germ. Konto, fr. compte].
Sursa: Dicționar de neologisme
cont (cónturi), s. n. – Socoteală. – Var. (înv.) contă. It. conto sau germ. Konto, sau fr. compte (sec. XIX). – Der. conta, vb. (a socoti, a calcula); contabil, s. m., din fr. comptable; contabilitate, s. f., din fr. comptabilité; contuar (var. comptuar, înv. cantoră), s. n., din fr. comptoir, var. prin intermediul rus. kantora.Sursa: Dicționarul etimologic român cont n., pl. urĭ (fr. compte, it. conto, d. lat. cómputus, cont, computare, a socoti la un loc. V. acont, scont, deputat, imput). Socoteală, samă: a face contu cheltuĭelilor. Raport, samă: daŭ cont de însărcinarea mea. Pe cont, pe credit, pe datorie. Țin cont, ĭaŭ în samă, ĭaŭ act. Cont curent, contabilitate între doĭ inșĭ dintre care unu primește și dă banĭ p. cel-lalt. Înalta Curte de Conturĭ, așezămînt care verifică conturile administrațiunilor statuluĭ. – Fals compt. În est pop. pe conta mea (ta, luĭ), pe contu meŭ (tăŭ, luĭ), cu baniĭ meĭ (tăĭ, luĭ).
Sursa: Dicționaru limbii românești
cont s. n., pl. cónturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cont n. 1. socoteală: a face un cont; cont curent, contabilitate între două persoane dintre care una primește și dă bani pentru cealaltă; Curtea de conturi, instituită pentru a verifica conturile administrațiunilor Statului; 2. fig. raport amănunțit, seamă: a da cont de o misiune; a ținea cont de purtarea sa (=fr. compte).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CONT, conturi, s. n. 1. Instrument fundamental de stocare a datelor contabile, care exprimă valoric, în ordine cronologică și sistematică, existența și mișcările unui anumit mijloc economic pe o perioadă de timp determinată. ◊ Cont bancar = cont deschis la o bancă pe numele unui client. ♦ Evidența acestor operații. 2. (În expr.) A trece la (sau în) cont = a înscrie la rubrica datoriilor o notă. A cere (cuiva) cont = a trage (pe cineva) la răspundere pentru cele spuse sau făcute. A da (cuiva) cont = a da (cuiva) lămuriri asupra faptelor sau intențiilor sale; a se justifica. A ține cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în considerare. Pe cont propriu = pe propria răspundere, în mod independent. În contul (cuiva sau a ceva) = pentru (cineva sau ceva), pe seama (cuiva sau a ceva). – Din fr. compte, it. conto. Cf. germ. Konto.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CONȚ, conțuri, s. n. (Înv.) Grup de 24 de coli de hârtie. – Din magh. konc.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a conț (-ți), s. n. – 1. Bucată, crîmpei, fragment. – 2. Teanc de cinci foi de hîrtie. Mag. konc (Miklosich, Lexicon, 329; Cihac, II, 493; Gáldi, Dict., 120), din sl. kǫsŭ.Sursa: Dicționarul etimologic român 1) conț m. V. consul.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) conț n., pl. urĭ (ung. konc, conț, d. vsl. konsŭ, bucată. V. cotonog). Mold. Testea. Trans. Jiŭ. Bucată: un conț de plăcintă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
conț (înv.) s. n., pl. cónțuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită conț n. Mold. testea: conț de hârtie. [Ung. KONC].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CONȚ, conțuri, s. n. (Înv.) Grup de 24 de coli de hârtie. – Din magh. konc.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)