BARBÚTĂ, barbute, s. f. (Înv.) Monedă de la începutul secolului trecut, cu valoare de 2 lei (vechi) și 10 parale. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a barbútă (barbúte), s. f. – Veche monedă turcească de argint, care valora 2 bani și jumătate la începutul sec. XIX. – Var. barbut, s. m. (joc de noroc asemănător cu rișca). Origine necunoscută, dar aproape sigur orientală. Moneda și numele ei au dispărut din circulație, dar nu și jocul, încă foarte obișnuit la oraș.Sursa: Dicționarul etimologic român
barbútă (monedă) s. f., g.-d. art. barbútei; pl. barbúte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
BARBÚTĂ, barbute, s. f. (Înv.) Monedă veche de la începutul secolului trecut.Sursa: Dicționarul limbii române moderne barbută f. monedă, în valoare de doi lei și zece parale, ce circula în vremea lui Caragea (FIL.). [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BARBÚTĂ, barbute, s. f. Veche monedă de la începutul sec. XIX, cu valoare de 2 lei (vechi) și 10 parale. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) BĂRBÚȚĂ, bărbuțe, s. f. Diminutiv al lui barbă; bărbiță (2). – Barbă + suf. -uță.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
BĂRBÚȚĂ, bărbuțe, s. f. Diminutiv al lui barbă.Sursa: Dicționarul limbii române moderne bărbúță s. f., g.-d. art. bărbúței; pl. bărbúțeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită BĂRBÚȚĂ, bărbuțe, s. f. Diminutiv al lui barbă; bărbiță (2), bărbușoară (1). – Barbă + suf. -uță.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)