Minta = Mintha.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman
MÍNTĂ s. f. v. mentă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
míntă (-te), s. f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puțin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Pușcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Pușcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s. f., din fr. menthe.Sursa: Dicționarul etimologic român MÍNTĂ s.f. v. mentă.
Sursa: Dicționar de neologisme
míntă f., pl. e și țĭ (vgr. mintha și minthe, lat. mentha, it. pv. cat. menta, sp. mienta; vsl. menta, rus. mĕáta; germ. minze. Izmă, o plantă labiată mirositoare cu care se aromatizează licorurile, pastilele ș. a. (méntha [piperita, crispa, silvéstris, aquática ș. a.). Se cultivă foarte mult în Anglia și Statele-Unite. Infuziunea de frunze de mintă face bine stomahuluĭ [!]. Varietățĭ maĭ sînt: calamintha officinalis saŭ melissa calamintha, calamintha (saŭ melissa) népeta ș. a. – Și mentă (ca neol.). V. melisă și isop.
Sursa: Dicționaru limbii românești
mintă f. Bot. numele moldovenesc al izmei. [Lat. MENTA, printr´un intermediar slav].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MÍNTĂ s. f. v. mentă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
Forme flexionare:
mință - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul minți
mintă - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul minți
mință - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul minți
mintă - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul minți