Am găsit 713 de definiții care conțin toate cuvintele vocală sau forme flexionare ale acestora:

A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime.


ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav.Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Fig. Intensificat. 3. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

ASIBILÁRE s. f. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane ocluzive în consoană africată (sub influența vocalei e sau i care urmează); asibilație. – V. asibila.

MONOFTONGÁ vb. tr., refl. (despre diftongi) a (se) reduce la o singură vocală. (< fr. monophtonguer)

MONOFTÓNG s. m. vocală care provine din reducerea unui diftong. (< fr. monophtongue)

AUGMÉNT, augmente, s. n. vocală adăugată (în unele limbi indo-europene) la începutul unei forme verbale pentru a marca trecutul indicativului. – Din fr. augment, lat. augmentum.

MODULÁȚIE s. f. 1. modificare a amplitudinii frecvenței sau fazei unei oscilații armonice. 2. (muz.) trecere a unui sunet, a unei melodii dintr-o tonalitate în alta; serie de inflexiuni corespunzătoare unei emisiuni vocale. (< fr. modulation, lat. modulatio, it. modulazione)

Ă s. m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).

 s. m. invar. A treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă2 (8), nerotunjită (2)).

BELCÁNTO s. n. Stil italienesc de interpretare în muzica vocală, caracterizat prin puritatea liniei melodice. – Din it. bel-canto.

CANTABILITÁTE s. f. Însușire a unei piese muzicale sau a unei teme dintr-o compoziție vocală sau instrumentală de a avea o linie melodică expresivă. ♦ Calitate a versurilor de a fi muzicale; muzicalitate. – Cantabil + suf. -itate. Cf. it. cantabilita.

CÁNTO s. n. Muzică vocală; cânt, cântare. – Din it. canto.

CAVATÍNĂ, cavatine, s. f. Piesă vocală lirică de mici proporții dintr-o operă; arie lirică de mici proporții. – Din it. cavatina.

CÉNTUM adj. (Lingv.; în sintagma) Limbă centum = limbă indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele velare g și k nealterate înaintea vocalelor e și i.Cf. lat. centum „o sută”.

E1 s. m. invar. A șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită (2)).

ELIDÁ, elidez, vb. I. Tranz. A înlătura, în scris sau în vorbire, vocala finală a unui cuvânt înaintea vocalei inițiale a cuvântului următor. – Din fr. élider, lat. elidere.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta. A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-și pierde) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, știre. 4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din sl. glasŭ.

GLÁSNIC, -Ă, glasnici, -ce, adj. (Înv.) Sonor, răsunător. ♦ (Substantivat, f.) vocală. – Din glas + suf. -nic.

GLÁSNICĂ, glasnice, s. f. (Înv.) vocală. – Glas + suf. -nică.

METAGRÁMĂ s. f. 1. schimbare a unei litere într-un cuvânt. 2. problemă enigmistică, în versuri sau în imagini, constând în obținerea unui cuvânt nou prin anagramare și înlocuirea unei vocale cu alta. (fr. métagramme)

GLÓTĂ, glote, s. f. Porțiunea cea mai îngustă a laringelui, cuprinsă între cele două coarde vocale. – Din fr. glotte.

METAFONÍE s. f. modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvânt, sub influența altei vocale dintr-o silabă învecinată. (< fr. métaphonie)

GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecințele neplăcute pe care le poate avea, care poate avea urmări rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se află la registrul cel mai jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocală deschisă. – Din fr. grave, lat. gravis.

MELÍSMĂ s. f. ornament în muzica vocală cuprinzând pe o singură silabă mai multe sunete alăturate unui sunet principal; înfloritură melodică. (< it. melisma, fr. mélisme)

MEDIÁL, -Ă adj. median. ◊ (despre vocale) care se articulează în partea de mijloc a cavității bucale. (< fr. médial, lat. medialis)

HIÁT, hiaturi, s. n. 1. Întâlnire a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, acestea făcând parte fie din același cuvânt, fie din cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. [Pr.: hi-at.Var.: hiátus s. n.] – Din fr., lat. hiatus.

HIPERMÉTRU, hipermetri, s. m. Vers antic cu o silabă suplimentară care, în rostire, se elimină înaintea cuvântului următor, dacă acesta începe cu o vocală. – Din fr. hypermètre.

I1 s. m. invar. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (cea mai închisă (8) vocală, nerotunjită (2), din seria anterioară (3)). ◊ Expr. A (nu) pune punctul pe i = a (nu) reda esențialul într-o discuție, a (nu) sublinia faptele semnificative.

IER, ieruri, s. n. Numele a două litere din alfabetul chirilic; vocală scurtă notată cu aceste litere. – Din sl. jerŭ.

INTERVOCÁLIC, -Ă, intervocalici, -ce, adj. (Despre unul sau mai multe sunete) Care se află între două vocale, dintre două vocale. – Din fr. intervocalique.

IOD2 s. n. (Fon.; rar) Semivocala i, numită și „i consonantic”, notată de obicei în diverse alfabete fonetice cu y, j sau í; iot. – Din fr. yod.

IODIZÁRE, iodizări, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iotacizare, iotacism (2). – V. iodiza.

IOT, ioturi, s. n. Semivocala i, numită și „i consonantic”, notată de obicei în diverse alfabete fonetice cu y, j sau í; iod2. – Din germ. Jot.

IOTACÍSM s. n. (Fon.) 1. Evoluție a unei vocale sau a unui diftong spre i. 2. Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iotacizare. – Din fr. iotacisme.

IOTACIZÁRE, iotacizări, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iodizare, iotacism (2). – V. iotaciza.

ISÓN, (rar) isoane, s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și; íson] – Din ngr. íson.

Î s. m. invar. A douăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă (8), nerotunjită (2), din seria medială).

ÎNCHÍS2, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Care acoperă deschizătura în dreptul căreia este așezat sau fixat (prin balamale). ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau cu capacul fixat sau încuiat. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se spune despre un spectacol la care s-au vândut de mai multă vreme toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Fără capotă pliabilă, cu acoperiș și pereți ficși; (despre mijloace de locomoție) acoperit. ◊ Trăsură închisă = cupeu. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile sau cu părțile componente alăturate. împreunate. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă; superficial; b) foarte ușor, fără dificultăți. 3. (Despre instituții, întreprinderi, localuri) Care și-a întrerupt temporar sau definitiv activitatea. 4. (Despre curți, terenuri) Îngrădit, împrejmuit. ♦ (Despre căi de comunicație) Cu circulația oprită, întreruptă. 5. Fig. (Despre ședințe, adunări) Care se ține într-un cerc restrâns, fără participarea unor persoane străine de organizația, de societatea etc. respective. 6. (Despre oameni) Care este ținut în închisoare; deținut. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat. ♦ (Despre aer) Stătut, viciat. 8. (Despre cer) Înnorat, întunecat; (despre vreme) cu cerul înnorat; urât, ploios. ♦ (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decât de alb. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. ◊ vocală închisă = vocală în timpul articulării căreia canalul fonator este strâmtat, limba fiind mai apropiată de cerul gurii decât în timpul articulării unei vocale deschise. Silabă închisă = silabă terminată în consoană. – V. închide.

MADRIGÁL s. n. 1. poezie lirică scurtă de natură galantă, care face elogiul unei femei. 2. scurtă compoziție muzicală vocală cu caracter idilic și foarte delicat. (< fr. madrigal, it. madrigale)

ÎNTRU prep. (Mai ales urmat de „un”, „o” etc., cu elidarea vocalei finale) În. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată starea sau acțiunea în interiorul unui spațiu) A locui într-un sat. 2. (Arată intrarea sau mișcarea în interiorul unui spațiu) A intra într-o pădure. 3. (Arată direcția sau ținta mișcării) A se da într-o parte. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Într-un timp scurt.Loc. adv. (Înv.) Întru-ntâi = la început. (Înv.) Într-acea = în acel timp. 2. (Arată timpul cât durează o acțiune) Va plăti datoria într-un an.Expr. Întru mulți ani! = la mulți ani! III. (Înv.; introduce un complement circumstanțial de scop) Iese întru întâmpinarea musafirului. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A alerga într-un suflet.Loc. adv. Într-adins = intenționat, în mod voit. Întru câtva = în oarecare măsură. V. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Este îmbrăcat într-o scurtă de piele. VI. (Introduce un complement circumstanțial de relație) A fi de acord întru totul cu cineva. VII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Râul s-a prefăcut într-un pod de gheață.Lat. intro.

LAMÉNTO, lamentouri, s. n. Piesă muzicală populară sau cultă, preponderent vocală, cu caracter de tânguire. – Din it. lamento.

MADRIGÁL, madrigale, s. n. 1. Poezie lirică scurtă care exprimă sentimente delicate sau complimente (la adresa unei femei). 2. Scurtă compoziție muzicală vocală cu caracter liric, caracteristică pentru sec. XVI. [Pl. și: madrigaluri] – Din fr. madrigal.

MEDIÁL, -Ă, mediali, -e, adj. Median. ♦ Spec. (Despre sunete, rar despre litere) Care se află în interiorul cuvântului. ♦ (Despre vocale) Care se articulează în partea de mijloc a cavității bucale; central. [Pr.: -di-al] – Din fr. médial, lat. medialis.

NEROTUNJÍT, -Ă, nerotunjiți, -te, adj. 1. Care nu este rotunjit. 2. (Despre vocale) Care se pronunță fără participarea buzelor. – Ne- + rotunjit.

O1 s. m. invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală cu deschidere (4) mijlocie, rotunjită (2), din seria posterioară).

SEMICONSOÁNĂ, semiconsoane, s. f. Sunet intermediar între vocală și consoană, cu însușiri comune amândurora; semiconsonantă; semivocală. – Din fr. semi-consonne.

SEMIVOCÁLĂ, semivocale, s. f. Sunet intermediar între vocală și consoană, cu însușiri comune amândurora; semiconsoană. – Semi- + vocală (după fr. semi-voyelle).

SONÁNTĂ, sonante, s. f. Consoană a cărei emisiune nu comportă nici un zgomot și care are unele caracteristici articulatorii și funcționale apropiate de vocale. ◊ (Adjectival) Consoană sonantă. – Din fr. sonnante.

U1 s. m. invar. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă2 (8), rotunjită (2), din seria posterioară).

ÚMLAUT s. n. 1. Fenomen fonetic constând în modificarea timbrului unei vocale accentuate sub influența vocalei următoare. 2. Tremă care se pune deasupra vocalelor care au suferit un umlaut (1). – Din germ. Umlaut.

VOCÁLĂ, vocale, s. f. (Fon.) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. ◊ vocală neutră = structură vocalică ce se caracterizează prin formanți situați la 500 Hz, 1500 Hz, 2500 Hz. – Din lat. vocalis, germ. Vokal.

VOCÁLIC, -Ă, vocalici, -ce, adj. Care aparține vocalelor, privitor la vocale. – Din fr. vocalique.

VOCALÍSM s. n. 1. Sistem al vocalelor unei limbi, din punct de vedere fonetic și fonologic, într-un anumit moment al evoluției sale. 2. Parte, capitol al foneticii istorice a unei limbi, care se ocupă cu studiul vocalelor. – Din fr. vocalisme.

VOCALIZÁ, vocalizez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. (Muz.) A executa vocalize. 2. Refl. (Fon.; despre consoane) A trece de la valoarea de consoană la cea de vocală, a căpăta valoare de vocală. – Din fr. vocaliser.

VOCALÍZĂ, vocalize, s. f. 1. Executare a unui text muzical vocal (cu caracter de exercițiu) prin înlocuirea denumirii notelor cu vocale, de preferință a sau o. 2. Piesă muzicală fără cuvinte, uneori cu caracter de virtuozitate. – Din fr. vocalise.

VÓCE, voci, s. f. 1. Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi răstit. 2. Însușire, aptitudine pe care o au unele persoane de a cânta frumos din gură. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ◊ Voce caldă = voce în care predomină componentele de frecvență joasă, accentuate natural sau artificial. Voce metalică = voce dură, aspră, în care predomină componentele de frecvență înaltă. Voce profesională = voce care corespunde unor exigențe înalte, specifică cântăreților, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire dată vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetică = voce produsă prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodică încredințată fiecărui instrument dintr-o compoziție. – Din lat. vox, vocis.

LIGATÚRĂ s. f. 1. legare cu un fir de ață ori de catgut a unui vas sangvin sau organ tubular; firul însuși. 2. (poligr.) semn grafic care conține mai multe litere; logotip. 3. (în notația muzicală vocală) grup de note legate printr-o linie care se referă la o singură silabă. (< fr. ligature, lat. ligatura)

LIED LID/ s. n. compoziție vocală cu acompaniament instrumental, scrisă pe un text liric. (< germ. Lied)

VÍRGULĂ, virgule, s. f. 1. Semn de punctuație care delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției. 2. Semn întrebuințat pentru a arăta când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 3. Semn întrebuințat pentru a separa, într-un număr zecimal, partea întreagă de partea fracționară. – Din fr. virgule.

COLORATÚRĂ, coloraturi, s. f. 1. Manieră de interpretare vocală care dă posibilitatea interpretului să-și afirme virtuozitatea tehnică, executând cadențe, triluri etc. ◊ Soprană de coloratură = soprană cu extensiune în registrul acut care cântă în această manieră. 2. (Rar) Bogăție de culori; colorit. – Din fr. coloratura.

NEACCENTUÁT, -Ă, neaccentuați, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care nu poartă accent, care nu este scos în relief. 2. Fig. Lipsit de culoare, de strălucire; șters. [Pr.: ne-ac-cen-tu-at] – Ne- + accentuat.

RĂGUȘÍ, răgușesc, vb. IV. Intranz. A i se îngroșa și a-i slăbi cuiva vocea din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale. – Et. nec. Cf. gușă.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊ Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător. 2. (Fon.; despre consoane; și substantivat, f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma) Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦ Fig. (Despre senzații, dureri etc.) Înăbușit; nedefinit, vag. – Din lat. surdus.

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.

TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval dintre două sunete (muzicale) situate la o distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.

FÓNIC, -Ă, fonici, -e, adj. 1. Construit din sunete; privitor la sunete. 2. (Despre consoane) Care se pronunță cu vibrarea coardelor vocale; sonor. – Din fr. phonique.

FONÍE s. f. (Rar) Calitate a sunetelor limbii rezultată din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). – Din fr. phonie.

LAMÉNTO s. n. 1. (muz.) piesă vocală în vechea operă italiană, cu caracter trist, tânguitor. 2. (pl.) lamentație; plânsete. (< it. lamento)

ATÓN, -Ă, atoni, -e, adj. 1. (Despre țesuturi) Care suferă de atonie; atonic. 2. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care nu este accentuat. – Din fr. atone.

AMPRÉNTĂ, amprente, s. f. Imagine a unui obiect întipărită prin presare pe o suprafață (plastică). ◊ Amprente digitale = urme lăsate de degete pe o suprafață și care servesc la identificarea autorului unei infracțiuni. Amprentă vocală = ansamblu al particularităților vocale specifice unui individ. ♦ Fig. Urmă lasată de o idee, de o stare psihică etc. – Din fr. empreinte.

AMUZÍE s. f. Pierdere sau tulburare a funcțiilor de înțelegere, elaborare și exprimare muzicală (vocală sau instrumentală). ♦ (Rar) Ignoranță în ceea ce privește muzica. – Din lat. amusia.

ATÁC, atacuri, s. n. 1. Ofensivă a unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea inamicului și distrugerea unor obiective ale acestuia; (în special) moment culminant al acestei ofensive. ♦ (La sg. art.) Semnal de trompetă care anunță începerea atacului (1). 2. Agresiune împotriva unei persoane, unui stat etc. 3. Inițiativă într-un joc sportiv. ♦ Linia de înaintași a unei echipe de fotbal, handbal etc. 4. Acțiune violentă și susținută (prin manifestații, prin scris etc.) împotriva unei situații, unei teorii etc. sau împotriva celor care le susțin. ♦ Mijloc prin care se cere reexaminarea unei hotărâri judecătorești care nu satisface una dintre părți. 5. Apariție bruscă și puternică a unei boli. ♦ (Pop.) Apoplexie. ♦ (Pop.) Tuberculoză pulmonară. 6. (Fon.) Mișcare articulatorie a coardelor vocale, care marchează începutul pronunțării unei vocale. – Din fr. attaque.

LABIALIZÁ vb. tr. a da unui sunet valoarea labială (pronunțându-l prin rotunjirea buzelor, ca în cazul vocalelor u sau o). (< fr. labialiser)

KAZOO CAZÚ/ s. n. instrument muzical rudimentar, la negrii din America de Nord, dintr-un tub închis la capăt de o membrană care vibrează o dată cu emisia vocală. (< amer. kazoo)

ANAPTÍXĂ s. f. Apariție accidentală a unei vocale între două consoane. – Din fr. anaptyxe.

APOFONÍE, apofonii, s. f. (Lingv.) Alternanță care există între vocalele din tema unui cuvânt. – Din fr. apophonie.

ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

POÉM, poeme, s. n. (Adesea fig.) Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc. ◊ Poem în proză = specie a prozei literare aparținând genului liric, cultivată din a două jumătate a sec. XIX. Poem dramatic = scriere dramatică în versuri sau cu caracter poetic. ♦ Mică piesă muzicală instrumentală, vocală sau vocal-simfonică de construcție liberă, cu caracter liric sau liric-narativ. ◊ Poem simfonic = lucrare amplă pentru orchestră, având de obicei un conținut programatic. [Var.: poémă s. f.] – Din ngr. póiima, fr. poème, lat. poema.

PLENISÓN, -Ă, plenisoni, -e, adj. (Despre vocale) Care are caracter silabic. – Din lat. plenus + sonus.

PLENITÚDINE s. f. Dezvoltare completă, integrală; deplinătate, totalitate; p. ext. desăvârșire. ◊ Plenitudine vocalică = perceptibilitate sau audibilitate a unei vocale, putere sonoră a unei vocale. – Din fr. plénitude, lat. plenitudo, -inis.

ARITENOÍD s. n. (Anat.) Cartilaj mobil al laringelui care întinde coardele vocale. [Pr.: -no-id] – Din fr. aryténoïde.

ÁRIE3, arii, s. f. Compoziție muzicală vocală (cu acompaniament de orchestră, de pian etc.) care face parte dintr-o operă, operetă etc. ♦ Compoziție muzicală instrumentală asemănătoare cu aceea definită mai sus. – Din it. aria.

POSTERIÓR, -OÁRĂ, posteriori, -oare, adj. 1. Care vine, urmează sau se petrece după cineva sau ceva; ulterior. ♦ (Adverbial) Mai târziu. 2. Care se află sau este așezat în partea dindărăt, de dinapoi. ♦ (Despre sunete, în special despre vocale) Al cărui punct de articulație este situat în partea de dinapoi a cavității bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. postérieur, lat. posterior.

POSTTÓNIC, -Ă, posttonice, adj. (Lingv.: despre silabe sau sunete) Care urmează după o silabă sau după o vocală accentuată. – Din fr. posttonique.

PROTÉZĂ, proteze, s. f. 1. Aparat sau piesă medicală care înlocuiește un organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului omenesc ori pe care se fixează o dantură falsă. ♦ Operație chirurgicală prin care se înlocuiește un organ, un membru al corpului etc. printr-o proteză (1). 2. (Fon.) Apariție accidentală a unei vocale la începutul unui cuvânt care începe cu o consoană, fără a se schimba înțelesul cuvântului. – Din fr. prothèse.

PSALTICHÍE s. f. Muzică vocală bisericească specifică ritului ortodox. – Din ngr. psaltikí.

EUFONÍE, eufonii, s. f. Succesiune armonioasă de vocale și de consoane, care are drept efect o impresie acustică plăcută. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphonie, lat. euphonia.

DES1- (Înaintea vocalelor și consoanelor sonore, în forma dez-) Element de compunere cu sens privativ, care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. [Var.: dez-, dis-] – Lat. dis-, fr. des-.

IOTACÍSM s. n. 1. folosire frecventă a sunetului i într-o limbă; iotacizare. ◊ aliterație constând în repetarea lui i consonantic. 2. evoluție a unei vocale sau a unui diftong spre i. (< fr. iotacisme)

IOD2 s. n. numele semivocalei i; iot. (< fr. yod)

FALSÉT, falsete, s. n. Sunet (sau șir de sunete) din registrul acut al vocii unui cântăreț, produs prin vibrarea părții superioare a coardelor vocale. ♦ Execuție falsă a unei compoziții muzicale (sau a unui fragment al ei). – Din it. falsetto.

SILÁBĂ, silabe, s. f. Segment fonetic alcătuit dintr-unul sau din mai multe foneme pronunțate printr-un singur efort respirator. ◊ Silabă închisă = silabă care se termină în consoană. ◊ Silabă deschisă = silabă care se termină într-o vocală. – Din fr. syllabe, lat. syllaba.

LABIÁL, -Ă, labiali, -e, adj. Care aparține buzelor, privitor la buze. Mușchi labial. ♦ (Despre sunete) Care se articulează cu participarea buzelor. O și u sunt vocale labiale, iar b, f, m, p și v, consoane labiale. ◊ (Substantivat, f.) O este o labială. ◊ (Adverbial) B se articulează labial. [Pr.: -bi-al] – Din fr. labial.

LARÍNGE, laringe, s. n. (Anat.) Partea superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele vocale; beregată. – Din it. laringe. Cf. fr. larynx.

LARINGOSTROBOSCÓP, laringostroboscoape, s. n. (Fon.) Stroboscop specializat pentru studiul coardelor vocale în timpul fonației. – Din fr. laryngostroboscope.

LARINGOSTROBOSCOPÍE, laringostroboscopii, s. f. (Fon.) Observare a coardelor vocale cu laringostroboscopul. – Din fr. laryngostroboscopie.

CIRCUMFLÉX, circumflexe, adj. 1. (În sintagma) Accent circumflex = semn ortografic în formă de unghi cu vârful în sus sau de tildă, care se pune deasupra unei vocale spre a arăta că aceasta trebuie rostită lung sau, în ortografia română, spre a nota sunetul î(â). 2. (Anat.; despre artere, vene, nervi) Care are un traiect răsucit. 3. (Bot.; despre plante) Cu ramurile curbate în jos. [Var.: circonfléx adj.] – Din lat. circumflexus, fr. circonflexe.

LUNG, -Ă, lungi, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care are o lungime mare, ale cărui capete sunt depărtate unul de altul. ◊ Expr. A avea mâna lungă (sau degete lungi) sau a fi lung de mână (sau de, în degete) = a avea obiceiul să fure, a fi hoț. A fi lung în (sau de) limbă sau a avea limbă lungă = a vorbi prea mult și, mai ales, a spune ce nu trebuie; a fi limbut. ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde lungi. 2. De statură mare; înalt. ◊ Expr. A cădea cât este de lung = a cădea lungindu-se pe jos. 3. (Despre suprafețe) Care se întinde pe o distanță mare; p. ext. vast. 4. (Despre mâncăruri) Apos, diluat. ◊ Expr. Zeamă (sau ciorbă) lungă = a) mâncare slabă, fără gust, proastă; b) vorbire anostă, fără conținut. 5. Care durează mult timp; îndelungat. ◊ Silabă (sau vocală) lungă = silabă (sau vocală) care are o durată de pronunțare mai mare decât durata medie. ◊ Expr. Zile (sau ani) lungi = timp îndelungat (care s-a scurs greu). Vorbă lungă = vorbărie inutilă. II. Adv. Mult, îndelung; adânc. ◊ Expr. A se uita (sau a privi) lung (la cineva sau la ceva) = a privi mirat, nedumerit sau mult și atent, insistent, cu reproș (la cineva sau la ceva). III. S. n. (De obicei articulat) Lungime; întindere. ◊ Loc. adv. și prep. De-a (sau în) lungul = în direcția lungimii; pe lângă, pe marginea...; de la un capăt la altul. ◊ Expr. În lung și în lat (sau larg) = în toate direcțiile, peste tot, pretutindeni. A nu-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = a fi obraznic. – Lat. longus.

INTERVOCÁLIC, -Ă adj. între, dintre două vocale. (< fr. intervocalique)

LIED, lieduri, s. n. Compoziție muzicală (vocală) cu caracter liric, făcută pe textul unei poezii scurte. [Pr.: lid] – Din germ. Lied.

INTERLÚDIU s. n. 1. episod sau mică piesă muzicală între două secțiuni ale unei lucrări vocale mai ample. ◊ parte a fugii între două expoziții succesive ale subiectului. 2. divertisment dramatic, muzical sau filmat între două părți ale unui spectacol, între două emisiuni televizate; intermediu (2). 3. (fig.) timp intermediar, pauză. (< it. interludio, fr. interlude)

DESCHÍDE, deschíd, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A-și deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică), a face începutul; a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis.Var.: (pop.) deșchíde vb. III] – Lat. discludere.

LOGOPEDÍE s. f. Ramură a medicinii și a pedagogiei care studiază, tratează și corectează defectele de pronunțare și de emisiune vocală (mai ales la copii). – Din fr. logopédie.

LOGATÓM, logatomi, s. m. Cuvânt artificial monosilabic, fără semnificație, format din trei sunete (consoană-vocală-consoană), folosit pentru aprecierea unei transmisiuni telefonice sau a audiției într-o sală. – Din fr. logatome.

METAFONÍE, metafonii, s. f. Modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvânt sub influența unui sunet dintr-o silabă învecinată. – Din fr. métaphonie.

MOÁLE, moi, adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare, modificându-și forma; p. ext. afânat, pufos. ◊ Carne moale = carne fără oase. Ou moale = ou fiert sau copt astfel încât să nu fie complet coagulat. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) moale sau a trăi (ori a se așeza) pe moale = a duce o viață liniștită, fără griji; a o duce bine; a-i fi bine. ♦ (Substantivat, n. sg. art.) Parte moale (I 1) a unui lucru. ◊ (Pop.) Moalele capului = fontanelă; p. ext. creștetul capului. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos, fraged. ♦ Moleșit, flasc; puhav. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. ♦ (Despre pâine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț. ♦ Flexibil, elastic. 2. (Despre terenuri) Umed, reavăn, jilav. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgâriat etc. 4. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpând; gingaș, delicat. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nehotărâtă, influențabilă. ◊ Expr. A o lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. II. 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. ext. armonios, delicat. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută; domol, potolit; blând. 4. (Fon.; în opoziție cu dur; în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată. Poziție moale = poziția unui sunet urmat de o silabă care conține o vocală palatală. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. ext. plăcut, blând. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blând, blajin. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. – Lat. mollis, -e.

COÁRDĂ1, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței de vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

MONOFTÓNG, monoftongi, s. m. vocală provenită din reducerea unui diftong. – Din fr. monophtongue.

MONOFTONGÁ, pers. 3 monoftonghează, vb. I. Refl. (Despre diftongi) A se reduce la o singură vocală. – Din fr. monophtonguer.

MONOFTONGÁT, -Ă, monoftongați, -te, adj. (Despre diftongi) Care este redus la o singură vocală. – V. monoftonga.

NOCTÚRN, -Ă, nocturni, -e, adj., s. f. 1. Adj. Care se face sau se întâmplă noaptea; de noapte, din timpul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În nocturnă = (despre competiții sportive) (care se desfășoară) în timpul serii. ♦ (Despre păsări răpitoare, animale, insecte) Care își desfășoară activitatea în cursul nopții și doarme ziua. 2. S. f. Competiție sportivă care are loc în timpul serii. 3. S. f. Piesă muzicală, vocală sau instrumentală cu caracter liric, visător și melancolic. – Din fr. nocturne, lat. nocturnus.

INFLEXIÚNE s. f. 1. modificare a înălțimii unui sunet, a timbrului unei vocale; schimbare bruscă a vocii, a accentului; modulație (2). 2. îndoire, curbare. ♦ ~ osoasă = incurbare osoasă. 3. (mat.) schimbare de sens a concavității unei curbe plane. (< fr. inflexion, lat. inflexio)

CORDÍTĂ2, cordite, s. f. (Med.; în sintagma) Cordită trofică = afecțiune a coardelor vocale care determină o disfonie manifestată prin scăderea potențialului de efort vocal. – Din fr. chordite.

CONTRÁS, -Ă, contrași, -se, adj. (Lingv.; despre două vocale alăturate) Redus la o singură emisiune vocalică (vocală sau diftong). – V. contrage.

CONTRÁGE, contrág, vb. III. Refl. (Despre două silabe învecinate) A se reduce la o singură emisiune vocalică (vocală sau diftong). – Din lat. contrahere (dupa trage).

ELIDÁTĂ, elidate, adj. (Lingv.; despre vocala finală a unui cuvânt) Care a dispărut înaintea vocalei inițiale a cuvântului următor. – V. elida.

ELIZIÚNE, eliziuni, s. f. Suprimare a vocalei finale a unui cuvânt când cuvântul următor începe tot cu o vocală. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. élision, lat. elisio, -onis.

ESTRÁDĂ, estrade, s. f. 1. Platformă (demontabilă) de dimensiuni mici, adesea improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfășoară reprezentații artistice. ◊ Loc. adj. De estradă = (despre muzică, concerte, spectacole) distractiv, ușor și variat; (despre teatre) care dă spectacole cu program distractiv, ușor și variat. ♦ Platformă ridicată față de nivelul unei săli, pe care este așezată masa prezidiului, catedra etc. 2. Gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând mici piese vocale și instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.

NEÚTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte din beligeranți sau dintre părțile adverse; neutral (1). ◊ Zonă neutră sau teritoriu neutru = teritoriu situat între granițele a două țări pe care nu staționează forțe armate. ♦ P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care nu se încadrează în nici un partid, în nici un curent etc.; care se abține de la a se pronunța pro sau contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ, care nu trezește nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifestă indiferență, lipsă de participare: spec. lipsit de valoare afectivă sau stilistică. ♦ (Fon.) Care nu participă la o anumită opoziție fonologică. 3. (Gram.; în sintagmele) Gen neutru (și substantivat, n.) = formă a unor părți de vorbire (substantivul, adjectivul etc.) atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru (și substantivat, n.) = substantiv de genul neutru. vocală neutră = vocală medială. ♦ (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutral (2). 4. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; neutral (3). ♦ La care ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiți cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcină electrică; care posedă în cantități egale sarcină electrică pozitivă și negativă. – Din fr. neutre, lat. neuter, -tra, it. neutro.

DISFONÍE, disfonii, s. f. (Med.) Alterare a vocii datorită unor leziuni ale coardelor vocale, ale nervilor laringieni sau ale unor centri nervoși superiori. – Din fr. dysphonie.

DIVERTISMÉNT, divertismente, s. n. 1. Petrecere ușoară, agreabilă și de scurtă durată; distracție, amuzament. 2. Compoziție muzicală instrumentală cu caracter distractiv. ♦ Suită pentru un instrument sau pentru orchestră, alcătuită dintr-o serie de piese cu caracter diferit. ♦ Interludiu de dans, de muzică, de cântece vocale. – Din fr. divertissement.

SONÓR, -Ă, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (puternice); care răsună sau face să răsune. 2. (Adesea adverbial) Care are un sunet plăcut, armonios (și pătrunzător). 3. Care amplifică sunetele, care are rezonanță. 4. (Despre consoane) Care este rostit prin vibrarea coardelor vocale, glota fiind închisă; fonic. 5. (Despre filme cinematografice) Însoțit de vorbire și de muzică. ♦ (Substantivat, n.) Partea sonoră (5) a unui film cinematografic sau de televiziune. 6. Fig. Important, cu răsunet, renumit; p. ext. pretențios, emfatic. – Din fr. sonore, lat. sonorus.

TEMÁTIC, -Ă, tematici, -e, adj. 1. Privitor la teme, făcut pe teme. 2. (În expr.) vocală tematică = vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinență, și care, adăugată la rădăcină, formează împreună cu aceasta o temă. – Fr. thématique (<gr.).

TEMÁTIC, -Ă, tematici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de o temă, privitor la o temă, făcut pe anumite teme. 2. Adj. (În sintagma) vocală tematică = vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinență, și care, adăugată la rădăcina unui cuvânt, formează împreună cu aceasta o temă. 3. S. f. Totalitatea temelor sau tema esențială a unei lucrări literare, artistice, științifice, a unui curent literar, a unei epoci etc. – Din (1, 2) fr. thématique, (3) germ. Thematik.

TERMINÁ, términ, vb. I. 1. Tranz. A duce o acțiune până la capăt; a isprăvi, a sfârși. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfârșite. 2. Refl. A lua sfârșit, a se încheia. ♦ A avea o terminație, a se sfârși în... Cuvântul „masă” se termină cu o vocală.Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune când cineva nu mai are nici o șansă de scăpare. [Prez. ind. acc. și: termín] – Din fr. terminer, lat. terminare.

TONALITÁTE, tonalități, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scări muzicale față de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Înălțime caracteristică a unei vocale în scara normală a tonurilor. ♦ Intonație deosebită în unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton2 (II 1). 2. Ton2 (II 2). ♦ Ambianță cromatică specifică unui tablou. – Din fr. tonalité.

TÓNIC, -Ă, tonici, -ce, adj., subst. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanță, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.

TRALALÁ interj. Cuvânt care imită o melodie vocală sau înlocuiește cuvintele necunoscute ale unei melodii. ◊ Expr. (Adjectival) A fi cam tralala = a fi (cam) zăpăcit, (cam) nebun. – Onomatopee.

TRÉMĂ, treme, s. f. Semn diacritic format din două puncte care se așază orizontal deasupra unei vocale, în unele limbi, pentru a indica o anumită pronunțare a sunetului respectiv. – Din fr. tréma.

RECITATÍV, recitative, s. n. Gen de muzică vocală (executată de solist), cu sau fără acompaniament instrumental, care, prin intonații și prin ritmică asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, comentează acțiunea și face legătura între arii. – Din fr. récitatif.

RĂGUȘEÁLĂ, răgușeli, s. f. Îngroșare și slăbire a vocii provocată de inflamarea laringelui, a coardelor vocale. – Răguși + suf. -eală.

RĂGUȘÍT, -Ă, răgușiți, -te, adj. Care vorbește sau strigă gros, dogit din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale; hodorogit; (despre vocea oamenilor sau strigătul animalelor; adesea adverbial) îngroșat și slăbit. – V. răguși.

RĂS- (Înaintea vocalelor și a consoanelor sonore, în forma răz-) Element de compunere care: 1. a) formează, de la verbe, derivate care exprimă o împrăștiere, o repetare sau o intensificare a acțiunii exprimate de verbul simplu; b) formează, de la adjective, derivate care exprimă intensificarea însușirii exprimate de adjectivul simplu; c) (rar) formează, de la substantive, derivate care exprimă ideea de intensitate în raport cu substantivul simplu; d) formează, de la substantive denumind grade de rudenie, derivate care indică generații depărtate; e) formează, de la adverbe de timp, derivate indicând un timp mai îndelungat decât cel exprimat de adverbul simplu; 2. a) formează, de la verbe, derivate care exprimă ideea revenirii la o stare mai veche; b) formează, de la verbe, derivate care exprimă ideea modificării (în sens negativ) a situației dinainte; 3. formează, de la verbe, substantive și adjective, derivate cu sensul mai depărtat de cel al cuvântului simplu. [Var.: răz-] – Din sl. ras-, raz-.

CÓMĂ2, come, s. f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica în muzica instrumentală frazarea, iar în muzica vocală locurile unde se respiră. 2. (Germanism, reg.) Virgulă. – Din germ. Komma, fr. comma.

REVERÍE, reverii, s. f. Visare. ♦ Piesă vocală sau instrumentală de mici proporții, cu caracter visător. – Din fr. réverie.

DESCHÍS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte spre a lăsa descoperită o deschizătură. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate. ◊ Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării unui spectacol. A avea (sau a ține) casă deschisă = a avea mereu musafiri; a fi primitor. ♦ (Despre vehicule) Neacoperit. Camion deschis. ♦ (În sintagmele) Scrisoare deschisă = specie de scrisoare cu conținut polemic, destinată publicității. Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mâini. Sedință(sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care sunt invitate și persoane din afara organizației respective. 3. Fig. (Adesea adverbial) Lipsit de ascunzișuri, de fățărnicie; franc, sincer. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis, cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Deschis la minte (sau la cap) = deștept, receptiv. Cu pieptul deschis = fără teamă, plin de curaj. ♦ (Despre războaie, certuri etc.) Declarat, manifest. 4. (Despre obiecte care se pot închide) Cu marginile (sau cu părțile componente) desfăcute, îndepărtate; care nu mai e împreunat sau strâns. A lăsa foarfecele deschis. ♦ (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care e treaz, vigilent. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. ♦ (Despre mână) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. ♦ (Despre brațe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrățișa pe cineva. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. ♦ (Despre răni) Care sângerează sau supurează, care nu este vindecat. 5. (Despre terenuri) Neîngrădit, neîmprejmuit; p. ext. care se întinde pe o mare distanță; (despre drumuri) pe care se poate circula nestingherit, fără obstacole. ◊ Oraș deschis = oraș nefortificat sau neapărat, care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat sau atacat în timp de război. Port deschis = port în care au acces navele de orice naționalitate. 6. (În sintagmele) vocală deschisă = vocală pronunțată cu gura mai deschisă decât în cazul vocalelor închise. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. 7. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 8. (Despre culori) Cu nuanță mai apropiată de alb decât de negru; pal, luminos, clar. [Var.: (pop.) deșchís, -ă adj.] – V. deschide.

ROMÁNȚĂ, romanțe, s. f. 1. Compoziție muzicală vocală cu acompaniament instrumental, având un conținut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu caracter asemănător. 2. Specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de inspirație erotică. – Din fr. romance, it. romanza, germ. Romanze.

DÍNTRU prep. (Mai ales înaintea lui „un”, „al”, „însul”, „acest”, „o dată”, cu elidarea vocalei finale proprii). 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Privește dintr-un colț al sălii.Dintr-acolo = din partea aceea. 2. (Partitiv) Din. Vorbește cu unii dintre noi. ♦ (Indicând apartenența) Facem parte dintr-o lume nouă. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică momentul plecării) De la. Pleacă dintr-o clipă într-alta. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în... Mi-a povestit o întâmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care indică originea, proveniența) Din. Planta se dezvoltă dintr-o sămânță. 5. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Din. Și-a făcut o scurtă dintr-un palton. ♦ (Introduce un complement indirect care arată starea de la care se trece) Se trezește dintr-un somn greu. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. A nimerit dintr-un foc (de pușcă).Loc. adv. Dintr-o dată = cu o singură mișcare; pe neașteptate; brusc, deodată. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Are pensie și trăiește dintr-însa. 8. (Introduce un atribut care indică materia) Din. Mănăstirea dintr-un Lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. S-a supărat dintr-o nimica toată.De4 + întru.

KAZÓO s.n. Instrument muzical rudimentar, la negrii din America de Nord, format dintr-un tub închis la capăt de o membrană care vibrează o dată cu emisia vocală. [Pr.: că-zú] (din amer. kazoo < onomat.)

HIÁT s. n. 1. întâlnire a două vocale din același cuvânt sau din cuvinte alăturate care nu formează un diftong. 2. (anat.) spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. 3. lacună într-o lucrare; întrerupere. ◊ moment într-o piesă de teatru în care rămâne scena goală; (fig.) pauză, gol. (< fr., lat. hiatus)

ROTUNJÍT, -Ă, rotunjiți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Cu o formă rotundă, cu un contur curb. ◊ Consoană rotunjită = consoană la rostirea căreia se adaugă o articulație suplimentară de rotunjire a buzelor. vocală rotunjită = vocală pronunțată cu participarea activă a buzelor, care se apropie formând o deschizătură circulară. 2. Mărit, sporit, întregit. [Var.: (reg.) rătunzít, -ă, rotunzít, -ă adj.] – V. rotunji.

DIFTÓNG, diftongi, s. m. Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă. – Din fr. diphtongue, lat. diphtongus.

DIFTONGÁ, diftonghez, vb. I. Refl. (Despre vocale) A se transforma în diftong. ♦ Tranz. A articula o vocală transformând-o în diftong. – Din fr. diphtonguer.

DIFTONGÁT, -Ă, diftongați, -te, adj. (Despre vocale) Care a devenit diftong, rostit ca diftong. – V. diftonga.

DIGÁMMA s. f. invar. Semivocală cu valoare de u consonantic, componentă a unor diftongi, triftongi etc. [Acc. și: dígama] – Din fr. digamma.

SCURT, -Ă, scurți, -te, adj. adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte. ♦ Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).

SERENÁDĂ, serenade, s. f. Compoziție muzicală, vocală sau instrumentală, alcătuită din mai multe părți, apropiată ca factură de divertisment, nocturnă etc., cu caracter liric, executată seara sau noaptea sub ferestrele cuiva, în semn de omagiu sau de dragoste. [Var.: serenátă s. f.] – Din fr. sérénade, it., sp. serenata, germ. Serenade.

SEMISÓN, -Ă, semisoni, -e, adj. (Despre vocale) Care nu are valoare silabică. – Semi- + son.

SEMIVOCÁLIC, -Ă, semivocalici, -ce, adj. Referitor la semivocală, de semivocală. – Semi- + vocalic.

SINARMONÍSM s. n. (Fon.) Asimilare progresivă a vocalelor dintr-un cuvânt, întâlnită în limbile turco-tătare; armonie vocalică. – Din fr. synharmonisme.

SINCOPÁT, -Ă, sincopați, -te, adj. 1. (Despre muzică, în special despre muzica de jaz) Caracterizat prin folosirea sincopei (2). 2. (Fon.; despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Dispărut în interiorul unui cuvânt prin sincopă (3). – V. sincopa. Cf. syncopé.

SINCÓPĂ, sincope, s. f. 1. Încetare subită (momentană sau definitivă) a funcției inimii, cu întreruperea respirației și pierderea sensibilității și a mișcărilor voluntare. 2. (Muz.) Efect ritmic, cu caracter dinamic, obținut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior. 3. Fenomen fonetic care constă în dispariția unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate între două consoane ale unui cuvânt. 4. (Rar) Întrerupere, pauză. – Din fr. syncope.

SINERÉZĂ, sinereze, s. f. Fenomen fonetic constând în fuziunea, într-un diftong ascendent, a două vocale învecinate prin transformarea primei vocale într-o semivocală. – Din fr. synérèse, lat. synaeresis.

GRAV, -Ă adj. 1. care necesită o atenție deosebită, care poate avea urmări neplăcute; (p. ext.) important. ◊ (despre boli, răni) periculos. 2. (despre oameni) serios, demn, sever; solemn, rigid. 3. (despre voce, sunete, timbru) care aparține registrului de jos al scării muzicale; profund, de bas. 4. accent ~ = accent (,) care notează în unele limbi o vocală deschisă. (< fr. grave, lat. gravis)

GLOTÍTĂ s. f. inflamație a coardelor vocale inferioare. (< fr. glottite)

GLÓTĂ s. f. deschizătură a laringelui care lasă să iasă aerul din plămâni și servește la emisiunea sunetelor vocale. (< fr. glotte, gr. glotta)

SURDITÁTE, surdități, s. f. 1. Infirmitate congenitală sau dobândită, care constă în imposibilitatea (totală sau parțială) de a percepe sunetele; surzenie. ◊ Surditate psihică = imposibilitate de a recunoaște și a distinge cu simțul auzului sursa sonoră. Surditate verbală = boală caracterizată prin neînțelegerea sensurilor cuvintelor pe care le aude cineva. 2. Calitate a unei consoane de a fi rostită fără participarea coardelor vocale. – Din fr. surdité.

CRÁZĂ, craze, s. f. Fuziune a vocalei (sau silabei) inițiale a unui cuvânt cu vocala (sau silaba) finală a cuvântului precedent. – Din fr. crase.

CUPLÉT, cuplete, s. n. 1. Scurtă piesă muzicală vocală, cu conținut vesel sau satiric inspirat din actualitățile zilei, în care toate strofele textului se cântă cu același refren. ♦ Cântec intercalat între scenele unui vodevil. ♦ Secțiune intercalată între refrenele unui rondo. 2. Poezie satirică alcătuită din mai multe strofe și un refren. 3. Strofă a unui cântec sau a unei poezii terminată printr-un refren. – Din fr. couplet.

-FTÓNG elem. „sunet, vocală”. (< fr. -phtongue, cf. gr. phtongos)

FORMÁNT s. m. 1. element constitutiv esențial al unui sunet, cuvânt, al unei sintagme, propoziții etc.; formativ. 2. (fon.) frecvență a unor rezonanțe specifice care definesc o vocală pe plan acustic. (< fr. formant)

FÓNIC, -Ă adj. 1. format din sunete, referitor la sunete. 2. (despre consoane) care se pronunță cu vibrarea coardelor vocale; sonor. (< fr. phonique)

FONÍE1 s. f. calitate a sunetelor limbii rezultate din vibrarea coardelor vocale în timpul pronunțării lor; sonoritate (a sunetelor limbii). (< fr. phonie)

FONASTENÍE s. f. oboseală a organelor vocale. (< fr. phonasthénie)

FOLÍA s. f. 1. vechi dans portughez de carnaval, cu mișcare rapidă, cu acompaniament de castaniete; melodia corespunzătoare. 2. piesă muzicală pentru variații instrumentale sau vocale. (< port., sp. folia)

FLAMÉNCO s. n. gen al muzicii populare spaniole, la țiganii din Andaluzia, care combină cântecul și dansul pe un acompaniament de chitară și castaniete. ◊ (adj.) stil ~ = stil melodic de interpretare vocală cu efect de falset. (< sp. flamenco)

EXERCÍȚIU s. n. 1. activitate fizică sau intelectuală, repetată sistematic, spre a dobândi sau a forma anumite deprinderi, abilități etc. ◊ mică piesă vocală sau instrumentală în scopul dezvoltării deprinderilor tehnice. ◊ metodă de instruire a militarilor pentru formarea unor deprinderi sau însușirea modului de a lupta. ◊ temă dată elevilor spre a-i familiariza cu unele cunoștințe predate. 2. exercitare, îndeplinire. ♦ ~ bugetar = perioadă de un an pentru care se efectuează toate operațiile relative la bugetul unui stat; an bugetar. ♦ în ~l funcțiunii = în timpul sau în cadrul serviciului legal. (< fr. exercice, lat. exercitium)

ESTRÁDĂ s. f. 1. platformă într-o sală sau în aer liber, pe care au loc reprezentații artistice; platformă ridicată deasupra solului. ♦ de ~ = (despre teatru, muzică, concerte, spectacole) ușor, variat, distractiv, satiric. ◊ parte a podelei, mai ridicată, pe care se așază catedra într-o clasă, într-un amfiteatru etc. 2. gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând piese vocale și instrumentale cu caracter dansant, satiric, umoristic. (< fr. estrade)

ELIZIÚNE s. f. suprimare a vocalei finale a unui cuvânt când cuvântul următor începe tot cu o vocală. (< fr. élision, lat. elisio)

ELEGÍE s. f. 1. poezie lirică în care domină sentimentul de melancolie; (p. ext.) plângere, jeluire. 2. piesă vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, trist, nostalgic. (< fr. élégie, lat. elegia, gr. elegeia)

DUÉT s. n. 1. formație vocală de doi interpreți. 2. compoziție scrisă pentru o asemenea formație; duo. 3. (fig.) discuție, taifas în doi. (< it. duetto)

DIPTÍC s. n. 1. tăblițe cerate care se puteau închide ca o carte, la romani. 2. (arte) icoană, tablou compuse din două panouri fixe sau mobile. ◊ (p. ext.) operă literară formată din două părți. 3. (muz.) piesă pentru orchestră simfonică, formație de cameră instrumentală sau vocală din două mișcări contrastante. (< fr. diptyque, gr. diptykhos)

DIPLOFONÍE s. f. emisiune de două tonuri ale vocii, datorită unei tensiuni inegale a coardelor vocale. (< fr. diplophonie)

DIPLASIÁSM s. n. geminarea consoanei n din prefixul sau prepoziția în înainte de vocală. (< lat. diplasiasmus, gr. diplasiasmos)

DIFTONGÁ vb. tr., refl. (despre vocale) a (se) transforma în diftong. (< fr. diphtonguer)

DIFTÓNG s. m. emisiune vocalică din două sunete diferite (semivocală și vocală) pronunțate în aceeași silabă. (< fr. diphtongue, lat. diphtongus, gr. diphtongos)

DIÁDĂ s. f. 1. principiu metafizic al dualității, la filozofii antici greci, opus monadei. 2. (în psih. socială) orice relație dintre două persoane, sub raportul interacțiunii. 3. (mat.) grup de două mărimi legate cu ocazia aceleiași operații. 4. (biol.) cele două celule rezultate din prima diviziune meiotică. 5. (în versificație) grup armonic de două vocale. (< fr. dyade)

DEZIOTACIZÁ vb. tr., refl. a reveni, sub influența limbii literare, la formele cu dentalele sau cu vocala e nealterate de iot. (< dez- + iotaciza)

CUPLÉT s. n. 1. piesă muzicală vocală cu conținut satiric în care toate strofele textului se cântă pe aceeași melodie. 2. poezie satirică cu mai multe strofe și un refren. ◊ strofă a unui cântec, a unei poezii. 3. secțiune intercalată între refrenele unui rondo. ◊ cântec intercalat între scenele unui vodevil. (< fr. couplet)

CRÁZĂ s. f. fuziune a vocalei inițiale a unui cuvânt cu vocala finală a cuvântului precedent. (< fr. crase)

CORDOPEXÍE s. f. fixare prin operație a coardelor vocale la cartilajul tiroid. (< fr. chordopexie)

CORDÍTĂ2 s. f. inflamație a coardelor vocale. (< fr. chordite)

CORDECTOMÍE s. f. 1. extirpare a unei coarde vocale. 2. rezecție a unei porțiuni a măduvei spinării. (< fr. chordectomie)

COR s. n. I. 1. (în teatrul antic) grup de personaje care participa ca un personaj unic în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice, dansând și cântând versuri. 2. ansamblu de cântăreți care execută împreună muzică vocală. ◊ (fig.) grup, mulțime. 3. compoziție muzicală destinată a fi cântată de un cor (2). II. ansamblul navelor, centrală și laterale, ale unei biserici (catolice). (< lat. chorus, gr. khoros, it. coro)

CONTRÁS1, -Ă adj. (despre două vocale) redus la o singură vocală sau diftong. (< contrage)

CONTRÁGE vb. I. refl. 1. (despre două vocale, silabe învecinate) a se reduce la o singură emisiune vocalică. 2. (med.) a se contracta. II. tr. a reduce o frază la o propoziție prin reducerea fiecărei propoziții la o parte din ea. (< lat. contrahere)

CIRCUMFLÉX adj. 1. curbat în semicerc, arcuit. ♦ accent ~ = semn diacritic ( ^ ), specific limbii franceze, care marchează vocalele lungi urmate de o consoană (vocală) dispărută ulterior. 2. (despre artere, vene, nervi) care înconjură, care are un traiect răsucit. 3. (despre plante) cu ramurile curbate în jos. (< fr. circonflexe, lat. circumflexus)

CHANSON ANSÓN/ s. n. compoziție vocală polifonică, cu text francez, ajunsă la înflorire în epoca Renașterii. (< fr. chanson)

CÉNTUM adj. limbă ~ = limbă indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g și k nealterate înaintea vocalelor e și i (greaca, latina, celtica, germanica). (< lat. centum)

AFERÉZĂ s.f. 1. Fenomen lingvistic constând în suprimarea vocalei inițiale a unui cuvânt. ♦ Poezie rebusistă formată din două părți, prima definind un cuvânt-bază, din care, dacă suprimăm prima literă, obținem un alt cuvânt, definit în a doua parte a poeziei. 2. Figură retorică prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enunțându-se ceea ce este demn de reținut. [< fr. aphérèse, cf. gr. aphairesis – îndepărtare, cădere].

AFÓN, -Ă adj. 1. Care și-a pierdut vocea. ♦ Care cântă fals, care n-are voce sau simț muzical. 2. Consoană afonă = Consoană care se articulează fără vibrarea coardelor vocale; consoană surdă. [< fr. aphone, cf. gr. aphonos < a – fără, phone – voce].

APOFONÍE s.f. Schimbare a vocalei radicale a unui cuvânt în diferite forme flexionare, potrivit unor legi constante. [Gen. -iei. / < fr. apophonie, cf. gr. apo – departe, phone – sunet].

ASONÁNȚĂ s.f. 1. (Lit.) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. ♦ Repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 2. Corespondență de sunete. [< it. assonanza, cf. fr. assonance].

ATEMÁTIC, -Ă adj. (Despre cuvinte) Lipsit de vocală tematică. [Cf. fr. athématique].

ATÓN adj. 1. (Despre țesuturi) Atins de atonie; lipsit de vitalitate, de vigoare. 2. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Lipsit de accent; neintonat. [< fr. atone, cf. gr. a – fără, tonos – ton, arc].

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ◊ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

CÁNTO s.n. Muzică vocală; cânt, cântare. ♦ Studiul tehnicii și artei vocale. [< it. canto].

CONTRÁGE vb. III. refl. (Despre două vocale învecinate) A se reduce la o singură emisiune vocalică. ♦ (Med.; rar) A se contracta, a se strânge. [P.i. contrág. / < lat. contrahere, după trage].

COR s.n. 1. Grup de personaje care participă ca un personaj colectiv în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice în teatrul antic, cântând versuri; (p. ext.) versurile cântate de acest grup. 2. Grupare de cântăreți care execută împreună muzică vocală. ◊ A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată a fi cântată de mai multe persoane; execuția unei asemenea compoziții. 3. Parte a bisericii unde stă și cântă ansamblul coral în timpul slujbei. [Var. hor s.n. / < lat. chorus, gr. khoros, cf. it. coro, germ. Chor].

SINERÉZĂ s.f. 1. (op. diereză) Fuziune a două vocale într-un diftong; sinizeză; crasă. 2. Separarea lichidului dintr-un gel în urma unei depozitări mai îndelungate. [Cf. fr. synérèse, gr. synairesis].

CAPÉLĂ s. f. 1. biserică mică, paraclis. ♦ altar lateral al unei biserici. ♦ încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă. 2. formație vocală sau instrumentală a unei capele (1) sau curți princiare. ♦ grup de coriști. ♦ orchestră de proporții reduse; fanfară (militară). 3. grinda superioară a unui cadru de lemn care susține tavanul unei lucrări miniere. (< it. cappella, /2/germ. Kapelle)

CÁNTO2 s. n. muzică vocală. ◊ studiul tehnicii și artei interpretării vocale. (< it. canto)

DIFTÓNG s.m. Emisiune a două timbre vocalice în cadrul unei singure silabe. ♦ Semn tipografic conținând două vocale sau o vocală și o semivocală. [Cf. fr. diphtongue, lat. diphtongus, gr. diphtongos < di – din două, phtongosvocală].

DIPLASIÁSM s.n. (Lingv.) Geminarea consoanei n din prefixul sau prepoziția în înainte de vocală. [Pron. -si-asm. / cf. lat. diplasiasmus, gr. diplasiasmos].

DIPLOFONÍE s.f. Emisiune de două tonuri a vocii, datorită unei tensiuni inegale a coardelor vocale. [Gen. -iei. / < fr. diplophonie, cf. gr. diploos – dublu, phone – voce].

ELIDÁ vb. I. tr. A suprima vocala finală a unui cuvânt când cuvântul următor începe cu o vocală; a face o eliziune. [P.i. 3,6 -dează, part. -dat. / < fr. élider, it., lat. elidere – a da afară].

EXERCÍȚIU s.n. 1. (De obicei la pl.) Acțiune fizică sau intelectuală, repetată, făcută pentru a dobândi sau a forma anumite deprinderi, abilități etc. ♦ Mică piesă vocală sau instrumentală creată în scopul de a obișnui pe cel care învață să cânte sau pe cel ce studiază un instrument muzical cu o anumită problemă tehnică. ♦ Instruire a militarilor pentru a învăța deprinderea mânuirii armelor și a modului de a lupta. ♦ Temă dată școlarilor spre a-i familiariza cu unele materii. 2. Exercitare, îndeplinire. ♦ Exercițiu bugetar = perioadă de un an pentru care se efectuează toate operațiile relative la bugetul unui stat; an bugetar. ◊ În exercițiul funcțiunii = în timpul serviciului legal. [Pron. -țiu, pl. -ii. / cf. lat. exercitium, fr. exercice].

FALSÉT s.n. Sunet din registrul cel mai acut (de cap), produs prin vibrația parțială a coardelor vocale. ◊ În falset = cu voce ascuțită. [Pl. -te, -turi. / < it. falsetto].

FONASTENÍE s.f. Oboseală a organelor vocale. [< fr. phonasthénie].

FONÍE s.f. (Lingv.) Calitate a sunetelor limbii rezultate din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). // Element secund de compunere savantă cu semnificația „sunet”, „fonație”, „vorbire”. [Gen. -iei. / < fr. phonie].

GLÓTĂ s.f. Deschizătură a laringelui care lasă să iasă aerul din plămâni și servește la emisiunea sunetelor vocale. [< fr. glotte, cf. gr. glotta].

GLOTÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a coardelor vocale inferioare. [< fr. glottite].

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvânt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanță, acord – v. proporționalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din același cuvânt. ♦ Bună înțelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

INTERFÍX s.n. (Lingv.) Segment constituit din consoana -l- precedată (cel mai adesea) sau nu de o vocală și intercalat la joncțiunea temei cu sufixul. [Et. incertă].

IOT s.n. (Fon.) Numele semivocalei i; iod. [< germ. Jot, fr., lat. iota].

LAMÉNTO s.n. 1. (Muz.) Piesă vocală în vechea operă italiană, cu caracter trist, tânguitor. 2. (Liv.; la pl.) Jeluire; lamentație; plânsete, gemete; jale. [Sg. (2) lament. / cf. it. lamento, lat. lamenta].

LARÍNGE s.n. Organ situat în partea superioară a traheii, unde se găsesc coardele vocale. [Pl. invar., var. larinx s.n. / < it. laringe, cf. fr., gr. larynx].

CACCIA CÁCIA/ s. f. piesă polifonică vocală din sec. XIV-XVI, sub formă de canon, cu subiect de vânătoare. (< it. caccio)

PERGELISÓL s.n. Permafrost. (cf. fr. pergélisol, împrum. din engl. pergelisol, compus din silabele per- din engl. permanent, gel- din lat. gelare (= a îngheța), cu vocala de legătură -i- și sol- din lat. solum (= sol), propus în 1946 de către americanul K. Bryan ca înlocuitor al lui permafrost (din perma- de la permanent și engl. frost (= gheață; înghețat), propus pentru întâia oară în 1943 de către S. W. Muller) [et. și TLF]

POLIFONÍE s.f. 1. (op. omofonie) Arta suprapunerii armonice a mai multor voci, fiecare păstrându-și, în ansamblu, individualitatea melodică. ♦ Muzică vocală contrapunctică. 2. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. [Gen. -iei. / < fr. polyphonie, cf. gr. polys – numeros, phone – sunet].

ROMÁNȚĂ s.f. 1. (În evul mediu) Poem narativ care celebra un erou, un fapt istoric deosebit. ♦ (Astăzi) Poezie lirică, duioasă și sentimentală, de obicei erotică, exprimând un sentiment de ușoară melancolie; cântec duios și trist. 2. Lucrare vocală cu conținut liric sau liric-dramatic; piesă instrumentală cu caracter cantabil, melodic. [< it. romanza, cf. fr., sp. romance, germ. Romanze].

SINALÉPSĂ s.f. (Lingv.) Reducere a unui diftong la o singură vocală. [< fr. synalepse].

STOMATOLALÍE s.f. Defect datorită căruia bolnavul nu poate pronunța vocale nazale. [Gen. -iei. / < fr. stomatolalie, cf. gr. stoma – gură, lalein – a vorbi].

STRÓFIC, -Ă adj. 1. (Despre versuri) Care formează strofe. ♦ (Despre o piesă vocală) Care se repetă identic, de fiecare dată însă pe versuri diferite. 2. (Geol.) Mișcare strofică = mișcare tectonică verticală. [Cf. fr. strophique, it. strofico, germ. strophisch].

TÓNIC, -Ă adj. 1. (Despre o vocală, o silabă) Pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accent muzical; (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. 2. (Med.; și s.n.) (Substanță, medicament) care întărește organismul, reface forțele; întăritor. // (Și în forma toni-, tono-) Element prim și secund de compunere savantă cu semnificația „întăritor”, „care fortifică”. [< fr. tonique, it. tonico, cf. gr. tonikos].

TRÉMĂ s.f. 1. Semn format din două puncte orizontale, care se pune pe o vocală pentru a arăta că trebuie pronunțată separat de vocala precedentă sau pentru a-i modifica valoarea. 2. Poziție răsfirată a unui grup de dinți. [< fr. tréma, cf. gr. trema].

BELCÁNTO s. n. stil de interpretare în muzica vocală italiană, care urmărește frumusețea liniei melodice. (< it. bel canto)

VOCOÍD, -Ă adj., s.f. (Fon.) (Sunet) oral, central, rezonator, al cărui tip reprezentativ este vocala. [Pron. -co-id. / cf. engl. vocoidal].

BARCARÓLĂ s. f. 1. gondolieră. 2. piesă vocală sau instrumentală cantabilă, cu mișcare ritmică legănată, asemănătoare romanței. (< it. barcarola, fr. barcarolle)

VOCALÍZĂ s.f. Exercițiu de canto constând în executarea unei serii de note pe anumite vocale fără articularea cuvintelor. ♦ Piesă vocală cântată fără cuvinte, de obicei pe vocala a. [Cf. fr. vocalise, it. vocalizzo].

VOCALIZÁ vb. I. 1. tr. A face exerciții de canto fără cuvinte, cântând numai anumite vocale. 2. refl. (Gram.; despre consoane) A trece de la valoarea de consoană la aceea de vocală; a deveni vocală. [Cf. fr. vocaliser, it. vocalizzare].

VOCALÍSM s.n. 1. Sistemul vocalic al unei limbi. 2. Parte a foneticii istorice a unei limbi care se ocupă cu studiul vocalelor. [Cf. fr. vocalisme].

VOCÁLIC, -Ă adj. Referitor la vocale, al vocalelor. [Cf. it. vocalico, fr. vocalique].

VOCÁLĂ s.f. Sunet al vorbirii la a cărui articulare aerul din laringe iese liber, fără să întâlnească nici un obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. [< it. vocale, lat. vocalis].

VÍRGULĂ s.f. 1. Semn de punctuație care arată o pauză foarte scurtă în citire și care separă diferitele părți ale propoziției sau unele propoziții în cadrul frazei. ♦ Semn care arată când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 2. (Mat.) Semn care separă partea întreagă a unui număr de partea sa fracționară. [< fr. virgule, cf. lat. virgula – vărguță].

ASONÁNȚĂ s. f. 1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate. 2. repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. (< fr. assonance, it. assonanza)

ARMONÍE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ♦ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARITENOÍD, -Ă adj., s. n. (cartilaj mobil al laringelui) care întinde corzile vocale. (< fr. aryténoïde)

ÁRIE2 s. f. compoziție vocală rezervată solistului, cu acompaniament de orchestră, fragment dintr-o operă, oratoriu, cantată etc. 2. piesă instrumentală cu caracter cantabil. (< it. aria)

ANAPTÍXĂ s. f. modificare fonetică constând în introducerea unei vocale între două consoane într-un cuvânt. (< fr. anaptyxe)

ALTERNÁNȚĂ s. f. 1. însușirea de a alterna. ◊ procedeul de decorare prin utilizarea alternativă a două motive, elemente. 2. (lingv.) schimbare a sunetelor unui cuvânt sau a sunetelor cuvintelor aparținând unei familii. ♦ ~ vocalică = alternanță între vocalele din tema unui cuvânt; apofonie; ~ consonantică = alternanță prin consoane. (< fr. alternance)

COLORATÚRĂ s. f. 1. manieră de interpretare vocală care permite interpretului să-și afirme virtuozitatea tehnică, executând rulade, triluri etc. ♦ soprană de ~ = soprană care interpretează în această manieră. 2. bogăție de culori; colorit. (<germ. Koloratur, it. coloratura)

CÓMĂ2 s. f. (muz.) 1. interval greu perceptibil, între două note enarmonice. 2. semn care indică (în muzica instrumentală) frazele și (în muzica vocală) locurile unde se respiră. (

AFÓN, -Ă adj. 1. (și s. m. f.) care suferă de afonie. ◊ care n-are voce sau simț muzical. 2. consoană ~ă (și s. f.) = consoană care se pronunță fără vibrarea coardelor vocale, surdă. (< fr. aphone, cf. gr. aphonos, mut)

AFERÉZĂ s. f. 1. suprimare a vocalei inițiale, a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. 2. poezie rebusistă din două părți, prima definind un cuvânt-bază din care, suprimând prima literă, se obține un alt cuvânt, definit în a doua parte. 3. figură retorică prin care se respinge ceea ce trebuie respins, enunțându-se ceea ce este demn de reținut. (< fr. aphérèse)

CONDÚCTUS s. n. piesă vocală din evul mediu, inițial pentru o singură voce, având la bază un text latin, cu versuri rituale. (<lat. conductus)

ÁMBITUS s.n. Limitele extreme ale înălțimii sunetelor unei lucrări vocale sau instrumentale; întinderea unei voci sau a unui instrument. [Pl. -suri. / < germ. Ambitus, cf. lat. ambitus].

ANAPTÍXĂ s.f. (Fon.) Introducere a unei vocale între două consoane. [Pl. -xe. / < fr. anaptyxe, cf. gr. anaptyxis – deschidere < ana – în sus, ptyssein – a desfășura].

ÁRIE2 s.f. Compoziție vocală cu caracter liric, care reprezintă de obicei un fragment al unei lucrări muzicale mai mari. ♦ Piesă instrumentală care se caracterizează printr-o melodie cu o mișcare mai largă, asemănătoare ariei vocale. [Gen. -iei. / < it. aria, cf. germ. Arie].

ARITENOÍD s.n., adj.invar. (Anat.) Cartilaj mobil al laringelui, care întinde corzile vocale. [Pron. -no-id. / < fr. aryténoïde, cf. gr. arytaina – pâlnie, eidos – formă].

AUGMÉNT s.n. (Gram.) vocală adăugată în unele limbi indo-europene la începutul unei forme verbale pentru a marca o acțiune trecută. [Pron. a-ug-. / < fr. augment, cf. lat. augmentum – creștere].

BALÁDĂ s. f. 1. poezie populară medievală în versuri endecasilabice sau septenare, care se cânta și se recita. ◊ poezie epică, populară sau cultă, care narează fapte istorice sau legendare; cântec bătrânesc. 2. (muz.) compoziție vocală sau instrumentală cu caracter narativ. ◊ (jaz) interpretare rapsodică a unei piese de către un solist acompaniat de orchestră. (< fr. ballade)

BAS s.m. 1. Registrul cu sunetele cele mai grave ale vocii bărbătești. 2. Cântăreț cu voce de bas (1). ◊ Bas-bariton = bas cu calități vocale de bariton. // s.n. Instrument muzical de alamă care produce sunetele cele mai joase. [Pl. bași, basuri. / cf. it. basso, fr. basse].

BELCÁNTO s.n. Termen din muzica vocală italiană, referitor la stilul de interpretare, care urmărește cu precădere frumusețea liniei melodice. [< it. belcanto – cânt frumos].

CÓMĂ2 s.f. 1. A noua parte dintr-un sunet, care este cea mai mică diviziune a tonului perceptibilă cu urechea; semn care indică (în muzica instrumentală) frazele și (în muzica vocală) locurile unde se respiră. 2. (Rar) Virgulă. [< it. coma, germ. Komma, cf. gr. komma – fragment de frază].

BACKGROUND BÉCGRAUND/ s. n. 1. fundal sonor (melodic, armonic, ritmic) care susține și completează partea solistică, instrumentală sau vocală. 2. tehnică de filmare la care o proiecție formează fondul decorativ. (< engl. background)

CONTRÁS, -Ă adj. (Despre două vocale) Contopit într-o singură vocală sau într-un diftong. [Pl. -ași, -ase. / < contrage].

CORDÍTĂ2 s.f. (Med.) Inflamația unei coarde vocale. [< fr. chordite, cf. gr. chorde – coardă].

CRÁZĂ s.f. Fuziune a vocalei inițiale a unui cuvânt cu vocala finală a cuvântului precedent. [< fr. crase, cf. gr. krasis – amestec].

ELIZIÚNE s.f. Suprimare a vocalei finale a unui cuvânt când cuvântul următor începe tot cu o vocală. [Pron. -zi-u-. / cf. fr. élision, lat. elisio].

FOLÍA s.f. 1. (Muz.) Dans vechi de carnaval, de origine portugheză, în tempo rapid, care se dansează cu acompaniament de castaniete; melodia acestui dans. 2. Piesă muzicală pentru variații instrumentale sau vocale, dezvoltată în sec. XVIII; folie. [< it. follia, cf. port., sp. folia].

GRAV, -Ă adj. 1. Care necesită o atenție deosebită, care poate avea urmări grele; greu. ♦ Serios, important, însemnat. 2. Serios, demn, sever; solemn, rigid. 3. Care aparține registrului de jos al scării muzicale; profund, de bas. 4. Accent grav = accent purtat în unele limbi de o vocală deschisă. [< fr., it. grave, cf. lat. gravis – greu].

HIÁT s.n. 1. Întâlnire a două vocale care nu formează un diftong (așezate una la sfârșitul unui cuvânt sau al unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvântului sau al silabei următoare). 2. (Anat.) Spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. ♦ Pauză, gol. [Pron. hi-at, var. hiatus s.n. / < fr. hiatus, lat. hiatus, cf. hiare – a căsca].

băgá (bág, át), vb.1. A înjuga animalele. – 2. A supune, a prinde, a pune sub ceva sau sub cineva. – 3. A (se) pune la dispoziția cuiva, a (se) angaja într-o slujbă. 4. A pune în inferioritate, a obliga. – 5. A înfrînge, a supune, a învinge. – 6. A pune înăuntru, a introduce, a vîrî. – 7. A pune, a șeza. 8. A (se) pune la mijloc, a se interpune. – 9. A interveni, a (se) amesteca în ceva, a (se) amesteca în ceva, a-și vîrî coada. – Mr., megl. bag, bagari. Dacă scara de valori semnalată aici corespunde, cum credem, evoluției istorice și cronologice a cuvîntului, etimonul său ar putea fi lat. bῑgāre, de la bῑgabis iuga. Considerăm drept semnificație primară cea care mai păstrează încă în expresia a băga în plug, a băga în cîrd. De la ideea de „a pune la jug” s-a putut trece firesc la cea de „a prinde” în general, ca la Cantemir: silea să-l bage la mînă. De altfel, evoluția semantică pare normală; ar putea fi comparată cu cea a lat. inchoare, de la co(h)us „parte a jugului”. Bῑga a lăsat descendenți în limbile romanice (cf. REW 1096); nu se menționează însă nici un reprezent al lui bῑgāre, a cărui formă apare în dicționare. Fonetismul, regulat din punctul de vedere al rom. (cu modificarea vocalei atone, sub influența labialei anterioare, cf. măsură, păcat, bătrîn), prezintă dificultăți în dialecte, unde s-ar presupune un rezultat *begari sau *bigari. Este de presupus că vocala atonă a suferit, în mr. și în megl., o schimbare accidentală, fie datorită vocalei următoare, fie influenței altui cuvînt, ca de ex. gr. βάλλω › βάξω. Întrebuințarea acestui ultim cuvînt coincide perfect cu cea din mr., astfel încît βάξω a putut fi propus ca etimon al rom. (Cihac, II, 638), chiar dacă această ipoteză este insuficientă sub toate aspectele. Cf. și ngr. μπήγω „a pune, a introduce”. Nici una din explicațiile propuse anterior nu pare a fi reținut atenția specialiștilor. În afară de Cihac, se cuvine să menționăm ipoteza lui Miklosich, Slaw. Elem., 8, care consideră cuvîntul ca provenind din fondul autohton. DAR și Candrea îl dau drept necunoscut, iar Philippide, II, 697, îl consideră de origine obscură. G. Meyer, IF, VI, 115, REW 880 și Rohlfs, Differenzierung, 29, îl leagă de un radical romanic *bagprov. baga, de unde fr. bague, bagage. Se pot adăuga părerile lui Scriban, care explică prin sl. badati „a găuri” cuvîntul rom.; Giuglea, Dacor., II, 374, care pleacă de la longob. bauga „fiare, lanțuri” („begrifflich und formell schwierig” REW 880); Pascu, Arch. Rom., X, 473, care pleacă de la bg. bakan.

șansonétă (șansonéte), s. f. – Scurtă compoziție muzicală vocală. Fr. chansonette. Aceleiași familii din fr. chanter, aparțin șantan, s. n. (tavernă, bodegă, cabaret), din fr. café-chantant și șanteză, s. f. (cîntăreață de local); șanticler, s. n. (Arg., lucru prețios, rafinament, obiect excelent), din fr. chanteclair, probabil datorat modei lansată de comedia lui Rostand (cf. Ioradan, BF, IV, 192); șantaj, s. n., din fr. chantage; șantajist, s. m. (persoană care șantajează).

INTERVOCÁLIC, -Ă adj. Aflat între două vocale, dintre două vocale. [Cf. fr. intervocalique].

INTONÁȚIE s.f. 1. Modulația vocii în timpul vorbirii. 2. (Muz.) Manieră de a intona un sunet cu vocea sau cu un instrument. ♦ Faptul de a începe cântarea unei bucăți vocale. [Gen. -iei, var. intonațiune s.f. / cf. it. intonazione, fr. intonation].

banchét (banchéte), s. n. – Masă festivă, festin. – Var. (Mold.) benchet. It. banchetto, fr. banquet (sec. XVIII). Var. se explică în DAR (urmat de Scriban) pe baza rut. benket, care ar putea fi, dimpotrivă, un der. rom. Acesta din urmă pare a se datora unei pronunțări vechi *bănchet, cu asimilarea vocalei atone. – Der. benchetui, vb. (a chefui).

oxií, oxiésc, vb. IV (înv.) a pune accent pe o vocală; a accentua.

MADRIGÁL s.n. 1. Poezie scurtă care cuprinde elogii galante la adresa unei femei. 2. Scurtă compoziție muzicală vocală, cu caracter liric. [Pl. -le, -luri. / cf. fr. madrigal, it. madrigale].

MEDIÁL, -Ă adj. De la mijloc, care ocupă mijlocul; median. ◊ (Fon.) vocală medială = vocală al cărei punct de articulație se află în partea de mijloc a cavității bucale. [Pron. -di-al. / < fr. médial, cf. lat. medialis < medium – mijloc].

METAFONÍE s.f. (Fon.) Modificare a calității unei vocale sub influența altei vocale dintr-o silabă învecinată de care este despărțită printr-o consoană. [Gen. -iei. / < fr. métaphonie, cf. gr. meta – lângă, phone – sunet].

NEÚTRU, -Ă adj. 1. Care nu ia partea nimănui, care nu este de partea nimănui; (despre un stat) care nu se amestecă în conflictul dintre mai multe state, care nu participă la pacte sau alianțe militare; (despre persoane) neîncadrat în nici o mișcare, în nici un partid etc. 2. Indiferent. 3. Gen neutru (și s.n.) = formă pe care o iau substantivul, adjectivul etc. pentru a denumi în special obiecte inanimate, unele nume colective și generice, precum și unele animale. ◊ vocală neutră = vocală medială. 4. (Chim.; despre compuși) Care nu prezintă nici caractere de acid, nici caractere de bază. ♦ (Despre corpuri) Care nu are sarcină electrică. [< fr. neutre, it. neutro, cf. lat. neuter – nici unul din doi].

sonéză, sonéze, s.f. (înv.) vocală.

soroácă s.f. (înv.) pauză în psaltichie (în muzica vocală bisericească).

PLENISÓN, -Ă adj. (Despre vocale) Care are caracter silabic. [După fr. plein son].

POSTERIÓR, -OÁRĂ adj. 1. Care urmează, care este după ceva (în ordinea scurgerii timpului); ulterior. 2. Aflat în partea dinapoi; dorsal. ♦ (Despre vocale) Care se articulează în partea dinapoi a cavității bucale. [Pron. -ri-or. / cf. fr. postérieur, lat. posterior].

POSTTÓNIC, -Ă adj. (Despre silabe, vocale atone) Așezat după un sunet accentuat; care urmează după accent. [< fr. posttonique].

REVERÍE s.f. Visare. ♦ Piesă vocală sau instrumentală de mici proporții, cu caracter visător. [Gen. -iei. / < fr. réverie].

RÍMĂ s.f. Potrivire a sunetelor de la sfârșitul versurilor, începând cu ultima vocală accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvânt care rimează cu alt cuvânt. [Cf. fr. rime, it. rima].

SEMICONSOÁNĂ s.f. Semivocală; semiconsonantă. [Cf. fr. semi-consonne].

SEMISÓN, -Ă adj. (Despre vocale) Care nu are valoare silabică. [Cf. fr. semi-son].

SEMIVOCÁLĂ s.f. vocală care nu se poate rosti decât împreună cu o altă vocală (cu care formează un diftong); semiconsoană. [< semi- + vocală, după fr. semi-voyelle].

AUGMÉNT s. n. vocală adăugată, în unele limbi, înaintea unei forme verbale pentru a marca o acțiune trecută. (< fr. augment, germ. Augment, lat. augmentum)

SERENÁDĂ s.f. Concert de muzică vocală sau instrumentală cu caracter romantic care se execută seara sau noaptea sub fereastra cuiva în semn de omagiu sau de dragoste; compoziție muzicală pentru acest gen de concert. [Var. serenată s.f. / < fr. sérénade, cf. it., sp. serenata < lat. serenus – senin, germ. Serenade].

SINARMONÍSM s.n. Asimilare progresivă a vocalelor dintr-un cuvânt, întâlnită în limbile turco-tătare; armonie vocalică. [< fr. synharmonisme].

SINCOPÁT, -Ă adj. 1. (Despre muzică) Care folosește sincopa (2). 2. (Despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Dispărut din interiorul unui cuvânt prin sincopă (3). [< sincopa].

SINCÓPĂ s.f. 1. Pierdere a sensibilității și a mișcărilor voluntare datorită încetării subite momentane sau definitive a funcției inimii, însoțite de întreruperea respirației. 2. (Muz.) Efect ritmic cu caracter dinamic, obținut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab. 3. Suprimarea unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate din interiorul unui cuvânt. [Cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. synkope < syn – cu, koptein – a tăia].

SONÁNTĂ s.f. Consoană a cărei emisiune este asemănătoare cu a vocalelor și care, în anumite limbi, poate fi centru de silabă. ♦ adj. Consoană sonantă. [< fr. sonnante].

SONÓR, -Ă adj. 1. Care produce sunete. ♦ Care are un sunet frumos, plăcut; răsunător, plin, puternic. 2. Care propagă, care amplifică sunetele. 3. (Despre consoane) Care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (Despre filme) Însoțit de vorbire și de muzică. [Cf. fr. sonore, lat. sonorus].

ATÓN, -Ă adj. 1. (despre țesuturi) atins de atonie; lipsit de vitalitate; atonic. 2. (despre vocale, silabe) fără accent, surd. (< fr. atone)

TEMÁTIC, -Ă adj. 1. Referitor la teme, alcătuit pe anumite teme. 2. (Fon.) vocală tematică = vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinență și care, împreună cu rădăcina, formează tema. [Cf. fr. thématique].

TON s.n. 1. Gradul de înălțime al unui sunet. ♦ Intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ♦ A da tonul = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, folosind diapazonul; b) a iniția ceva. 2. Mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. Fel de a spune, de a-și exprima gândurile. ♦ Felul în care se prezintă, în general, o scriere (literară). ♦ Fel de a fi, de a se purta în general. 4. Nuanță a culorilor (într-un tablou). ♦ Culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. [Pl. -uri. / cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus].

TRIFTÓNG s.m. Pronunțare a trei vocale diferite într-o singură silabă. [< fr. triphtongue, cf. gr. tri – cu trei, phthongos – sunet].

ÚMLAUT s.n. Palatalizarea vocalelor a, o, u în limba germană. ♦ (Poligr.) Semn tipografic compus din două puncte orizontale, care se așază deasupra acestor vocale. V. tremă. [Pron. -laut. / < germ. Umlaut].

AFERÉZĂ, afereze, s. f. Fenomen lingvistic constând în căderea vocalei inițiale a unui cuvânt. – Fr. aphérèse (lat. lit. aphaeresis).

el (-ei), pron. – Pronume personal de pers. 3, sing. m.; ține locul persoanei despre care se vorbește. – Mr. el, megl. ĭel, istr. ĭe. Lat. ĭlle (Diez, I, 161; Pușcariu 764; Candrea-Dens., 531; REW 4266), prin intermediul unei forme vulgare *ĭllus; cf. it. el, ello, egli, fr. il, sp., port. él.Gen. luiĭlluĭ (pl. lorĭllōrum), dat. îiĭllĭ (pl. leĭllis), acuz. lĭllum, nom. pl. eiĭlli. vocala inițială are, ca aproape toate e inițiale, un timbru ușor palatal; ar fi însă o greșeală să fie transcrisă ie, cum face Scriban. Lui se folosește și ca art. propriu al gen. la nume proprii (vulg. lu) și, prin extindere incorectă, la mai multe substantive comune care desemnează persoane. Acuz. l în poziție tare a primit un î protetic (› îl), care apare numai în textele de la 1630 la 1650 (Găzdaru 30).

NEÚTRU, -Ă adj. 1. care nu este de partea nimănui; (despre un stat) care nu face parte dintre beligeranți, care nu participă la pacte sau alianțe militare; (despre persoane) neîncadrat în nici o mișcare, în nici un partid etc. 2. nesemnificativ, indiferent. 3. gen ~ (și s. n.) = gen gramatical care cuprinde nume ce au la singular formă masculină și la plural formă feminină. ♦ vocală ~ă = vocală medială. 4. (despre compuși) care nu prezintă nici caracter de acid și nici bazic. ◊ (despre corpuri) care nu are sarcină electrică. 5. (despre organisme) care nu are un sex bine definit; asexuat. ◊ care nu are gonade funcționale; steril. (< fr. neutre, it. neutro, lat. neuter, -tra)

PARAFEMÍE s. f. tulburare a limbajului vorbit, prin deformarea vocalelor din cuvinte sau prin confuzia de cuvinte. (< fr. paraphémie)

PARTITÚRĂ s. f. text muzical distribuit pe partide vocale sau instrumentale, astfel încât să poată fi urmărit concomitent. ◊ compoziție muzicală. (< it. partitura, germ. Paritur)

PLENISÓN, -Ă adj. (despre vocale) cu caracter silabic. (după fr. plein son)

POLIFONÍE s. f. 1. arta și tehnica suprapunerii armonice a două sau a mai multor părți vocale ori instrumentale, fiecare păstrându-și, în ansamblu, individualitatea melodică. 2. halucinație auditivă în perceperea mai multor voci inexistente. (< fr. polyphonie)

POSTERIÓR, -OÁRĂ adj. 1. după cineva sau ceva. ◊ (adv.) mai târziu; ulterior. 2. aflat în partea dinapoi; dorsal. ◊ (despre vocale) care se articulează în partea de dinapoi a cavității bucale. (< fr. postérieur, lat. posterior)

PRETÓNIC, -Ă adj. (despre silabe, vocale atone) care precedă o silabă accentuată. (< fr. prétonique)

PREVOCÁLIC, -Ă adj. care precedă o vocală. (< fr. prévocalique)

PROZODÍE s. f. parte a poeticii care studiază versificația sub raportul structurii versurilor, al accentelor și cantităților vocale din vers. (< fr. prosodie, lat., gr. prosodia)

RERECÓRDING s. n. (muz.) procedeu tehnic de suprapunere prin înregistrări consecutive, pe aceeași fonogramă, a mai multor părți instrumentale sau vocale; reînregistrare. (< re1- + recording)

REVERÍE s. f. 1. stare de visare cu ochii deschiși. 2. piesă vocală sau instrumentală la mici proporții, cu caracter visător. (< fr. réverie)

REZONATÓR, -OÁRE I. adj. 1. care face să sune. ♦ organ ~ = organ în formă de pungă, sub coardele vocale superioare la maimuțele antropide și la animale rumegătoare, care amplifică sunetele emise de acestea. 2. (fig.) care oferă o imagine amplificată a realității. II. s. n. 1. sistem fizic, corp etc. capabil să amplifice oscilații prin rezonanță. ◊ dispozitiv care indică existența fenomenului de rezonanță. 2. parte a cavității bucale sau nazale care participă la emiterea sunetelor. (< fr. résonateur)

ROMÁNȚĂ s. f. 1. poezie lirică, duioasă și sentimentală, de obicei erotică, exprimând un sentiment de ușoară melancolie. 2. compoziție muzicală vocală de formă strofică, cu acompaniament instrumental și un conținut liric, sentimental; (p. ext.) piesă instrumentală cu caracter asemănător. (< fr. romance, it. romanza, germ. Romanze)

SÁTEM s. n. limbă indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i. (< germ. Satem/sprache/)

SEMICONSOÁNĂ s. f. semivocală; semiconsonantă. (< fr. semi-consonne)

SEMISÓN, -Ă adj. (despre vocale) care nu are valoare silabică. (< fr. semi-son)

SEMIVOCÁLĂ s. f. sunet între vocală și consoană; semiconsoană. (după fr. semi-voyelle)

SERENÁDĂ s. f. 1. concert de muzică vocală sau instrumentală cu caracter romantic, care se execută noaptea, în aer liber, sub fereastra cuiva, în semn de omagiu sau de dragoste. 2. piesă muzicală vocală sau instrumentală de formă liberă. (< fr. sérénade, germ. Serenade, it., sp. serenata)

SEXTÉT s. n. 1. formație vocală sau instrumentală din șase interpreți; compoziție pentru o astfel de formație; sextuor. 2. echipă de volei sau de gimnastică alcătuită din șase jucători (jucătoare). (< germ. Sextett)

SINALÉPSĂ s. f. reducere a unui diftong la o singură vocală. (< fr. synalepse)

SINARMONÍSM s. n. asimilare progresivă a vocalelor dintr-un cuvânt, specifică limbilor turco-tătare. (< fr. synharmonisme)

SINCOPÁT, -Ă adj. 1. (despre muzică) care folosește sincopa (2). 2. (despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) dispărut din interiorul unui cuvânt prin sincopă (3). (< după fr. syncopé)

SINCÓPĂ s. f. 1. pierdere bruscă a cunoștinței datorită întreruperii activității inimii, însoțită de întreruperea respirației. 2. (muz.) efect ritmic cu caracter dinamic, prin deplasarea accentului unei măsuri de pe un timp tare pe timpul slab anterior. 3. dispariție a unei vocale sau a unei silabe întregi (neaccentuate) între două consoane ale unui cuvânt. 4. întrerupere, pauză. (< fr. syncope)

SINERÉZĂ s. f. 1. fuziune a două vocale într-un diftong ascendent prin transformarea primei vocale în semivocală. 2. separare a lichidului dintr-un gel în urma unei depozitări mai îndelungate; separare a zerului de coagul. (< fr. synérèse, lat., gr. synairesis)

SOLFÉGIU s. n. (muz.) 1. mică piesă vocală fără cuvinte, creată pentru exerciții. 2. exercițiu în intonarea notelor cu pronunțarea denumirilor lor silabice, să dezvolte auzul, simțul melodic și ritmic. (< it. solfeggio)

SONÓR, -Ă I. adj. 1. care produce sunete. ◊ care are un sunet frumos, plăcut; răsunător, plin, puternic. 2. care propagă, amplifică sunetele. 3. (despre consoane) care se produce prin vibrarea coardelor vocale. 4. (despre filme) însoțit de vorbire și de muzică. II. s. n. partea sonoră a unui film. (< fr. sonore, lat. sonorus)

STRÓFIC, -Ă adj. 1. (despre versuri) care formează strofe. ◊ (despre o piesă vocală) care se repetă identic, de fiecare dată însă pe versuri diferite. 2. (geol.) mișcare ~ă = mișcare tectonică verticală. (< fr. strophique)

TEMÁTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la o temă. ♦ vocală ~ă = vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinență și care, împreună cu rădăcina, formează tema. 2. alcătuit pe anumite teme. II. s. f. totalitatea temelor dintr-un grup de opere literare, artistice, științifice etc. (< fr. thématique, /II/ germ. Thematik)

TENSIÚNE s. f. 1. stare a ceea ce este întins; întindere. ◊ (fig.) încordare; surescitare, nervozitate. ◊ (fon.) efort al mușchilor, al coardelor vocale în timpul emisiunii unui sunet; (p. ext.) prima fază a articulării unui sunet. 2. (fiz.) forță interioară care acționează asupra unității de arie dintr-o secțiune a unui corp supus unor forțe exterioare. ◊ presiunea vaporilor produși de un lichid într-un spațiu închis. 3. diferența de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric. 4. ~ arterială = presiune exercitată de fluxul sangvin asupra arterelor și asupra inimii. (< fr. tension, lat. tensio)

TEXT s. n. 1. totalitatea cuvintelor într-un document, o publicație, o tipăritură sau alt lucru scris. ◊ scriere originală autentică, în opoziție cu notele, comentariile etc. ◊ fragment dintr-o scriere. 2. cuvintele unei bucăți de muzică vocală. 3. corp de literă de 20 de puncte tipografice. (< fr. texte, lat textum)

TON1 s. n. 1. sunet (muzical). ◊ intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, echivalent cu două semitonuri. ♦ a da ŭl = a) a stabili tonalitatea unei cântări vocale, cu diapazonul; b) a iniția ceva. 2. mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. fel de a-și exprima gândurile; fel de a fi, de a se purta. ◊ atmosferă specifică din cuprinsul unei opere (literare). 4. nuanță a culorii (într-un tablou). ◊ culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. (< fr. ton, lat. tonus)

TÓNIC, -Ă I. adj. (despre vocale, silabe) pe care cade accentul. ♦ accent ~ = accent muzical. (p. ext.) accent expirator sau de intensitate. II. adj., s. n. (medicament) care tonifică organismul, reface forțele; reconfortant, reconstituant, fortifiant; tonifiant. III. s. f. (muz.) treapta principală (întâi) a modurilor major și minor; acord pe această treaptă. (< fr. tonique, it. tonico)

TRÉMĂ1 s. f. 1. semn diacritic (¨) care se pune pe o vocală pentru a arăta că trebuie pronunțată separat de vocala precedentă sau pentru a-i modifica valoarea. 2. poziție răsfrântă a unui grup de dinți. 3. orificiu buco-anal, la viermii trematozi, înconjurat de o ventuză. ◊ cloacă la monotreme. (< fr. tréma)

TRIFTÓNG s. m. pronunțarea a trei vocale diferite într-o singură silabă. (< fr. triphtongue)

ÚMLAUT s. n. fenomen fonetic constând în palatalizarea vocalelor a, o, u în limba germană. ◊ tremă (1) care se pune deasupra acestor vocale. (< germ. Umlaut)

VÍRGULĂ s. f. 1. semn de punctuație (,) care marchează o pauză foarte scurtă în citire și care separă diferitele părți ale propoziției sau unele propoziții în cadrul frazei. ◊ semn care arată când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 2. (mat.) semn care separă partea întreagă a unui număr de partea sa fracționară. (< fr. virgule)

VOCÁLĂ s. f. sunet al vorbirii la a cărui articulare aerul din laringe iese liber, fără să întâlnească nici un obstacol; semn grafic, literă reprezentând un asemenea sunet. (< lat. vocalis, germ. Vokal)

VOCÁLIC, -Ă adj. referitor la vocale, al vocalelor. (< fr. vocalique)

VOCALÍSM s. n. 1. sistemul vocalelor unei limbi. 2. parte a foneticii istorice a unei limbi care se ocupă cu studiul vocalelor. (< fr. vocalisme)

VOCALIZÁ vb. I. intr., tr. a face vocalize. II. refl. (despre consoane) a căpăta valoare de vocală. (< fr. vocaliser)

VOCALÍZĂ s. f. 1. exercițiu tehnic de canto care se execută pe o vocală (de obicei a). 2. piesă vocală de virtuozitate, fără cuvinte, cântată numai pe vocala a. (< fr. vocalise)

VOCI-/VOCO-, -VÓC elem. „voce, cuvânt, vocală”, „sens, înțeles”. (< fr. voci-, -voque, engl. voco-, cf. lat. vox-, -cis)

VOCOÍD, -Ă adj., s. f. (fon.) (sunet) oral central, reconator, al cărui tip reprezentativ este vocala. (< fr. vocoïde)

grîu (-îie), s. n.1. Plantă erbacee din ale cărei boabe se face făină (cu toate varietățile sale). – 2. (S. f. pl.) Cereale. – Var. (pentru sensul 2) grîne.Mr. grăn, găr(n), megl. grǫn, istr. grăwu. Lat. granum (Pușcariu 740; Candrea, Éléments, 58; Candrea-Dens., 764; REW 3864; DAR), cf. alb. grun, grur(ë), it., sp. grano, fr. grain, basc. grau. Fonetismul nu este clar, rezultatul normal trebuie să fie *grîn; în aceeași situație se află și cuvintele brîu și frîu. Dificultatea fonetică pare a fi cauza care l-a determinat pe Miklosich, Slaw. Elem., 9 să considere acest cuvînt drept autohton. Explicațiile neregularității fonetice sînt diferite, și nu absolut convingătoare. După Meyer-Lübke, ZRPh., XL, 559, alterația se datorează timbrului velar al vocalismului î... u; însă același timmbru, chiar dacă nu cu aceeași alterație, apare și la sîn(u), bătrîn(u), etc. După Skok, À propos du nasalisme, în Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 325-29, explicația ar trebui căutată în poziția finală a vocalei nazale, ceea ce nu pare evident. Rosetti, II, 111, consideră că „prezența lui u final este o condiție a inovației”, soluție cu care pare a se combina cea lui Meyer-Lübke și a lui Skok. În sfîrșit, Graur, BL, III, 52, pleacă de la o formă rotacizată *brînbrîr, în care ar fi intervenit o „fascie” *brîur(i), de unde un nou sing. brîu. Aceată laborioasă explicație se bazează pe ideea susținută de autor a necesității unei „despicări” a 2 r, cf. greer, prooroc. Totuși, explicația nu pare suficientă, fiindcă în celelalte cazuri de „fascie” apre reduplicarea vocalei, pe cînd aici efectul este diferit; și întrucît pl. brîuri, frîuri, grîuri, care constituie o verigă necesară a demonstrației, este excepțional și anormal, deoarece forma curentă și tradițională este brî(n)e, frî(n)e, grî(n)e. Credem că este mai curînd vorba de o formă *grîru, pl. *grîre, alterată fie ca efect al rotacismului fie al unei asimilări, unde r secundar ar fi dispărut ca efect al unei disimilări posterioare (*grîrugrîu ca impăratruÎmpărat(u) sau fratremfrate). Esre remarcabil, într-adevăr, faptul că cele trei vocale la care apare această particularitate, apare și un r în silaba anterioară, a cărui prezență pare a condiționa fenomenul. După cît se pare, aceeași schimbare a început să se schițeze în bătrînbătrîior (în loc de bătrînior), fără a se fi propagat însă la alte forme der. sau flexionare. – Cf. grăunț. Der. grînar (mr. grînar), s. n. (hambar), de la grîne, cu suf. -ar, cf. it. granaio (calabr. granoru), fr. grenier, sp. granero (după Pușcariu 737, Candrea-Dens., 766 și REW 3839, direct din lat. granārium); grînar, s. m. (negustor de grîne); grînărie, s. f. (comerț de grîne; hambar; cantitate de grîne).

înăúntru adv. – În interior. – Var. (î)nuntru, (î)nontru, (în)l(ă)untru. Mr. năuntru, megl. an(a)untru, istr. (ă)nuntru. Origine obscură. Pare a se baza pe întru, pronunțat untru, pentru a cărui var. cf. umbla și îmbla, înfla și umfla, umple și înple; der. se explică fie prin comp. cu în-, fie, ca în cazul lui înalt, prin fonetică sintactică (în untruîn nuntru). Prezența lui ă este mai puțin clară; se poate datorata unei pronunțări în nuntru, cu aceeași rupere a vocalei ca în prooroc, greer, etc. sau comp. abintro, cf. abintroabruz. davendrę, sard. aintru. Cuvîntul rom. coincide în parte cu sl. vŭnǫtrĭ, unǫtrĭ „înăuntru”; însă explicația pe baza sl. (Cihac, II, 147; Scriban) nu pare posibilă. După Tiktin și DAR, din lat. in illac intro; după Candrea, de la in ad intro. Cf. Moser 433. Lăuntru pare să fi rezultat în urma unei disimilări de la în năuntru; și de aici der. foarte recent, lăuntric, adj. (interior). – Der. dinăuntru, adv. (în interior), cf. dinafară, dinapoi.

întru prep. – În, înăuntru. – Mr. tru, megl. antru, istr. întru. Lat. intrō (Pușcariu 894; Candrea-Dens., 887; REW 4514; DAR), cf. it., sp., port. (d)entro. La început se folosea în rom. în concurență cu în, ca în fr. en și dans; a pierdut teren în fața lui în (pe care, totuși, l-a înlocuit complet în mr.). Astăzi se folosește cu același sens ca în, dar numai în expresii, și mai ales înainte de un, o, îns, și de adv. și adj. care încep cu vocală: într’un ceas (în un ceas nu se folosește), într’o zi, într’atît, într’aiurea etc. Comp. dintru, prep. (din, de), cu de ca dintre de la între (indică proveniența plecîndu-se de la un moment sau dintr-un spațiu dat, în timp ce dintre indică proveniența plecîndu-se de la mai multe obiecte de același fel: dintru început, de la început, față de dintre toți, din toți); pentru, prep. (ca să, indică scopul sau finalitatea; din, indică motivul sau cauza; față de, indică o comparație), cf. mr. pi(n)tru, cu p(r)e, sau direct din lat. per intrō (Candrea-Dens., 890; Pascu, I, 172); pentru ce, adv. (de ce?); pentru că, conj. (fiindcă); pentru să, conj. (înv., ca să); lăuntru (var. năuntru, mr. năuntru, nuntru, lîntru), s. n. (interior, parte internă), folosit mai ales în comp. (din lăuntru, dinăuntru, în lăuntru, înăuntru, înv., în străinătate); lăuntric, adj. (intern, interior; intim).

jur (jururi), s. n. – Înconjurare, ocol, împrejmuire. – Var. (Mold.) giur. Mr. giur. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. gyrusgr. γῦρος (Philippide, Festgabe Mussafia, 46; Densusianu, Hlr., 80; Cipariu, Gram., 145; Candrea-Dens., 923; REW 3938; DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp., port. giro, prov. gir; însă der. este dificil de explicat (cf. Graur, BL, V, 100). Rezultatul yiu indică faptul că împrumutul ar trebui să fie posterior sec. X (Rosetti, II, 65), și prin urmare, nu poate proveni direct din lat.; caz în care rămîne fără o explicație satisfăcătoare rezultatul γυ › ğ. Dacă se admite că var. giur e primitivă, s-ar putea presupune că rezultatul gyrus › *gir s-ar fi schimbat ca jimitej(i)umătate sau bucinbucium. Totuși, această alterare este incertă la vocala tonică, și nu este necesară o asimilare sau disimilare. Comp. prejur, prep. (înv., în jur de); împrejur, adv. (în locul înconjurător); împrejura, vb. (a înconjura, a încinge), derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrāre; împrejurare, s. f. (înconjurare; circumstanță, condiție; situație, poziție); împrejurător, adj. (care asediază); împrejuraș (var. împrejurean), s. m. (înv., vecin); împrejurime, s. f. (locul sau ținutul dimprejur); desprejura, vb. (a descinge; a pune în libertate, a da drumul). – Cf. înconjura.

logodí (logodésc, logodít), vb.1. (Refl.) A se lega, a contracta o căsătorie. – 2. A lega prin logodnă pe cineva. Sl. lagoditi „a se înțelege, a trata ceva” (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 339; Cihac, II, 175), cu asimilarea vocalei atone (*lăgodi), cf. rus. lagoda „învoială”. Roesler 572 deriva în mod echivoc acest cuvînt din gr. δίδωλόγον „a promite”. – Der. logodnă, s. f. (calitate de logodnic, perioada de timp cît doi tineri sînt logodiți), cf. sl. lagodinŭ „potrivit, convenabil”, cuvînt ce se folosește în Munt., Mold. și Trans. de E. (ALR, II, 158); logodnic, s. m. (tînăr logodit); logodnică, s. f. (fată logodită); logodită, s. f. (înv., logodnică); logoditor, s. m. (înv., logodnic); logodință, s. f. (înv., logodnă).

măi interj. – Servește la adresare și mirare. – Var. (Munt.) mă. Lat. mǒdǒ, redus la *mo, cf. it. mo, sard. moi, immoi; cf. amu și, pentru dezvoltarea vocalei finale, cazul paralel al lui postpoipăi. Explicațiile anterioare consideră acest cuvînt inseparabil de măre (Cihac, II, 718; Tiktin; Șeineanu, Istoria filologiei, 345; Philippide, II, 722; Pascu, II, 65); dar această identitate nu pare evidentă. Cu atît mai puțin sigură este afirmația dicționarelor în general, că este interj. de adresare către un bărbat, căci în Mold. se folosește și pentru femei și că peste tot este foarte folosită în imprecație fără obiect definit: măi, să fie-al dracului. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 198).

prooróc (prooróci), s. m. – Profet. – Var. proroc și der. Mr. pruuroc. Sl. prorokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 295). Rezultatul ooo a fost explicat de Graur, BL, III, 50, drept „brisure” a vocalei între doi r; dar situațiile invocate nu sînt convingătoare, cf. creer, greer, proor. Pentru ca „brisure” să fie efectivă, ca în cazul de față, ar trebui să se adauge condiția unui o posterior; astfel ar fi vorba mai curînd de o disimilare vocalică, cf. prolog, care se pronunță vulgar proolog.Der. prooroci, vb. (a profetiza, a prezice); proorocie, s. f. (profețire); proorociță, s. f. (profetesă), din sl. proročica; proorocesc, adj. (profetic); proorocea, s. f. (Olt., ultima recitare pe care o fac colindătorii de la Crăciun după ce au colindat); prorocestvui, vb. (înv., a prezice), din sl. proročistovovati.

psalm (psálmi), s. m. – Imn religios.- Var. înv. psalom. Mgr. ψαλμός (Murnu 48), în parte prin intermediul sl. psalŭmŭ, psalomŭ.Der. psalmist, s. m., din lat. psalmista, sec. XVIII; psălmui, vb. (a cînta psalmi); psalt, s. m. (cantor), din ngr. ψαλτης, mr. psaltu; protopsalt, s. m. (primul cantor), din ngr. πρωτοψᾶλτης (Gáldi 224); psalmodie, s. f. (cîntare monotonă a psalmilor), din fr. psalmodie; psalmodia, vb., din fr. psalmodier; psalterion, s. n. (vechi instrument muzical), din mgr. ψαλτήριον, cf. sl. psalŭtyrja; psălție, s. f. (slujba de cîntăreț); psaltire, s. f. (colecție de psalmi), din ngr. ψαλτήριον; psaltichie, s. f. (muzică vocală orientală), din ngr. ψαλτιϰή.

stráchină (-ắchini), s. f. – Vas de lut ars, ceramică etc., blid. Mgr. ỏστραϰίνος „scoică” (Cihac, II, 704; Murnu 54), cu pierderea vocalei o considerat drept art. f. Sl. strakina „vocabulum dubium” (Miklosich, Lexicon, 887) trebuie să provină din rom.

súmbru (-ră), adj. – Întunecat, posomorît. – Var. sombru. Fr. sombre, cu vocala schimbată după paralelismul ombre, umbră.

vítreg (-gă), adj.1. Se zice despre anumite grade de rudenie prin afinitate. – Mamă vitregă.Frate vitreg.2. Contrarm dușman, ostil. – Var. vitrig. Lat. vῑtrĭcus (nu vĭtrĭcus) „tată vitreg” (Cipariu, Gram., 30; Pușcariu 1914; REW 9400), cf. logud. bídrigu, bítricu, calabr. vitrico, alb. vitruk, viter, vitkur. Pentru valoarea exactă a vocalei accentuate, cf. Tagliavini, Mélanges N. Roques, III, 255-64; nu se justifică observația lui Domasckhe, Jb., XXII, 151 și Tiktin, care considerau acest cuvînt drept cultism. Comun în Munt., Mold. și Trans. de N (ALR, I, 254). – Der. vitregie, s. f. (dușmănie, ostilitate, răutate). – Din rom. provine bg. vitrig (Capidan, Raporturile, 230).

vóce (-ci), s. f. – Glas. – Mr. boațe. Lat. vocem (sec. XIX), cf. REW 9459. Este dubletul lui boace, v. boci. – De. (din fr.) vocabular, s. n.; vocal, adj.; vocală, s. f.; vocalic, adj.; vocalism, s. n.; vocaliza, vb.; vocativ, s. n.; vocați(un)e, s. f.; vocifera, vb.

BÁROC, Ă (‹ fr.) adj. Stil ~ (și substantivat, n.) = stil artistic care s-a dezvoltat în Europa în țările catolice, ca artă a Contrareformei, în sec. 16, 17 și 18. Caracterele principale în arhitectură au fost: gustul pentru colosal și grandios, frecventa folosire a liniei curbe, exuberanța decorației. A apărut întîi în Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. da Cortona), s-a răspîndit apoi în Germania (frații Asam, J.L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fischer von Erlach); în Spania capătă aspectul unei arte naționale (stilul churrigueresc), formă sub care a fost ulterior introdus în America Latină. Sculptura se caracterizează prin compoziția cu multe axe, prin dinamismul formelor (L. Bernini, B. Permoser, H. de Keyser, P. Puget, A. Cano). În pictură, apar schema compoziției în diagonală sau vîrtej, efectele perspectivale (racursi,, trompe l’oeil) și de clarobscur puternice, cultivîndu-se cu precădere temele grandilocvente și o expresivitate uneori teatrală a gesticii (Rubens, Tiepolo, Guido Reni, Magnasco, Ribera, Zurbarrán, Murillo). În arhitectura Țărilor Române, b. apare în Moldova sec. 17. Insinuat în decorația unor monumente de epocă brîncovenească, stilul b. nu va afecta în mod evident expresia arhitecturii din Țara Românească, în schimb, în varianta constantinopolitană, va influența plastica monumentală din Moldova sec. 18. Transilvania a cunoscut în sec. 18 o puternică afirmare a artelor plastice de stil b. În pictură, el nu a pătruns decît în anume elemente de recuzită decorativă. Sculptura de stil b., ca și pictura, are în Țările Române o prezență discontinuă. În Țara Românească, epoca brîncovenească și sec. 18 manifestă o evidentă atracție pentru repertoriul înflorit al acestui stil, dar adaptîndu-l unei ordonanțe mai clare. Dintre artele decorative și aplicate, cel mai mult a suportat influența stilului b. argintăria. În literatură, stilul b. se manifestă printr-o viziune antitetică asupra lumii (viață și moarte, timp și eternitate, aparență și iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganță și neliniște; aduce o intrigă diversificată și complicată, cu un stil dilatat, ornamentat excesiv, cu metafore surprinzătoare. Fixat în genere între sfîrșitul sec. 16 și prima jumătate a sec. 18, se regăsește într-o serie de curente (eufuism, gongorism, conceptism, culteranism, marinism, rococo) la poeții metafizici, în opera lui Lope de Vega, Torquato Tasso, Garcilaso de la Vega, Fernando de Hererra, Góngora y Argote ș.a. În muzică, b. este considerat ca o perioadă intermediară între Renaștere și clasicism. Începe prin afirmarea monodiei acompaniate, în special în operele lui Monteverdi, atingînd punctul culminant în creația instrumentală și vocală a lui J.S. Bach. ♦ P. ext. Stil literar încărcat, retoric, excesiv ornamentat.

guristă, guriste s. f. solistă vocală a unei formații muzicale (orchestră, taraf etc.).

ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Fig. Sporit, întărit. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

ACCÉNT, accente, s. n. 1. Scoaterea în relief a unei silabe, a unui cuvânt etc., prin mărirea intensității vocii sau prin intonație. ♦ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale, pentru a arăta că silaba respectivă este accentuată. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție deosebită, a-i arăta un interes deosebit. ♦ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi, pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. 3. Intonație afectivă; ton. – Fr. accent (lat. lit. accentus).

ALESSANDRESCU, Alfred (1893-1959, n. București), compozitor, dirijor, pianist și muzicolog român, Compoziții pentru orchestră (schița „Amurg de toamnă”, poemele simfonice „Didona”, „Acteon”), de cameră și vocale, străbătute de lirism delicat, într-o factură impresionantă.

ARÁB, -Ă (‹ fr., lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (la pl.) Popoare din grupa limbilor semitice care locuiesc în țările din Orientul Apropiat și în N Africii. A. sînt de religie musulmană (majoritatea sunniți, iar o parte însemnată, în Siria, Liban, Iraq și Yemen, șiiți) și creștină (copții din Egipt, maroniții din Siria, Liban și Iordania etc.). A. au avut un rol important în istoria și cultura evului mediu. În sec. 7-8 au cucerit un teritoriu vast, de la M-ții Pirinei pînă la hotarele Indiei, influențînd modul de viață, cultura, arta, știința popoarelor supuse și a celor învecinate. După primul și mai ales după al doilea război mondial, s-au constituit ca state independente: Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Sudan, Siria, Liban, Iraq, Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Mauritania, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman, Bahrain, Somalia, Djibouti. ♦ Persoană aparținînd unuia dintre aceste popoare. 2. Adj. Care aparține arabilor sau țărilor arabe, privitor la arabi sau la țările arabe; arabic, arabesc. ♦ Artă a. = artă la baza căreia se află sinteza originală dintre elementele bizantine, mesopotamiene și iraniene la care s-au adăugat influențele tradiției locale. Principale construcții (moschei, palate, mausolee, fortărețe) au trăsături caracteristice proprii, printre care curtea interioară încadrată de porticuri. S-au dezvoltat artele decorative (mozaicul, ceramica, prelucrarea metalelor, covoarelor etc.), cultivînd cu precădere ornamentul pur geometric și floral. O deosebită înflorire au cunoscut miniatura și caligrafia. Centre renumite: Bagdad, Cairo, Granada, Córdoba. Sin. artă musulmană sau islamică.Cifră a. = simbol grafic, reprezentînd unul din elementele sistemului de numerație cel mai utilizat (zecimal). Alfabet a. = alfabet propriu limbii arabe, alcătuit din 28 de litere care notează consoanele; pentru vocale se folosesc accente deasupra sau dedesubtul consoanelor. Cuvintele sînt scrise cursiv de la dreapta la stînga. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică (cu scrie proprie) vorbită de arabi. Ca limbă de cult este răspîndită îndeosebi în Asia și în unele țări africane. ♦ (Despre cai) Care aparține unei rase pentru călărie și tracțiune ușoară, originară din Pen. Arabia.

BENTOIU, Pascal (n. 1927, București), compozitor român. Muzică simfonică, de cameră, vocală și instrumentală, operele „Amorul doctor” și „Hamlet”. Limbaj expresiv, construcție clară și echilibrată. Studii de muzicologie și folclor.

BERGER, Wilhelm (1929-1993, n. Rupea), compozitor român. Muzică simfonică și vocal-simfonică, muzică de cameră, vocală și instrumentală, în care urmărește sinteza între formele clasice și preclasice cu structuri intonaționale modale de esență modernă. Studii de muzicologie. M. coresp. al Acad. (1991).

A1, a, s. m. 1. Prima literă a alfabetului limbii române. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime. 2. Sunet notat cu această, literă (vocală deschisă, nerotunjită medială).[Pl. și: (1, n.) a-uri]

BIZANTÍN, -Ă (‹ fr., lat.) adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține Bizanțului sau Imp. Bizantin, Bizantin, privitor la Bizanț sau la Imp. Bizantin. ♦ Artă b. = denumire dată artei dezvoltate în sec. 6-15 pe terit. Imp. Bizantin. În evoluția sa cunoaște trei perioade mari: prima cuprinde sec. 6-9, a doua sec. 10-12 și a treia sec. 13-15. S-a format pe baza artei creștine vechi, căreia i s-au adăugat elemente proprii artei Orientului elenistic (Egipt, Siria, Persia). În general, este o artă de curte somptuoasă, caracterizată printr-o mare varietate de forme și prin bogăția ornamentației. Se dezvoltă arhitectura religioasă, civilă și militară. Printre cele mai importante monumente: biserica Sfînta Sofia din Constantinopol (532-537), biserica San Vitale din Ravenna (532), biserica mănăstirii Daphni din Atena (sec. 12) etc. În cadrul picturii se remarcă trei tendințe, corespunzătoare celor trei perioade mari: istorică, dogmatică și narativă. Cunosc o mare înflorire pictura de manuscris și de icoane și pictura monumentală (mozaicul și fresca). Din sculptură nu au mai rămas decît piese mărunte, lucrate în relief scund sau traforaj, realizate în metal, fildeș și în piatră. În artele decorative o dezvoltare aparte au țesăturile scumpe, argintăria, emailurile etc. A. b. a influențat puternic dezvoltarea artei din Balcani, din Rusia și chiar din Occident (pictura Renașterii italiene timpurii). Pe terit. Țărilor Române prezența a.b. a fost deosebit de puternică încă din sec. 9, jucînd un rol hotărîtor în formarea artei medievale românești, prin intermediul cetăților bizantine din zona Dunării de Jos (Păcuiul lui Soare, Dinogeția). Monumentul cel mai caracteristic pentru influența a.b. în Țările Române este biserica domnească din Curtea de Argeș (sec. 14). În sec. 15-18, formele artistice de tradiție bizantină vor constitui o componentă constantă în sinteza artei vechi românești, atît în arhitectură, cît și în pictură și de asemenea în în artele decorative. Muzică b. = artă exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă. A luat naștere în Bizanț, în primele secole după Hristos, prin sintetizarea surselor ebraice, siriene și grecești. Inițial a avut un caracter de masă fiind cîntată de întreaga comunitate, dar, cu timpul, a dobîndit un caracter profesional, fiind practicată de poeții cîntăreți care au creat unele genuri specifice (imnul, canonul, troparul). M.b. a fost codificată în sec. 8, fiind fundamentată pe teoria muzicală antică greacă și fixată printr-un sistem propriu de notație cu neume. Caracteristică E și SE Europei, în Țările Române, m.b. a fost adoptată și dezvoltată. V. România; Muzica. 2. S. m. și f. Locuitor al Bizanțului sau al Imp. Bizantin.

BOCCHERINI, Luigi (1743-1805), violoncelist și compozitor italian. Influențat de Școala de la Mannheim, este unul dintre precursorii clasicismului vienez. Simfonii, concerte pentru vioncel, lucrări pentru formații de cameră, muzică de scenă, piese vocale și vocal-simfonice.

BOTEZ, Dumitru D. (1904-1988, n. Roman), dirijor de cor și compozitor român. Prof. univ. la București. Elev al lui A. Ciolan. Muzică corală și vocală, lucrări didactice.

ALTERNÁNȚĂ, alternanțe, s. f. Revenire prin alternare. ♦ Variație a vocalelor sau a consoanelor într-un cuvânt sau în cuvintele din aceeași familie, folosită de limbă pentru a diferenția diversele forme gramaticale sau derivatele unui cuvânt. – Fr. alternance.

BRĂILOIU, Constantin (1893-1958, n. București), muzicolog, folclorist și compozitor român. M. coresp. al Acad. (1946). Prof. univ. la București. Întemeietor al Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români din București și al arhivelor internaționale de muzică populară din Geneva. Muzică de cameră, instrumentală și vocală. Studii de etnomuzicologie („Muzica populară românească”), culegeri de melodii populare. A dezvoltat cercetarea în spirit științific a folclorului românesc. Unul dintre inițiatorii etnomuzicologiei mondiale.

BRÎNDUȘ, Nicolae (n. 1935, București), compozitor și pianist român. Lucrări simfonice, camerale, vocale, de operă în tehnici componistice noi („Arșița”, „Domnișoara Hus”).

APOCÓPĂ, apocope, s. f. Cădere a vocalei finale a unui cuvânt. „Fără” a devenit „făr'” prin apocopă.Fr. apocope (lat. lit. apocopa).

dez- prefix privativ ca și des, dar uzitat înainte de b, d, l, m, n, r și v: dez-bin, dez-doĭesc, dez-leg, dez-morțesc, dez-nod, dez-robesc, dez-văț. În cuv. moderne ca dezaprob, dezinfectez, care încep cu vocală, poate fi considerat ca venind d. fr. dés-. V. dis-.

ÁRIE3, arii, s. f. Compoziție vocală (cu acompaniament de orchestră, de pian etc.) care face parte dintr-o operă, operetă etc. ♦ Cântec, melodie. Arii populare.It. aria.

ATÓN2, -Ă, atoni, -e, adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Fără accent; neintonat. – Fr. atone (< gr.).

AUGMÉNT, augmente, s. n. vocală adăugată (în unele limbi indo-europene) la începutul unei forme verbale, pentru a marca o acțiune petrecută în trecut. [Pr.: aug-] – Fr. augment (lat. lit. augmentum).

scapete, scapeți s. m. (iron., peior.) cântăreț lipsit de calități vocale, solist fără voce.

CEAIKOVSKI, Piotr Ilici (1840-1893, n. Votkinsk), compozitor rus. Prof. la Conservatorul din Moscova. Creație caracterizată prin bogăție melodică, farmec romantic și forță dramatică. Simfonii, uverturi, concerte instrumentale, opere („Evgheni Onedin”, „Mazepa”, „Dama de pică”), balete („Lacul lebedelor”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Spărgătorul de nuci”), muzică de cameră, instrumentală și vocală, piese pentru pian („Anotimpurile”), romanțe.

CÁNTO s. n. Muzică vocală; cânt, cântare. – It. canto.

A1 s. m. invar. 1. Prima literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). 2. (LOG.) Simbol pentru judecata universal-afirmativă. V. pătratul logic. 3. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul la. 4. (METR.) Simbol pentru amper. 5. (MAT.) Simbol pentru arie.

E s. m. invar. 1. A șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită). 2. (LOG.) Simbol pentru judecata universal-negativă. V. pătratul logic. 3. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul mi. 4. (TEHN.) Simbol pentru modulul de elasticitate a materialelor (la oțel E = 21 x 104 N/m2).

I s. m. invar. 1. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocala cea mai închisă, nerotunjită, din seria anterioară). ◊ Expr. A pune punctul pe i = a reda esențialul într-o discuție, a sublinia concluzia, faptele semnificative. 2. (LOG.) Simbol pentru judecata particular-afirmativă. 3. Cifră romană având valoarea unu (1). 4. Simbol chimic pentru iod.

U s. m. invar. 1. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală închisă, rotunjită, posterioară). 2. Simbol chimic pentru uraniu.

RAVEL, Maurice (1875-1937), compozitor francez. Scriitură excelând prin limpezime și puritate, prin perfecțiunea orchestrației, lirismul profund și inventivitate. A adus modificări majore în limbajul armonic al epocii, fără a se rupe de sistemul tonal. Muzică de un mare rafinament, plină de poezie, dar de o mare claritate formală. A compus în toate genurile, de la lucrări camerale (vocale sau instrumentale, în mod deosebit pentru pian), până la piese simfonice („Bolero”, „Valsul”, „Rapsodia spaniolă”), balet („Daphnis și Chloé”) și operă („Ora spaniolă”).

falsét s.n. (muz.) Tehnică de canto la vocile bărbătești, constând în emisia sunetelor cu o vibrație a părții superioare a coardelor vocale, care produce un sunet acut, cu o octavă mai sus față de vocea bărbătească normală. ◊ Loc.adj., adv. În falset = (cu voce) ascuțit(ă). ♦ Sunet (sau șir de sunete) din registrul cel mai acut al vocii bărbătești produs prin vibrația părții superioare a coardelor vocale, intrând în registrul acut cu o octavă mai sus față de vocea bărbătească normală; voce de cap. ♦ Execuție falsă a unei compoziții muzicale (sau a unui fragment al ei). • pl. -e. / <it. falsetto.

O1 s. m. 1. Invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală cu deschidere mijlocie, rotunjită, din seria posterioară). 2. (LOG.) Simbol pentru propoziția categorică particular-negativă.

1) *a m. Prima literă și vocală a alfabetului latin (numită alfa în alfabetu gr. și az în cel cirilic), care reprezentă un sunet produs cu gura foarte deschisă și cu limba în stare de repaus: un A, doĭ saŭ doĭ de A. 2) a v. ajutător p. formarea pers. III sing. a perf. compus (lat. habet; it. ha, fr. a): a fost (în nord o fost). 3) a v. ajutător p. formarea viitorului, prescurtare din va. V. va. 4) a (lat. ad, it. a, fr. a) prep. care 1) precede infinitivu: a ști, e greŭ a ști (să știĭ) tot, era gata a-ĭ spune (să-ĭ spună); 2) arată relațiunea, asemănarea ori tendența: miroase a crin, seamănă o [!] vulpe, urlă a pustiŭ, face a răŭ, rațele fac a ploaie, trage a boĭer, (odinioară: ĭeșind a vînat azi: la vînat); 3) arată direcțiunea, locu, timpu saŭ modu și se scrie unită cu substantivu formând adverbe: îmĭ aduc aminte („la minte”), mă duc ori dorm acasă („la casa mea”), amează, amurg, alene; odinioară se scria despărțit: stînd în picioare cu șlicele a (în) mînă (N. Cost. 2,77); 4). exprimă genitivu și dativu adjectivelor și pronumelor nehotărîte și al numeralelor: înaintea a atîtea năroade (atîtor noroade), vorbe a niscaiva oameni, vorbe de la niște oameni, știutor a tot, știutor a toate (a-tot-știutor), tată a doĭ, a treĭ, a opt copiĭ; stăpîn a multe turme, stăpîn a cît pămînt vreĭ; i-a tăiat capul și luĭ, și a treĭ pruncĭ (V. de și de-a). 5) a (lat. illa, de unde vine și ĭa, dînsa) art. care arată genitivu sing. fem.: cartea e a luĭ, a eĭ. Vest. Art. fem. îld. cea: casa a mică, pl. casele ale (saŭ ăle) mici. V. aseară. 6) *a- și în ainte [!] de vocale an-, prefix privativ grecesc uzitat în nomeclatura științifică: aseptic, acatalectic, anorganic, anemic. 7) -a, sufix care se adaugă pronumelor (izolate saŭ neurmate de substantiv) și adverbelor: acestora, oamenilor acestora, nimănuĭa, altuĭa, acuma, aicea. 8) a, interj. de mirare, admirare saŭ exclamare: A! Ce e asta? A! Dac' ar fi așa, bine ar fi! – Unit cu ba (scris mai corect a, ba se întrebuințează la o întrebare saŭ la exprimarea mirăriĭ ori îndoieliĭ: A, ba! Țara pĭere, și baba se pĭaptănă!

*accént n., pl. e (lat. accentus, d. ad, la, și cantus, cînt, cîntec). Gram. Pronunțare maĭ intensă a uneĭ silabe, indiferent de înălțimea vociĭ: accent tonic, ritmic. Pronunțare particulară: accent moldovenesc. Expresiune a vociĭ: accent plîngător. Un semn care se pune pe vocale: accent ascuțit.

*apóstrof n., pl. e (vgr. apóstrophos, f.). Gram. Semnu omiteriĭ (eliziuniĭ) uneĭ vocale saŭ și a uneĭ silabe, ca: n' am, n' aș, dom'le îld. nu am, nu aș, domnule. – Ob. (dar nu maĭ bine) -óf (după fr.), pl. urĭ și oafe. – Fu inventat de un erudit necunoscut la 1533 și întrebuințat întîĭa oară de tipografu Ludovic Meignet din Lyon.

JANEQUIN [ʒanké], Clément (c. 1485-c. 1558), compozitor francez. Reprezentant de seamă al polifoniei vocale din sec. 16. Bogăție de mijloace ilustrative. Cântece („Războiul”, „Cântecul păsărilor”), un motet, două mise.

CONSTANTINESCU, Dan (1931-1993, n. București), compozitor român. Autor de muzică simfonică, de cameră, vocală și corală.

GRIEG [gri:g], Edvard (1843-1907), compozitor, pianist și dirijor norvegian. Întemeietorul școlii muzicale norvegiene. Ca pianist și dirijor, a interpretat lucrările sale, făcând turnee în toată Europa. Muzică de scenă pentru „Peer Gynt”, de Ibsen, un concert pentru pian și orchestră, piese orchestrale, lucrări de cameră („Sonatele” pentru vioară și violoncel), vocale și instrumentale. Melodică inspirată din cântecul popular, armonie originală („Dansuri și cântece norvegiene”).

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

SIBELIUS, Jean (Johan, Julius) (1865-1957), compozitor finlandez. Prof. la Conservatorul din Helsinki. Șeful școlii muzicale naționale. A compus șapte simfonii, poeme simfonice („Kullervo”, „Finlandia”, „Lebăda din Tuonela”), patru legende după Kalevala, un concert pentru vioară și orchestră, un cvartet, numeroase piese instrumentale și vocale.

DACIAN, lon (1911-1981, n. Saschiz, jud. Mureș), tenor român. Cultură vocală și aptitudini scenice afirmate în repertoriul de operetă românesc („Lăsați-mă să cânt“, „Ana Lugojana“) și universal („Vânzătorul de păsări“, „My Fair Lady“).

COUPERIN [cuprẽ], François (zis Le Grand) (1668-1733), compozitor, clavecinist și organist francez. Maestru al suitei. Piese pentru orgă și piese vocale religioase („Magnificat”) și profane într-un stil personal, îmbinînd elemente stilistice franceze și italiene. Teoretician („Arta de a cînta la clavecin”).

*circumfléx n., pl. e și urĭ. (lat. circumflexus, „îndoit împrejur”. V. flexiune). Gram. Se zice despre un accent (^) care în unele limbĭ arată că o vocală e lungă, ĭar la Românĭ arată numaĭ că e vorba de un sunet între i și u, ca în cuvîntu Român.

coárdă f., pl. e și corzĭ (lat. chŏrda, d. vgr. hordé; it. pg. corda, fr. corde, sp. cuerda: ngr. [d. it.] kórda; vsl. korŭda, bg. sîrb. rus. kórda; alb. kórdă; ung. kard). Strună, fir sonor la instrumentele muzicale. Pînză (lamă dințată) la feresteŭ [!]. Resort, cordea de oțel la ceasornic. Arc elastic la încuĭetorĭ și lacăte. Ramură de viță: se rupeaŭ coardele de greutatea roduluĭ (Sov. 215). Cheriș, traversă, grindă transversală pe care se sprijină dușameaŭa [!]. Îndoitura gîtuluĭ caluluĭ. Tăria pelteleĭ și a șerbetuluĭ cînd îl facĭ și, amestecîndu-l, se ține de făcăleț ca o ață. Geom. Secanta considerată ca dreaptă care unește extremitățile unuĭ arc. Anat. Coardele vocale, niște tendoane în gît care vibrează și produc vocea. Fig. A atinge pe cineva la coarda simțitoare, a-l atinge unde-l doare, unde simte. A o lua pe altă coardă, a schimba tonu saŭ procedura. A o lăsa pe o coardă maĭ joasă, a o lăsa maĭ moale, a te modera. Adv. A o ținea [!] coardă, a nu te întrerupe, a nu te opri. A ținea drumu coardă, a-l urma mereŭ.

SBÂRCEA, George (pseud. lui Claude Romano) (1914-2005, n. Cluj), muzicolog și compozitor român. Muzică de teatru, vocală, ușoară („Ionel Ionelule”). Monografii („Sibelius”, „Iora”, „Traian Grozăvescu”); traduceri.

LANDINO, Francesco (c. 1325-1397), muzician și poet italian. Supranumit „Francesco cel Orb”, a activat la Florența, ca fabricant de orgi, cantor, poet, compozitor și organist. Principalul reprezentant al curentului „Ars nova” în Italia. Lucrări predominant vocale, deseori pe texte proprii. Creatorul genului ballata.

LARÍNGE (‹ it.) s. n. Organul esențial al fonației, care produce vocea cu ajutorul coardelor vocale. Reprezintă primul segment al căilor respiratorii, fiind un conduct aerian, interpus între faringe și trahee, în partea mediană și anterioară a gâtului, format din mai multe cartilaje articulate între ele și puse în mișcare de un aparat muscular complex. Orificiul superior al l., denumit glotă, este închis în momentul deglutiției de epiglotă. Sin. (pop.) beregată.

*consonánt, -ă adj. (lat. cónsonans, -ántis, care sună împreună. V. disonant). Format din consonanțe: acord consonant, cuvinte consonante. S. f., pl. e. Gram. Literă care nu se poate pronunța de cît în unire c´o vocală, ca b, d, n, v ș. a. – Și consoană, f., pl. e (fr. consonne, d. lat. cónsona).

*contracțiúne f. (lat. contráctio, -ónis. V. tracțiune). Anat. Strîngerea, contragerea mușchilor, nervilor. Gram. Sinalefă, reducerea a doŭă silabe orĭ vocale într´una singură fără eliziune, ca: te-am văzut îld. te am văzut. – Și -ácție.

dalb, -ă adj. P.P. (cînd precede o vocală). Alb: florile dalbe. V. codalb.

SAUSSURE [sosü:r], Ferdinand de (1857-1913), lingvist elvețian. Prof. la Școala de Înalte Studii din Paris și la Univ. din Geneva. Specialist în gramatica comparată indo-europeană („Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”). Creatorul școlii franceze de indo-europenistică (dintre discipoli, cel mai cunoscut, A. Meillet). Ideile sale valoroase despre distincția limbă-vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind în acest sens „părintele structuralismului”), teoria sa asupra arbitrariului semnului lingvistic ș.a., cuprinse în „Cursul de lingvistică generală” fac din S. creatorul lingvisticii moderne.

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.

*crásă f., pl. e (vgr. krâsis, d. keránnymi, amestec. V. cras 1). Gram. Contracțiunea a doŭă vocale înlocuite printr´alta (ca vgr. kagò îld. kaì egó, și eŭ). – Și crază (după fr.). V. diereză.

OCKGHEM [ó:kəhəm], Johannes (c. 1420-c. 1495), muzician flamand. Reprezentant al polifoniei vocale. Capelmaistru la curtea regelui Franței Ludovic XI și Carol VIII (din 1465). Printre primii care au tratat în spirit diferit muzica profană și pe cea religioasă. Cântece profane („Nenorocirea mă lovește”), motete („Ave Maria”, „Alma redemptoris mater”), mise („Missa cuiusve toni”, „Missa prolationum”), cărora folosirea deosebit de abilă a contrapunctului le conferă calități expresive.

*creéz, a creá v. tr. (lat. creare.Creez, creĭază [că ea devine ĭa după vocală], creăm și creem, creînd și creind. V. pro- și re-creez). Fac din nimic: Dumnezeŭ a creat lumea. Înființez: a crea o școală, o catedră. Inventez, scornesc: a crea o legendă. Constituĭ, instituĭ: a crea o rentă. – Nu e greșit a scrie creĭez, creĭem (ee pron. eĭe), dar e absolut greșit creĭa, creĭat îld. crea, creat. V. produc.

POPOVICI, Doru (n. 1932, Reșița), compozitor și muzicolog român. Autor prolific, abordând majoritatea genurilor muzicale. Influențat de impresionismul francez, apoi sinteză între tehnica serială și modală (opere, simfonii). Ulterior, valorifică muzica bizantină și psaltică. Lucrări axate pe importanța melodiei, privită ca expresie a lirismului. Opere („Prometeu”, „Mariana Pineda”), cantate („Porumbeii morți”, „Omagiu lui Palestrina”), poeme, schițe simfonice, concerte și simfonii („Codex Caioni pentru orchestră de coarde”), muzică de cameră, vocală, instrumentală și corală.

POPOVICI, Timotei (1870-1950, n. sat Tincova, jud. Caraș-Severin), compozitor și dirijor de cor român. Preot. Prof. de muzică vocală și instrumentală la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu. Piese corale („Cucule, peană galbină”, „La oglindă”, „Florile dalbe”); lucrări didactice și un dicționar de muzică (primul în România).

QUEEN {kuin], grup rock britanic, constituit în 1971 de Freddie Mercury, Brian May, John Deacon și Roger Taylor. Popularitate imensă datorită punerilor în scenă elaborate, charismei, originalității și calităților vocale unice ale solistului Freddy Mercury. Muzică eclectică, evoluând de la rock-ul cel mai dur la balade de o mare sensibilitate. Albume diverse care au marcat istoria rockului: A Night At the Opera, The Game, Innuendo.

cureá f., pl. ele (d. lat. corrĭgia, curea de la încălțăminte; it. coreggia, fr. courroie, sp. correa, pg. correia. Guturala între vocale a dispărut ca și în eŭ, graur și urez). Fășie [!] lungă și îngustă de pele [!]. Moșioară lungă și îngustă, sfoară. O veche măsură de lungime de 16 picĭoare. Nu mă țin (lasă) curelele saŭ nu mă ține (lasă) cureaŭa, nu-mĭ dă mîna, nu pot, nu îndrăznesc să fac un lucru.

PAVAROTTI, Luciano (1935-2007), tenor italian. Debut la Scala din Milano (1965). Voce de telor liric, de o mare bogăție, cu un acut de o ușurință extremă. Tehnică perfectă ce surmontează orice dificultate a marilor roluri de operă (Donizetti, Verdi, Puccini ș.a.). Prin arta lui obține într-o manieră desăvârșită echilibrul între calitățile vocale superlative și o muzicalitate deosebită, care fac din el unul dintre cei mai mari tenori ai tuturor timpurilor. Carieră alături de mari partenere (Montserrat Caballé, Ileana Cotrubaș, Kiri Te Kanawa, Mirella Freni), care grație susținerii audio-vizuale a făcut din el una dintre vedetele cele mai căutate din lume. Fondator (1981), la Philadelphia, al unui concurs pentru tineri cântăreți. În ultima perioadă își reduce aparițiile scenice în favoarea recitalurilor și producțiilor televizate. Specialist al concertelor în spații ample (singur sau împreună cu P. Domingo și J. Carreras), care îi aduc mii de ascultători, într-o formă de spectacol mai apropiată de varietăți, decât de operă. Roluri în filme.

*elíd, -ís, a -íde v. tr. (lat. elído, elídere) și elidéz v. tr. (fr. élider. V. coliziune, leziune). Gram. Suprim o vocală, fac o eliziune, precum: n´am, e´n casă îld. nu am, e în casă.

OTESCU, Ion Nonna (1889-1940, n. București), compozitor, dirijor și pedagog român. Studii la Paris cu V. d’Indy. Membru fondator și prim-dirijor al Operei române. Prof., rector (1918-1940) și director (1937-1939) al Conservatorului din București. Muzică de factură impresionistă, în care elementul popular românesc apare ca o notă pitorească. Opere bufe („Ilderim”, „De la Matei citire”, terminată de A. Stroe), balete („Ileana Cosânzeana”, „Rubinul miraculos”), muzică simfonică („Templul din Gnid”, „Legenda trandafirului roșu”, „Narcis”, „”Din bătrâni„, ”Vrăjile Armidei„), de cameră (”Elegia română pentru violoncel și pian„), instrumentală și vocală.

OLAH, Tiberiu (1928-2001, n. sat Arpășel, jud. Bihor), compozitor român. Prof. la Conservatorul din București (din 1954). Muzică bazată pe un sistem modal propriu, legături cu stratul arhaic al folclorului românesc evidențierea unei noi concepții asupra spațiului și timpului muzical. Inițial mai mult muzică vocală, apoi instrumentală și muzică de film („Răscoala”, „Mihai Viteazul”, documentarul „Ștefan Luchian”), de televiziune și de teatru. Creație amplă camerală, simfonică (ciclurile „Brâncuși”, „Translații”, „Armonii”) și vocal-simfonică („Timpul cerbilor”).

OHANESIAN, David (1927-2007, n. București), bariton român. Solist al operelor din București și Cluj-Napoca. Primul interpret român al rolului Oedip din opera lui Enescu. Tehnică vocală de mare siguranță, paletă coloristică amplă, știință stilistică și forță de adaptare de la un gen la altul, de la o epocă la alta, inimitabil farmec al frazării. Interpret al principalelor roluri de bariton, pe toate marile scene lirice ale lumii, din operele lui Verdi, Donizetti, Leoncavallo, Wagner, Rahmaninov, Mussorgski. Abordează frecvent și repertoriul de lied.

*eŭfónic, -ă adj. (d. eŭfonie). Gram. Care produce eŭfonie, care sună frumos: Valeria e un nume eŭfonic, pe cînd Vlada orĭ Neacșa nu. De aceĭa poporu zice despre o fată urîtă și cu nume urît: „După ce e slută, o maĭ cheamă și Vlada”. – Literă eŭfonică, literă pusă între doŭă vocale ca să evite hiatu, ca: florile dalbe îld. florile albe. Adv. În mod eŭfonic.

MANHATTAN TRANSFER, grup vocal american, constituit în 1969, la New York, avându-i în componență pe Tim Hauser, Laurel Masse (înlocuit de Cheryl Bentyne), Alan Paul și Janis Siegel. Repertoriu instrumental de jazz în versiunea vocală și gospel. Tehnică remarcabilă. Discografie selectivă: „Bodies and Soul”, „The offbeat of Avenues”, „The Best Of” etc.

LAZĂR, Filip (1894-1936, n. Craiova), compozitor și pianist român. Elev al lui Kiriac și Castaldi. Carieră de pianist concertist. Membru fondator (1928) al societății muzicale „Triton” din Paris. Lucrări simfonice („Muzică pentru radio”, „Concerto grosso”, „Concerto da camera pentru baterie și 12 instrumente”, trei concerte pentru pian), piese vocale, corale și instrumentale, balet, operă.

SOCIETATEA FILARMONICĂ, asociație culturală înființată la București în 1833 de Ion Câmpineanu, C. Aristia și I. Heliade Rădulescu. Și-a propus cultivarea literaturii dramatice în limba română, a muzicii vocale și instrumentale, formarea unui teatru național. A înființat Școala Filarmonică pentru muzică, declamație și literatură (1834), precum și primul periodic teatral românesc, „Gazeta Teatrului Național” (1835). Precursoare a mișcării pașoptiste, a avut un rol de seamă în dezvoltarea conștiinței naționale și în promovarea culturii românești. Și-a încetat activitatea în 1838.

SILVESTRI, Constantin (1913-1969, n. București), dirijor și compozitor român. Stabilit în Marea Britanie (1963). Figură de anvergură internațională a muzicii românești. Activitate intensă de pianist concertist, dirijor și director al Operei, Filarmonicii și Orchestrei Radio din București. Lucrări simfonice („Trei piese pentru orchestră de coarde”), muzică de cameră, pentru pian și vocală.

* dieréză f., pl. e (vgr. diairesis. V. erezie, sinereză). Gram. Tremă, despărțirea a doŭă vocale consecutive în doŭă silabe, de ex.: haină (hain) față de haĭnă. Chir. Despărțirea unor părțĭ a căror continuitate ar fi vătămătoare. V. crază, sinereză.

* diftóng m. (vgr. diphtongos, din di-, doĭ, și phtóngos, vocală. V. triftong). Gram. Silabă care cuprinde doŭă vocale, ca aĭ, aŭ, ĭa, ŭa, eĭ, oĭ ș.a.

* diftonghéz v. tr. (d. diftong). Gram. Prefac în diftong o vocală simplă, ca pîĭne îld. pîne.

SINERÉZĂ (‹ fr.; {s} gr. synairesis „apropiere”, „contractare”) s. f. 1. (LINGV.) Fenomen fonetic constând în fuziunea într-un diftong ascendent a două vocale învecinate, prin transformarea primei vocale într-o semivocală. 2. (CHIM.) Micșorare spontană a volumului gelurilor și al dispersiilor macromoleculare însoțită de separarea din ele a fazei lichide. Are o deosebită importanță în tehnologia cauciucurilor, fibrelor chimice, maselor plastice, la fabricarea cașcavalului, brânzei de vacă, la coacerea pâinii.

SMETANA, Bedřich (1824-1884), compozitor ceh. Alături de Dvořak, creatorul școlii muzicale naționale. Opere („Mireasa vândută”, „Sărutul”, „Dalibor”), poeme simfonice (ciclul „Patria mea”), lucrări pentru formații de cameră, piese pentru pian, piese corale și vocale.

glásnic, -ă adj. (rus. vsl. glásnyĭ, vocal, sonor. V. glas). Vechĭ. Vocal. S. f. vocală.

díntru prep. (din de și întru, ca din din de și în). Din (înaintea unor pronume care încep cu vocală, din care cauză se face eliziune), ca: al, însu, însa (= dînsu, dînsa), altu, alta, una, unu, o: dintr’aĭ noștrĭ, dintr’însu, dintr’una, dintr’o dată. Dintru’nceput (Vechĭ) de la început Dintru’ntăĭ șĭ (maĭ des) dintro’ntăĭ saŭ dintro’ntăĭ și’ntăĭ (Est. Fam.), maĭ întîĭ, mai întîĭ și’ntîĭ: dintro’ntăĭ ascultațĭ, și pe urmă judecațĭ. – În vestu dintru, întocmaĭ ca și cu dintre, dîntre, pintre, pîntre. V. pintre.

*glótă f., pl. e (vgr. glótta și glóssa, limbă. V. glosă). Anat. Orificiu faringeluĭ, mărginit de cele doŭă coarde vocale inferioare.

LOGHIN, Irina (n. 1939, Gura Vitioarei, jud. Prahova), cântăreață română de muzică populară. Remarcabilă prin calitățile vocale și prin căldura interpretării. Cultivă cântecul liric de stil modern din zona Prahovei, cântecul de cătănie, cel lăutăresc de oraș, romanța.

MALIPIERO, Gian Francesco (1882-1973), compozitor, muzicolog și pedagog italian. Opere („Vigilii Aeneis”, „Orfeida”, „Filomela”), balete („Stradivario”), muzică simfonică, oratorii („”Sf. Francisc d’Assisi„), concerte, cvartete, piese vocale și instrumentale. Editor al creației preclasicilor italieni (Monteverdi, Vivaldi).

MANDICEVSKI, familie de muzicieni români. 1. Eusebie M. (1857-1929, n. Cernăuți), compozitor, dirijor de cor și muzicolog. Prof. univ. la Viena. Arhivar și bibliotecar la Societatea „Prietenii muzicii” din Viena. Muzică de cameră, instrumentală și vocală. Studii de muzicologie și ediții critice (Bach, Berthoven, Haydn, Schubert, Brahms). Lucrări de muzicologie („Cântecele populare rusești și corul bisericesc slav”). 2. Gheorghe M. (1870-1907, n. Maloghia, Bucovina), compozitor și pedagog. Frate cu M. (1). Muzică de teatru(vodevilul „Piatră de casă”), de cameră și corală.

MARCELLO, familie nobiliară venețiană. Mai importanți: 1. Lorenzo M. (1603-1656), comandant al flotei care a învins-o pe cea otomană, condusă de Sinan Pașa, la Dardanele; a murit în timpul bătăliei. 2. Alessandro M. (1684-1750), compozitor. Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Concertul pentru oboi și orchestră în re minor”, transcris de Bach pentru clavecin. 3. Benedetto M. (1686-1739), compozitor. Frate cu M. (2). Carieră de avocat, de muzician și de scriitor. Lucrări instrumentale și vocale extrem de elaborate, caracteristice pentru apogeul barocului italian („Concerti a conque”, culegerea de parafraze după psalmi, „Estro poetico armonico”, oratorii, mise, opere, muzică de cameră).

*hiát n., pl. e (lat. hiatus, d. hiare, a ținea gura deschisă. V. adint, casc, dehiscent, haos). Gram. Întîlnire a doŭă vocale, ca: a o aduce. – Unele limbĭ evită hiatu, maĭ ales în poezie, considerîndu-l ca neplăcut urechiĭ. L. rom. îl tolerează foarte mult.

ENACOVICI, George (1891-1965, n. Focșani), compozitor și violonist român. Prof. univ. la București. Bogată activitate solistică și camerală. A compus muzică simfonică și camerală, vocală și corală.

1) i m. A noŭa literă a alfabetuluĭ și care reprezentă [!] a treĭa vocală, care are sunetu cel maĭ înalt: un i, doĭ i saŭ doĭ de i. Fig. A pune punctu pe i, a te explica exact și fără considerațiunĭ.

FAURÉ [foré], Gabriel (1845-1924), compozitor francez. Elev al lui Saint-Saëns. Creație hotărâtoare pentru evoluția muzicii franceze, de la C. Franck la Debussy și la muzica nouă. Pedagog (printre elevii săi: G. Enescu, M. Ravel). Opere („Penelopa”, „Prometeu”), muzică de scenă, vocal-simfonică („Requiem”), de cameră lucrări instrumentale și vocale.

FERROUD [ferú], Pierre Octave (1900-1936), compozitor și critic francez. Fondator al societății „Tritonul”, care a avut un rol important în difuzarea muzicii contemporane. Muzică instrumentală, vocală, orchestrală.

*inflexiúne f. (lat. in-flexio, -ónis, d. in-fléctere, -flexum, a încovoĭa. V. re-flexiune). Încovoĭere. Inflexiune a vociĭ, schimbare de ton. Gram. Modificarea uneĭ vocale supt [!] influența alteĭ vocale din silaba următoare. Flexiune. Geom. Punctu unde o curbă își schimbă direcțiunea. Fiz. Deviațiunea uneĭ liniĭ: inflexiunea razelor luminoase. – Și -éxie.

FOLESCU, George (1884-1939, n. Slobozia), cântăreț rămân de operă. Bas cu deosebite calități vocale și resurse dramatice și lirice (în roluri ca: Faust, Boris Godunov, Ion din „Năpasta”). Activitate pedagogică. Membru fondator al Operei Române din București.

FRESCOBALDI, Girolamo (1583-1643), compozitor, organist și pedagog italian. Piese pentru orgă, lucrări vocale religioase și profane („Florilegii muzicale”). Introduce în formele tradiționale ale Renașterii elemente inovatoare (efecte de disonanță în toccate, variație ritmică și melodică).

GHECIU, Diamandi (1892-1982), compozitor român. Muzică simfonică și vocal-simfonică, instrumentală și vocală, lieduri. Lucrări de muzicologie („Formele și genurile muzicale”, în colab.).

DUNSTABLE [dánstbəl], John (c. 1385-1453), compozitor englez. Promotor al polifoniei vocale. Autor de misse, motete, chanson-uri („O rosa bella”). Creația lui a influențat muzica compozitorilor flamanzi din timpul său (Dufay, Binchois).

DUPARC [düpárc], Henri (1848-1933), compozitor francez. Elev al lui C. Franck. Poeme simfonice („Léonore”), muzică pentru pian, melodii vocale, transcripții.

DINESCU, Violeta (n. 1953, București), compozitoare română. Stabilită în Germania. Prof. univ. la Bayreuth. Muzică de cameră (vocală și instrumentală), orchestrală, de operă („Eréndira”), de balet („Die Kreisler”) și film („Tabu”).

DIMA, Gheorghe (1847-1925, n. Brașov), compozitor, dirijor de cor și pedagog român. M. de onoare al Acad. (1919). Cantate, balade vocale („Mama lui Ștefan cel Mare”), coruri, lieduri, prelucrări de melodii populare. Unul dintre primii maeștri ai polifoniei corale românești. Primul director al Conservatorului din Cluj (1919-1925), care îi poartă numele.

GIBBONS [ghíbənz], Orlando (1583-1625), organist și compozitor englez. Reprezentant al epocii elisabetane. Muzică bisericească vocală, lucrări pentru virginal.

GRIGORIU 1. Theodor G. (n. 1926, Brăila), compozitor român. Elev al lui M. Jora și A. Haciaturian. Muzică simfonică („Omagiu lui G. Enescu”, „Elegie pontică”) și vocal-simfonică („Canti per Europa”); muzică de cameră, instrumentală și vocală, muzică de scenă și de film. 2. George G. (1927-1999, n. Brăila), compozitor, dirijor și cântăreț român. Frate cu G. (1). Lansat (1946) cu grupul vocal „Trio G.”, devine mai apoi autorul a numeroase șlagăre de muzică ușoară. Muzică de film, spectacole de revistă și operetă.

-l și l-, pron. personal de pers. III sing. m. la ac. (aceĭașĭ origine cu pron. el). Pe el, pe dînsu: du-l, nu-l duce. Cînd nu se poate lega de o vocală, devine îl: îl duc. – Fals 'l.

GRANADOS Y CAMPIÑA, Enrique (1867-1916), compozitor și pianist spaniol. Opere („Maria del Carmen”, „Goyescas”), lucrări vocal-simfonice („Tonadillas”) și de cameră, piese vocale și pentru pian („Dansuri spaniole”).

GLIER, Reingold Morițevici (1874/1875-1956), compozitor și dirijor rus. Balete („Macul roșu”, „Călărețul de aramă”), lucrări simfonice („Sirenele”), piese orchestrale, muzică de cameră vocală și instrumentală, opere.

GOUNOD [gunó], Charles (1818-1893), compozitor, organist și dirijor francez. Cel mai de seamă reprezentant al operei franceze, inaugurând o nouă etapă în dezvoltarea acesteia prin lirismul, naturalețea melodicii, finețea armoniei („Faust”, „Sapho”, „Doctor fără voie”, „Mireille”, „Romeo și Julieta”). Simfonii, oratorii („Moarte și viață”), mise („În memoria Ioanei d’Arc”), cantate cu subiect patriotic („La graniță”, „Gallia”), muzică de scenă și de cameră, piese pentru pian, coruri, lucrări vocale.

GOLESTAN, Stan (1875-1956, n. Vaslui), compozitor și critic muzical român. Stabilit în Franța. Muzică simfonică și de cameră, instrumentală și vocală. Lucrările sale, constituite după principiile Scholei Cantorum, se întemeiază pe elemente tematice de inspirație populară românească.

GOBBI, Tito (1913-1984), bariton italian. Peste 100 de roluri pe scenă și în numeroase filme. Mare adaptabilitate vocală și scenică, abordând tipologii variate ale rolurilor lirice de bariton (Scarpia, Falstaff, Iago, Boccanegra). Memorii.

GLUCK, Christoph Willibald (1714-1787), compozitor german. Opere („Orfeu și Euridice”, „Alcesta”, „Paris și Elena”, „Ifigenia în Aulida”, „Ifigenia în Taurida”, „Armida”), balete, muzică de cameră. A înfăptuit reforma operei, eliberând-o de convenționalism, de virtuozitate vocală gratuită, îndreptând-o spre simplitate și veridicitate dramatică.

GLINKA, Mihai Ivanovici (1804-1857), compozitor rus. Întemeietorul școlii muzicale naționale ruse. Creator al operei clasice ruse („Ivan Susanin”, „Ruslan și Ludmila”); lucrări simfonice („Kamarinskaia”) și vocal-simfonice, piese vocale, numeroase lucrări de cameră influențate de melodica și ritmica folclorului rus, două uverturi spaniole („Jota aragoneză”, „O noapte la Madrid”).

DUFAY [düfé], Guillaume (c. 1400-1474), compozitor flamand. Reprezentant al școlii franco-flamande. Promotor al polifoniei vocale, îmbinând structurile armonice cu expresivitatea melodică. Creația sa cuprinde misse, motete, cântece.

ELEGÍE (‹ gr., fr., lat.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, particularizată inițial (Grecia antică) prin metrică (distihul elegiac), iar ulterior prin conținutul afectiv (melancolie, regret, durere). Au scris e. Teognis, Tirteu, Properțiu, Ovidiu, Chënier, Leopardi, Rilke, Eminescu, Bacovia, I. Vinea ș.a. 2. Piesă muzicală vocală sau instrumentală cu caracter melancolic, nostalgic, trist.

LAMENTO (cuv. it.) s. n. Piesă vocală cu caracter trist, tânguitor, specifică operei italiene din sec. 17-18, plasată, de obicei, imediat înaintea deznodământului dramatic (ex. l. din opera „Ariana” de Monteverdi). Din sec. 19, termenul are doar sensul de „cântec trist”, putând desemna o lucrare vocală sau instrumentală.

LASSO, Orlando di (LASSUS, Roland de) (c. 1532-1594), compozitor franco-flamand. Capelmaistru la biserica Lateran din Roma (1553-1554) și la capela de la Curtea ducelui Albert V de Bavaria (din 1563). Creația sa (peste 2.000 de lucrări religioase și laice: mise, motete, madrigale, psalmi, vilanele) marchează, împreună cu aceea a lui Palestrina, punctul culminant al polifoniei vocale din sec. 16. Reunind tradițiile mai multor țări apusene, opera sa exploatează toate formele epocii, oferind genurilor existente noi dimensiuni.

LEONARD, Nicolae (Nae L.) (1886-1928, n. Galați), tenor român. A debutat la 16 ani. Supranumit „prințul operetei românești”, pentru deosebitele sale calități vocale și talentul scenic de excepție. A interpretat rolurile principale din „Pericola”, „Mascota”, „Liliacul”, „Văduva veselă”, „Contesa Maritza”, „Baiadera” ș.a. Turnee internaționale, înregistrări pentru disc.

2) mi, pron. personal enclitic la dativ (lat. mihi): mi se dă, mi le dă, mi-l dă (cînd nu urmează se și le saŭ nu e legat cu linioară, devine îmĭ, ĭar îmĭ se reduce la -mĭ cînd e o vocală înainte: îmĭ dă, nu-mĭ dă). V. mie; ți, și, i.

LEȘE, Grigore (n. 1954, sat Stoiceni, jud. Maramureș), muzician român. De formație academică și tradițională, instrumentist (fagot, tilincă, fluier, caval, percuție) și interpret vocal de folclor. Valorifică tehnici intonaționale arhaice, specifice Țării Lăpușului (ex.: horea cu „noduri” sau „în grumaz”), bazate pe frângerea emisiunii vocale prin utilizarea loviturii de glotă pe voce în falset. Turnee în Europa și S.U.A.

2) míșun și -éz, a v. intr. (lat. *messionare, a recolta [d. messio, recoltare]; pv. meisonar, fr. moissonner. Întîĭ s´a zis *meșún, *mășun [cp. cu cășunez, înverșunez], apoĭ, pin [!] asimilarea vocalelor, *mușun, ĭar inf. meșiná [ca leșina, rușina, tușina], apoĭ tot pin asimilare, *mișiná, de unde, pin încrucișare cu primele forme, mișuná. P. acc., cp. cu leșin. V. mișină). Vest. Foĭesc, furnic: vermiĭ, Jidaniĭ mișună. – Și míșuĭ saŭ ĭésc. V. mușluĭesc.

MASSENET [masné], Jules (1842-1912), compozitor francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Printre elevii săi: G. Enescu. Opere („Manon”, „Werther”, „Cidul”, „Thaïs”), oratorii, lucrări orchestrale, balete, coruri, piese instrumentale și vocale. Melodist rafinat, cu un remarcabil simț dramatic și scenic.

moșoróĭ și mușuróĭ (Munt.) și moșinóĭ și -unóĭ (Mold. Trans.) n., pl. oaĭe (lat. mus aráneus, un fel de guzgan de cîmp, d. mus, guzgan, și aráneus, painjin; vit. pv. musaragno; fr. [d. lat. mus aránea], musaraigne; sp. musaraña, pg. musaranho. Întîĭ s´a zis *musărîĭ [ca rîĭe d. aránea], apoĭ [pin [!] schimbare de sufix] musăroĭ și [pin asimilarea vocalelor și infl. luĭ mișun, mușin], moșoroĭ ș. a. La început s´a aplicat acest nume cîrtițeĭ [cp. cu it. toporagno, d. lat. talpa, cîrtiță, și aránea, painjin; cp. și cu pr. taupo, „cîrtiță” și „mus araneus”], apoĭ movilițeĭ de pămînt făcute de ĭa [!]. La mișun, „hîrcĭog”, numele a trecut de la „grămăgĭoară” la „hîrcĭog”). Moviliță de pămînt făcută de cîrtițe și de furnicĭ saŭ și de oamenĭ (ca semn).

*motét n., pl. e (fr. motet, dim. d. mot, cuvânt, lat. mŭttum, grohăit, de unde vine și it. motto, dim. mottetto. V. motto). La catolicĭ, bucată muzicală religioasă vocală compusă după cuvinte liturgice latine.

muțénie f. (d. mut). Starea omuluĭ mut. Fig. Mare liniște: muțenia becĭuluĭ. Tăcere indiferentă, mutizm [!]. – Muțenia e o infirmitate legată de surzenie, al căreĭ rezultat este. Rare orĭ muțenia e cauzată de defectele organelor vocale. De ordinar, mutu nu vorbește fiind-că n´a auzit nicĭodată vorbindu-se. Abatele Francez de l´Épée († 1789) și continuatoru opereĭ lui, abatele Sicard († 1822), aŭ inventat un alfabet compus din semne făcute din degete, pin [!] care se poate vorbi cu surdo-muțiĭ. Chear [!] și mișcările buzelor și ale fețeĭ contribue a-ĭ face pe surdo-muțĭ să te înțeleagă și a-ĭ face să pronunțe sunete, deși nu le aud.

MELÍSMĂ (‹ fr.) s. f. Termen ce desemnează în muzica vocală un grup de sunete alăturate unui sunet principal, reunite pe o singură silabă. A deținut un rol important în cântul gregorian și bizantin; frecventă în folclor. Prin analogie, se folosește și în muzica instrumentală.

MENGELBERG [méŋəlberh], Willem Josef (1871-1951), dirijor, pianist și compozitor olandez. Prof. univ. la Utrech. Conducătorul Orchestrei simfonice din Amsterdam (1895-1945). Dirijor al orchestrelor filarmonice din Londra (1911-1914), New York (1921-1930) ș.a. Personalitate puternică, stil original cu o tehnică perfectă. Interpret al muzicii lui Mahler, R. Strauss, Debussy și al altor compozitori contemporani. A compus muzică vocală.

MESSIAEN [mesjã], Olivier (1908-1992), compozitor, organist și critic muzical francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Elev al lui M. Dupré și P. Dukas. Lucrări pentru orchestră („Chronochromie”, „Turangalîla-Symphonie”, „Deșteptarea păsărilor”), pentru orgă („Cartea orgii”), pentru pian („Catalog de păsări”), piese vocale ș.a. Inovator în domeniul orchestrației, tehnicii instrumentale, al căutărilor timbrale, pe baza studiului muzicii exotice și a fenomenelor sonore din natură. Scrieri teoretice („Tehnica limbajului meu muzical”).

MICULI (MIKULI), Carol (1821-1897, n. Cernăuți), compozitor, profesor și pianist român. Elev al lui Fr. Chopin. Pianist concertistic de talie internațională. Piese instrumentale, vocale (lieduri) și corale; culegeri de folclor; ediție adnotată a operei lui Chopin.

MILHAUD [mijó], Darius (1892-1974), compozitor, dirijor și critic muzical francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Membru al „Grupului celor șase”. Opere („Nenorocirile lui Orfeu”, „Bietul matelot”), balete („Facerea lumii”, „Trenul albastru”), simfonii, muzică de cameră, de scenă și de film, piese instrumentale („Scaramouche”) și vocale, caracterizate prin primatul melodiei și politonalitate. Muzică trepidantă, de un farmec particular și un lirism bogat.

MILÓNGA (cuv. sp.) subst. Formă muzicală ce precedă pe cea a tangoului, întâlnită în Uruguay, Paraguay, Argentina și Chile. Apare ca mijloc de expresie în duetele vocale, în care textele, cu caracter lejer, îmbracă forma de întrebare și răspuns.

p m. A șaĭ-spre-zecea literă a alfabetuluĭ latin. El reprezentă [!] o consonantă labială mută care devine b cînd vibrează și coardele vocale ale gîtuluĭ și m cînd aeru e emis și pe nas.

*palatál, -ă adj. (d. palat 2; fr. palatal). Al ceruluĭ guriĭ, al palatuluĭ. Gram. Pronunțat pin [!] izbirea limbiĭ de ceru guriĭ, vorbind de vocale și consonante, ca e, i, ca c, g în încinge și ca ș, j, ñ. S. f. O vocală saŭ o consonantă palatală. Adv. Pin [!] ajutoru palatuluĭ: a pronunța palatal. V. africat.

MONTEVERDI, Claudio (1567-1643), compozitor italian. Remarcabil în domeniul compoziției madrigalului, muzicii religioase și operei. Desăvârșind încercările precursorilor săi, marchează primul moment de seamă în istoria operei, prin stabilirea atributelor de fond ale monodiei acompaniate, ale recitativului și ale orchestrei, în pagini de profund dramatism („Orfeu”, „Ariadna”, „Întoarcerea lui Ulise în patrie”); pentru unele dintre ele a scris și libretele. Cu madrigalele sale, încheie marea epocă a polifoniei vocale, prin introducerea unor mijloace specifice operei (cântul solistic, coloratura vocală, acompaniamentul instrumental).

MONȚIA, Emil (1882-1965, n. Șicula, jud. Arad), compozitor și folclorist român. Opere („Fata de la Cozia”), suite pentru orchestră („Dor și jale”), muzică de cameră, corală, vocală.

MUSORGSKI, Modest Petrovici (1839-1881), compozitor rus. Membru al „Grupului celor cinci”. Format sub îndrumarea lui Balakirev, Dargomîjski și Stasov. În opere („Boris Gordunov”, „Hovanșcina”, „Târgul din Sorocinsk”), folosește mijloace realiste puternice, subliniind psihologia maselor. Muzică de scenă, piese vocale și corale, lucrări pentru orchestră („O noapte pe muntele pleșuv”) și pentru pian (suita „Tablouri dintr-o expoziție”, orchestrată de Ravel), lieduri („Colțul copiilor”, „Fără soare”, „Cântecele și dansurile morții” ș.a.). A influențat prin stil și limbaj pe mulți din compozitorii sec. 20.

MÚZICĂ (‹ lat., it., fr., germ.) s. f. 1. Artă ale cărei mijloace de exprimare sunt sunetele. 2. Știința sunetelor și a organizării acestora conform unor sisteme (privind modul, tonalitatea, ritmul) și unor norme de compoziție (privind, melodia, armonia, polifonia, forma). 3. Operă muzicală, producție aparținând muzicii. ◊ M. vocală = m. concepută pentru voce. M. instrumentală = m. destinată unui instrument sau unui ansamblu instrumental. M. de cameră = m. destinată unui grup restrâns de interpreți. M. simfonică = m. concepută pentru orchestra simfonică. M. vocal-simfonică = m. concepută pentru un ansamblu mare, compus din orchestră și cor. M. programatică v. programatic. M. religioasă = m. vocală sau vocal-instrumentală compusă pe texte de rugăciuni, cântată în timpul serviciului divin. M. concretă = lucrare muzicală realizată prin înregistrarea pe bandă de magnetofon a unor sunete din natură sau produse artificial, care apoi sunt transformate sau montate; inventatorul ei este inginerul și muzicianul francez P. Schaeffer, care a realizat primele experiențe în 1948. M. serială v. dodecafonism. M. ușoară = m. de largă accesibilitate, bazându-se pe intonații de cântec, pe ritmuri de dans sau de marș. M. populară = m. de largă circulație, caracterizată prin faptul că este o creație colectivă și anonimă. M. de teatru = m. originală, concepută pentru a acompania desfășurarea unei reprezentații teatrale. M. de film = m. înregistrată, ce constituie coloana sonoră a unei pelicule cinematografice. Mai există m. de dans, m. corală, m. pop, m. rock, m. folk, m. de jaz, m. electronică etc. 4. Formație instrumentală. ◊ M. militară = fanfară.

NEGREA, Marțian (1893-1973, n. Vorumloc, azi com. Valea Viilor, jud. Sibiu), compozitor român. Prof. univ. la Cluj și București. A contribuit la făurirea școlii naționale muzicale românești contemporane. Creația sa îmbină trăsăturile de inspirație populară cu o armonie de esență postromantică. Muzică simfonică („Prin Munții Apuseni”, „Povești din Grui”, „Simfonia primăverii”, „Concert pentru orchestră”), de cameră, instrumentală și vocală, de film, opera „Marin Pescarul”, un recviem. Lucrări didactice (tratate de forme, contrapunct și fugă, armonie) și de muzicologie.

NEUKOMM [nóikom], Sigismung von RITTER (1778-1858), compozitor și pianist austriac. Elev al lui Haydn. Capelmaistru al Teatrului German din Sankt-Petersburg (1804-1808). Stabilit la Paris (1809), unde a compus un recviem în onoarea lui Ludovic XVI. Capelmaistru la Rio de Janeiro (1816-1821). Autor de muzică instrumentală, vocală și religioasă.

píntru prep. (din pe și întru, ca dintru din de și întru. V. pintre, pin 2, prin, din, dintru). Pin, înaintea unor pronume care încep cu vocală (din care cauză se face eliziune), ca: al, însu, însa [= dînsu, dînsa], altu, alta, unu, una, o]: pintr´al nostru, pintr´insu, pintr´una). Pentru: pintru mine. – În vest pîntru, întocmaĭ ca și cu pintre, pîntre. Vezĭ la pintre.

PALESTRINA, Giovanni Pierluigi da (1525 sau 1526-1594), compozitor italian. Creație vastă, esențialmente vocală și religioasă, sintetizând întreaga artă contrapunctică a sec. 16, considerată de posteritate ca reprezentând culmea artei religioase polifonice. Estetică privilegiind echilibrul, logica, frumusețea liniilor. Aplică consemnul pontifical al inteligibilității textului și al supunerii muzicii față de mesajul liturgic. Creație foarte omogenă cuprinzând madrigale profane, mise („Papae Marcelli”), motete („Sicut Cervus desiderat”, „Super flumina Babylonis”), oratorii etc. „Stilul Palestrina” este de referință pentru muzica religioasă a cappella, fiind codificat și teoretizat de Angelo Berardi (Arcani musicali) și Johann Joseph Fux (Gradus ad Parnassum).

PARGHEL, Anca (1957-2008, n. Câmpulung Moldovenesc), cântăreață română de jaz. Se impune și ca pianistă, șefă de formație, compozitoare, textieră, aranjoare și profesoară. Artă vocală personală și creativitate de improvizație debordantă. Notorietate europeană. Colaborează cu nume marcante ale jazului internațional (Larry Coryell). Discografie selectivă: „Midnight Prayer”, „Magic Bird”, „Primal Sound”.

PASCAL-COJOCĂRIȚA, Matilda (n. 1958, Negrești, jud. Vaslui), interpretă română de muzică populară. Stil concertant strălucitor, cu o bogată dinamică a efectelor spectaculare, realizate cu o mare agilitate vocală și valorificând intens registrul grav de contralto al vocii sale.

*pozițiúne f. (lat. positio, -ónis, d. pónere, pósitum, a pune. V. post 2). Situațiune, modu cum e așezat: pozițiunea unuĭ oraș. Loc, regiune: un castel într´o pozițiune încîntătoare. Teren ocupat de trupe: o pozițiune tare, a recunoaște pozițiunile dușmanuluĭ. Fig. Rang, treaptă, condițiune, funcțiune: pozițiune socială. Situațiune, funcțiune: o pozițiune de 12,000 de francĭ pe an. Muz. La vioară, locu pe care țiĭ degetele pe coarde. (Prima e cea maĭ apropiată de prag, ca a începătorilor. Cele-lalte-s maĭ apropiate de căluș). Proz. vocală lungă orĭ scurtă pin [!] pozițiune, lungă orĭ scurtă după sunetele care o urmează. A fi în pozițiune să (orĭ de a), a fi în stare, a putea: nu-s în pozițiune să știŭ (orĭ de a ști). A fi în pozițiune (interesantă), a fi gravidă. A-țĭ lua pozițiunea (vorbind de un soldat), a-țĭ lua atitudinea cuvenită prezențeĭ unuĭ superior. Ob. pozíție (rus. poziciĭa). V. teapă.

PETRA-BASACOPOL, Carmen (n. 1926, Sibiu), compozitoare română. Prof. univ. la București. Sensibilitate, diversificare stilistică a orientării post-enesciene. Creație simfonică („Țara de piatră”) și vocal-simfonică, concertantă, camerală, muzică vocală. Activitate muzicologică.

PETREUȘ, familie de muzicieni populari români, originară din Glod, jud. Maramureș. Mai importanți: Ion (1945-2000), voce, ghitară, mai rar și vioară și fratele său Ștefan (n. 1952), vioară, voce. Au făcut epocă sub numele de frații P., conturând un repertoriu și un stil concertant ale cântecului de petrecere și de joc maramureșan, caracterizate printr-o pronunțată expresivitate melodică, alternarea lirismului cu vivacitatea țipuriturii de joc, umor, antren, virtuozitatea vocală și instrumentală. În prima parte a cariei au integrat-o în grup, timp de câțiva ani, pe sora lor Ioana, interpretă vocală.

PLATTERS, THE ~, grup american de soul. Constituit în 1953, la Los Angeles, de Tony Williams, David Lynch, Alex Hodge și Herb Reed. Reprezentativ pentru curentul grupurilor vocale derivate din gospel, impuse în anii '50. Cântece interpretate cu sobrietate, în aranjamente vocale complexe: „Only You, ”The Great Pretender„, ”Twilight Time„ ș.a.

*protónic, -ă adj. (compus din vgr. pró, în ainte [!], și tónos, ton. V. tonic). Gram. Care e pus în aintea accentuluĭ: vocala protonică.

psaltichíe f. (ngr. psaltiki, ca musichíe, d. musikí). Muzică vocală bisericească. V. soroacă.

POULENC [pulẽk], Francis (1899-1963), compozitor francez. Membru al Grupului celor șase, reunit în jurul lui Cocteau. Influențe ale lui E. Satie, G. Auric, E. Chabrier. Calități specifice muzicienilor francezi: claritate, simț al măsurii, senzualitate, umor etc. Simț înnăscut al melodiei. Carieră structurată în jurul muzicii vocale și dramatice, îmbinând inspirația profană și religioasă („Stabat mater”, „Gloria”). Gust de un eclectism natural. Lucrări simfonice și lirice („Dialogurile carmelitelor”, „Vocea umană”), balete („Căprioarele”), concerte, muzică pentru pian, melodii.

PRECLASICÍSM (‹ preclasic) s. n. Perioadă din istoria muzicii în care și-au desfășurat activitatea maeștrii muzicii vocale și instrumentale din sec. 17-18 (Monteverdi, Paletrina, Händel, J.S. Bach, Vivaldi, Rameau, compozitorii școlii de la Mannheim ș.a.) și care precede apariția clasicismului vienez.

PRODAN, Ionela (n. 1947, Dăbuleni, jud. Dolj), interpretă română de muzică populară, romanțe, cântece de petrecere și folclor orășenesc. S-a distins prin inflexiunile grave ale vocii sale și o emisiune specifică stilului vechi de cântare vocală din câmpia olteană a Dunării, cu aparenta „rupere” a discursului vocal prin lovitură de glotă și trecerea vocii în falset.

răgușeálă f., pl. elĭ. Starea omuluĭ răgușit, îngroșarea coardelor vocale din cauza răceliĭ saŭ a excesuluĭ de vorbă, din care cauză vocea se îngroașă și se stinge. V. guturaĭ, laringită.

volúm s. n., pl. volúme; (tom) abr. vol., (geom.) simb. V

volt s. m., pl. volți; simb. V

vocálă s. f., g.-d. art. vocálei; pl. vocále

vocál adj. m., pl. vocáli; f. vocálă, pl. vocále

vest s. n.; abr. V

IER (‹ sl.) s. n. 1. Numele a două litere din alfabetul chirilic: ъ (ierul tare) și ь (ierul moale). 2. vocala foarte scurtă, notată prin fiecare dintre aceste semne: una dură, mediopalatală, ъ (în transcriere ŭ) și alta moale, prepalatală, ь (în transcriere i). După poziția lor, pot fi intense (care s-au păstrat în limbile slave) și neintense (care au dispărut).

șoptésc v. intr. (var. din șopotesc; vsl. šipŭtati, sîrb. šaptati, rus. šeptátĭ, a șopti. V. șoaptă, șipot, șopot). Șopotesc, vorbesc încet. V. tr. Spun șopotind (fără vibrarea coardelor vocale): mĭ-a șoptit la ureche să mă feresc de el.

1) și pron. personal enclitic la dativ (lat. sibi). Luĭ, eĭ: și le face el singur, și-l ĭa ĭa [!] singură. (Cînd nu urmează le saŭ e legat cu linioară, devine îșĭ, ĭar ășĭ se reduce la și cînd e o vocală înainte: îșĭ face, nu-șĭ face). V. șie; mi, ți, i.

HÖLSKI [hölski], Adriana (n. 1953, București), compozitoare germană de origine română. Lucrări pentru ansambluri orchestrale, camerale („Flautele luminii”) și vocale.

HILLER [hílər], Johann Adam (1728-1804), compozitor, pedagog și critic muzical german. Oferă concertelor de la Gewandhaus o strălucire care va dura două secole. Fundează și editează, începând din 1766, „Wöchentliche Nachrichten”, prima revistă muzicală în sens modern. Studii de critică și estetică muzicală. Scrie muzică vocală, religioasă și profană.

HEAVY METAL [hévi métəl] expr. engl. Muzică rock a cărei dezvoltare maximă se situează în perioada 1968-1975 (Deep Purple, ZZ Top). Pune accentul pe forța muzicii de a zdruncina auzul, apelând la deformarea sunetelor (cu precădere din surse electronice), la țipăt în emisia vocală, la o intensitate sonoră excesivă și la o punere în scenă șocantă.

s m. A noŭa-spre-zece literă a alfabetuluĭ latin. Sunetu eĭ e acela pe care-l întrebuințezĭ cînd vreĭ să facĭ pe cineva să întoarcă capu spre tine fără să strigĭ cu voce, ca în st saŭ pst. Cînd vrei să impuĭ tăcere, aĭ nevoĭe tot de s ca în st saŭ țst. Tăcerea se impune și pin șt. Între s și ș e aceĭașĭ relațiune ca între z și j. Unele popoare (Fr. It. Germ. Engl.) se folosesc de s pentru a reprezenta pe z între vocale. Această procedură e tot așa de greșită ca și cînd aĭ scrie așa și aĭ ceti aja ! Tot așa, înainte de b, d, g, l, m, n și v uniĭ pun s îld. z. Și asta e o procedură greșită care duce la falsificarea pronunțăriĭ, ca în slab, în care s nu se pronunță ca în dezleg, pe care uniĭ scriŭ greșit desleg. Unguriĭ scriŭ sz îld. s și s îld. ș. V. cele zise la ș.

*regístru n., pl. e (fr. régistre, d. mlat. regesta, lucrurĭ făptuite; it. registro). Condică, mare caĭet scorțit în care se trec cheltuĭelile, încasările, trimeterile și sosirile hîrtiilor ș. a. Muz. Întinderea scăriĭ vocale. La orgă, mîner pe care-l tragĭ la diferite cîntece.

amorțeálă, -eli, s.f. – (med.) Inflamare a corzilor vocale, răgușeală. Se tratează cu ouă crude și lapte fierbinte (D. Pop 1970: 99). – Din amorți (< lat. ammortire) + -eală.

INGHELBRECHT [ẽʒelbréʃt], Désiré Émile (1880-1965), compozitor și dirijor francez. Director al Operei Comice (1924), fondator (1934) și dirijor al Orchestrei Naționale a Radiodifuziunii Franceze. Muzică vocală de cameră, simfonică, vocal-simfonică („Recviem”), de balet („El Greco”); operete. Lucrări de muzicologie.

amplitúdine s.f. 1 Distanța dintre pozițiile extreme ale unui corp care oscilează; mărimea unei oscilații sau variații. ♦ (muz.) Intensitate vocală. O voce de mare amplitudine. ♦ Lungimea pasului unui cal. 2 (mat.) Distanță care separă punctele extreme ale unui arc de curbă. 3 (astron.) Mărime a arcului de orizont cuprins între punctul cardinal est și vest și punctul de pe orizont unde astrul răsare, respectiv apune. 4 Valoare absolută, maximă a elongației unei mărimi care variază periodic. ◊ (meteor.) Amplitudine climatică (sau termică) = diferența dintre valorile maximă și minimă înregistrate de un element meteorologic în evoluțiile sale periodice. 5 (geogr.) Amplitudine marină = variație de nivel cuprinsă între marea culminantă și marea joasă următoare. 6 Fig. Întindere, mărime a ariei de manifestare a unui fenomen; amploare. Sociologii au analizat amplitudinea influenței tehnicii asupra dezvoltării copiilor. • /<lat. amplitūdo, -inis, fr. amplitude, it. amplitudine. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

IOT (IOD) (‹ germ., fr.) s. n. (LINGV.) Semivocala i, numită și i consonantic, care se notează cu i, ĭ și j sau cu y și al cărei nume provine de la una dintre semivocalele din limbile feniciană și ebraică.

semivocálă s. f., g.-d. art. semivocálei; pl. semivocále

siemens (unitate de măsură) [pron. zímăns] s. m., pl. siemenși; simb. S

sígma (literă grecească) s. m., pl. sígma; s, S

sud (punct cardinal) s. n.; abr. S

sulf s. n.; simb. S

*trémă f., pl. e (vgr. trêma, gaură, bortă, adică, pe hîrtie, „punct”; fr. tréma. V. monotrem). Gram. Un semn compus din doŭă puncte care se pune pe o vocală ca să arăte [!] că nu e scurtă, precum: rëală, dëosebit (față de acreală, pleosc). Tot așa lat. poëta (poet) față de poena (pedeapsă). Fr. arată, de ex., că în maïs, oïl, se pronunță aï, oï cum e scris, că, alt-fel, s´ar pronunța e, oa.

*triftóng m. (tri- și ftong din diftong). Gram. Silabă compusă din treĭ vocale, ca ĭaŭ, ĭeŭ, oaĭ (în toaĭpă) ș. a.

ți pron. personal enclitic la dativ (lat. tibi): ți se dă, ți le dă, ți-l dă (Cînd nu urmează se și le saŭ nu e legat cu linioară, devine îțĭ, ĭar îțĭ se reduce la ți cînd e o vocală înainte: îțĭ dă, nu-țĭ dă). V. ție; mi, și, i.

u m. A doŭă-zecĭ și una literă a alfabetuluĭ latin și ultima dintre vocale. În limba latină el era reprezentat pin [!] v, care se pronunța totdeauna u (vinum se pronunța ŭinum). Cînd e scurt, Ruteniĭ și Poloniĭ îl confundă cu v și zic luvat îld. luat (luŭat).

uréz și (rar) ur, a urá v. tr. (lat. âuguro, -áre, a ura, a prezice după auguriĭ, de unde s´a făcut *agurare, *aurare, urare, cam ca ascultare d. auscultare, ĭar g între vocale a căzut ca și în ĭeŭ, curea, graur, d. ego, corrigia, graculus și ca și în fr. bonheur, d. bonum augurium. În zadar îl derivă uniĭ d. orare, a ruga !). Doresc cuĭva noroc: îțĭ urez biruință ! Recit umblînd cu buhaĭu pe la case: unu ură, patru fură, doĭ cotroboĭesc [!] pin [!] șură!

JONGEN [jóŋən], Joseph (1873-1953), compozitor belgian. Director al Conservatorului din Bruxelles (1925-1939). A abordat, sub influența școlii franceze, genurile cele mai diverse (simfonii, poeme simfonice, concerte pentru diferite, instrumente, muzică religioasă, de cameră și vocală etc.).

nu (tempo lent)/n- (tempo rapid + vocală: n-are, n-a dat, n-o dă) adv.

vĭáță f., pl. vĭețĭ (d. viŭ cu sufixu -eață, care, după vocală, se preface în -ĭață. Întîĭ s´a zis viĭață [greșit scris vieață !], ĭar azĭ numaĭ vĭață. V. viez). Funcționarea organizmuluĭ [!] animal orĭ vegetal, după a căreĭ încetare animalu moare (ĭar planta se usucă) și putrezește cu timpu: vĭața e o ardere înceată în timpu căreĭa inima bate perpetuŭ. Traĭ, existență, modu de a trăi: a duce o vĭață liniștită. Ocupațiune temporară saŭ permanentă: vĭața de student e frumoasă, vĭața de miner [!] e grea. Biografie, descriere a feluluĭ de traĭ: vĭețile sfinților. Vioicĭune, vigoare, sănătate, forță, energie vitală: copil, stil plin de vĭață. Subsistență, existență, mijloace de traĭ: vĭața s´a scumpit. A lua cuĭva vĭața, a-l ucide.

mai2 (lună) (dar: 1 Mai (Ziua Muncii) [1 cit. întấi]) s. m., g.-d. lui mai; abr. V/.05./-05-

KIRIAC D.G. (pe numele adevărat Dumitru Georgescu) (1866-1928, n. București), compozitor, profesor, dirijor de cor și folclorist român. Elev al lui V. d’Indy. Întemeietorul formației corale „Carmen”. Unul dintre precursorii școlii românești moderne de compoziție; a contribuit la constituirea unui stil național întemeiat pe specificul muzicii folclorice și bizantine. Piese vocale și corale de mare popularitate („Haide, mândruțo”, „Foaie verde lămâiță”, „Morarul”).

a1 s.m. invar. I 1 Prima literă a alfabetului limbii române. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime. 2 Sunetul corespunzător acestei litere (vocală medială, deschisă, nerotunjită). 3 Semn grafic pentru această literă (a, A). II 1 (muz.) Notație literală pentru sunetul la în țările germanice. 2 (metr.) Simbol pentru amper. 3 (mat.) Simbol pentru arie. 4 (chim.) Numele unei vitamine (A). 5. (med.) Numele unei grupe sangvine (A II). 6. (log.) Simbol pentru judecățile universal-afirmative. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)

*vocál, -ă adj. (lat. vocalis, d. vox, vocis, voce). Relativ la voce: coardele vocale ale gîtuluĭ. Cu vocea, din gură: muzica vocală (în opoz. cu cea instrumentală). S. f. Gram. Sunet care se pronunță fără ajutoru uneĭ consonante: a, e, i, o, u, ă, î îs vocale. Adv. Pin [!] voce.

*vocálic, -ă adj. (d. vocală; fr. vocalique). Gram. De vocală, relativ la vocale: armonie vocalică.

*vocalizéz v. intr. (d. vocală; fr. vocaliser). Muz. Fac primele exercițiĭ de muzică vocală fără să numesc notele și fără cuvinte, ci numaĭ variind vocea pe o vocală orĭ pe cîte-va silabe.

*vocalízm n. (d. vocală). Gram. Sistema vocalică a uneĭ limbĭ, a unuĭ cuvînt.

!iot (semivocală) s. n., pl. ióturi

elidá (a ~) (a înlătura vocala finală) vb., ind. prez. 3 elideáză; ger. elidấnd

*elidáre (înlăturare a vocalei finale) s. f., g.-d. art. elidắrii; pl. elidắri

RĂDULESCU, Horațiu (n. 1942, București), compozitor francez de origine română. Stabilit în Franța (1969). Repune radical problema materialului sonor și al formei. Consideră că muzica trebuie să creeze o anumită stare sufletească. Lucrări orchestrale („Taaroa”), vocale („Doruind”), camerale („Incandescent Serene”).

RECITATÍV (‹ fr.) s. n. Gen al muzicii vocale (cu sau fără acompaniament instrumental) care, prin intonația și ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, comentează acțiunea și face legătura între arii; de asemenea, joacă un rol important în oratoriu. Apărut în Italia, în sec, 16, a fost utilizat de Monteverdi, care l-a perfecționat ducându-l la o expresivitate dramatică inedită. După o perioadă de decădere, a recâștigat în dramatism și expresivitate prin creațiile lui Bellini și Verdi.

cinci num.; 5, V

ă m. vocală confuză ce provine dintr´un a neîntonat, median sau final: bărbat (din barbă), călare (din cal).

apostrof n. semnul omiterii unei vocale: n’am în loc de nu am.

ROMÁNȚĂ (‹ fr., it., germ.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, de obicei de inspirație erotică. Cultivată la curțile aristocraților francezi de la mijlocul sec. 12 și apoi în Ev. med. în Spania, sub forma unor compoziții lirice-narative cu conținut eroic-legendar; este consacrată, începând cu secolul 15, ca specie a poeziei culte cu formă metrică fixă, fiind adesea transpusă pe muzică. 2. Compoziție muzicală vocală de formă strofică, cu acompaniament instrumental și cu conținut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu un caracter asemănător.

ROMẤN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec.7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr.sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

aspirați(un)e f. 1. lucrarea de a aspira; 2. modul de rostire a vocalelor aspirându-le; 3. fig. avântul sufletului.

augment n. adăogarea unei vocale la începutul unui verb grec (la unele timpuri).

ROSCELIN din Compiègne [roslẽ din cõpiéñ] (c. 1050-c. 1120), filozof scolastic francez. Teolog. Profesorul lui Abélard. Unul dintre întemeietorii nominalismului. Sinodul de la Soissons (1092) l-a declarat eretic, iar el a abjurat doctrina Trinității. Cunoscut numai prin lucrările adversarilor săi, Anselm de Canterbury și Abélard. A afirmat că noțiunile generale sunt simple cuvinte, „emisiuni vocale” (flatus vocis).

scurt, -ă adj. (lat. cŭrtus, scurt, ca sturz, din turdus; it. sp. corto, pv. cat. cort, fr. court, pg. curto. Prosteza luĭ s nu vine numaĭ de cit d. scurtez. V. șorț). Care nu e lung (în spatiŭ): drum, convoĭ, fir, suman scurt; vedere scurtă. Scund, de statură mică: om scurt. De puțină durată (care se șfîrșește saĭ se rostește în puțin timp): călătorie, vorbă, vocală scurtă. Scurt de vedere, miop. Scurt la minte, prost. A lua (a apuca) pe cineva din scurt (pin aluz. la frîne), a-ĭ pune întrebărĭ silindu-l să mărturisească vina. A ținea din scurt, a nu lăsa să zburde după plac, a nu lăsa frîu liber. Par’că numaĭ un cîne-ĭ scurt de coadă, parćă numaĭ un singur om saŭ lucru e așa, par’că nu se maĭ găsește (de ex., ar zice un hoț) un lucru ca cel perdut de tine? Scurt și cuprinzător, cu puține vorbe, dar plin de înțeles orĭ de energie (vorbind de un ordin, o declarațiune). În scurt (fr. bref), ca să mă exprim pe scurt, ca să nu lungesc vorba: în scurt, era un șarlatan. Pe scurt, prescurtînd cu vorba: să-țĭ spun pe scurt ce a fost. În scurt timp, în puțin timp, curînd: în scurt timp s’a și ivit.

diftongare f. transformarea unei vocale în diftong.

*semivocálă f., pl. e. Gram. În unele limbĭ (vechea slavonească, sîrbeasca, ceha, polona, sanscrita), consonantă lichidă (R și L) pronunțată fară vocală, ca Srb. îld. Sîrb.

elidà v. a suprima o vocală finală, în vorbire sau în scris.

eliziune f. Gram. suprimarea unei vocale finale.

consoană f. literă ce nu se poate rosti decât alăturându-i-se o vocală.

contractà v. 1. a face un contract sau convențiune cu cineva: a contracta o alianță; 2. a fi atins de o boală, a-și însuși apucăturile (mai ales rele), a face datorii; 3. a strânge cu putere: a contracta mușchii; 4. a micșora volumul cu apropierea părților: frigul contractează, căldura dilată; 5. a reuni două vocale sau două silabe spre a forma una singură: nu ai se contractă în n’ai.

contracți(un)e f. 1. strângere tare și instantanee a mușchilor; 2. scăderea volumului unui corp sub influența frigului; 3. reducere a două vocale sau silabe într’una singură.

crază f. Gram. contracțiune a două vocale sau a doi diftongi.

*silábic, -ă adj. (vgr. syllabikós). Relativ la silabe. Scriere silabică, aceĭa în care semnele reprezentă cîte o silabă. Vers silabic, vers care se măsoară după număru silabelor (ca'n versu de azĭ), nu după lungimea orĭ scurtimea vocalelor (ca la vechiĭ Grecĭ și Romanĭ). Adv. Pin silabe.

hiat n. sunet neplăcut produs (în poezie) prin întâlnirea a două vocale.

irațional a. 1. contrar rațiunii: teorie irațională; 2. Gram. care n’are rațiune de a fi: vocală irațională.

ison n. 1. semn în psaltichie indicând repetarea sunetului precedent; 2. notă prelungită pe o singură vocală pe care isonarii o țin în timp ce psaltul intonează melodia; a ținea isonul, a imita, a aproba tot: multă vreme mi-ai ținut isonul Al. [GR. mod.].

leacă f. Mold. puțin de tot: o leacă de vin, așteaptă o leacă. [Gr. mod. OLIGAKI (vocala inițială considerată ca pronume)].

mut a. 1. care nu poate vorbi: de obiceiu cineva e mut, fiindcă e surd; 2. care nu vrea să vorbească: orice i-ai face, el va rămânea mut; 3. care nu se pronunță: vocale mute. [Lat. MUTUS. ║ m. cel ce nu poate vorbi.

nazal a. 1. ce ține de nas: fose nazale; 2. care se pronunță din nas: vocală, consoană nazală.

*sonór, -ă adj. (lat. sonórus). Răsunător, plin de sunet: metal sonor; vioară, voce, sală sonoră. Fig. Enfatic: promisiunĭ sonore. Gram. Consonante sonore, acelea la a căror pronunțare vibrează maĭ întîĭ coardele vocale (r, l, m, n, b, d, g, j, v, z). V. mut.

solfegiu n. lecțiune de muzică vocală.

*spirít n. pl. e (lat. spiritus, d. spirare, a sufla, ca rom. suflet d. a sufla. V. spirt, spiriduș). Substanță incorporată (duh): Dumnezeŭ, îngeriĭ și sufletu îs spirite. Suflet (ca principiŭ cugetător): spiritu și corpu. Totalitatea facultăților intelectuale: opere de spirit. Vioĭciune de imaginațiune: a avea spirit, om de spirit. Glumă inteligentă (saŭ și proastă !): neputînd răspunde nimic, făcea spirite. Concepțiune, judecată: spirit just. Gînd, tendență, pornire, caracter: spiritu secuiuluĭ, spiritu poporuluĭ. Caracter particular, tendență, dispozițiune: spirit avocățesc, de șicană, de contrazicere. Atitudine, pricepere: spirit comercial. Adevăratu înțeles (gînd): spiritu legilor. Aparițiune, vedenie (geniŭ, duh, strigoĭ, stahie ș. a.): țăraniĭ cred în spirite. Gram. gr. Spirit aspru, un semn pus înaintea saŭ deasupra uneĭ vocele inițiale ca să arăte un sunet spirant dispărut (și cînd îs doĭ R alăturea se pune spirit aspru pe al doilea); spirit lin, alt semn care se pune pe o vocală inițială cînd nu e nicĭ un sunet dispărut. Prezență de spirit. V. pezență.

paieric n. în paleografia slavo-română: semn, în formă de apostrof, ce ține locul vocalei obscure (u sau ĭ) după consoane, ex. mul’t.

plenison a. care sună deplin: vocale plenisone și semisone.

tremă f. punct dublu pus asupra vocalelor e, i și u, spre a indica că trebue rostite separat de vocala precedentă (în ortografia latină și franceză).

printre prep. 1. în mijlocul: printre căruțe; fig. printre mii de pericole; 2. între, în numărul: printre amicii săi; 3. prin (înaintea vorbelor începătoare cu vocale): printr’însul. [Contras din pre și între].

psaltichie f. muzică vocală bisericească: acu învăț psaltichia, ca să mă fac psalt la biserică AL. [Gr. mod.].

vocal a. 1. ce ține de voce: muzică vocală, destinată a fi cântată; 2. ce servă la producerea vocii: organe vocale.

vocală f. literă ce are un son prin sine însăș: a, e, i, o, u sunt vocale.

vocalism n. totalitatea vocalelor și legile transformării lor.

registru n. 1. carte în care se înscriu acte sau afaceri zilnice; 2. Muz. întinderea scării vocale.

súnet n., pl. e (lat. sónitus). Cela ce auzi cînd lovești ceva sunător (de ex., un clopot): sunet metalic. Vibrațiunĭ muzicale: sunet de bucĭum, de viorĭ, de fanfară. Răsunet, zgomot: copaciĭ, abea întinațĭ, cădeaŭ cu mare sunet (N. Cost.). Vechĭ. Fig. Zvon, agitațiune, turburare: să potolească sunetu lumiĭ. Gram. vocalele și consonantele la un loc: U e un sunet labial, R e vibrant. V. foșnet, freamăt, ecoŭ, zîngănit, bîzîit, zbîrnîit, muget, tropot, răcnet, țipet.

3) supt prep. (lat. sŭbtus, it. sotto, pv. sotz fr. sous, cat. sots, vsp. vpg. soto. V. sub-). Dedesupt: cînele dormea supt masă, copiiĭ se ascunsese supt pat, (fig.) supt o grea acuzațiune. În timpu domniiĭ saŭ funcțiuniĭ cuĭva: supt Cezar, supt imperiŭ, supt fostu director. Supt seară, pe supt seară, pe înserate. Supt presă, în curs de tipărire: o carte supt presă. Supt formă de, în formă de: ploaĭa înghețată cade supt formă de zăpadă. – Cînd supt se cĭocnește cu un sunet sonor (b, d, g, j, v, z), perde pe t și se preface în sub: sub bancă (saŭ: su bancă), sub deal, sub gușă, sub jug, sub valurĭ, sub zid. Clnd se cĭocnește cu m, se zice orĭ sub masă, orĭ sup masă (după cum se poate rosti umblu față de umplu). Cînd se cĭocnește cu un sunet mut (p, t, c, ș, f, s), se reduce la sup: sup casă, sup fag, sup pat (saŭ: su pat), sup teĭ, sup stejar, sup șopron. Absolut acelașĭ lucru se întîmplă cu opt, rupt, supt 2, copt ș. a., precum ob dealurĭ, ob gurĭ, ob zile, ob-zecĭ. Asta numai în pronunțare, că de scris, nu îndrăznește nimenĭ să scrie alt-fel de cît opt dealurĭ, opt gurĭ, opt zile, opt-zecĭ. Acest lucru, așa de simplu, nu e priceput de o imensitate de semidocți, care, bazați pe latinu sub, care nu există pe românește de cît ca prefix, scriŭ sub orĭ subt și obiectează că supt e participiu de la sug ! Incomensurabilă ignoranță ! E destul să observi că, atuncĭ cînd urmează o vocală, supt rămîne neschimbat, precum: supt apă, supt ulm, ca și opt anĭ, opt ulmĭ. Dar ăld. dedesupt nu îndrăznesc să scrie... dedesub, deși e acelașĭ caz ! Contra prostiiĭ luptă chear zeiĭ în zadar!

scurt a. 1. de puțină lungime: rochie scurtă; 2. la mică distanță: vedere scurtă; 3. care nu ține mult: vieață scurtă; 4. puțin: vorbă scurtă; 5. Gram. care se rostește iute: vocale scurte. [Abstras din scurtà]. ║ adv. într’o vorbă; a apuca (ținea) de scurt, a observa de aproape. ║ n. scurtime: n’avem în scurtul vieței nici timpul de sperat AL.

semison a. Gram. se zice despre vocalele ce nu se rostesc întregi: i și u pot fi semisone.

semivocală f. Gram. se zice de consoanele numite obișnuit lichide.

sinereză f. Gram. contracțiune a două vocale într’un diftong.

ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav.Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj., adv. 1. Adj. (Despre vocale, silabe, cu­vinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. 2. Adj. Fig. Intensificat. 3. Adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Puternic, forzato. [Pr.: -tu-at] – V. accentua.

VÍRGULĂ, virgule, s. f. 1. Semn de punctuație care delimitează grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție în cadrul propoziției. 2. Semn întrebuințat pentru a arăta când trebuie făcută respirația în timpul unei interpretări muzicale vocale. 3. Semn întrebuințat pentru a separa, într-un număr zecimal, partea întreagă de partea fracționară. – Din fr. virgule.

AMPRÉNTĂ, amprente, s. f. Imagine, urmă întipărită prin presare pe o suprafață (plastică). ◊ Amprente digitale = urme lăsate de degete pe o suprafață și care servesc la identificarea autorului unei infracțiuni. Amprentă vocală = ansamblu al particularităților vocale specifice unui individ. ♦ Fig. Urmă lăsată de o idee, de o stare psihică etc. – Din fr. empreinte.

AMUZÍE s. f. Pierdere sau tulburare a funcțiilor de înțelegere, elaborare și exprimare muzicală (vocală sau instrumentală). ♦ (Rar) Ignoranță în ceea ce privește muzica. – Din lat. amusia.

VOCÁLĂ, vocale, s. f. (Fon.) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească niciun obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. ◊ vocală neutră = structură vocalică ce se caracterizează prin formanți situați la 500 Hz, 1500 Hz, 2500 Hz. – Din lat. vocalis, germ. Vokal.

VOCÁLIC, -Ă, vocalici, -ce, adj. Care aparține vocalelor, privitor la vocale. – Din fr. vocalique.

VOCALÍSM s. n. 1. Sistem al vocalelor unei limbi, din punct de vedere fonetic și fonologie, într-un anumit moment al evoluției sale. 2. Parte, capitol al foneticii istorice a unei limbi, care se ocupă cu studiul vocalelor. – Din fr. vocalisme.

VOCALIZÁ, vocalizez, vb. I. 1. Tranz. și intranz. (Muz.) A executa vocalize. 2. Refl. (Fon.; despre consoane) A trece de la valoarea de consoană la cea de vocală, a căpăta valoare de vocală. – Din fr. vocaliser.

VOCALÍZĂ, vocalize, s. f. 1. Formulă melodică de virtuozitate în partiturile pentru voci. 2. Exercițiu tehnic de canto care se execută pe o vocală (de preferință a). – Din fr. vocalise.

VÓCE, voci, s. f. 1. Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi răstit. 2. Însușire a cuiva de a cânta frumos din gură. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ◊ Voce caldă = voce în care predomină componentele de frecvență joasă, accentuate natural sau artificial. Voce metalică = voce dură, aspră, în care predomină componentele de frecvență înaltă. Voce profesională = voce care corespunde unor exigențe înalte, specifică cântăreților, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire dată vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetică = voce produsă prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodică încredințată fiecărui instrument dintr-o compoziție. – Din lat. vox, vocis.

ANAPTÍXĂ, anaptixe, s. f. Apariție accidentală a unei vocale între două consoane. – Din fr. anaptyxe.

U1, u s. m. 1. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală închisă, rotunjită, din seria posterioară). [Pl. și: (1, n.) u-uri].

ÚMLAUT s. n. 1. Fenomen fonetic constând în modificarea timbrului unei vocale accentuate sub influența vocalei următoare. 2. Tremă care se pune deasupra vocalelor care au suferit un umlaut (1). – Din germ. Umlaut.

APOFONÍE, apofonii, s. f. (Lingv.) Alternanță care există între vocalele din tema unui cuvânt. – Din fr. apophonie.

ÁRIE3, arii, s. f. Compoziție muzicală vocală (cu acompaniament de orchestră, de pian etc.) care face parte dintr-o operă, operetă etc. ♦ Compoziție muzicală instrumentală asemănătoare cu aceea definită mai sus. – Din it. aria.

ARITENOÍD s. n. (Anat.) Cartilaj mobil al laringelui care întinde coardele vocale. [Pr.: -no-id] – Din fr. aryténoïde.

ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melo­dioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ARTICULÁȚIE, articulații, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotația lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. 3. Rostire clară și corectă a vocalelor și consoanelor în cântul vocal; p. ext. execuție clară și frazare exactă în muzica instrumentală. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

ASIBILÁRE s. f. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane ocluzive în consoană africată (sub influența vocalei e sau i care urmează); asibilație. – V. asibila.

ASONÁNȚĂ, asonanțe, s. f. Repetare a aceleiași vocale accentuate în cuvinte care se succed; (în prozodie) rimă imperfectă. – Din fr. assonance.

ATÁC, atacuri, s. n. 1. Ofensivă a unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea inamicului și distrugerea unor obiective ale acestuia; (în special) moment culminant al acestei ofensive. ♦ (La sg. art.) Semnal de trompetă care anunță înce­perea atacului (1). 2. Agresiune împotriva unei persoane, unui stat etc. 3. Inițiativă într-un joc sportiv. ♦ Linia de înaintași a unei echipe de fotbal, handbal etc. 4. Ac­țiune violentă și susținută (prin manifestații, prin scris etc.) împotriva unei situații, unei teorii etc. sau împotriva celor care le susțin. ♦ Mijloc prin care se cere reexaminarea unei hotărâri judecătorești care nu satisface una dintre părți. 5. Apari­ție bruscă și puternică a unei boli. ◊ Atac de panică = criză acută de angoasă. ♦ (Pop.) Apoplexie. ♦ (Pop.) Tuberculoză pulmonară. 6. (Fon.) Mișcare articula­torie a coardelor vocale, care marchează începutul pronunțării unei vocale. – Din fr. attaque.

ATÓN, -Ă, atoni, -e, adj. 1. (Despre țesuturi) Care suferă de atonie; atonic. 2. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care nu este accentuat. – Din fr. atone.

AUGMÉNT, augmente, s. n. vocală adăugată (în unele limbi indo-europene) la începutul unei forme verbale pentru a marca indicativul trecut. [Pr.: aug-] – Din fr. augment, lat. augmentum.

TEMÁTIC, -Ă, tematici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de o temă, privitor Ia o temă, făcut pe anumite teme. 2. Adj. (în sintagma) vocală tematică = vocală care nu poate fi considerată nici sufix, nici desinență, și care, adăugată la rădăcina unui cuvânt, formează împreună cu aceasta o temă. 3. S. f. Totalitatea temelor sau tema esențială a unei lucrări literare, artistice, științifice, a unui curent literar, a unei epoci etc. – Din (1, 2) fr. thématique, (3) germ. Thematik.

TÉMĂ, teme, s. f. 1. Idee principală care este dezvoltată într-o operă, într-o expunere; subiect; aspect al realității care se reflectă într-o operă artistică. ◊ Loc. prep. Pe tema... = în jurul problemei..., despre problema... 2. Motiv melodic dintr-o piesă muzicală. ◊ Temă cu variațiuni = compoziție muzicală care constă în enunțarea unei teme și în valorificarea ei prin diferite transformări ulterioare. 3. Exercițiu scris dat școlarilor, studenților etc. pentru aplicarea cunoștințelor dobândite. 4. (Lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină, urmată de o vocală tematică și adesea de unul sau mai multe sufixe (gramaticale sau lexicale) ori precedată de prefixe și caracterizată prin faptul că este comună formelor unuia și aceluiași cuvânt. – Din lat. thema. Cf. fr. thème, it. tema.

TERMINÁ, términ, vb. I. 1. Tranz. A duce o acțiune până la capăt; a isprăvi, a sfârși. ◊ Loc. adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe sfârșite. 2. Refl. A lua sfârșit, a se încheia. ♦ A avea o terminație, a se sfârși în... Cuvântul „masă ” se termină cu o vocală.Expr. (Fam.) A se termina cu cineva, se spune când cineva nu mai are nicio șansă de scăpare. [Prez. ind. acc. și: termín] – Din fr. terminer, lat. terminare.

Ă, ă, s. m. 1. A doua literă a alfabetului limbii române; 2. Sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere mijlocie, nerotunjită). [Pl. și: (1, n.) ă-uri].

Â, â, s. m. 1. A treia literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă, nerotunjită). Pl. și: (1, n.) â-uri].

TON2, tonuri, s. n. I. 1. Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval între două sunete (muzicale) situate la distanță de o secundă mare; p. ext. sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei bucăți muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona treptele principale, din punct de vedere funcțional, ale gamei în care este scrisă o bucată muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniția, a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. înălțimea cu care se pronunță o silabă. ♦ Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune, intonație; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face muzica, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. A schimba tonul = a-și schimba atitudinea. 4. (înv.) Accent. II. 1. Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei opere literare; notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei culori; nuanță a unei culori. 3. (înv.; în expr.) A-și da ton = a-și da importanță, aere. – Din fr. ton, lat. tonus.

TONALITÁTE, tonalități, s. f. I. 1. Ansamblul legilor care stau la baza gamelor. ♦ Raportul dintre sunetele unei scări muzicale față de acordul ei principal. 2. (Lingv.) Înălțime caracteristică a unei vocale în scara normală a tonurilor. ♦ Intonație deosebită în unele limbi a unor cuvinte cu sens diferit care se scriu la fel. II. 1. Ton2 (II 1). 2. Ton2 (II 2). ♦ Ambianță cromatică specifică unui tablou. – Din fr. tonalité.

TÓNIC, -Ă, tonici, -ce, adj., s.f, s. n. 1. Adj. (Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul, pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul muzical al vocalelor și al silabelor; p. ext. accentul expirator sau de intensitate. 2. S. f. (Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a modului major sau minor. 3. Adj., s. n. (Substanță, medicament) care are proprietatea de a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. – Din fr. tonique, it. tonico.

BELCÁNTO s. n. Stil italienesc de interpretare în muzica vocală, caracterizat prin puritatea liniei melodice. – Din it. bel-canto.

TRALALÁ interj. Cuvânt care imită o melodie vocală sau înlocuiește cuvintele necunoscute ale unei melodii. ◊ Expr. (Adjectival) A fi cam tralala = a fi (cam) zăpăcit, (cam) nebun. – Onomatopee.

TRÉMĂ, treme, s. f. Semn diacritic format din două puncte care se pun orizontal deasupra unei vocale, în unele limbi, pentru a indica o anumită pronunțare a sunetului respectiv. – Din fr. tréma.

O1 o, s. m. 1. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală cu deschidere mijlocie, rotunjită, din seria posterioară). [PI. și: (1, n.) o-uri],

SCURT, -Ă, scurți, -te, adj., adv., s. f. I. Adj. 1. (Despre obiecte) De lungime redusă. ♦ (Despre distanțe, drumuri) Care se parcurge în puțin timp (având o lungime redusă). ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde scurte.Expr. A lua (sau a ține pe cineva) de (sau din) scurt = a trata (pe cineva) cu asprime, a supune (pe cineva) unei discipline severe. (Substantivat, f.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe (neplăcute). ♦ Infinitiv scurt = formă de infinitiv în limba română, care poartă caracteristica conjugării. ♦ (Despre opere literare sau științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Concis, fără multe cuvinte. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fară multe cuvinte, în puține vorbe. ♦ Fig. Mărginit, redus. 2. (Despre părți ale corpului) De lungime mică; (despre ființe) mic de statură, scund. ◊ Vedere scurtă = miopie. ◊ Expr. (A fi) scurt de vedere = (a fi) miop. A avea mână scurtă = a fi zgârcit. ♦ (Despre lucruri) Care are o înălțime mică. 3. (Despre vreme sau despre alte noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. ◊ Silabă (sau vocală) scurtă = silabă (sau vocală) care are o durată mai mică decât durata medie. ◊ Expr. În (sau peste) scurt timp sau în scurtă vreme = în curând. II. Adv. 1. Brusc, repede. Se oprește scurt. ♦ Fără multă vorbă; fără a admite replică, energic. I-a poruncit scurt. 2. (De) la distanță mică; p. ext. strâns. A lega scurt. III. S. f. 1. Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, lungă până deasupra genunchilor. 2. (Pop.) Inflamare a ganglionilor de la subsuoară sau din regiunea inghinală; adenopatie axială sau inghinală. – Probabil lat. *excurtus (= curtus) sau din scurta (derivat regresiv).

CÁMERĂ, camere, s. f. I. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Cameră mobilată = cameră care se închiriază cu mobila proprietarului. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Muzică de cameră = muzică interpretată de formații instrumentale sau vocale restrânse. 2. Nume dat unor încăperi cu destinație specială: cameră obscură = a) încăpere neluminată în care se execută developarea, fixarea și alte operații fotografice; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran (sau pe un clișeu) imaginea răsturnată a unui obiect; cameră de comandă = încăpere specială în care se efectuează în mod automat controlul și conducerea funcționării unei centrale sau stații electrice; cameră frigorifică (sau refrigerentă) = încăpere izolată termic, în care se menține o temperatură mai joasă decât a mediului ambiant. 3. Spațiu în care se produce un proces tehnic; incintă care face parte integrantă dintr-un aparat, dintr-un instrument etc. sau care reprezintă aparatul, instrumentul însuși: cameră de combustie = spațiu în care arde un combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un motor cu ardere internă în vederea folosirii energiei gazelor rezultate; camera cartușului = partea dinapoi a țevii armelor de foc, unde se introduce cartușul și unde se produce explozia pulberii; cameră de luat vederi = aparat cu ajutorul căruia se obțin imaginile succesive ale obiectelor în mișcare pe pelicula cinematografică; cameră de sunet = aparat folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o peliculă fotosensibilă în cinematografie; cameră de transpunere = aparat pentru înregistrarea optică a sunetelor pe film în cinematografie: cameră de televiziune sau cameră videocaptoare = aparat electronic cu ajutorul căruia se realizează captarea imaginii și transformarea ei în semnale video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se umflă cu aer și care se așază înăuntrul anvelopei, pe roata unor vehicule; balon de cauciuc situat înăuntrul mingii de sport, care se umflă cu aer; p. ext. recipient cu pereți extensibili în care se introduce aer sub presiune. II. (Zool.; în sintagmele) Cameră paleală sau camera mantalei = spațiu cuprins între pereții mantalei și corpul moluștei. III. (Jur.; urmat de determinări) Parte componentă a organului legislativ din unele țări. Camera deputaților. – Din it. camera, (pentru unele sensuri și) engl. camera, fr. caméra.

CANTABILITÁTE s. f. Însușire a unei piese muzicale sau a unei teme dintr-o compoziție vocală sau instrumentală de a avea o linie melodică expresivă. ♦ Calitate a versurilor de a fi muzicale; muzicalitate. – Cantabil + suf. -itate. Cf. it. cantabilità.

CÁNTO s. n. Muzică vocală; cânt, cântare. – Din it. canto.

SEMICONSOÁNĂ, semiconsoane, s. f. Sunet intermediar între vocală și consoană, cu însușiri comune amândurora; semiconsonantă. – Din fr. semi-consonne.

SEMISÓN, -Ă, semisoni, -e, adj. (Despre vocale) Care nu are valoare silabică. – Semi- + son.

SEMIVOCÁLĂ, semivocale, s. f. Sunet intermediar între vocală și consoană, cu însușiri comune amândurora. – Semi- + vocală (după fr. semi-voyelle).

SEMIVOCÁLIC, -Ă, semivocalici, -ce, adj. Referitor la semivocală, de semi- vocală. – Semi- + vocalic.

SERENÁDĂ, serenade, s. f. Compoziție muzicală, vocală sau instrumentală, alcătuită din mai multe părți, apropiată ca factură de divertisment, nocturnă etc., cu caracter liric, executată seara sau noaptea sub ferestrele cuiva, în semn de omagiu sau de dragoste. [Var.: serenátă s. f.] – Din fr. sérénade, it., sp. serenata, germ. Serenade.

CAVATÍNĂ, cavatine, s. f. Piesă vocală lirică de mici proporții dintr-o operă; arie lirică de mici proporții. – Din it. cavatina.

SILÁBĂ, silabe, s. f. Segment fonetic alcătuit dintr-unul sau din mai mult foneme pronunțate printr-un singur efort expirator. ◊ Silabă închisă = silabă care se termină într-o vocală. – Din fr. syllabe, lat. syllaba.

SINARMONÍSM s. n. (Fon.) Asimilare progresivă a vocalelor dintr-un cuvânt, întâlnită în limbile turco-tătare; armonie vocalică. – Din fr. synharmonisme.

SINCOPÁT, -Ă, sincopați, -te, adj. 1. (Despre muzică, în special despre muzica de jazz) Caracterizat prin folosirea sincopei (2). 2. (Fon.; despre vocale sau grupuri de vocale neaccentuate) Dispărut în interiorul unui cuvânt prin sincopă (3). – V. sincopa. Cf. fr. syncopè.

SINCÓPĂ, sincope, s. f. 1. încetare subită (momentană sau definitivă) a funcției inimii, cu întreruperea respirației și pierderea sensibilității și a mișcărilor voluntare. 2. (Muz.) Efect ritmic, cu caracter dinamic, obținut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior. 3. Fenomen fonetic care constă în dispariția unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate între două consoane ale unui cuvânt. 4. (Rar) întrerupere, pauză. – Din fr. syncope.

CẤNTEC, cântece, s. n. 1. Nume generic dat pieselor vocale sau instrumentale cu text, p. ext. și celor instrumentale; cântare, cânt. ♦ Sunete melodioase emise de unele păsări; zumzetul unor insecte. 4 Cântecul lebedei = ultima manifestare de succes dintr-o carieră (artistică). Cântecul planetelor = muzica sferelor. 2. Compoziție literară în versuri, adesea însoțită de melodie. ◊ Cântec bătrânesc = baladă populară veche. Cântec de dor = poezie populară cu caracter elegiac. Cântec de lume = poezie lirică cu caracter erotic. Cântec de mase = cântec cu conținut patriotic, revoluționar, care are un caracter mobilizator și exprimă năzuințe de libertate, de pace etc. Cântec de leagăn = cântec liric cu care sunt adormiți copiii mici. ◊ Expr. Vorba (sau povestea) cântecului = cum se zice; vorba ceea. Așa-i cântecul = asta e situația. A fi cu cântec sau a-și avea cântecul său = (despre lucruri, întâmplări, atitudini etc.) a avea istoria, tâlcul său (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). [Var.: (reg.) cấntic s. n.] – Lat. canticum.

SINERÉZĂ, sinereze, s. f. Fenomen fonetic constând în fuziunea, într-un diftong ascendent, a două vocale învecinate prin transformarea primei vocale într-o semivocală. – Din fr. synérèse, lat. synaeresis.

CÉNTUM adj. (Lingv.; în sintagma) Limbă centum = limbă indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele velare g și k nealterate înaintea vocalelor e și i.Cf. lat. c e n t u m „o sută”.

SONÁNTĂ, sonante, s. f. Consoană a cărei emisie nu comportă niciun zgomot și care are unele caracteristici articulatorii și funcționale apropiate de vocale. ◊ (Adjectival) Consoană sonantă. – Din fr. sonnante.

SONÓR, -Ă, sonori, -e, adj. 1. Care produce, prin vibrare, sunete (puternice); care răsună sau face să răsune. 2. (Adesea adverbial) Care are un sunet plăcut, armonios (și pătrunzător). 3. Care amplifică sunetele, care are rezonanță. 4. (Despre consoane) Care este rostit prin vibrarea coardelor vocale, glota fiind închisă; fonic. 5. (Despre filme cinematografice) însoțit de vorbire și de muzică. ♦ (Substantivat, n.) Partea sonoră (5) a unui film cinematografic sau de televiziune. 6. Fig. Important, cu răsunet, renumit; p. ext. pretențios, emfatic. – Din fr. sonore, lat. sonorus.

CIRCUMFLÉX, -Ă, circumflecși, -xe, adj. 1. (În sintagma) Accent circumflex = semn ortografic în formă de unghi cu vârful în sus sau de tildă, care se pune deasupra unei vocale pentru a arăta că aceasta trebuie rostită lung sau, în ortografia română, pentru a nota sunetul î(â). 2. (Anat.; despre artere, vene, nervi) Care are un traiect răsucit. 3. (Bot.; despre plante) Cu ramurile curbate în jos. [Var.: circonfléx, -ă adj.] – Din lat. circumflexus, fr. circonflexe.

COÁRDĂ1, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiunile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele fierăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței-de-vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

COLORATÚRĂ, coloraturi, s. f. 1. Ornamentație virtuoză a liniei melodice vocale (în operă). ◊ Soprană de coloratură = soprană cu un registru acut extins. 2. (Rar) Bogăție de culori; colorit. – Din it. coloratura.

CÓMĂ2, come, s. f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica în muzica instrumentală frazarea, iar în muzica vocală locurile unde se respiră. 2. (Reg.) Virgulă. – Din germ. Komma, fr. comma.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊ Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător. 2. (Fon.; despre consoane; și substantivat, f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma) Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦ Fig. (Despre senzații, dureri etc.) înăbușit; nedefinit, vag. – Lat. surdus.

SURDITÁTE, surdități, s. f. 1. Infirmitate congenitală sau dobândită, care constă în imposibilitatea (totală sau parțială) de a percepe sunetele; surzenie. ◊ Surditate psihică = imposibilitate de a recunoaște și a distinge cu simțul auzului sursa sonoră. Surditate verbală = boală caracterizată prin neînțelegerea sensurilor cuvintelor pe care le aude cineva. 2. Calitate a unei consoane de a fi rostită fără participarea coardelor vocale. – Din fr. surdité.

ISÓN s. n. Sunet prelungit, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale sau instrumentale. ◊ Expr. A ține (cuiva) isonul = a) a acompania o melodie; b) a aproba, a susține vorbele sau faptele cuiva, a-i face pe plac. [Acc. și: íson] – Din ngr. ison.

CONTRÁGE, contrág, vb. III. Refl. (Despre două vocale alăturate) A se reduce la o singură emisiune vocalică (vocală sau diftong). – Din lat. contrahere (după trage).

CONTRÁS, -Ă, contrași, -se, adj. (Lingv.; despre două vocale alăturate) Redus la o singură emisiune vocalică (vocală sau diftong). – V. contrage.

CORDÍTĂ2, cordite, s. f. (Med.; în sintagma) Cordită trofică = afecțiune a coardelor vocale care determină o disfonie manifestată prin scăderea potențialului de efort vocal. – Din fr. chordite.

RĂGUȘEÁLĂ, răgușeli, s. f. Îngroșare și slăbire a vocii provocată de inflamarea laringelui, a coardelor vocale. – Răguși + suf. -eală.

RĂGUȘÍ, răgușesc, vb. IV. Intranz. A i se îngroșa și a-i slăbi cuiva vocea din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale. – Et nec. Cf. gușă.

RĂGUȘÍT, -Ă, răgușiți, -te, adj. Care vorbește sau strigă gros, dogit din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale; hodorogit; (despre vocea oamenilor sau strigătul animalelor; adesea adverbial) îngroșat și slăbit. – V. răguși.

CRÁZĂ, craze, s. f. Fuziune a vocalei (sau silabei) inițiale a unui cuvânt cu vocala (sau silaba) finală a cuvântului precedent. – Din fr. crase.

RECITATÍV, recitative, s. n. Gen de muzică vocală (executată de solist), cu sau fără acompaniament instrumental, care, prin intonații și prin ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, comentează acțiunea și face legătura între arii. – Din fr. récitatif.

CUPLÉT, cuplete, s. n. 1. Scurtă piesă muzicală vocală, cu conținut vesel sau satiric, inspirat din actualitățile zilei, în care toate strofele textului se cântă cu același refren. ♦ Cântec intercalat între scenele unui vodevil. ♦ Secțiune intercalată între refrenele unui rondo. 2. Poezie satirică alcătuită din mai multe strofe și un refren. 3. Strofă a unui cântec sau a unei poezii terminată printr-un refren. – Din fr. couplet.

IOT, ioturi, s. n. Semivocala i, numită și „i consonantic”, notată de obicei în diverse alfabete fonetice cu y, j sau í; iod2. – Din germ. Jot.

IOTACÍSM s. n. (Fon.) 1. Evoluție a unei vocale sau a unui diftong spre i. 2. Iodizare. – Din fr. iotacisme.

IODIZÁRE, iodizări, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iotacizare, iotacism (2). – V. iodiza.

REVERÍE, reverii, s. f. Visare. ♦ Piesă vocală sau instrumentală de mici proporții, care predispune la visare. – Din fr. réverie.

DESCHÍDE, deschíd, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a obliga pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A(-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică); a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A pasa mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis.Var.: (pop.) deșchíde vb. III] – Lat. discludere.

DESCHÍS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte spre a lăsa descoperită o deschizătură. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate. ◊ Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării unui spectacol. A avea (sau a ține) casă deschisă = a avea mereu musafiri; a fi primitor. ♦ (Despre vehicule) Neacoperit. Camion deschis. ♦ (În sintagmele) Scrisoare deschisă = scrisoare cu conținut polemic, destinată publicității. Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicarea mâinii. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care sunt invitate și persoane din afara organizației respective. 3. Fig. (Adesea adverbial) Lipsit de ascunzișuri, de fățărnicie; franc, sincer. Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis, cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Deschis la minte (sau la cap) = deștept, receptiv. Cu pieptul deschis = fără teamă, plin de curaj. ♦ (Despre războaie, certuri etc.) Declarat, manifest. 4. (Despre obiecte care se pot închide) Cu marginile (sau cu părțile componente) desfăcute, îndepărtate; care nu mai e îmbinat sau strâns. A lăsa foarfecele deschis. ♦ (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care e treaz, vigilent. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. ♦ (Despre mână) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. ♦ (Despre brațe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrățișa pe cineva.** (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. ♦ (Despre răni) Care sângerează sau supurează, care nu este vindecat. 5. (Despre terenuri) Neîngrădit, neîmprejmuit; p. ext. care se întinde pe o mare distanță; (despre drumuri) pe care se poate circula nestingherit, fără obstacole. ◊ Oraș deschis = oraș nefortificat sau neapărat, care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat sau atacat în timp de război. Port deschis = port în care au acces navele de orice naționalitate. 6. (În sintagmele) vocală deschisă = vocală pronunțată cu maxilarele mai îndepărtate decât în cazul vocalelor închise. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. 7. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 8. (Despre culori) Cu nuanță mai apropiată de alb decât de negru; pal, luminos, clar. [Var.: (pop.) deșchís, -ă adj.] – V. deschide.

INTERVOCÁLIC, -Ă, intervocalici, -ce, adj. (Despre unul sau mai multe sunete) Care se află între două vocale, dintre două vocale. – Din fr. intervocalique.

ROMÁNȚĂ, romanțe, s. f. 1. Compoziție muzicală vocală cu acompaniament instrumental, având un conținut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu caracter asemănător. 2. Specie a poeziei lirice sentimentale, de obicei de inspirație erotică. – Din fr. romance, it. romanza, germ. Romanze.

ROTUNJIT, -Ă, rotunjiți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Cu o formă rotundă, cu un contur curb. ◊ Consoană rotunjită = consoană la rostirea căreia se adaugă o articulație suplimentară de rotunjire a buzelor. vocală rotunjită = vocală pronunțată cu participarea activă a buzelor, care se apropie formând o deschizătură circulară. 2. Mărit, sporit, întregit. [Var.: (reg.) rătunzít, -ă, rotunzít, -ă adj.] – V. rotunji.

DIFTÓNG, diftongi, s. m. Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă. – Din fr. diphtongue, lat. diphtongus.

DIFTONGÁ, diftonghez, vb. I. Refl. (Despre vocale) A se transforma în diftong. ♦ Tranz. A articula o vocală transformând-o în diftong. – Din fr. diphtonguer.

DIFTONGÁT, -Ă, diftongați, -te, adj. (Despre vocale) Care a devenit diftong, rostit ca diftong. – V. diftonga.

DIGÁMA s. m. Semivocală cu valoare de u consonantic, componenta a unor diftongi, triftongi etc. [Scris și: digamma.Acc. și: dígama] – Din fr. digamma.

DÍNTRU prep. (Mai ales înaintea lui „un”, „al”, „însul”, „acest”, „o dată”, cu elidarea vocalei finale proprii) 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Privește dintr-un colț al sălii.Dintr-acolo = din partea aceea. 2. (Partitiv) Din. Vorbește cu unii dintre noi. ♦ (Indicând apartenența) Facem parte dintr-o lume nouă. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică momentul plecării) De la. Pleacă dintr-o clipă într-alta. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în... Mi-a povestit o întâmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care indică originea, proveniența) Din. Planta se dezvoltă dintr-o sămânță. 5. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Din. Și-a făcut o scurtă dintr-un palton. ♦ (Introduce un complement indirect care arată starea de la care se trece) Se trezește dintr-un somn greu. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. A nimerit dintr-un foc (de pușcă).Loc. adv. Dintr-odată = cu o singură mișcare; pe neașteptate; brusc, deodată. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Are pensie și trăiește dintr-însa. 8. (Introduce un atribut care indică materia) Din. Mănăstirea dintr-un Lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. S-a supărat dintr-o nimica toată.De4 + întru.

DISFONÍE s. f. (Med.) Modificare temporară sau permanentă a timbrului și intensității vocii datorită unor leziuni ale coardelor vocale, ale nervilor laringieni sau ale unor centri nervoși superiori. – Din fr. dysphonie.

DIVERTISMÉNT, divertismente, s. n. 1. Petrecere ușoară, agreabilă și de scurtă durată; distracție, amuzament. 2. Compoziție muzicală instrumentală cu caracter distractiv. ♦ Suită pentru un instrument sau pentru orchestră, alcătuită dintr-o serie de piese cu caracter diferit. ♦ Interludiu de dans, de muzică, de cântece vocale. – Din fr. divertissement.

LABIÁL, -Ă, labiali, -e, adj. Care aparține buzelor, privitor la buze. Mușchi labial. ♦ (Despre sunete) Care se articulează cu participarea buzelor. „O ” și „u ” sunt vocale labiale, iar „b ”, „m ”, „p ” și „v ” consoane labiale. ◊ (Substantivat, f.) „O” este o labială. ◊ (Adverbial) „B” se articulează labial. [Pr.: -bi-al) – Din fr. labial.

LAMÉNTO, lamentouri, s. n. Piesă muzicală populară sau cultă, preponderent vocală, cu caracter de tânguire. – Din it. lamento.

LARÍNGE, laringe, s. n. (Anat.) Partea superioară a traheii, formată din mai multe cartilaje, în structura căreia intră și coardele vocale; beregată. – Din it. laringe. Cf. fr.larynx.

LARINGOSTROBOSCÓP, laringostroboscoape, s. n. (Fon.) Stroboscop specializat pentru studiul coardelor vocale în timpul fonației. – Din fr. laryngostroboscope.

LARINGOSTROBOSCOPÍE, laringostroboscopii, s. f. (Fon.) Observare a coardelor vocale cu laringostroboscopul. – Din fr. laryngostroboscopie.

LEGÉNDĂ, legende, s. f. 1. Povestire în proză sau în versuri care conține elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru, a unei ființe etc., caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen. ♦ Compoziție muzicală, vocală sau instrumentală, care are ca subiect o legendă. 2. (Rar) Inscripție pe o monedă sau pe o medalie. 3. Text, inscripție prin care se explică semnele convenționale de pe o hartă, de pe un plan, o imagine fotografiată sau desenată 4- Completare sub formă de memoriu anexată la o schemă, la o hartă etc., privind unele date care nu se pot exprima grafic. – Din fr. légende, lat. legenda.

E1, e, s. m. 1. A șaptea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită). [Pl. și: (1, n.) e-uri].

LIED, lieduri, s. n. Compoziție muzicală (vocală) cu caracter liric, cu acompaniament muzical (de obicei la pian). [Pr.: lid] – Din germ. Lied.

I1, i, s. m. 1. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (cea mai închisă vocală, nerotunjită, din seria anterioară). ◊ Expr. A (nu) pune punctul pe i = a (nu) reda esențialul într-o discuție, a (nu) sublinia faptele semnificative. [Pl. și: (1, n.) i-uri].

LOGATÓM, logatomi, s. m. Cuvânt artificial monosilabic, fără semnificație, format din trei sunete (consoană-vocală-consoană), folosit pentru aprecierea calității unei transmisii telefonice sau a audiției într-o sală. – Din fr. logatome.

LOGOPEDÍE s. f. Ramură a pedagogiei speciale care studiază, tratează și corectează defectele de pronunțare și de emisie vocală (mai ales la copii). – Din fr. logopedie.

LUNG, -Ă, lungi, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care are o lungime mare, ale cărui capete sunt depărtate unul de altul. ◊ Expr. A avea mâna lungă (sau degete lungi) sau a fi lung de mână (sau de, în degete) = a avea obiceiul să fure, a fi hoț. A fi lung în (sau de) limbă sau a avea limbă lungă = a vorbi prea mult și, mai ales, a spune ce nu trebuie; a fi limbut. ♦ (Substantivat, f. pl.) Unde lungi. 2. De statură mare; înalt. ◊ Expr. A cădea cât este de lung = a cădea lungindu-se pe jos. 3. (Despre suprafețe) Care se întinde pe o distanță mare; p. ext. vast. 4. (Despre mâncăruri) Apos, diluat. ◊ Expr. Zeamă (sau ciorbă) lungă = a) mâncare slabă, fără gust, proastă; b) vorbire anostă, fără conținut. 5. Care durează mult timp; îndelungat. ◊ Silabă (sau vocală) lungă = silabă (sau vocală) care are o durată de pronunțare mai mare decât durata medie. ◊ Expr. Zile (sau ani) lungi = timp îndelungat (care s-a scurs greu). Vorbă lungă = vorbărie inutilă. II. Adv. Mult, îndelung; adânc. ◊ Expr. A se uita (sau a privi) lung (la cineva sau la ceva) = a privi mirat, nedumerit sau mult și atent, insistent, cu reproș (la cineva sau Ia ceva). III. S. n. (De obicei articulat) Lungime; întindere. ◊ Loc. adv. și prep. De-a (sau în) lung(ul) = în direcția lungimii; pe lângă, pe marginea...; de la un capăt la altul. ◊ Expr. In lung și în lat (sau larg) = în toate direcțiile, peste tot, pretutindeni. A nu-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = a fi obraznic. – Lat. longus.

ELIDÁ, elidez, vb. I. Tranz. A înlătura, în scris sau în vorbire, vocala finală a unui cuvânt înaintea vocalei inițiale a cuvântului următor. – Din fr. élider, lat. elidere.

ELIDÁTĂ, elidate, adj. (Lingv.; despre vocala finală a unui cuvânt) Care a dispărut înaintea vocalei inițiale a cuvântului următor. – V. elida.

ELIZIÚNE, eliziuni, s. f. Suprimare a vocalei finale a unui cuvânt când cuvântul următor începe tot cu o vocală. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. élision, lat. elisio, -onis.

ESTRÁDĂ, estrade, s. f. 1. Platformă (demontabilă) de dimensiuni mici, adesea improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfășoară reprezentații artistice. ◊ Loc. adj. De estradă = (despre muzică, concerte, spectacole) distractiv, ușor și variat; (despre teatre) care dă spectacole cu program distractiv, ușor și variat. ♦ Platformă ridicată față de nivelul unei săli, pe care este așezată masa prezidiului, catedra etc. 2. Gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând mici piese vocale și instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.

EUFONÍE, eufonii, s. f. Succesiune armonioasă de vocale și de consoane, care are drept efect o impresie acustică plăcută. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphonie, lat. euphonia.

IER, ieruri, s. n. Numele a două litere din alfabetul chirilic; vocală scurtă notată cu aceste litere – Din sl. jerŭ.

PLENISÓN, -Ă, plenisoni, -e, adj. (Despre vocale) Care are caracter silabic. – Din lat. plenus + sonus.

PLENITUDÍNE s. f. Dezvoltare completă, integrală; deplinătate, totalitate; p. ext. desăvârșire. ◊ Plenitudine vocalică = perceptibilitate sau audibilitate a unei vocale, putere sonoră a unei vocale. – Din fr. plénitude, lat, plenitudo, -inis.

FÓNIC, -Ă, fonici, -ce, adj. 1. Constituit din sunete; privitor la sunete. 2. (Despre consoane) Care se pronunță cu vibrarea coardelor vocale; sonor. – Din fr. phonique.

FONÍE s. f. (Rar) Calitate a sunetelor limbii rezultată din vibrarea coardelor vocale în timpul emisiunii lor; sonoritate (a sunetelor limbii). – Din fr. phonie.

POEM, poeme, s. n. 1. (Adesea fig.) Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filosofic, istoric, mitologic, legendar etc. ♦ Poem în proză = specie a prozei literare aparținând genului liric, cultivată din a doua jumătate a sec. XIX. Poem dramatic = scriere dramatică în versuri sau cu caracter poetic. 4 Mică piesă muzicală instrumentală, vocală sau vocal-simfonică de construcție liberă, cu caracter liric sau liric-narativ. ♦ Poem simfonic = lucrare amplă pentru orchestră, având de obicei un conținut programatic. [Var.: poemă s. f.] – Din ngr. poiima, fr. poeme, lat. poema.

POLIFONÍE, polifonii, s. f. Arta și tehnica suprapunerii a două sau mai multe părți vocale ori instrumentale, a căror dezvoltare este în același timp orizontală (contrapunctul) și verticală (armonia); p. restr. contrapunct. – Din fr. polyphonie.

POSTERIÓR, -OÁRĂ, posteriori, -oare, adj. 1. Care urmează sau se petrece după cineva sau ceva; ulterior. ♦ (Adverbial) Mai târziu. 2. Care se află sau este situat înapoi; de dindărăt. ♦ (Despre sunete, în special despre vocale) Al cărui punct de articulație este situat în partea de dinapoi a cavității bucale. [Pr.: -ri-or] – Din fr. postérieur, lat. posterior.

POSTTÓNIC, -Ă, posttonice, adj. (Lingv.: despre silabe sau sunete) Care urmează după o silabă sau după o vocală accentuată. – Din fr. posttonique.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta. A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-și pierde) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, știre. 4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din sl. glasŭ.

GLÁSNICĂ, glasnice, s. f. (Înv.) vocală. – Glas + suf. -nică.

GLÓTĂ, glote, s. f. Orificiu al laringelui cuprins între cele două coarde vocale. – Din fr. glotte.

GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de important prin consecințele neplăcute pe care le poate avea, care poate avea urmări rele; p. ext. important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos, primejdios; care poate provoca moartea. 2. (Despre oameni, despre figura, privirea sau manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 3. (Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se află la registrul cel mai jos; jos, profund, adânc, gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent (orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în unele limbi de o vocală deschisă. – Din fr. grave, lat. gravis.

PROTÉZĂ, proteze, s. f. 1. Aparat sau piesă medicală care înlocuiește un organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului omenesc ori pe care se fixează o dantură falsă. ♦ Operație chirurgicală prin care se înlocuiește un organ, un membru al corpului etc. printr-o proteză (1). 2. (Fon.) Apariție accidentală a unei vocale la începutul unui cuvânt care începe cu o consoană, fără a se schimba înțelesul cuvântului. – Din fr. prothèse.

NEACCENTUÁT, -Ă, neaccentuați, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care nu poartă accent, care nu este scos în relief. 2. Fig. Lipsit de culoare, de strălucire; șters (2). [Pr.: ne-ac-cen-tu-at] – Pref. ne- + accentuat.

HIÁT, hiaturi, s. n. 1. Întâlnire a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, acestea făcând parte fie din același cuvânt, fie din cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. [Pr.: hi-at.Var.: hiátus s. n.] – Din fr., lat. hiatus.

HIPERMÉTRU, hipermetri, s. m. Vers antic cu o silabă suplimentară care, în rostire, se elimină înaintea cuvântului următor, dacă acesta începe cu o vocală. – Din fr. hypermètre.

NEROTUNJÍT, -Ă, nerotunjiți, -te, adj. 1. Care nu este rotunjit. 2. (Despre vocale) Care se pronunță fără participarea buzelor. – Pref. ne- + rotunjit.

NEÚTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state, popoare etc.) Care este în stare de neutralitate, care nu face parte din beligeranți sau dintre părțile adverse; neutral (1).* Zonă neutră sau teritoriu neutnt = teritoriu situat între granițele a două țări pe care nu staționează forțe armate. ♦ P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care nu se încadrează în niciun partid, în niciun curent etc.; care se abține de la a se pronunța pro sau contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ, care nu trezește niciun interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent; care manifestă indiferență, lipsă de participare; spec. lipsit de valoare afectivă sau stilistică. ♦ (Fon.) Care nu participă la o anumită opoziție fonologică. 3. (Gram.; în sintagmele) Gen neutru (și substantivat, n.) = formă a unor părți de vorbire (substantivul, adjectivul etc.) atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru (și substantivat, n.) = substantiv de genul neutru. vocală neutră = vocală medială. ♦ (Despre sensul cuvintelor) Care este indiferent față de genul (feminin sau masculin) indicat de forma cuvântului; care se poate referi la obiecte de orice gen; neutral (2). 4. (Chim.) Care nu are nici caracter acid, nici caracter bazic; neutral (3). ♦ La care ionii de hidrogen ai acidului au fost înlocuiți cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcină electrică; care posedă în cantități egale sarcină electrică pozitivă și negativă. – Din fr. neutre, lat. neuter, -tra, it. neutro.

MADRIGÁL, madrigale, s. n. 1. Poezie lirică scurtă cu conținut idilic sau galant. 2. Scurtă compoziție muzicală vocală cu caracter liric, caracteristică pentru sec. XVI. [Pl. și: madrigaluri] – Din fr. madrigal.

Î, î, s. m. 1. A douăsprezecea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală închisă, nerotunjită, din seria medială). [Pl. și: (1, n) î-uri].

ÎNCHÍS2, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Care acoperă deschizătura în dreptul căreia este așezat sau fixat (prin balamale). ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau cu capacul fixat sau încuiat. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se spune despre un spectacol la care s-au vândut de mai multă vreme toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Fără capotă pliabilă, cu acoperiș și pereți ficși; (despre mijloace de locomoție) acoperit. ◊ Trăsură închisă = cupeu. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile sau cu părțile componente alăturate, împreunate. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă; superficial; b) foarte ușor, fără dificultăți. 3. (Despre instituții, întreprinderi, localuri) Care și-a întrerupt temporar sau definitiv activitatea. 4. (Despre curți, terenuri) Îngrădit, împrejmuit. ♦ (Despre căi de comunicație) Cu circulația oprită, întreruptă. 5. Fig. (Despre ședințe, adunări) Care se ține într-un cerc restrâns, fără participarea unor persoane străine de organizația, de societatea etc. respective. 6. (Despre oameni) Care este ținut în închisoare; deținut. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat. ♦ (Despre aer) Stătut, viciat. 8. (Despre cer) Înnorat, întunecat; (despre vreme) cu cerul înnorat; urât, ploios. ♦ (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decât de alb. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. ◊ vocală închisă = vocală în timpul articulării căreia canalul fonator este strâmtat, limba fiind mai apropiată de cerul gurii decât în timpul articulării unei vocale deschise. Silabă închisă = silabă terminată în consoană. – V. închide.

MEDIÁL, -Ă, mediali, -e, adj. Median. ♦ Spec. (Despre sunete, rar despre litere) Care se află în interiorul cuvântului. ♦ (Despre vocale) Care se articulează în partea de mijloc a cavității bucale; central. [Pr.: -di-al] – Din fr. médial, lat. medialis.

ÎNTRU prep. (Mai ales urmat de „un”, „o” etc.; cu elidarea vocalei finale) În. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată starea sau acțiunea în interiorul unui spațiu) A locui într-un sat. 2. (Arată intrarea sau mișcarea în interiorul unui spațiu) A intra într-o pădure. 3. (Arată direcția sau ținta mișcării) A se da într-o parte. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) într-un timp scurt. ◊ Loc. adv. (înv.) Întru-ntâi = la început. (Înv.) într-acea = în acel timp. 2. (Arată timpul cât durează o acțiune) Va plăti datoria într-un an. ◊ Expr. Întru mulți ani! = la mulți ani! III. (Înv.; introduce un complement circumstanțial de scop) Iese întru întâmpinarea musafirului. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A alerga într-un suflet.Loc. adv. Într-adins = intenționat, în mod voit. Întru câtva = în oarecare măsură. V. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Este îmbrăcat într-o scurtă de piele. VI. (Introduce un complement circumstanțial de relație) A fi de acord întru totul cu cineva. VII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Râul s-a prefăcut într-un pod de gheață.Lat. intro.

METAFONÍE, metafonii, s. f. Modificare a timbrului unei vocale din tema unui cuvânt sub influența unui sunet dintr-o silabă învecinată. – Din fr. métaphonie.

A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului și sunetul corespunzător; este o vocală nerotunjită, cea mai deschisă din seria medială. ◊ Expr. De la a (pînă) la z = de la început pînă la sfîrșit; de la alfa la omega.

ACCÉNT, accente, s. n. 1. Evidențiere a unei silabe într-un cuvînt sau a unui cuvînt într-o frază, prin mărirea intensității vocii sau prin varierea tonului. ◊ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale spre a arăta că silaba respectivă este accentuată. ◊ E x p r. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție specială, a-i arăta un interes deosebit. Industrializarea socialistă pună accentul pe dezvoltarea, in primul tind, a industriei grele și mai cu seamă a industriei de mașini. LUPTA DE CLASA, 1953, nr. 8-4, 34 ◊ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. Accent ascuțit. Accent circumflex. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. Accent moldovenesc.Covaci... deși era ungur, vorbea romînește cu accentul de la București. DUMITRIU, N. 194. 3. Intonație afectivă, ton, mlădiere a vocii. Era în glasul dadacei mele accentul pe care îl cunoșteam, ie mare îngrijorare înaintea primejdiei. SADOVEANU, N. F. 131. Deși atins de accentul acestui om,, i-am replicat cu liniște. GALACTION, O. I 238. – Pl. și: (învechit) accenturi (NEGRUZZI, S. I 347).

ACCENTUÁT, -Ă, accentuați, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. vocală accentuată. Cuvînt accentuat. 2. F i g. Întărit, sporit. În condițiile create de regimul de democrație populară, lupta pentru valorificarea vechilor monumente de arhitectură capătă un caracter tot mai accentuat. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 349, 5/4. – Pronunțat: -tu-at.

AFERÉZĂ s. f. Fenomen lingvistic constînd din căderea vocalei inițiale a unui cuvînt. « Occasionare » a devenit în romînește «cășunare» prin afereza lui «O».

MOÁLE, moi, adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare, modificându-și forma; p. ext. afânat, pufos. ◊ Carne moale = carne fără oase. Ou moale = ou fiert sau copt astfel încât să nu fie complet coagulat. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) moale sau a trăi (ori a se așeza) pe moale = a duce o viață liniștită, fără griji; a o duce bine; a-i fi bine. ♦ (Substantivat, n. sg. art.) Parte moale (I 1) a unui lucru. ◊ (Pop.) Moalele capului = fontanelă; p. ext. creștetul capului. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos, fraged. ♦ Moleșit, flasc; puhav. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. ♦ (Despre pâine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț. ♦ Flexibil, elastic. 2. (Despre terenuri) Umed, reavăn, jilav. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgâriat etc. 4. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpând; gingaș, delicat. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nehotărâtă, influențabilă. ◊ Expr. A o lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. II. 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. ext. armonios, delicat. 3. (Despre culori, lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută; domol, potolit; blând. 4. (Fon.; în opoziție cu dur; în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată. Poziție moale = poziția unui sunet urmat de o silabă care conține o vocală palatală. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. ext. plăcut, blând. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blând, blajin. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. – Lat. mollis, -e.