Am găsit 53 de definiții care conțin toate cuvintele vârtelniță sau forme flexionare ale acestora:

VÂRTÉLNIC, -Ă, vârtelnici, -ce, adj. (Rar) Care se învârtește ca o vârtelniță. ♦ (Neobișnuit) Cu vârtejuri, plin de vârtejuri. – Cf. vârtelniță.



VÂRTÉLNIȚĂ, vârtelnițe, s. f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă, de lână, de bumbac; depănătoare. ♦ Mașină care servește la înfășurarea sau la desfășurarea sulurilor ori a sârmelor de metal laminat. – Cf. bg. vărtelka.

FOFEÁZĂ, fofeze, s. f. Nume dat mai multor obiecte în formă de aripă sau de braț: a) aripa unei ferestre, a unei uși sau a unei porți; b) fiecare dintre brațele care poartă scaunele unui scrânciob; c) fiecare dintre aripile unei mori de vânt; d) fiecare dintre tălpile războiului de țesut; e) fiecare dintre lopățelele pe care se întinde tortul când se pune pe vârtelniță; f) fiecare dintre aripile unei grape articulate. ◊ Expr. A umbla ca o fofează = a umbla repede. [Pl. și: fofezi] – Et. nec.

FOFÉLNIȚĂ, fofelnițe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două stinghii încrucișate ale vârtelniței, pe care sunt așezate cele patru fofeze. 2. Cuțitul meliței. 3. Fig. Gură (ca organ al vorbirii). – Fofează + suf. -elniță. Cf. vârtelniță.

POCIÚMB, pociumbi, s. m. (Înv. și pop.) 1. Fiecare dintre parii lungi care servesc la susținerea sau la fixarea unui gard, a unui perete, a unor plante etc.; țăruș, stâlp. ♦ Spec. Lemnul în jurul căruia se rotește vârtelnița. 2. (Înv. și reg.) Trunchi de copac rămas în pământ după tăiere; butuc. – Et. nec.

CIOCÁN1, ciocane, s. n. 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de forme și dimensiuni variate, prevăzută cu un mâner, folosită, manual sau mecanic, la bătut sau la prelucrat materiale rezistente. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovala = a fi într-o situatie critică (din care nu există posibilitate de ieșire). A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a stărui întruna pe lângă cineva; a-l plictisi cu insistențele. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemănătoare ca formă cu ciocanul (1). ♦ Unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. ♦ Spec. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner; p. ext. probă sportivă de atletism practicată cu acest instrument. ♦ Spec. Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. ♦ Spec. Fiecare dintre fusele vârtelniței. 3. Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 4. (În sintagma) Ciocan de foc = bombardament de artilerie intens și de scurtă durată. – Din sl. čekanŭ.

RĂSCRÚCE, răscruci, s. f. 1. Loc unde se încrucișează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspântie. ◊ (Pop.) Răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află Soarele la amiază; zenit. ◊ Loc. adj. și adv. În răscruce = (care este) în formă de cruce; cruciș. 2. Fig. Moment hotărâtor în viața unui om, a unui popor etc.; cotitură. 3. Parte a carului de care se prind șleaurile. 4. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărțituri. 5. Parte a vârtelniței formată din două stinghii încrucișate de care sunt prinse fofezele; fofelniță. – Răs- + cruce.

DEPĂNĂTÓR, -OÁRE, depănători, -oare, subst. 1. S. m. și f. Muncitor specializat în depănat. 2. S. n. Organ al mașinii de cusut care servește la depănarea aței pe mosorelul suveicii. 3. S. f. Dispozitiv pe care sunt așezate sculurile la mașinile de depănat; (în industria casnică) vârtelniță. – Depăna + suf. -ător.

FUSÉL s. n. vârtelniță. (< it. fusella)

FUSÉL s.n. vârtelniță (pentru făcut frânghii etc.). [< it. fusella].

ciogấrc, ciogấrcuri, s.n. (reg.) vârtelniță, cicărâc, ceacâr.

clocímp, clocímpuri, s.n. (reg.) 1. restul unei ramuri tăiate de lângă tulpină; clenci. 2. restul de la cocenii de porumb tăiați, rămas la pământ; cocălău, cocean, ciocan, cioclej, tulean. 3. cui de lemn. 4. lemnul pe care stă vârtelniță; popici. 5. cuib de hoți; ascunzătoare.

crucélnic, crucélnice, s.n. (reg.) 1. lemnul de care atârnă ițele la războiul de țesut; părângă, fuștel, botă. 2. vârtelniță.

învârtelníță s.f. (reg.) plantă denumită și: caprifoi.

pitrúcă, pitrúci, s.f. (reg.) partea de jos, mai masivă, a vârtelniței, pe care se sprijină întreaga unealtă; scaun, butuc, talpă.

pociumbáș, pociumbáși, s.m. (reg.) 1. par mic. 2. butucul nicovalei pe care se bate coasa. 3. vatra casei. 4. axul vârtelniței

popíci1, popíci, s.m. (reg.) lemnul cu trei crăci alcătuind scaunnul vârtelniței.

cápră (cápre), s. f.1. Mamifer rumegător paricopitat, cu părul lung, cu coarne. – 2. Poreclă dată grecilor (sec. XVII-XIX), deoarece erau considerați excesiv de lăudăroși. – 3. Numele unui joc de copii. – 4. Joc pentru priveghiul morților, în care se folosește o secure învelită în piele reprezentînd o capră; este de asemenea un joc popular în noaptea de ajun a Crăciunului. – 5. Aparat de gimnastică pentru sărituri. – 6. Suport de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, susținute de o scîndură transversală. – 7. Scaun al vizitiului, la trăsuri. – 8. Compas de dogar. – Mr., megl. capră, istr. cǫpre. Lat. capra (Pușcariu 279; Candrea-Dens., 248; REW 1647; DAR); cf. alb. kjepër, it. capra, prov., cat., sp. cabra, fr. chèvre. Der. căproi, s. n. (piedestal al vîrtelniței); căpresc, adj. (de capră); căprește, adv. (în felul caprelor); căprișor, s. m. (plantă erbacee, Cyperus flavescens, Cyperus fuscus); căprit, s. n. (căprior); căpriță, s. f. (dim. al lui capră; săricică, Atriplex litoralis); căpraș, s. m. (vizitiu al unei trăsuri de închiriat care nu este a sa); căpriu, adj. (căprui); căpros, adj. (mîndru, trufaș); căprui, adj. (cafeniu), care ar putea reprezenta un lat. *capruneus, cf. caprunusprov. cabrun. Der. neol.: caprifoi, s. m. (arbust ornamental); caprimulg, s. m. (varietate de rîndunică); caprin, adj. (de capră); capricorn, s. n. (constelație zodiacală; semn al zodiacului reprezentat printr-un țap); Caprifoi (var. caprifoi), nu este cuvînt pop., astfel încît nu este posibilă der. directă din lat. caprifolium (Densusianu, Hlr., 162; Pușcariu 283; REW 1852), abandonată de DAR.

șíștor, -oáre, s.m. și f. 1. (pop.; s.m. și f.) fiecare dintre bucățile de lemn (sau de fier) prinse la capete în târcoalele prâsnelului de la moară și care se angrenează cu măselele roții. 2. (reg.; s.m.; la pl. cu forma: șuștori) fiecare dintre bucățile de lemn prinse în jurul roții sau al carului, care pune în mișcare joagărul. 3. (reg.; s.f.) fuscel la loitră. 4. (reg.; s.f.; în forma: șuștoare) spetează (la grapă). 5. (reg.; s.f.) fofelnița vârtelniței. 6. (reg.; s.m. pl.; în forma: șuștori) fălceaua meliței. 7. (reg.; s.f. pl.) fiecare dintre chingile de fier orizontale care întăresc ușa unei case. 8. (reg.; s.f. pl.) fiecare dintre grinzile între care se fixează fereastra. 9. (reg.; s.m. pl.) fiecare dintre stâlpii verticali care sprijină ștreașina casei. 10. (reg.; s.f. pl.) fiecare dintre bârnele care mărginesc intrările strungii la o stână. 11. (reg.; s.m.) par ascuțit care se pune în vârful caselor țărănești.

tălpălắu s.n. (reg.) 1. calapod. 2. sprijin de vârtelniță. 3. lanț de împiedicat roata carului.

váncină, váncine, s.f. (pop.) vârtelniță.

crúce (crúci), s. f.1. Obiect format din două bucăți de lemn, piatră etc. puse perpendicular una peste alta, constituind simbolul credinței creștine. – 2. Semnul crucii. – 3. Crucifix. – 4. (Rar) La cărțile de joc, treflă. – 5. Steag al unei oști creștine. – 6. Companie, breaslă. – 7. Diademă în formă de cruce purtată de mirese la ceremonia de nuntă. – 8. Răscruce, răspîntie. – 9. Miez de nucă. – 10. Nume dat mai multor plante cu flori în formă de cruce: Galium cruciata; Paris quadrifolia etc. – 11. Nume dat diferitelor obiecte în formă de cruce: orcic, bîrnă transversală, transept, căprior, traversă, grindă longitudinală, cap de cruce, spiță, diblu, braț. – Mr. c(ă)ruță, megl. cruță. Lat. crŭcem (Pușcariu 416; Candrea-Dens., 411; REW 2348; DAR); cf. alb. krük (Meyer 207; Philippide, II, 639), it. croce, prov. crotz, fr. croix, sp., port. cruz. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 300). – Der. cruciuliță, s. f. (crucifix; medalion; nume dat mai multor plante cruciforme); cruci, vb. (a răstigni; a încrucișa, a amesteca două rase de animale; a blasfemia; refl., a-și face semnul crucii, a se închina; a se minuna, a fi surprins), pentru al cărui al doilea sens cf. corci; încruci, vb. (a încrucișa; a-și face cruce); crucelnic, s. n. (piesă la războiul de țesut; vîrtelniță); crucer, s. m. (centimă dintr-un florin austriac), de la cruce după modelul lui Kreuzer, cf. creițar; crucer, s. m. (monedă), formație artificială din sec. XVIII; descruci, vb. (a descompune elementele unei cruci, a desface); răscruce, s. f. (răspîntie; cruce a căruței; cruce a vîrtelniței); cruciș, adv. (pieziș, oblic; în formă de cruce); încrucișat, s. n. (răscruce; cruce de vîrtelniță); încrucișa, vb. (a pune în formă de cruce; a amesteca animale de rase diferite; refl., a-și tăia drumul, a se întretăia; refl., a-și face cruce; refl., a se uita cruciș); încrucișetură, s. f. (răspîntie, răscruce); descrucișa, vb. (a desface ce era încrucișat); crucișetor, s. n., format după fr. croiseur.Der. neol. cruciadă, s. f., din fr. croisade; cruciat, s. m., cf. it. crociato; crucifica, vb., din lat. crucificare, sec. XIX; crucifix, s. n., din fr.; cruciform, adj., din fr.

dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creație expresivă. – Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, degeaba); dură, s. f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); duriță, s. f. (rotiță, stea la pinteni); durigă, s. f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s. f. (Olt., mîner de vîrtelniță); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui); durăt (var. durăit, duruit), s. n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s. f. (harababură); duruitoare (var. durăitoare), s. f. (morișcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucișarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s. m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucișare a lui durigă cu tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812).

fus (fúse), s. n.1. Unealtă de tors. – 2. Suport pentru mosor la suveică. – 3. Suport pentru lînă la vîrtelniță. – 4. Ax la mașina bătătoare. – 5. Ax la moara de grîu. – 6. Ax, arbore (în general). – 7. Braț la candelabru. – 8. Porțiune sferică a unui ax sau a unei osii. – 9. Tulpină la fasole. – 10. Pește (Aspro streber). – Mr., megl., istr. fus. Lat. fŭsus (Pușcariu 688; Candrea-Dens., 703; REW 3620; DAR), cf. it., port. fuso, cat. fus, sp. huso. Sensul 9 poate fi o confuzie cu fusei „fasole”. – Der. fusar, s. m. (persoană care face fuse; țipar, Cobitis fossilis; pește, Aspro streber), pe care Pușcariu 689 îl derivă direct din lat. fŭsārius.

CICÂRÂG, cicârâge, s. n. (Pop.) Instrument care servește la depănarea pe mosoare sau pe țevi a sculelor așezate pe vârtelniță. – Tc. çikirik.

vârtélniță s. f., g.-d. art. vârtélniței; pl. vârtélnițe

POPÍCI, popici, s. m. Butuc de lemn cu trei ramificații, care formează scaunul vârtelniței. – Din pop.

MAES [ma:s] (MAAS), Nicolaes (1634-1693), pictor olandez. Elev al lui Rembrandt. Tablouri de gen remarcabile prin fermitatea tușei și a coloritului dominat de roșu („Bătrână la vârtelniță”, „Tânără la fereastră”, „Jucătorii de cărți”). Portrete („Portret de bărbat”).

DEPĂNĂTOÁRE, depănători, s. f. 3. Dispozitiv pe care sunt așezate sculurile la mașinile de depănat; (în industria casnică) vârtelniță. – Depăna + suf. -ător.

vârtélniță, -e, s.f. – Instrument de lemn cu 3 sau 4 picioare (stativ) pe care se montează la partea superioară patru stinghii rotative, mobile, prevăzute fiecare cu opritor, pe care se pune tortul de cânepă sau scutul de lână ca să fie depănat. – Cf. bg. vărtelka (DEX).

tiáră, tiare, (teară), s.f. – 1. Război de țesut. 2. Urzeală (= totalitatea firelor urzite întinse pe stative). 3. Tiară cu sfoară = unealtă de forma unei vârtelnițe mici, cu mâner de lemn, pe care se înfășoară sfoara, utilizată în dulgherie și zidărie (Nistor 1977). – Lat. tela „fir, urzeală; război de țesut„.

crâng, -uri, s.n. – 1. Manivelă (la tocilă; la fântâna cu roată; la vârtelniță). 2. Piesă la moară (Budești, Vad, Bârsana). 3. Cuier de lemn de brad, cu crengi (Giulești, Oncești, Petrova) (ALR 1973: 541). 4. Partea superioară a mecanismului pe care olarii confecționau obiecte de ceramică (I. Pop 1970). – Din sl. krogŭ „cerc„.

RÁZĂ (lat. radia) s. f. 1. Fascicul dintr-o radiație ondulatorie sau corpusculară, cu secțiune neglijabilă în raport cu dimensiunile corpurilor prin care sau pe lângă care se propagă (ex. r. de lumină, r. electronică). ♦ Zonă luminoasă; lumină, strălucire. 2. Fig. Pâlpâire, licărire. ♦ Semn, indiciu vag de... 3. (FIZ.; la pl.) Radiație. ◊ Raze (sau radiație) X. v. X.Raze canal = radiație corpusculară constituită din ioni pozitivi, care se propagă în spatele catodului perforat, într-o descărcare electrică în gaze. În 1865, fizicianul german J. Plücker a observat apariția unei fluorescențe verzi în spatele tubului, la extremitatea opusă celei în care se afla catodul. ◊ Raze cosmice = Experiențele făcute în 1889 de fizicienii germani J. Elster și Hans Friedrich Geitel (1855-1923), au probat existența în atmosferă a unui agent de ionizare necunoscut. Ulterior s-a dovedit că agentul ionizat era o radiație extraterestră capabilă să traverseze atmosfera. Termenul a fost introdus (1925) de fizicianul american R.A. Millikan. 4. (MAT.) Distanță constantă de la un punct al unui cerc sau al unei sfere la centru. ◊ R. vectoare a unui punct = segmentul orientat din plan sau din spațiu, care unește originea sistemului de coordonate cu punctul, al cărui sens pozitiv este îndreptat de la a origine la punct. R. de curbură = r. arcului de cerc care aproximează o curbă în vecinătatea unui punct. 5. Distanță până la care se poate exercita influența, puterea, acțiunea cuiva sau ceva. ◊ R. de acțiune = distanța maximă până la care este eficientă o anumită acțiune, măsurată de la sursă sau de la un punct de referință (ex. distanța până la care se poate asigura o telecomunicație satisfăcătoare; distanța maximă pe care o poate parcurge o navă etc.). 6. (BIOL.) Raze mitogenetice = vibrații electromagnetice eliberate de celulele în creștere sau în activitate și care stimulează înmulțirea celulelor vecine. 7. Fiecare dintre fofezele unei vârtelnițe.

butuc m. 1. trunchiu de arbore tăiat; 2. trunchiu de arbore încă în pământ: butuc de viță; 3. Mold. căpățâna roții: o roată iese din butuc AL.; 4. patul sau talpa vârtelniței; 5. scaunul de cioplit al rotarului; 6. pl. odinioară un fel de supliciu: bucăți groase de lemn în care se prindeau picioarele sau mâinile vinovatului: cu picioarele ’n butuci și cu mâinile ’n cătuși POP.; a trage cuiva butucul, a păcăli pe cineva: fetișoara împăratului ne-a tras butucul CR.; 7. fig. greoiu, tont. ║ adv. ca un butuc, țeapăn: a dormi, a lega butuc. [Dintr´un primitiv but, trunchiu, care a mai produs derivatele butaciu, butoară, buture].

fofează f. aripa dela roata morii sau dela vârtelniță. [Origină necunoscută].

gâscă f. 1. pasăre de casă din ordinul palmipedelor (Anser); 2. fig. femeie prostănacă; 3. pl. aplicațiuni metaforice (aluziune la labele pasării): a) șurupelnițele teascului de vie; b) cuiele sau mâinile vârtelniței; 4. stâlpii cari sprijinesc coastele prispelor (la casele țărănești); 5. Tr. bulz de mămăligă înbrânzită. [Bulg. GŬSKŬ].

depănătoare f. unealtă de depănat, vârtelniță.

stârciog n. 1. scaunul vârtelniței, făcut dintr’un lemn cu trei crăci; 2. fusul vârtelniței. [Tras din stârcì: cf. sinonimul popiciu].

sucală f. 1. roată de depănat sulurile așezate pe vârtelniță: are să-mi meargă cum e sucala CR.; 2. coarba dulgherului și tâmplarului. [Serb. SUKALO].

pociumb m. 1. Mold. Tr. par scurt: calul tău... legat de pociumbul gardului POP.; 2. (Gorj) fusul vârtelniței. [V. ciump (cu prefixul intensiv slav. PO)].

pop m. 1. stâlp, pus în mijlocul casei, ce proptește coarda (când nu-i destul de tare); a sprijini cu popi; 2. stinghie: popul teascului de vie; 3. Mold. lemnul cu trei craci al vârtelniței; 4. snop conic de in, lână, coceni: clădește în popi mănuchi de in. [Slav. POPŬ, popă; pentru sensurile tehnice (cari lipsesc limbilor slavice), cf. accepțiunile corespunzătoare ale fr. moine și ale germ. Pfaffe].

popiciu m. lemnul cu trei crăci alcătuind scaunul vârtelniței (în Oltenia). [V. pop 3].

vârtelniță f. unealtă cu care se dapănă tortul după ce s’a spălat. [Slovean VRETENIȚA, mosor].

răscruce f. 1. locul unde se încrucișează două sau mai multe căi: ajunge în răscrucile drumului CR.; 2. partea trăsurii de care se prind șleaurile; 3. spetezele vârtelniței. [Slav. RAS și cruce].

rază f. 1. linie izolată de lumină: razele soarelui; razele X (sau ale lui Roentgen), raze luminoase imperceptibile ochilor, străbat la lumină mai toate corpurile opace și posed proprietăți terapeutice; 2. fig. licărire: la cine pot să aflu o rază de îndurare ? AL. când în vieața pustiită râde o rază de noroc EM.; 3. splendoare: paloarei tale raza inocenței eu i-am dat EM.; 4. frumusețe: ea e în lume cea dintâiu rază PANN; 5. Geom. semi-diametru, linie dreaptă trasă din centru la circumferința unui cerc; 6. prin extensiune, raion, distanță determinată a ocolului unui oraș; 7. spiță de roată; 8. totalul firelor de urzeală pe vârtelniță. [Lat. RADIUS].

VÂRTÉLNIC, -Ă, vârtelnici, -ce, adj. (Rar) Care se învârte ca o vârtelniță. ♦ (Neobișnuit) Cu vârtej uri, plin de vârtejuri. – Cf. vârtelniță.

VÂRTÉLNIȚĂ, vârtelnițe, s. f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă, de lână, de bumbac; depănătoare. ♦ Mașină care servește la înfășurarea sau la desfășurarea sulurilor ori a sârmelor de metal laminat. Cf. bg. vărtelka.

CIOCAN1, ciocane, s. n. 1. Unealtă manuală de lovire, de forme și dimensiuni variate, formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală = a fi într-o situație critică (din care nu există posibilitate de ieșire). A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a insista pe lângă cineva; a-l plictisi cu insistențele. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemănătoare ca formă cu ciocanul (1). ♦ Unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. ♦ Spec. (Sport) Bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner folosită în probele de aruncat; p. ext. probă sportivă de atletism practicată cu această bilă. ♦ Spec. Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. ♦ Spec. Fiecare dintre fusele vârtelniței. 3. Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 4. (În sintagma) Ciocan de foc = bombardament de artilerie intens și de scurtă durată. – Din sl. čekanŭ.

RĂSCRÚCE, răscruci, s. f. 1. Loc unde se încrucișează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspântie. ◊ (Pop.) Răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află Soarele la amiază; zenit. ◊ Loc adj. și adv. În răscruce = (care este) în formă de cruce; cruciș. 2. Fig. Moment hotărâtor în viața unui om, a unui popor etc.; cotitură. 3. Parte a carului de care se prind șleaurile. 4. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărțituri. 5. Parte a vârtelniței formată din două stinghii încrucișate de care sunt prinse fofezele; fofelniță.- Pref. răs- + cruce.

DEPĂNĂTÓR, -OÁRE, depănători, -oare, s. m., s. f., s. n. 1. S. m. și f. Muncitor specializat în depănat. 2. S. n. Organ al mașinii de cusut care servește la depănarea aței pe mosorelul suveicii. 3. S. f. Dispozitiv pe care sunt așezate sculurile la mașinile de depănat; (în industria casnică) vârtelniță. – Depăna + suf. -ător.

FOFEÁZĂ, fofeze, s. f. Nume dat mai multor obiecte în formă de aripă sau de braț: a) aripa unei ferestre, a unei uși sau a unei porți; b) fiecare dintre brațele care poartă scaunele unui scrânciob; c) fiecare dintre aripile unei mori de vânt; d) fiecare dintre tălpile războiului de țesut; e) fiecare dintre lopățelele de lemn pe care se întinde tortul când se pune pe vârtelniță; f) fiecare dintre aripile unei grape articulate. ◊ Expr. A umbla ca o fofează = a umbla repede. [Pl. și: fofezi]Et. nec.

FOFÉLNIȚĂ, fofelnițe, s. f. 1. Fiecare dintre cele două stinghii încrucișate ale vârtelniței, pe care sunt așezate cele patru fofeze. 2. Cuțitul meliței. 3. Fig. Gură (ca organ al vorbirii). – Fofează + suf. -elniță. Cf. vârtelniță.

POCIÚMB, pociumbi, s. m. (înv. și pop.) 1. Fiecare dintre parii lungi care servesc la susținerea sau la fixarea unui gard, a unui perete, a unor plante etc.; țăruș, stâlp. ♦ Spec. Lemnul în jurul căruia se rotește vârtelnița. 2. (înv. și reg.) Trunchi de copac rămas în pământ după tăiere; butuc. – Et. nec.