Am găsit 5888 de definiții care conțin toate cuvintele tac sau forme flexionare ale acestora:

ABIETACÉE s. f. pl. Familie de conifere cuprinzând arbori din specia bradului; abietinee, pinacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétacées.


abietacée s.f. pl. abietinee; pinacee. (< fr. abietacées)

ABIETINÉE s. f. pl. Abietacee. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. abiétinées.

abietinée s.f. pl. abietacee. (< fr. abiétinées)

ABLATÍV, ablative, s. n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărțirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziție circumstanțială. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

ablatív1 s. n. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ◊ ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)

aboclúzie s. f. lipsă de contact între dinții arcadei inferioare și superioare. (< ab- + ocluzie)

ABONAMÉNT, abonamente, s. n. Convenție prin care, în schimbul unei sume, o persoană obține, pe o anumită perioadă, dreptul de a folosi anumite servicii publice, de a asista la spectacole, de a călători cu mijloace publice de transport, de a primi o revistă, un ziar etc.; (concr.) înscris care atestă această convenție; sumă plătită pentru obținerea acestui drept. Abonament la radio. – Din fr. abonnement.

ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la țărm. ♦ A se alătura de o altă navă, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problemă, a începe o discuție. ♦ (Franțuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.

ABORDÁJ, abordaje, s. n. 1. Asalt, atac al unei nave (de către o altă navă). 2. Ciocnire accidentală între nave ori între o navă și un obstacol. – Din fr. abordage.

abordáj s. n. 1. abordare (I, 1). 2. atacare a unei nave prin alăturare la bordul ei. (< fr. abordage, it. abbordaggio)

AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr.Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.

ACANTACÉE s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate răspândite mai ales în regiunile calde, cu frunze opuse, flori dispuse în raceme și fructe capsule, al cărui tip este acanta. – Din fr. acanthacées.

ACÁNTĂ, acante, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee decorative din familia acantaceelor, ale căror frunze mari, penate, uneori spinoase, și rădăcini sunt folosite în medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic caracteristic capitelurilor corintice și compozite, care imită frunzele de acantă (1). [Var.: acánt s. m.] – Din fr. acanthe, lat. acanthus.

ACCÉNT, accente, s. n. 1. Pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunțare sau altă particularitate de pronunțare. Accent ascuțit. Accent circumflex. Accent grav.Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenție deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunțare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorității sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Rar) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

ACHIESÁRE, achiesări, s. f. (Rar) 1. Recunoașterea de către un acuzat a pretențiilor dintr-o acțiune de justiție. 2. Renunțare la atacarea unei hotărâri a justiției. [Pr.: -chi-e-] – V. achiesa.

ACHÍU2, achiuri, s. n. 1. Bilă de încercare la jocul de biliard, care urmează să stabilească persoana care începe partida. 2. tac2. – Din fr. acquit.

ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz a) formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

ACTÍNIE, actinii, s. f. Animal de mare din încrengătura celenteratelor, fixat pe stânci, variat colorat, cu aspect de floare și cu orificiul bucal înconjurat de tentacule; anemonă-de-mare, dedițel-de-mare (Actinia) – Din fr. actinie.

ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăti, instituții etc. având anumite obligații și bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și a nimici forțele inamice. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice și juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care aparțin unei întreprinderi, instituții sau organizații economice; parte a bilanțului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activează intens în domeniul vieții politice și obștești sub conducerea organizațiilor partidului clasei muncitoare sau a organizațiilor de masă. – Din fr. actif, lat. activus; (II și) rus. aktiv.

ACUZATÍV s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

ADĂPÓST, adăposturi, s. n. Loc ferit; construcție făcută ca să apere de intemperii, de primejdii etc.; p. gener. orice loc unde se adăpostește cineva. ◊ Adăpost (antiaerian) = loc amenajat pentru apărarea împotriva atacurilor aeriene. ♦ Ocrotire. A da cuiva adăpost.Expr. A fi (sau a se pune) la adăpost de... = a (se) adăposti; fig. a preveni un neajuns. – Lat. ad appos(i)tum sau ad depos(i)tum.

ADERÉNȚĂ, aderențe, s. f. 1. (Med.) Țesut fibros care se dezvoltă în special în cavitățile seroase, în urma unei infecții sau intervenții chirurgicale, unind organe care în mod normal sunt separate; bridă. 2. (Tehn.) Forță care menține alăturate două corpuri aflate în contact. Aderența dintre roțile unui vehicul și șosea. ♦ Fenomen de legătură între beton și oțel în construcțiile de beton armat. 3. Aderare, solidarizare conștientă la ceva. – Din fr. adhérence.

ADEZIÚNE, adeziuni, s. f. 1. Aderare, atașare (la ceva), solidarizare conștientă (cu ceva). ◊ Expr. A-și da adeziunea (la ceva) = a adera (1). 2. Fig. Atracție între două suprafețe aflate în contact foarte strâns, datorită forțelor intermoleculare, care acționează la distanțe relativ mici. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -onis.

AERÁJ s. n. Primire și distribuire a aerului1 (1) într-o mină, într-o sală de spectacole etc. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérage.

AGENȚÍE, agenții, s. f. 1. Reprezentanță, filială sau sucursală a unei întreprinderi sau instituții situate în alt punct decât acela în care se află sediul principal. 2. (În sintagma) Agenție telegrafică (sau de presă) = instituție care culege informații din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanță diplomatică; misiune condusă de un agent diplomatic. ◊ Agenție economică = reprezentanță a unei țări într-o țară străină, care efectuează operații economice internaționale. 4. (În sintagma) Agenție de bilete = birou unde se vând cu anticipație bilete pentru spectacole, concerte etc. Agenție de voiaj = birou unde se vând cu anticipație bilete de călătorie (pentru distanțe mai lungi). [Var.: (înv.) aghențíe s. f.] – Din it. agenzia.

AGRESIÚNE, agresiuni, s. f. Atac împotriva unei persoane sau a unui stat. ♦ Agresiune armată = atac înarmat săvârșit împotriva unui stat, în scopul de a-i cotropi teritoriul, a-i suprima independența și a-i înrobi populația. [Pr.: -si-u-] – Din fr. agression, lat. aggressio, -onis.

AGRESÍV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care atacă (fără provocare); fig. care caută prilej de ceartă; provocator. ♦ (Despre substanțe) Care atacă chimic corpurile cu care ajunge în contact. – Din fr. agressif.

AGRESIVITÁTE, agresivități, s. f. Însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însușire a unor agenți patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.

ALBIÁN, -Ă, albieni, -e, adj., s. n. 1. S. n. Primul etaj (vârstă) al cretacicului mijlociu, considerat ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la formațiile albianului (1). [Pr.: -bi-an] – Din fr. albien.

ALGOGÉN, -Ă, algogeni, -e, adj. Care este produs de o excitație puternică și care atacă terminațiile nervoase. – Din fr. algogène.

ALIÁNȚĂ, alianțe, s. f. 1. Înțelegere politică între două sau mai multe state, pe bază de tratat, prin care statele respective se obligă să acționeze în comun sau să se ajute în anumite împrejurări, în special în caz de război ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate. ♦ Legătură, înțelegere între două sau mai multe grupuri, în vederea realizării unui obiectiv comun. 2. (În sintagma) Rudă prin alianță = persoană devenită, prin contractarea unei căsătorii, rudă cu rudele soției sau ale soțului. ♦ (Reg.) Inel de logodnă. [Pr.: -li-an-] – Din fr. alliance.

ALISMATACÉE s. f. pl. Familie de plante acvatice, monocotilodenate, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu canale aerifere în tulpini și frunze. – După fr. alismacées.

ALPACÁ2 s. f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru și zinc, folosit la fabricarea tacâmurilor, instrumentelor medicale etc. – Din germ. Alpaka.

ALTOÍ2, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramură a unei plante în țesutul alteia, stabilind astfel un contact între țesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însușirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.

ALUNÁR, alunari, s. m. I. Vânzător de alune. II. 1. Pasăre de munte cu penele cafenii stropite cu alb, care se hrănește cu alune, ghindă, semințe și insecte; gaiță de munte, nucar (1) (Nucifraga caryocatactes). 2. (Zool.) Pârș. – Alună + suf. -ar.

ALUNECÁ, alúnec, vb. I. Intranz. 1. A-și pierde echilibrul, călcând pe o suprafață lucioasă (și a cădea, a se prăbuși). 2. A se mișca lin, fără a întâmpina vreo rezistență; (despre două corpuri aflate în contact) a se deplasa unul față de celălalt tangențial, fără a se rostogoli; a se strecura ușor. 3. Fig. A se abate, a se lăsa ispitit; a greși. [Var.: lunecá vb. I] – Lat. lubricare.

AMARANTACÉE s. f. pl. Familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în inflorescențe. – Din fr. amarantacées.

AMBUSCÁDĂ, ambuscade, s. f. 1. Acțiune de luptă în care inamicul este atacat prin surprindere. 2. Loc amenajat și ocupat de o subunitate militară, în scopul executării unui atac prin surprindere asupra dușmanului. – Din fr. embuscade.

AMENTACÉE, amentacee, s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase cu inflorescență în formă de amenți; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. amentacées.

AMFIPÓD, amfipode, s. n. (La pl.) Clasă de crustacee care se caracterizează prin faptul că au două feluri de picioare, unele servindu-le la sărit și altele la înotat; (și la sg.) animal care face parte din această clasă. – Din fr. amphipode.

AMFITEÁTRU, amfiteatre, s. n. 1. (În arhitectura greco-romană) Edificiu destinat jocurilor publice, de formă circulară sau ovală, de obicei neacoperit, având la mijloc o arenă înconjurată de trepte (gradene) și tribune pentru public. ◊ Loc. adj. și adv. În amfiteatru = (în plan) înclinat, în trepte. 2. Sală de cursuri, de spectacole etc. cu locurile așezate în trepte sau pe un plan înclinat. 3. Configurație a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. – Din fr. amphithéâtre, lat. amphitheatrum.

APȚIÁN, -Ă apțieni, -e, s. n., adj. (Geol.) 1. S. n. Ultimul etaj al cretacicului inferior. 2. Adj. Care aparține apțianului (1), privitor la apțian. [Pr.: -ți-an] – Din fr. aptien.

AUTOFRÂNÁRE, autofrânări, s. f. Împiedicare a mișcării unui mecanism din cauza frecării cu suprafețele de contact. [Pr.: a-u-] – Auto1- + frânare.

AVANCRÓNICĂ, avancronici, s. f. Cronică a unui spectacol înainte de a fi avut loc premiera. – Din fr. avant + chronique.

AVANPREMIÉRĂ, avanpremiere, s. f. Spectacol dat ca ultimă repetiție în fața unui cerc de specialiști și invitați. [Pr.: -mi-e-] – Din fr. avant-première.

BAIONÉTĂ, baionete, s. f. Armă albă în formă de sabie scurtă, care se poate fixa la țeava puștii militare. ◊ Atac (sau asalt) la baionetă = luptă corp la corp. ♦ Îmbinare în baionetă = îmbinare demontabilă a două piese care se fixează una într-alta prin împingere și rotire cu un sfert sau cu o jumătate de cerc. [Pr.: ba-io-] – Din fr. baïonnette.

BALCANÍSM, balcanisme, s. n. Cuvânt sau construcție sintactică specifică unor limbi balcanice. – Balcani (n. pr.) + suf. -ism.

BALCÓN, balcoane, s. n. 1. Platformă cu balustradă pe peretele exterior al unei clădiri, comunicând cu interiorul printr-una sau mai multe uși. 2. Parte a unei săli de spectacol, de conferințe etc. așezată deasupra parterului. – Din fr. balcon.

BALÉT, balete, s. n. 1. Dans artistic figurativ executat după o compoziție muzicală. ♦ Corp de balet v. corp. ♦ Spectacol format din asemenea dansuri. 2. Ansamblu de balerini și balerine. – Din fr. ballet, it. balletto.

BALTÁC s. n. v. baltag.

BALTÁG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. - Var.: (reg.) baltác s. n.] – Cf. tc. balta.

BANÁNĂ, banane, s. f. 1. Fruct de banan, având culoarea galbenă, formă lunguiață, miez făinos și aromatic. 2. Piesă de contact electric formată dintr-un mic cilindru metalic învelit pe jumătate în ebonită, care se montează la capătul unei conducte de curent. – Din fr. banane.

BANCHÉTĂ, banchete, s. f. 1. Bancă1 mică (capitonată) fără spetează; bancă1 sau canapea montată în vehicule. 2. Porțiune orizontală, în formă de treaptă, într-o lucrare de terasament. 3. (În echitație) Obstacol natural format dintr-o moviliță acoperită cu iarbă – Din fr. banquette.

BÁNDĂ2, benzi, s. f. 1. Fâșie de stofă, hârtie, de piele etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă. ♦ Fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fâșie lată de piele, de cauciuc, de plăci metalice etc., pe care se transportă automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricație; conveier. Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, pe care pot circula în același sens numai un șir de vehicule. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (În sintagmele) Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = a) interval de frecvență în care un aparat electronic își menține caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvențe radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicații prin reglementări naționale și internaționale. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.

BARIÉRĂ, bariere, s. f. 1. Bară mobilă care arată că trecerea peste o șosea, peste o linie ferată etc. este oprită temporar; p. ext. loc unde se întretaie o șosea cu o linie ferată. ♦ Fig. Obstacol, piedică în calea realizării unui lucru. ◊ Barieră socială = situație prin care este denumit în sociologic elementul care face dificil sau chiar imposibil accesul dintr-o grupare socială ierarhic inferioară într-o grupare socială superioară. Barieră luminoasă = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în scopul semnalizării prezenței corpurilor străine într-o anumită zonă. 2. Punct de intrare în oraș, unde se încasau altădată taxele pentru mărfurile aduse spre vânzare; p. ext. periferie. [Pr.: -ri-e-]. – Din fr. barrière.

BÁTE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap.Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald.Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea?Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele.Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi.Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BÁZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac.Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BĂLBÍSĂ, bălbise, s. f. Plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri, cu flori roșii sau (rar) albe (Stachys silvatica).Et. nec.

BĂLTÁC, băltace, s. n. (Reg.) Băltoacă. – Baltă + suf. -ac.

BĂLTOÁCĂ, băltoace, s. f. Baltă mică, murdară și mocirloasă; bălăștioagă, băltac; adunătură sau scursură de apă de ploaie prin gropile drumurilor; bulhac. ♦ Cantitate mare de lichid vărsat pe jos; baltă. [Var.: băltoágă s. f.] – Baltă + suf. -oacă.

BÂLCI, bấlciuri, s. n. Târg mare ținut la anumite epoci ale anului, la sărbătorile importante și însoțit de spectacole și de petreceri populare; iarmaroc. ♦ Fig. (Fam.) Gălăgie, hărmălaie, zăpăceală. – Din magh. bolcsu.

BÂLDÂBẤC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de căderea unui corp în apă; bâltâc. – Onomatopee.

BÂLTẤC interj. Bâldâbâc. – Onomatopee.

BÂLTÂCÂÍ, bâltấcâi, vb. IV. Intranz. A cădea pe neașteptate în apă. – Din bâltâc.

BILÉT, bilete, s. n. 1. Scrisoare de câteva rânduri. 2. Bucată mică de hârtie sau de carton imprimat care dă dreptul la intrarea (și ocuparea unui loc) într-o sală de spectacol, într-o arenă sportivă etc. ◊ Bilet de bancă = hârtie de valoare emisă de o bancă, prin care acesta se obligă să plătească deținătorului, la prezentare, suma înscrisă pe hârtie. Bilet de ordin = hârtie prin care o persoană se obligă să plătească altei persoane o anumită sumă de bani la cererea acesteia din urmă; cambie. – Din fr. billet. Cf. it. biglietto.

BILIÁRD, biliarde, s. n. Joc în care o serie de bile2 sunt deplasate pe o masă specială prin lovirea uneia dintre ele cu tacul. ♦ Masă pe care se practică acest joc. [Pr.: -li-ard] – Din it. biliardo, rus. biliard. Cf. fr. billard.

BINIȘÓR adv. Diminutiv al lui bine. ♦ Cu băgare de seamă; fără grabă, cu calm. ◊ Expr. Șezi binișor! = fii cuminte! astâmpără-te! ♦ Cu blândețe, prietenos. ◊ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blândețe, cu răbdare, cu tact. – Bine + suf. -ișor.

MIZÍDE s. n. pl. ordin de crustacee marine, salmastricole și dulcicole, asemănătoare crevetelor. (< lat. mysidaceae)

BIOSINTÉZĂ, biosinteze, s. f. (Biol.) Sinteză a unui compus chimic care se produce în organism sau în contact cu celulele vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosynthèse, engl.biosynthesis.

BLOCÁJ, blocaje, s. n. 1. (Rar) Blocare, blocadă. 2. Tactică de oprire a unei acțiuni adverse sau de apărare strânsă în unele întreceri sportive. 3. (Tehn.) Fundație din piatră, bolovani de râu etc., la unele șosele și la căi ferate. ♦ Dig rudimentar format prin îngrămădirea de pietre, bolovani, cărămizi etc. – Din fr. blocage.

BOÁLĂ, boli, s. f. 1. (La om și la animale) Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug. ◊ Boala somnului = boală infecțioasă gravă transmisibilă prin înțepătura muștei țețe. Boala papagalilor = psitacoză. ◊ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boală lungă (sau mare) = febră tifoidă. Boală seacă = tuberculoză pulmonară. Boală de zahăr = diabet. ◊ Expr. A băga pe cineva în (toate) boale(le) = a supăra, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva să sufere din punct de vedere moral, a-l face să se simtă prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organică, patologică sau biochimică. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, leneșe, nărăvașe. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ◊ Expr. A avea boală pe cineva = a avea ciudă, necaz, pică, invidie pe cineva. [Pl. și: boale] – Din sl. bolĩ.

BÓDICEC, bodicecuri, s. n. Atac reglementar cu umărul, cu pieptul sau cu șoldul asupra adversarului aflat în mișcare, la jocul de hochei. – Din engl. bodycheck.

BÓRNĂ, borne, s. f. 1. Stâlp fixat pe marginea unui drum pentru indicarea kilometrajului, a distanței până la localitățile de pe șosea etc. ♦ Stâlp implantat la distanțe regulate în marginea unui drum carosabil. 2. Piesă de contact montată la capătul unui conductor electric. – Din fr. borne.

BOSTĂNOÁSĂ, bostănoase, s. f. (Bot.) Cucurbitacee. – Bostan + suf. -oasă.

BOX1 s. n. 1. Sport în care doi adversari luptă între ei, pe ring, după anumite reguli, cu pumnii îmbrăcați în mănuși speciale; pugilistică, pugilism, pugilat. 2. Armă albă, alcătuită dintr-o placă de metal cu găuri pentru degete și cu o creastă de sinuozități, cu care se atacă ținând pumnul strâns. – Din fr. boxe.

BRÁNCHIPUS s. m. Crustaceu inferior din ordinul branhiopodelor, cu corpul gol, transparent, cu picioarele lățite, întâlnit în bălțile temporare (Branchipus stagnalis). – Din lat. branchipus.

BRANHIOPÓD, branhiopode, s. n. (La pl.) Ordin de crustacee de apă dulce, cu corpul segmentat și cu apendice toracice prevăzute cu o excrescență, care servește la respirație (Branchiopoda); (și la sg.) animal din acest ordin. [Pr.: -hi-o-] – Din fr. branchiopodes.

MITACÍSM s. n. 1. aliterație constând în repetarea sunetului m. 2. defect de pronunțare constând în substituirea sunetelor m, b, p cu alte sunete. (< fr. mytacisme)

BRÉȘĂ, breșe, s. f. 1. Culoar în barajele sau în obstacolele construite de inamic, în scopul trecerii trupelor. ♦ Spărtură în zidul unei fortificații; străpungere făcută în dispozitivul de luptă al inamicului. 2. Spărtură într-un gard, într-un zid, într-o îndiguire etc. – Din fr. brèche.

BROÁTEC, broateci, s. m. Animal amfibiu înrudit cu broasca, de culoare verde, cu pernițe vâscoase la vârfurile degetelor; buratic, brotac, brotan (Hyla arborea). – Lat. brotachus.

MÍSTIC, -Ă I. adj. 1. stăpânit de misticism. 2. ascuns, neștiut, tainic. II. s. m. f. adept al misticismului. III. s. f. orientare în cadrul religiei sau gândirii filozofico-religioase care afirmă posibilitatea contactului direct sau comuniunii între om și divinitate; misticism. (< fr. mystique, gr. mystikos)

BROTÁC, brotaci, s. m. (Zool.) Broatec. – Probabil refăcut din brotăcel (după modelul lui gândacgândăcel etc.).

BROTĂCÉL, brotăcei, s. m. 1. Diminutiv al lui brotac; răcănel. 2. (Ornit.; rar) Florinte. – Brotac + suf. -el.

MISTACOCÉT, -Ă I. adj. (despre pești) fără dinți. II. s. n. pl. subordin de cetacee fără dinți: balene. (< fr. mystacocète/s/)

BUFÉT, bufete, s. n. 1. Dulap de sufragerie sau de bucătărie în care se țin vesela, tacâmurile etc. 2. Local mic sau loc special amenajat unde se servesc mâncăruri (reci), băuturi etc. 3. Mâncăruri care se servesc la un bufet (2). – Din fr. bufet.

MISCEGENÁȚIE s. f. proces de metisare a diferitelor rase intrate în contact biosocial lent. (< engl. miscegenation)

MIRTÁLE s. f. pl. ordin de plante cu flori, cu numeroase familii, printre care mirtaceele. (< fr. myrtales)

BULL-FINCH, bull-finch-uri, s. n. Obstacol la alergările de cai, care constă dintr-un zid cu nuiele deasupra sau dintr-un zid de o anumită înălțime. [Pr.: búlfinci] – Din fr., engl. bull-finch.

MIRTACÉE s. f. pl. familie de plante dicotiledonate, cu tulpina arborescentă: mirtul și eucaliptul. (< fr. myrtacées)

BULÚC, bulucuri, s. n. 1. Număr mare de oameni strânși la un loc; droaie, gloată. ♦ (Adverbial) În masă, în rânduri strânse, cu grămada; unul peste altul, înghesuindu-se; repede, iute. 2. (În vechea organizare a armatei din țările românești) Unitate militară tactică formată din mercenari, care corespundea aproximativ efectivului unei companii; bulucbășie; p. ext. ceată de oameni înarmați. – Din tc. bölük.

BUTÁC, -Ă, butaci, -ce, adj. (Despre unele animale) Cu coarne scurte și groase. – Cf. magh. buta.

BUTÓN, (1) butoane, s. n., (2) butoni, s. m. 1. S. n. Piesă mică, în formă de disc, care, prin apăsare sau învârtire, asigură un contact electric sau o acțiune mecanică. ♦ Fus legat cu un capăt de corpul unei piese care efectuează o mișcare circulară, situat excentric față de axa de rotație a acesteia. 2. S. m. Un fel de nasture mobil din metal, sidef sau alte materiale cu care se încheie gulerele, manșetele etc. ♦ Capsă (1). – Din fr. bouton.

BUZNÍ, buznesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A da buzna; a ataca fără veste; a năvăli. – Din [a da] buzna.

CACTACÉE, cactacee, s. f. Cactee. – Din fr. cactacées.

CACTÉE, cactee, s. f. (La pl.) Familie de plante exotice adaptate la uscăciune prin tulpinile cărnoase, pline cu suc apos sau lăptos, și prin frunzele reduse sub formă de spini; (și la sg.) plantă care face parte din această familie; cactacee. – Din fr. cactées.

CADENȚÁT, -Ă, cadențați, -te, adj. (Adesea adverbial) Executat în cadență, în tact; ritmat. – V. cadența.

CAIÉT, caiete, s. n. 1. Fasciculă de foi de hârtie legate sau broșate împreună, folosită la scris, desenat etc. 2. Publicație periodică cuprinzând diverse studii, note, informații (dintr-un anumit domeniu de activitate). ◊ Caiet de sarcini = document care cuprinde condițiile tehnice, de calitate, termenele și programele de lucru etc. privitoare la executarea unei lucrări. Caiet program = program (de spectacol) sub formă de caiet(1). Caiet catalog = catalog de expoziție sub formă de caiet(1). [Pr.: ca-iet] – După fr. cahier. Cf. pol. kajet.

CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru a înlesni circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unei construcții pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale.Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea desființării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă.Lat. callis.

CALEFÁCȚIE, calefacții, s. f. (Fiz.) Vaporizare intensă la suprafața de separație a unui lichid cu un corp solid încins, care le împiedică contactul direct. – Din fr. caléfaction.

CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre natură) Care se află în stare de liniște deplină. ◊ Calm ecuatorial = zonă îngustă de o parte și de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferică scăzută, vânturi slabe și ploi abundente. Calm tropical = zonă aflată între zona alizeelor și cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a mării în care aceasta nu are ondulații. ♦ (Despre procese) Care se desfășoară liniștit. 2. (Despre oameni, despre manifestările și stările lor sufletești) Care se stăpânește; stăpânit, cumpănit, liniștit; p. ext. potolit, domol, așezat, flegmatic, imperturbabil. II. S. n. 1. Stare de liniște deplină a atmosferei. 2. Stăpânire de sine, sânge rece, tact în acțiuni, în vorbire. ♦ Pace sufletească, lipsă de frământări. – Din fr. calme.

CALMÁR, calmari, s. m. (La pl.) Gen de cefalopode comestibile, cu corpul alungit, cu înotătoarele triunghiulare și cu gura înconjurată de zece tentacule (Loligo); (și la sg.) animal din acest gen. – Din fr. calmar.

CANTARÍDĂ, cantaride, s. f. Insectă din ordinul coleopterelor, verde-aurie, cu miros caracteristic, care atacă frasinul și liliacul și care este folosită în industria farmaceutică: gândacul-frasinului, gândac-de-frasin, cățel-de-frasin, cățelul-frasinului (Lytta vesicatoria). – Din fr. cantharide, lat. cantharis, -idis.

CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap.Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei.Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPÍTUL2, capitule, s. n. Inflorescență al cărei receptacul este întins ca un taler, purtând numeroase flori apropiate unele de altele. – Din fr. capitule, lat. capitulum.

CAPRÍCIU, capricii, s. n. 1. Dorință trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpățânare; gust schimbător, neașteptat; toană1, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compoziție muzicală instrumentală fără formă precisă, cu caracter de improvizație, cu treceri neașteptate de la o stare emoțională la alta. [Var.: (înv.) capríț s. n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.

CAPROTÍNĂ s. f. Gen fosil de lamelibranhiate cretacice, cu cochilia groasă și cu valve inegal dezvoltate. – Et. nec.

CAPTATÓR, captatoare, s. n. 1. Dispozitiv care servește la captare. ◊ Captator solar = instalație pentru captarea și transformarea energiei solare în energie termică sau electrică. 2. Dispozitiv montat pe vehicule cu tracțiune electrică pentru a realiza un contact alunecător cu firul aerian de contact. – Capta + suf. -tor.

CARANTÍNĂ s. f. 1. Punct sanitar pentru cercetarea și izolarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor venite dintr-o regiune bântuită de o epidemie. ♦ Izolare preventivă a unei persoane sau a unei colectivități care a fost în contact cu un bolnav contagios sau care vine dintr-o regiune unde există o epidemie. ◊ Carantină fitosanitară = complex de măsuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri pătrunderea bolilor plantelor, a dăunătorilor plantelor sau a unor buruieni din alte țări și pentru a se limita răspândirea acestora în cuprinsul țării. ♦ Restricții aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor. 2. Fig. Izolare. – Din rus. karantin (< fr.).

CARP s. n. Grup de opt oase mici care alcătuiesc scheletul încheieturii mâinii, articulându-se cu oasele antebrațului și metacarpului. – Din fr. carpe, lat. carpus.

CÁSĂ1, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă1. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. A-i fi cuiva casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, normală, liniștită. A nu avea (nici) casă, (nici) masă = a duce o viață neregulată, plină de griji, de frământări. ♦ (Reg.) Cameră, odaie. ◊ Casă de veci = mormânt. 2. Încăpere specială într-o clădire, având o anumită destinație. ◊ Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează cabina unui ascensor. Casa scării = spațiul dintr-o clădire care adăpostește o scară. 3. Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele, semnele etc. tipografice de același caracter. 4. Gospodărie. 5. Totalitatea celor care locuiesc împreună (formând o familie); familie. ♦ Dinastie; neam. 6. Căsnicie, menaj. ◊ Expr. A face (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi cu cineva (în bună înțelegere), a se împăca bine. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. 7. (Urmat de determinări) Nume dat unor instituții, așezăminte, întreprinderi, firme comerciale etc. ◊ Casă de economii = instituție publică de credit care se ocupă cu strângerea disponibilităților bănești temporare ale populației, acordând pentru acestea mai ales dobândă. Casă de ajutor reciproc = asociație benevolă a unor angajați sau pensionari, creată pentru acordarea de împrumuturi și de ajutoare membrilor ei din fondurile obținute din depunerile lor lunare. Casă de filme = instituție producătoare de filme cinematografice. Casă de cultură = instituție culturală în care au loc diverse manifestări culturale, educative etc. Casă de nașteri = instituție medico-sanitară, în care se acordă viitoarelor mame, la naștere, asistență calificată. Casă de vegetație = construcție specială, cu acoperișul și cu pereții de sticlă, folosită pentru experiențe de agrochimie, plantele fiind cultivate în vase de vegetație. ♦ Specialitatea casei = produs specific al unei întreprinderi, al unei gospodine. 8. Boală a vinurilor, pe care acestea o capătă când ajung în contact cu aerul și care se caracterizează prin tulburare și prin schimbarea culorii. – Lat. casa.

CÁSĂ2, case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care sunt ținuți bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau într-o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi bilanțul încasărilor și al plăților unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.

CATACLÁSTIC, -Ă, cataclastici, -ce, adj. (Despre minerale, roci etc.) Care este zdrobit sub acțiunea forțelor tectonice; (despre procese geologice) care provoacă o cataclază. – Din fr. cataclastique.

CATACLÁZĂ, cataclaze, s. f. Zdrobire totală sau parțială a minereurilor componente din roci sub acțiunea proceselor dinamice din scoarța pământului. – Din fr. cataclase, germ. Kataklase.

CATACLÍSM, cataclisme, s. n. Schimbare bruscă în caracterul și în condițiile naturii și ale vieții pe pământ, sub influenta unor procese atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare. ♦ Fig. Răsturnare bruscă, distrugătoare, în viața socială. – Din fr. cataclysme, lat. cataclysmos.

CATACÓMBĂ, catacombe, s. f. Galerie subterană, naturală sau artificială, care servea primilor creștini drept refugiu, loc de cult și de înmormântare; p. gener. orice subterană în formă de coridor lung și îngust. – Din fr. catacombe, it. catacomba.

CATAHRÉZĂ, catahreze, s. f. Figură de stil care constă în transferarea înțelesului unui cuvânt asupra altui cuvânt cu înțeles apropiat. – Din fr. catachrèse, lat. catachresis.

CATAPÚLTĂ, catapulte, s. f. 1. Mașină de război, folosită mai ales la atacul cetăților, care servea, în antichitate și la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substanțe inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie să atingă o viteză mare pe un spațiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreună cu scaunul sau cu cabina, în vederea parașutării lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.

CATENÁRĂ, catenare, adj.f. (În sintagma) Suspensie catenară = sistem de susținere a firului aerian de contact pentru tracțiunea electrică, prin care acesta este suspendat de un cablu purtător prin intermediul unor fire verticale sau înclinate. – Din fr. caténaire.

MINITEÁTRU s. n. 1. gen de spectacole mici, agreabile, fără pretenții. 2. teatru pentru astfel de spectacole. 3. teatru cu capacitate mică; club teatral. (< fr. mini-théatre)

MINISPECTÁCOL s. n. spectacol de proporții reduse. (< mini1- + spectacol)

CAZ, cazuri, s. n. 1. Împrejurare, circumstanță, situație. ◊ Caz de conștiință = Împrejurare în care cineva ezită între sentimentul datoriei și un interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul că... = a presupune că... A face caz de ceva = a acorda prea multă importanță unui lucru. A face caz de cineva = a scoate în evidență în mod exagerat meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment; accident. Un caz banal. 3. (Urmat de determinări) Îmbolnăvire, boală. Două cazuri de scarlatină. 4. (Gram.) Categorie specifică numelui, prin care se exprimă raporturile logice dintre nume și diverse părți ale propoziției; fiecare dintre formele flexionare prin care se exprimă diferitele funcțiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui și numeralului. – Din lat. casus, fr. cas.

CAZINÓU, cazinouri, s. n. Local public în stațiunile balneare și climaterice, cu restaurant, cu săli pentru jocuri (de noroc), de dans, de spectacole etc. [Var.: cazinó s. n.] – Din fr. casino (< it.).

CĂLCÁRE, călcări, s. f. Faptul de a călca. 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unui ordin etc. 2. Abatere, deviere de la un principiu. 3. Atac, năvălire (în scopul jefuirii). – V. călca.

CĂPȘÚNĂ, căpșuni, s. f. Fruct fals al căpșunului, format din îngroșarea receptaculului floral în care sunt îngropate fructele propriu-zise, asemănător cu fraga, dar mai mare ca aceasta, de culoare roșie, cărnos, parfumat și gustos. – Probabil din căpușă (înv. „căpșună”) + suf. -une (lat. < -onem).

CÂRMÂZÍU, -ÍE, cârmâzii, adj. (Pop.) Roșu-viu; stacojiu. – Cârmâz + suf. -iu.

CEASORNICÁR, ceasornicari, s. m. 1. Persoană care repară sau vinde ceasuri (3). 2. Insectă dăunătoare, mică de 4-5 mm, care face galerii în lemnul construcțiilor și al mobilelor și produce zgomote asemănătoare cu tic-tacul ceasului (Anobium pertinax). – Ceasornic + suf. -ar.

CEFALOPÓD, cefalopode, s. n. (La pl.) Clasă de moluște marine cu structură superioară, având în jurul gurii brațe tentaculare, prevăzute cu ventuze; (și la sg.) animal care face parte din această clasă. [Var.: cefalopódă s. f.] – Din fr. céphalopode.

CEFALOTORÁCE, cefalolorace, s. n. Segment al corpului, la arahnide și la crustacee, format prin unirea capului cu toracele. – Din fr. céphalothorax, it. cefalotorace.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare.Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CENOMANIÁN, -Ă, cenomaniani, -e, s. n., adj. 1. S. n. Al doilea etaj al cretacicului mediu, considerat și primul etaj al cretacicului superior, caracterizat prin amoniți, lamelibranhiate, echinide etc. 2. Adj. Care aparține cenomanianului (1), care se referă la el. [Pr.: -ni-an] – Din fr. cénomanien.

CÉNTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s. n., (I 5, II 2) centri, s. m. I. 1. S. n. (Mat.) Punct în raport cu care punctele unei figuri se asociază în perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦ Punct în raport cu care toate punctele unei figuri sunt la aceeași distanță. Centrul unui cerc.Fig. (În loc.) În centrul (atenției, preocupărilor etc.) = pe primul plan; la loc de frunte. 2. S. n. (În sintagma) Centru de rotație = punct în jurul căruia alt punct sau un corp pot efectua o mișcare de rotație. 3. S. n. Punctul de aplicație al rezultantei unui sistem de forțe. Centru de greutate. 4. S. n. Punct central al unei întinderi, al unui spațiu. ♦ Spec. Punct marcat la mijlocul unui teren de joc (fotbal, handbal etc.), de unde începe partida sau de unde se repune mingea în acțiune, după înscrierea unui gol. 5. S. m. Jucător aflat în centrul liniei de atac sau de apărare la anumite jocuri sportive. II. 1. S. n. Punct în care sunt localizate anumite funcții sau acte. Centrul reflexelor. 2. S. m. (În sintagma) Centru nervos = grup de celule nervoase aflate în encefal, în bulb sau în măduvă, la care vin excitațiile periferice și de la care pornesc excitațiile centrale. 3. S. n. Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrată o activitate (industrială, comercială, administrativă, culturală). ◊ Centru universitar = localitate în care există instituții de învățământ superior. Centru de documentare = bibliotecă, secție într-o bibliotecă sau într-o instituție, care are ca sarcină principală furnizarea de material documentar. ♦ Instituție conducătoare; putere administrativă centrală. 4. S. n. sg. Poziție politică de mijloc între dreapta și stânga. ◊ Centru-dreapta = poziție politică de mijloc cu tendințe de dreapta. Centru-stânga = poziție politică de mijloc cu tendințe de stânga. ◊ Loc. adj. De centru = care se situează pe o poziție intermediară, între două opinii extreme. Partid politic de centru. – Din fr. centre, lat. centrum.

CENTÚRIE, centurii, s. f. 1. (În armata romană) Subdiviziune tactică cuprinzând o sută de ostași; (în vechea organizare a armatei române) subîmpărțire a cetei. 2. (În vechea Romă) Diviziune politică și administrativă formată dintr-o sută de cetățeni. – Din lat. centuria.

CENZÚRĂ, cenzuri, s. f. 1. Control prealabil exercitat, în unele state, asupra conținutului publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control. 2. Demnitatea, funcția de cenzor în vechea Romă. – Din lat. censura, fr. censure.

CETACÉU, cetacee, s. n. (La pl.) Ordin de mamifere acvatice care cuprinde cele mai mari animale actuale, cu corpul de forma unui pește și cu membrele anterioare transformate în lopeți; (și la sg.) animal care face parte din acest ordin. – Din fr. cétacé.

CETACÉUM s. n. Grăsime extrasă din cavitățile pericraniene ale unei specii de balene, utilizată în cosmetică și în farmacie. – Din lat. caetaceum.

CETÁȘ, cetași, s. m. (Înv.) Membru al unei cete; ortac. ♦ Căpitan (de haiduci); conducător al unui grup de lucrători, de dansatori etc. – Ceată + suf. -aș.

CHEMOTACTÍSM, chemotactisme, s. n. (Biol.) Deplasare a unui organism liber spre un excitant de natură chimică; chemotaxie, chimiotactism, chimiotaxie. – Din germ. Chemotaktismus.

CHEMOTAXÍE, chemotaxii, s. f. (Biol.) Chemotactism. – Din germ. Chemotaxia.

CHIMIOTACTÍSM, chimiotactisme, s. n. (Biol.) Chemotactism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotactisme.

CHIMIOTAXÍE, chimiotaxii, s. f. (Biol.) Chemotactism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotaxie.

CHIT2 s. n. Pastă formată dintr-un praf mineral și un lichid vâscos (ulei de in, glicerină etc.), care se întărește în contact cu aerul și e folosită la fixarea geamurilor în cercevele, la astuparea găurilor în lemn sau în zid etc. – Din germ. Kitt.

CICLÓP, ciclopi, s. m. 1. Figură mitică de uriaș antropofag, cu un singur ochi mare în mijlocul frunții. 2. Gen de animal crustaceu inferior de apă dulce, cu un singur ochi, situat pe cefalotorace (Cyclops). – Din fr. cyclope, lat. cyclops, -opis.

CIMÉNT, (rar) cimenturi, s. n. Material de construcție în formă de pulbere fină, obținut prin măcinarea clincherului și care, în contact cu apa, face priză și se întărește. [Acc. și címent] – Din it. cimento, fr. ciment.

CORPÚSCUL, corpusculi, s. m. Părticică de materie; corp de dimensiuni foarte mici. ◊ Corpuscul tactil = formație nervoasă microscopică, localizată în dermă, specializată în recepția excitațiilor tactile. Corpuscul elementar = unitate virotică, alcătuită dintr-un centru de acid nucleic înconjurat de o capsulă proteică. [Pl. și: (n.) corpuscule] – Din fr. corpuscule, lat. corpusculum.

DA2, dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat.Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi.Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă.Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini.Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit1. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă.Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DÁFNIE, dafnii, s. f. Gen de crustaceu de apă dulce; purice-de-apă (Daphnia). – Din fr. daphnie.

DANIÁN, subst., adj. 1. Subst. Ultimul etaj al cretacicului, caracterizat prin anumte specii de lamelibranhiate, reptile, palmieri etc. 2. Adj. Care se referă la vârsta și la etajul danianului (1). [Pr.: -ni-an] – Din fr. danien.

DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și având caracter religios, de artă sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de mișcări artistice convenționale care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care atrage în horă oameni de diferite vârste și condiții sociale și-i omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.

MICROREVÍSTĂ s. f. spectacol de revistă de proporții reduse. (< micro1- + revistă)

DĂLCĂÚȚ, dălcăuți, s. m. (Fam.) Prieten; ortac. – Et. nec.

DĂUNĂTÓR, -OÁRE, dăunători, -oare, adj. Care dăunează; păgubitor, dăunos. ♦ (Substantivat, m.) Ființă care atacă plante sau animale ori produse vegetale sau animale, provocând pagube. [Pr.: dă-u-] – Dăuna + suf. -ător.

ECHÍDNĂ, echidne, s. f. Animal insectivor lung de circa 25 cm, cu corpul acoperit cu spini și cu botul cărnos foarte ascuțit (Tachyglossus aculeata). – Din fr. échidné.

FÂSTÂCÍT, -Ă, fâstâciți, -te, adj. Tulburat, zăpăcit; intimidat. – V. fâstâci.

FRÁGĂ, fragi, s. f. 1. Partea comestibilă a fragului1 (considerată în mod greșit drept fruct), compusă din receptaculul cărnos și roșu pe suprafața căruia se găsesc presărate fructele. 2. Compus: fragă-tătărească = plantă erbacee cu frunze dințate, cu flori așezate la subsuoara frunzelor și cu fructe roșii (Blitum virgatum). 3. (Reg.; uneori determinat prin „de pom”) Dudă. [Var.: frag s. m.] – Lat. fraga.

FROTÁ, frotez, vb. I. Refl. (Rar) A se freca, a veni în contact – Din fr. frotter.

GÁLĂ1, gale, s. f. 1. Spectacol (sau șir de spectacole) cu caracter solemn, sărbătoresc, la care participă, de obicei, persoane oficiale. Gala filmului românesc.Loc. adj. De gală = de sărbătoare, solemn. 2. (În sintagma) Gală de box = competiție sportivă la care au loc mai multe meciuri de box. – Din fr. gala.

GALERÍE, galerii, s. f. 1. Coridor subteran în formă de tunel care permite accesul minerilor la zăcământ și îngăduie executarea lucrărilor miniere. 2. Canal subteran de comunicație care face legătura între două puncte ale unei lucrări hidrotehnice. 3. Coridor subteran (adesea ramificat) pe care și-l sapă unele animale pentru a le servi ca adăpost. 4. Coridor lung (și boltit) situat în interiorul sau în afara unei clădiri, servind ca element de legătură sau ca loc de plimbare. 5. Muzeu, secție a unui muzeu sau sală într-o expoziție ori într-un muzeu, în care sunt expuse mai ales opere de pictură și de sculptură. ♦ Serie de tablouri expuse; p. ext. serie de portrete descrise într-o operă (literară). 6. Magazin în care se vând opere de artă; p. gener. (la pl.) magazin cu caracter universal. 7. Balconul dintr-o sală de spectacole cu mai multe nivele situat la nivelul cel mai înalt; (fam.) spectatorii de la acest balcon; p. ext. publicul care manifestă zgomotos la un spectacol, la o adunare, la o întrunire etc. ◊ Expr. A face galerie = a manifesta zgomotos în semn de aprobare, de încurajare (în cursul unui spectacol, al unei întreceri sportive etc.). 8. Bară de lemn sau de metal de care se atârnă perdelele. 9. Un fel de tavă de metal care se pune în fața sobei ca să nu cadă cărbunii din sobă pe dușumea. – Din fr. galerie. Cf. it. galleria, germ. Galerie.

GAMBÍT, gambituri, s. n. Sacrificare a unui pion alb sau a altei piese la începutul unei partide de șah pentru obținerea unui avantaj în atac. – Din fr. gambit.

GARD, garduri, s. n. 1. Construcție de lemn, de metal, de zidărie etc. care împrejmuiește o curte, un teren, o grădină etc. ◊ Gard viu = plantație deasă de arbuști, de forma unui gard (1), care servește la împrejmuirea unui loc sau ca element decorativ. ◊ Expr. A nimeri (sau a da) (ca Ieremia) cu oiștea-n gard = a spune un lucru nepotrivit, a face o gafă, o prostie. A lega (pe cineva) la gard = a prosti, a păcăli (pe cineva). A sări peste garduri = a avea o comportare imorală, a umbla după aventuri amoroase. A sări peste (sau dincolo de) gard = a depăși limita admisă (prin atitudinea, faptele sale). A lega (ceva) la (sau de) gard = a abandona, a renunța (la ceva). 2. Împletitură de nuiele, de trestie etc. cu care se face un baraj de-a curmezișul unei ape curgătoare pentru prinderea peștelui. 3. (Sport) Fiecare dintre obstacolele în formă de gard (1) de la unele probe atletice de alergări; (la pl.) probă atletică în care se folosesc aceste obstacole. – Cf. alb. gardh, sl. gradŭ.

GÁRDĂ, gărzi, s. f. 1. Pază, supraveghere efectuată într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc.; (concr.) persoană sau grup de persoane care asigură această pază. ◊ Gardă de onoare = a) subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale; b) pază simbolică instituită în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac această pază. Gardă personală = grup de persoane însărcinat cu paza vieții unui demnitar. (În trecut) Gardă civică (sau națională) = unitate compusă din voluntari, care asigura paza și liniștea într-un oraș. ◊ Loc. adj. De gardă = a) care este însărcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de gardă; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de funcționare obișnuite. Farmacie de gardă. ♦ Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ◊ Expr. A se pune în gardă = a) (la scrimă) a lua poziția de apărare sau de atac; b) a-și lua toate măsurile de precauție spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut. (La jocul de șah) Gardă sau (rar) gardă la regină = avertisment dat partenerului că regina este amenințată. Garda veche (sau vechea gardă) = cei care au participat în trecut la o acțiune socială, politică etc. 2. Apărătoare metalică montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. ◊ Garda trăgaciului = piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. – Din fr. garde.

GARDERÓB, garderoburi, (1) s. n., GARDERÓBĂ, garderobe, (2, 3, 4) s. f. 1. S. n. Dulap în care se păstrează haine, obiecte de îmbrăcăminte, lenjerie etc. 2. S. f. Loc special amenajat în sălile de spectacole, în localurile publice etc., unde se pot lăsa în păstrare paltoanele, pălăriile etc. 3. S. f. Totalitatea costumelor păstrate în depozitul unui teatru. 4. S. f. întreaga îmbrăcăminte pe care o posedă cineva. – Din fr. garde-robe.

MEZOZÁUR s. m. reptilă fosilă cu formă de șarpe, lungă până la 12 m, din mările calde din cretacic. (< fr. mésosaurus)

GẮRGĂRIȚĂ, gărgărițe, s. f. Nume dat mai multor insecte coleoptere, de obicei mici, cu corpul sferic sau oval, care atacă unele plante cultivate. [Acc. și gărgăríță] – Cf. scr. grgarica.

IMPRESARIÁT s.n. Instituție, întreprindere care se ocupă cu organizarea de turnee, de spectacole artistice etc. [Pron. -ri-at. / < germ. Impresariat].

GEAMÁLĂ, geamale, s. f. Păpușă foarte mare care reprezenta un trup de femeie cu două capete și patru mâini, folosită în trecut în spectacolele populare de bâlci. – Din tc. cemal [oyunu].

GEOTACTÍSM, geotactisme, s. n. (Biol.) Ansamblul fenomenelor prezentate de protoplasma din celulele anumitor plante, sub influența gravitației; geotaxie. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotactisme.

GEOTAXÍE, geotaxii, s. f. (Biol.) Geotactism. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotaxie.

GHEÁRĂ, gheare, s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-și scoate( sau a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii. A fi ( sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesă (1) asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.

METEORIZÁȚIE s. f. 1. totalitatea modificărilor fizice și chimice suferite de roci în contact cu atmosfera. 2. meteorism. (< fr. météorisation)

METAXENÍE s. f. modificare a ovarului sau a receptaculului plantei materne sub influența gameților plantei paterne. (< fr. métaxenie)

GHIȘÉU, ghișee, s. n. Ferestruică ori deschizătură special amenajată în ușa sau în peretele unui birou (2), prin care publicul poate lua contact direct cu funcționarii unei instituții. [Var.: (rar) ghișét s. n.] – Din fr. guichet.

METALOFOBÍE s. f. teamă patologică de contactul cu obiecte de metal. (< fr. métallophobie)

GLISÁNT, -Ă, glisanți, -te, adj. (Tehn.; despre o suprafață) Pe care poate aluneca un corp (printr-o frecare minimă); (despre o piesă) care alunecă (printr-o frecare minimă) de-a lungul altei piese cu care se află în contact. – Din fr. glissant.

METACRONÍSM s. n. eroare de dată prin postdatare. (< fr. métachronisme)

METACRONÍE s. f. denumire dată de lingvistul Hjelmslev studiului condițiilor de modificare conținute în structura funcțională a limbii. (< fr. métachronie)

METACRÍTICĂ s. f. critică a criticii. (< germ. Metakritik)

METACROMATÍSM s. n. 1. schimbare de culoare a blănii unor animale, a penajului etc., datorită unor influențe diverse. 2. proprietate a unor elemente histologice de a reacționa diferit la coloranți. (< fr. métachromatisme)

METACRÍTIC, -Ă adj. care urmează perioadei critice a unei boli. (< fr. métacritique)

METACRÍLIC adj. acid ~ = acid organic nesaturat, lichid incolor cu miros neplăcut. (< fr. méthacrylique)

METACRILÁT s. m. sare sau ester al acidului metacrilic. (< fr. méthacrylate)

METACARPIÁN, -Ă adj., s. n. (os) al metacarpului. (< fr. métacarpien)

METACÉNTRU s. n. intersecție a verticalelor care trec prin centrele de greutate ale volumului de apă dislocat de un corp plutitor. (< fr. métacentre)

METACAOLINÍT s. n. produs instabil, prin deshidratarea caolinului la anumite temperaturi. (< fr. métakaolinite)

METACÁRP s. n. porțiune a scheletului mâinii cuprinsă între carp și falange. ◊ os, baza fluierului la picioarele anterioare ale unor animale. (< fr. métacarpe)

GRESÁ, gresez, vb. I. Tranz. A unge piesele cu mișcare relativă și în contact ale unui mecanism, ale unei mașini etc., pentru a reduce frecarea, uzura sau încălzirea lor ori pentru a le proteja împotriva unor agenți externi. – Din fr. graisser.

GRESÁT, -Ă, gresați, -te, adj. (Despre piesele cu mișcare relativă și în contact ale unui mecanism, ale unei mașini etc. sau, p. ext., despre mecanisme, mașini etc.) Care a fost uns. – V. gresa.

GRÍLĂ, grile, s. f. 1. Electrod în formă de sită, de spirală, de gard din sârmă, intercalat între anodul și catodul unui tub electronic sau între alți doi electrozi, prin deschiderile căruia poate trece un flux de electroni sau de ioni; grătar (5), sită. 2. Gărduleț fix sau mobil alcătuit dintr-o rețea de vergele paralele, care închide sau apără golul unei uși, al unei ferestre, al unei vitrine etc. 3. (Mil.) Obstacol făcut din bare de oțel, așezat în fața sau în spatele șanțului unei fortificații sau la deschiderile unei cazemate. 4. Prăjitură în formă de grilă (2), preparată din aluat și unsă cu sirop de zahăr sau miere. – Din fr. grille.

MENAJAMÉNT s. n. menajare. ◊ (pl.) tact, grijă față de sensibilitatea cuiva. (< fr. ménagement)

MEMÉNTO s. n. 1. semn, notă care aduce aminte de ceva. 2. carte care cuprinde în rezumat cunoștințele de bază ale unei științe, discipline etc. 3. listă de spectacole sau de conferințe, publicată în presă. (< fr. mémento, lat. memento, amintește-ți)

GÚMĂ, gume, s. f. 1. Substanță vâscoasă, secretată de unele plante sau obținută pe cale sintetică, având proprietatea de a se întări în contact cu aerul, folosită în industrie. ◊ Gumă arabică v. arabic. 2. (Pop.) Șiret elastic sau fâșie elastică fabricate din gumă (1); elastic. 3. Mic obiect de cauciuc folosit la ștergerea urmelor de creion sau de cerneală de pe hârtie; radieră. 4. (În sintagma) Gumă de mestecat = pastă de mestecat, aromatizată, obținută din gumă (1). – După fr. gomme, it. gomma. Cf. lat. gummi, germ. Gummi.

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

H s. m. invar. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă laringală, velară sau palatală (2)). ◊ Ora H = oră secretă, legată de momentul în care trupele pornesc la atac; moment stabilit pentru începerea unei acțiuni. [Pr.: ha].

HABITÁCLU, habitacle (habitacluri), s. n. 1. Locaș special al busolei pe o navă; suport nemagnetic al busolei marine. ♦ Calotă de alamă care acoperă busola. 2. Spațiu amenajat într-un automobil, într-o aeronavă etc. (pentru echipaj, călători, poștă etc.). – Din fr. habitacle.

MEGAPTÉR s. m. mamifer cetaceu rar, cu înotătoare lungi, asemănătoare balenei. (< fr. mégaptère)

HAPPENING s. n. Spectacol spontan, improvizat. [Pr.: hép(ă)ning] – Cuv. engl.

HĂRȚUÍ, hărțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A necăji pe cineva cu tot felul de neplăceri, a nu lăsa în pace pe cineva; a cicăli, a sâcâi, a pisa. ♦ (Reg.) A întărâta, a zădărî un câine. 2. Tranz. A desfășura atacuri scurte și repetate asupra inamicului cu scopul de a-i provoca panică și de a nu-i permite deplasarea, pregătirea unor acțiuni de luptă, aprovizionarea etc. 3. Refl. recipr. A purta discuții repetate și contradictorii cu cineva, a se lua la ceartă sau la bătaie; a se încăiera. [Var.: hârțuí vb. IV] – Harță + suf. -ui.

MEDALIÓN s. n. 1. bijuterie ovală sau rotundă în care se păstrează o fotografie, o mică amintire (care se poartă la gât). 2. ornament rotund sau oval de fațadă sau de mobilier, care cuprinde un basorelief, o inscripție. ◊ motiv în formă de romb care se aplică în mijlocul unei țesături. 3. preparat culinar de formă rotundă sau ovală. 4. scurtă scriere literară în proză, articol critic în care se schițează portretul unei personalități. ◊ spectacol, emisiune dedicată evocării unui scriitor, muzician etc. (< it. medaglione, fr. médaillon)

HELIOTACTÍSM s. n. (Biol.) Heliotropism. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotactisme.

MECANÍSM s. n. 1. sistem tehnic din piese fixe și mobile care sunt în contact și ale cărui elemente mobile antrenează mișcarea celorlalte. 2. ansamblul elementelor care formează un întreg, funcționând ca un organism. ◊ sistem, mod de organizare. (< fr. mécanisme, germ. Mechanismus)

HEMICÍCLU, hemicicluri, s. n. Spațiu mare sau construcție în formă de semicerc pentru săli de cursuri, de spectacole etc. [Var.: emicíclu s. n.] – Din fr. hémicycle.

HEMOCIANÍNĂ, hemocianine, s. f. Proteină de culoare albastră, conținând cupru, prezentă în hemolimfa unor protozoare și a crustaceelor. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. hémocyanine.

HEPTACÓRD, heptacorduri, s. n. Liră cu șapte coarde la vechii greci. – Din fr. heptacorde.

HERNÍE, hernii, s. f. 1. Umflătură formată prin ieșirea totală sau parțială a unui organ din cavitatea sa naturală printr-un orificiu natural sau artificial; spec. ieșire a intestinului subțire din peritoneu; vătămătură, surpătură, boșorogeală. ◊ Hernie de disc = ieșire a nucleului cartilaginos din discul intervertebral. 2. (Bot.; în sintagma) Hernia verzei = boală a verzei provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția pe rădăcina plantei atacate a unor tumori galbene, apoi brune. – Din fr. hernie, lat. hernia.

HESPERÓRNIS s. m. Pasăre fosilă acvatică, asemănătoare cu pinguinul, cu aripile reduse la două palete, care a trăit în cretacic și care face trecerea de la reptile la păsări. – Din fr. hesperornis.

MATINÉU s. n. spectacol care are loc dimineața sau în primele ore ale după-amiezii. (< fr. matinée)

HEXACORALIÉR, hexacoralieri, s. m. (La pl.) Subclasă de celenterate marine, solitare sau adunate în colonii, cu șase tentacule; (și la sg.) animal care face parte din această subclasă. [Pr.: -li-er] – Din fr. hexacoralliaires.

HÍDRĂ, hidre, s. f. 1. (La pl.) Gen de celenterate cu corpul de forma unui sac, care au, la un capăt, gura înconjurată de 6-8 tentacule și, la celălalt capăt, un fel de disc cu care se fixează pe un suport (Hydra); (și la sg.) animal care face parte din acest gen. 2. (Mitol.) Monstru fabulos închipuit ca un șarpe uriaș cu mai multe capete, care, tăiate, creșteau la loc. [Var.: ídră s. f.] – Din fr. hydre, lat. hydra.

HIDROCÚȚIE, hidrocuții, s. f. (Med.) Sincopă survenită ca urmare a contactului brusc cu apa rece. – Din fr. hydrocution.

MASTÍC s. n. 1. rășină vegetală, provenită dintr-un arbore exotic. 2. amestec de substanțe minerale sau organice, care se întărește în contact cu aerul. 3. substanță pe bază de colofoniu, pentru ungerea rănilor la pomi. (< fr. mastic)

HIDROFOBÍE, hidrofobii, s. f. 1. (Chim.) Însușire a unei substanțe de a fi hidrofobă. 2. (Med.) Teamă patologică de contactul corporal cu apa. ♦ Aversiune pentru consumarea apei sau a altor lichide, caracteristică unor boli ca turbarea, meningita, tetanosul, isteria etc. – Din fr. hydrophobie.

HIDROMECÁNIC, -Ă, hidromecanici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care studiază legile echilibrului și ale mișcării fluidelor, precum și acțiunea corpurilor solide cu care vin în contact. 2. Adj. Care aparține hidromecanicii (1), care se referă la hidromecanică. – Din fr. hydromécanique.

HIDRONEFRÓZĂ, hidronefroze, s. f. Acumulare de urină în rinichi datorită unui obstacol pe ureter. – Din fr. hydronéphrose.

HIPERPARAZÍT, -Ă, hiperparaziți, -te, adj., s. m. și f. (Parazit al altor paraziți) care atacă plantele și animalele. – Din fr. hyperparasite.

MARȚIÁL1, -Ă adj. 1. ostășesc, militar; de război. ◊ impunător, solemn, grav. 2. arte ĕ = discipline sportive de atac și apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral provenind de la samurai. 3. lege ~ă = lege care autorizează intervenția forței armatei în caz de tulburări interne. ♦ curte ~ă = tribunal militar în timp de război sau de stare excepțională, care judecă după legi militare. (< fr. martial, it. marziale)

HIPNÓZĂ, hipnoze, s. f. Stare asemănătoare cu somnul sau cu somnambulismul, provocată artificial prin sugestie, în timpul căreia controlul conștient asupra propriei comportări și contactul cu realitatea slăbesc, acțiunile celui hipnotizat fiind supuse voinței hipnotizatorului. ♦ Fig. Fascinație. – Din fr. hypnose.

MARSUÍN s. m.. 1. cetaceu asemănător cu delfinul; porc-de-mare. 2. apărătoare de parâmă fixată la prova și la pupa unor nave pentru manevre. (< fr. marsouin)

HIPOTÁXĂ s. f. (Lingv.) Subordonare sintactică. – Din fr. hypotaxe.

HIPURÍT s. m. Gen fosil de lamelibranhiate care au trăit în cretacicul superior; animal din acest gen. – Din fr. hippurite.

HIRSÚT, -Ă, hirsuți, -te, adj. 1. Cu părul și cu barba neîngrijite. 2. Aspru, grosolan. ♦ Posac, ursuz, taciturn. 3. (Bot.; despre un organ) Prevăzut cu peri lungi, rigizi; hispid. – Din fr. hirsute, lat. hirsutus.

HOLOTÚRI s. f. pl. Clasă de animale marine fără schelet sau cu scheletul redus la plăci calcaroase tegumentare și cu o coroană de tentacule în jurul gurii; animal care face parte din această clasă. – Fr. holothurie (lat. lit. holothuria).

HOLOTURÍD, holoturide, s. n. (La pl.) Clasă de animale marine fără schelet sau cu scheletul redus la plăci calcaroase tegumentare și cu o coroană de tentacule în jurul gurii; (și la sg.) animal care face parte din această clasă. – Din fr. holothurides.

HOMÁR, homari, s. m. Crustaceu marin cu zece picioare, comestibil, asemănător cu racul (Homarus vulgaris). – Din fr. homard.

HOP interj., HOP, hopuri, s. n. I. Interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură peste un obstacol, ridicarea unei greutăți, căderea, aruncarea sau scăparea (din mână) a unui lucru. ◊ Expr. Nu zice hop până n-ai sărit (sau până nu treci) șanțul = nu te bucura înainte de a vedea rezultatul, sfârșitul. 2. (Cu valoare verbală; exclamație care sugerează sosirea neașteptată a cuiva) Iată că vine! ♦ Exclamație care sugerează intervenirea neașteptată a unui fapt, a unei întâmplări. 3. Exclamație care exprimă o surpriză (neplăcută). II. S. n. 1. Ridicătură sau groapă în drum (peste care vehiculele trec zdruncinându-se). ♦ Fig. Dificultate, obstacol, greutate pe care cineva o are de întâmpinat. 2. Săritură, zguduitură a unui vehicul peste un obstacol. [Var.: hópa, hópai, hup interj.] – Onomatopee.

HOTÂCÂÍ, hotấcâi, vb. IV. Intranz. (Reg.) A șchiopăta.

HUNTER, hunteri, s. m. Cal de vânătoare, bun săritor la obstacole. [Pr.: hánter] – Din engl., fr. hunter.

ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord.12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

IATÁC, iatacuri, s. n. 1. (Reg.) Cameră (mică) de culcare; dormitor, budoar. 2. (Înv.) Pat. [Var.: ietác s. n.] – Din tc. yatak.

IETÁC s. n. v. iatac.

MANTELÉT s. n. adăpost ușor, din lemn, folosit în apărarea sau la atacul locurilor întărite, al fortărețelor. (< fr. mantelet)

IEȘÍRE, ieșiri, s. f. I.1. Acțiunea de a ieși și rezultatul ei. ◊ Registru de intrare și ieșire = registru în care se înscriu hârtiile oficiale sosite sau expediate (într-o întreprindere sau instituție). ◊ Expr. Ieșire la lumină = apariție, publicare a unei scrieri. ♦ Anulare, ștergere dintr-o evidență (spre a trece în alta). ◊ Fig. Soluție aplicată pentru a scăpa dintr-o situație grea. 2. Atac, năvală (din interiorul unei fortificații etc. spre inamic). ♦ Fig. Manifestare necontrolată, violentă (prin vorbe) față de cineva sau ceva; critică violentă (și nedreaptă). II. (Concr.) 1. Loc (amenajat) prin care se iese dintr-o încăpere, dintr-o curte etc. 2. Parte a unei rețele electrice, a unui element de automatizare a unui sistem de transmisiune etc. pe unde sunt transferate, spre exterior, puterea sau semnalul, pe unde se leagă cu un circuit exterior etc. 3. (Electron.) Punct al unui sistem sau aparat prin care un semnal este transferat spre exterior; output (1). 4. (Inform.) Transferul informației din memoria calculatorului spre exterior; output (2). – V. ieși.

IETĂCÉL, ietăcele, s. n. Diminutiv al lui iatac.Ietac + suf. -el.

ILUSTRÁȚIE, ilustrații, s. f. 1. Imagine desenată sau fotografiată destinată să explice sau să completeze un text. ◊ Ilustrație de carte = gen al graficii prin care se prezintă tipuri sau momente esențiale ale unui text literar și având, uneori, și rol ornamental. 2. (În sintagma) Ilustrație muzicală = a) acompaniament, fond muzical sau efecte sonore care însoțesc un film mut, un spectacol de teatru, o evocare literară etc.; b) fragmente sau bucăți muzicale executate ca exemplificări la o expunere de specialitate. [Var.: ilustrațiúne s. f.] – Din fr. illustration, lat. illustratio.

ILUZIONÍSM s. n. 1. Profesiunea iluzionistului; spectacol, număr prezentat de iluzionist; scamatorie. 2. Ansamblu de procedee tehnice în artele plastice menite să creeze iluzia realității până la confundarea operei de artă cu obiectul reprezentat. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. illusionnisme.

MANIFESTÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) manifesta. 2. exteriorizare, exprimare a gândurilor, a sentimentelor etc.; semn revelator, dovadă, indiciu. ◊ spectacol. (< manifesta)

IMPACTÁRE, impactări, s. f. (Med.) Menținere în contact strâns a două suprafețe, a două fragmente de oase fracturate. Impactare dentară. Impactare osoasă. – Din fr. impaction.

IMPEDIMÉNT, impedimente, s. n. Piedică, obstacol în calea realizării unei intenții. – Din lat. impedimentum. Cf. it. impedimento.

IMPRÉSIE, impresii, s. f. Efect lăsat în conștiința omului de lucruri sau de întâmplări din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.) gânduri, imagini întipărite în amintire. ◊ Expr. A da (sau a face, a lăsa) impresia că... = a) a determina pe cineva să-și formeze o părere despre cineva sau ceva; b) a părea că... A face (sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a atrage atenția (cuiva) asupra sa sau asupra actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub impresia... = (a fi) stăpânit de imaginile sau de amintirile unei întâmplări trăite. ♦ Senzație; părere. ◊ Expr. A avea impresia că... = a bănui, a crede, a presupune că... ♦ (La pl.) Puncte de vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt, asupra unei întâmplări etc. ♦ (În forma impresiune) Urmă, amprentă a desenului papilar al degetelor, palmelor și tălpilor picioarelor. [Var.: (înv.) impresiúne s. f.] – Din fr. impression, lat. impressio, -onis.

MANÉVRĂ s. f. 1. manevrare. 2. (pl.) pregătire tactică a trupelor terestre sau a flotei în condiții asemănătoare cu cele de pe câmpul de luptă. 3. totalitatea operațiilor de compunere și de descompunere a treburilor, de conducere a unei nave etc. 4. parâmă la fixarea și manevrarea velelor, la legarea catargelor etc. 5. (fig.) uneltire, intrigă, mașinație. (< fr. manoeuvre)

MANEVRÁ vb. I. intr. 1. (despre trenuri) a executa o manevră (3). 2. (despre trupe) a executa diferite mișcări tactice. 3. (fig.) a unelti. II. tr. 1. a conduce, a pune în mișcare o navă. 2. a mânui, a folosi (fonduri, bani). (< fr. manoeuvrer)

INACTIVÍSM s. n. (Rar) Accentuare a atitudinii inactive; mod de viață care evită contactul cu lumea exterioară. – Din germ. Inaktivismus.

INATACÁBIL, -Ă, inatacabili, -e, adj. Care nu poate fi atacat, contestat; neatacabil. – Din fr. inattaquable.

INCONVENIÉNT, inconveniente, s. n. Neajuns, dezavantaj; dificultate, obstacol, piedică. [Pr.: -ni-ent] – Din fr. inconvénient, lat. inconveniens, -ntis.

INCUBÁȚIE, incubații, s. f. 1. Proces de dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului de păsări sub influența anumitor factori fizici (temperatură, umiditate etc.). 2. Timpul cuprins între primul contact al organismului cu microbii sau cu virușii unei boli și primele simptome ale bolii provocate de aceștia. [Var.: incubațiúne s. f.] – Din fr. incubation, lat. incubatio, -onis.

INDIRÉCT, -Ă, indirecți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu este direct, care se produce, apare sau se obține prin mijlocirea cuiva sau a ceva. 2. (Lingv.; în sintagmele) Stil indirect sau vorbire indirectă = procedeu sintactic de redare a spuselor sau gândurilor cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație, caracterizat prin prezența în număr mare a elementelor de relație, prin lipsa afectivității etc. Complement indirect = parte de propoziție asupra căreia se răsfrânge în chip indirect (1) acțiunea verbului. Propoziție completivă indirectă = propoziție care îndeplinește în frază funcția de complement indirect. 3. (Fin.; în sintagma) Impozit indirect = impozit inclus în prețul anumitor obiecte de consum. 4. (Mil.; în sintagma) Tragere indirectă = tragere asupra unor ținte care nu se văd, dirijată cu ajutorul unor calcule matematice. – Din fr. indirect, lat. indirectus.

INELEGÁNȚĂ, ineleganțe, s. f. (Rar) Lipsă de eleganță, de finețe, de tact în vorbire, în purtare; vorbă sau comportare lipsită de finețe, de tact; neeleganță. – Din fr. inélégance.

INFÉCȚIE, infecții, s. f. 1. Proces rezultat din pătrunderea și dezvoltarea în organism a unor agenți patogeni (paraziți, microbi sau viruși) și din reacția țesuturilor la acest atac, manifestată prin inflamații, supurații, cangrene etc. 2. Miros urât, duhoare, putoare, miasmă. ♦ Fig. Contagiune morală. [Var.: infecțiúne s. f.] – Din fr. infection.

INFRASÚNET, infrasunete, s. n. Vibrație mecanică a unui mediu nepercepută de urechea omului (ci numai cu ajutorul simțului tactil), care se propagă sub formă de unde, ca și sunetele, dar având o frecvență mai mică decât a acestora. – Infra-+sunet (după fr. infra-son).

INOXIDÁBIL, -Ă, inoxidabili, -e, adj. (Despre substanțe) Care nu se poate combina cu oxigenul; (despre metale sau aliaje) care este rezistent la oxidare sau la contactul cu apa, care nu ruginește, neoxidabil. – Din fr. inoxydable.

INSÉCTĂ, insecte, s. f. (La pl.) Clasă care cuprinde mici animale nevertebrate din încrengătura artropodelor, cu corpul format din segmente diferențiate în cap, torace și abdomen, cu trei perechi de picioare articulate, respirând prin trahee sau prin tegumentul care este chitinizat și având dezvoltare prin metamorfoză; (și la sg.) animal care face parte din această clasă. ◊ Insecte dăunătoare = insecte care atacă plantele, animalele și oamenii sau produsele vegetale și animale. – Din fr. insecte.

INSÉRȚIE, inserții, s. f. 1. Inserare; (concr.) ceea ce se inserează. 2. Legare, fixare. 3. (Anat.) Locul de fixare pe os a capătului terminal al unui mușchi. 4. Strat de material (metalic sau textil) inclus în structura altui material sau cuprins între fețele de contact pentru a-i mări rezistenta la rupere sau la sfâșiere. – Din fr. insertion, lat. insertia.

INSTRUMÉNT, instrumente, s. n. 1. Unealtă, aparat cu ajutorul căruia se efectuează o anumită operație. ♦ Aparat construit pentru a produce sunete muzicale. 2. Fig. Persoană, forță, lucru, fapt de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. 3. (În sintagmele) Instrument gramatical = cuvânt cu funcțiune exclusiv gramaticală și care nu se poate întrebuința singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi sintactice; unealtă gramaticală. Instrument de ratificare = document special prin care se ratifică un tratat internațional. – Din fr. instrument, lat. instrumentum.

INSURMONTÁBIL, -Ă, insurmontabili, -e, adj. (Livr.; despre obstacole, dificultăți etc.) Care nu poate fi trecut; care nu poate fi depășit; de neînvins. – Din fr. insurmontable.

INTÁCT, -Ă, intacți, -te, adj. Neatins, neștirbit, întreg; p. ext. (despre ființe) teafăr, nevătămat. – Din fr. intact, lat. intactus.

INTANGÍBIL, -Ă, intangibili, -e, adj. Care nu poate fi atins, de neatins; care trebuie să rămână intact. – Din fr. intangible.

INTEGRITÁTE s. f. 1. Însușirea de a fi integru; cinste, probitate; incoruptibilitate. 2. Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg. 3. (În sintagma) Integritate teritorială = principiu de bază al dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și nestingherit suveranitatea asupra teritoriului său. – Din fr. intégrité.

INTERPRÉT, -Ă, interpreți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care traduce pe loc și oral ceea ce spune cineva în altă limbă, mijlocind astfel înțelegerea dintre două sau mai multe persoane; translator, tălmaci. 2. Fig. Persoană care exprimă năzuințele unei colectivități; persoană care face cunoscute altuia voința, dorința, sentimentele cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoană care interpretează un rol într-un spectacol, o bucată muzicală, o poezie etc. V. artist, actor. – Din fr. interprèt, lat. interpres, -etis.

ÍNTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. Care constituie partea esențială, profundă, a unui lucru, a unei probleme etc.; lăuntric. ♦ Fig. Strâns, apropiat. Contactul intim dintre două limbi. 2. (Despre oameni; adesea substantivat) Legat de cineva printr-o prietenie strânsă, prin relații foarte apropiate. ♦ (Despre relațiile dintre oameni) Familiar, apropiat, prietenos, afectuos, cordial. 3. Care se referă la viața particulară sau familială a cuiva; personal, secret. ♦ Caracteristic unui mediu restrâns, unui cadru limitat, familial; care are loc într-un cadru restrâns. [Acc. și; intím] – Din fr. intime, lat. intimus.

INTIMÁT, -Ă, intimați, -te, s. m. și f. Parte într-un proces care se află în situația unui pârât în caz de recurs sau în altă cale de atac. – V. intima. Cf. fr. intimé.

INTIMIDÁ, intimidez, vb. I. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni timid, a insufla cuiva sau a simți teamă, frică; a (se) speria; a (se) încurca, a (se) zăpăci, a (se) fâstâci. – Din fr. intimider.

INVULNERÁBIL, -Ă, invulnerabili, -e, adj. Care nu poate fi rănit; p. ext. care nu poate fi atacat sau învinuit; de care nu te poți atinge cu nimic, nevulnerabil. – Din fr. invulnérable, lat. invulnerabilis.

IODIZÁ, pers. 3 iodizează, vb. I. Refl. (Fon.; rar) (Despre sunete) A se palataliza sub influența unui iot; a se iotaciza. – Iod2 + suf. -iza.

IODIZÁRE, iodizări, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iotacizare, iotacism (2). – V. iodiza.

IODIZÁT, -Ă, iodizați, -te, adj. (Fon.; despre sunete) Palatalizat sub influența unui iot; iotacizat. – V. iodiza.

IOTACÍSM s. n. (Fon.) 1. Evoluție a unei vocale sau a unui diftong spre i. 2. Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iotacizare. – Din fr. iotacisme.

IOTACIZÁ, pers. 3 iotacizează, vb. I. Refl. (Despre sunete) A se palataliza sub influența unui iot; a se iodiza. – Cf. iot și iotacism.

IOTACIZÁRE, iotacizări, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iodizare, iotacism (2). – V. iotaciza.

IOTACIZÁT, -Ă, iotacizați, -te, adj. (Fon.; despre sunete) Palatalizat sub influența unui iot; iodizat. – V. iotaciza.

MALACOSTRACÉE s. f. pl. subclasă de crustacee superioare cu capul lipit de torace și abdomenul distinct. (< fr. malacostracés)

ISPRĂVÍ, isprăvesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A duce sau a ajunge până la sfârșit, a face să fie sau a fi gata; a (se) termina, a (se) sfârși, a (se) mântui; a (se) înfăptui, a (se) realiza. ◊ Loc. adv. Pe isprăvite = aproape de sfârșit, pe sfârșite. ◊ Expr. (Tranz.) Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă! Isprăvește odată! = taci! termină! (Refl.) S-a isprăvit = a) ai dreptate, așa e; b) nu mai e nimic de făcut. 2. Tranz. A face să se prăpădească, să dispară. ◊ Refl. S-a isprăvit cu el. – Din sl. ispraviti.

IÚREȘ, iureșuri, s. n. Asalt, năvală, atac; mers impetuos; fugă, goană. [Var.: (reg.) iúrăș, (înv.) iúruș s. n.] – Din tc. yürügüș.

IZBÍ, izbesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi cu putere (de ceva, de cineva sau cu ceva); a (se) repezi cu violență; a (se) trânti. ♦ Tranz. și refl. A (se) arunca cu putere; a (se) azvârli. 2. Tranz. (Despre lumină) A cădea cu putere, a lovi drept în față, în ochi. 3. Tranz. A ataca. 4. Tranz. Fig. A impresiona puternic pe cineva; a surprinde, a frapa, a bate la ochi. – Din sl. izbiti.

IZOLÁRE, izolări, s. f. Acțiunea de a (se) izola și rezultatul ei; despărțire, separare. ♦ (Med.) Măsură cu caracter profilactic prin care se interzice unui bolnav contagios de a veni în contact cu alte persoane. – V. izola.

IZOPÓD, izopode, s. n. (La pl.) Ordin de crustacee care au un segment toracic unit cu capul și șapte segmente toracice libere, fiecare cu câte o pereche de picioare identic conformate; (și la sg.) animal care face parte din acest ordin. – Din fr. isopode.

MAILLECHORT [MAI-ȘÓR] s. n. aliaj de zinc, aramă și nichel, care imită argintul, folosit la fabricarea tacâmurilor. (< fr. maillechort)

ÎMPIEDICÁRE, împiedicări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) împiedica și rezultatul ei. 2. (Înv. și reg.) Piedică, obstacol. [Var.: (reg.) împiedecáre s. f.] – V. împiedica.

ÎNAINTÁȘ, -Ă, înaintași, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai; adesea substantivat) Înhămat înaintea rotașilor. 2. Adj. (Rar) Care merge înainte, care este în față. 3. S. m. Persoană care, prin activitatea sau prin lucrările sale, a pregătit activitatea altora; precursor. 4. S. m. (Sport) Jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal, rugbi, hochei etc. [Var.: (reg.) naintáș, -ă adj.] – Înainte + suf. -aș.

ÎNCĂIERÁ, încáier, vb. I. Refl. recipr. A se lua la bătaie, a începe o luptă; a se încăibăra. ♦ Tranz. (Rar) A ataca, a hărțui. – În + caier.

ÎNCETIȘÓR adv. Diminutiv al lui încet; încetinel (2). ♦ (Substantivat; în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu încetișorul = (a lua pe cineva sau a o lua) cu blândețe, cu tact, cu binișorul. – Încet + suf. -ișor.

ÎNCHÍDE, închíd, vb. III. 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zăvorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau părțile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfăcute, deschise. ◊ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusă în cursul unei comunicări. A închide mâna = a strânge degetele, făcând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface că nu observă ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în construcții negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lângă cineva în clipa morții. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desființa. 4. Tranz. A încheia o acțiune, a-i pune capăt. ♦ A opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o ființă într-un spațiu închis, îngrădit; a băga la închisoare; fig. a ține departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A conține, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngrădi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicație; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Lat. includere.

ÎNCHÍS2, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Care acoperă deschizătura în dreptul căreia este așezat sau fixat (prin balamale). ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau cu capacul fixat sau încuiat. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se spune despre un spectacol la care s-au vândut de mai multă vreme toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Fără capotă pliabilă, cu acoperiș și pereți ficși; (despre mijloace de locomoție) acoperit. ◊ Trăsură închisă = cupeu. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile sau cu părțile componente alăturate. împreunate. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă; superficial; b) foarte ușor, fără dificultăți. 3. (Despre instituții, întreprinderi, localuri) Care și-a întrerupt temporar sau definitiv activitatea. 4. (Despre curți, terenuri) Îngrădit, împrejmuit. ♦ (Despre căi de comunicație) Cu circulația oprită, întreruptă. 5. Fig. (Despre ședințe, adunări) Care se ține într-un cerc restrâns, fără participarea unor persoane străine de organizația, de societatea etc. respective. 6. (Despre oameni) Care este ținut în închisoare; deținut. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat. ♦ (Despre aer) Stătut, viciat. 8. (Despre cer) Înnorat, întunecat; (despre vreme) cu cerul înnorat; urât, ploios. ♦ (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decât de alb. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. ◊ Vocală închisă = vocală în timpul articulării căreia canalul fonator este strâmtat, limba fiind mai apropiată de cerul gurii decât în timpul articulării unei vocale deschise. Silabă închisă = silabă terminată în consoană. – V. închide.

ÎNCÓLO adv. 1. În alt loc decât aici; în partea aceea, în direcția aceea, într-acolo. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Până (mai) încolo = până nu departe, destul de aproape. (Fam.) Lasă-l (sau dă-l) încolo! = nu te mai ocupa de el, nu-i da atenție, nu-l lua în considerare. Fugi încolo! = taci din gură! nu mai spune fleacuri. 2. Pe urmă, mai târziu. ◊ Loc. adv. De aici sau de-acu(m) încolo = începând din acest moment, de acum înainte. De astăzi (sau de mâine etc.) încolo = începând de azi (sau de mâine etc.). De atunci încolo = după aceea. 3. În afară de cele arătate înainte. [Var.: încoleá adv.] – În + colo.

ÎNFUNDÁ, înfúnd, vb. I. 1. Tranz. A pune fund la un butoi, la o putină etc. ♦ A astupa complet un orificiu, o deschizătură. ◊ Expr. A-i înfunda (cuiva) gura = a obliga (pe cineva) să tacă. ♦ Fig. A înăbuși un sunet, un zgomot. ◊ Loc. adv. Pe înfundate = fără zgomot, înăbușit. 2. Refl. (Despre drumuri, suprafețe etc.) A se închide, a se sfârși. ◊ Expr. (Fam.) A i se înfunda (cuiva) = a ajunge într-o situație fără ieșire, a nu-i mai merge; a o păți. ♦ (Despre conducte, șanțuri etc.) A se astupa. ◊ Tranz. A înfunda un șanț. 3. Tranz. A vârî, a îndesa (undeva la fund, în adâncime) ♦ A umple bine. ◊ Expr. A înfunda ocna (sau temnița, pușcăria) = a fi condamnat la ani grei de închisoare. ♦ A Îndesa pe cap pălăria sau căciula. ♦ Refl. A se duce, a intra, a se ascunde într-un loc unde nu poate fi ușor descoperit. ♦ Fig. A pune pe cineva într-o situație grea, fără ieșire. 4. Refl. și tranz. A (se) adânci, a (se) cufunda. ♦ Refl. A intra într-un loc care este (sau pare a fi) fără capăt, fără ieșire. – Lat. infundare sau în + fund.

MAESTRICHTIÁN, -Ă adj., s. n. (din) subetajul superior al senonianului (cretacicul superior). (< fr. maéstrichtien)

ÎNSCENÁ, înscenez, vb. I. Tranz. 1. A regiza un spectacol, a pune în scenă. 2. Fig. A pune la cale acțiuni rău intenționate spre a aduce cuiva prejudicii. – Din it. inscenare.

ÎNTÂMPINÁ, întấmpin, vb. I. 1. Tranz. A-i ieși cuiva înainte pentru a-l primi. ♦ Tranz. și refl. recipr. (Înv. și reg.) A (se) întâlni. 2. Tranz. Fig. A i se ivi cuiva necazuri, obstacole în calea unei realizări. 3. Tranz. Fig. A suporta; a face față unor cheltuieli, unor obligații. 4. Tranz. (Înv.) A ieși cu oaste în calea dușmanului pentru a-l ataca. 5. Intranz. și tranz. (Înv.) A replica, a răspunde. [Var.: întimpiná vb. I] – În + tâmpină.

JÁLEȘ, jaleși, s. m. 1. Gen de plante erbacee din familia labiatelor, cu frunze mari, opuse, dințate și cu florile viu colorate (Salvia); plantă care face parte din acest gen. 2. Plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu frunze ovale și cu flori purpurii dispuse în spice (Stachys germanica).Jale2 + suf. -eș.

JIU-JÍTSU s. n. Gen de lupte în stil liber, de origine japoneză, cu o tehnică specială, în care sunt folosite procedee brutale de atac și de autoapărare, mergând până la lovituri mortale. [Pr.: jiu-jițu] – Din fr. jiu-jitsu.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.) ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

JOCHÉU, jochei, s. m. Călăreț specializat în conducerea cailor la alergările de galop și de obstacole de pe hipodrom. [Var.: jochéi s. m.] – Din fr., engl. jockey.

JONCȚIUNE, joncțiuni, s. f. Legătură, unire; (concr.) locul unde se realizează legătura, unirea unor părți, unor elemente etc. ♦ (Electron.) Zonă de contact între două regiuni cu mecanisme diferite de conducție ale unui semiconductor, între doi semiconductori sau între un metal și un semiconductor. ♦ (Lingv.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unei propoziții sau fraze, care constă în legarea lor prin cuvinte ajutătoare. ♦ (Mil.) Loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități militare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. jonction.

MACROESTEZÍE s. f. alterare a simțului tactil, prin care obiectele sunt percepute mai mari decât în realitate. (< it. macroestesia)

JUCÁ, joc, vb. I. 1. Refl. A-și petrece timpul amuzându-se cu diferite jocuri sau jucării; a se distra. ◊ Expr. A se juca cu focul = a trata în mod ușuratic un lucru primejdios sau o problemă gravă. 2. Refl. Fig. A-și bate joc, a nu da importanța cuvenită, a nu lua în serios pe cineva sau ceva; a glumi. ◊ Expr. A se juca cu sănătatea (sau cu viața) = a-și neglija sănătatea, a se expune primejdiei. ♦ Tranz. (Rar) A-și bate joc de cineva; a păcăli, a hărțui, a șicana. ◊ Expr. A juca festa (sau renghiul) cuiva = a face cuiva o farsă, a-l păcăli. 3. Intranz. A-și petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. ♦ Tranz. A pune în joc, a miza pe o carte, pe un număr etc.; fig. a-și asuma un mare risc. 4. Intranz. A participa ca jucător la o competiție sportivă. ♦ Tranz. A practica un anumit joc sportiv. 5. Intranz. și tranz. (Pop.) A dansa. 6. Intranz. Fig. (Despre lucruri văzute în mișcare) A se mișca (sau a da impresia că se mișcă) repede și tremurat; a vibra. ◊ Expr. A-i juca (cuiva) ochii (în cap), se spune despre un om șiret sau despre un om isteț, cu privirea ageră, inteligentă. ♦ Tranz. A mișca repede, a clătina. 7. A interpreta un rol într-o piesă sau într-un film; (despre trupe de teatru) a da o reprezentație. ♦ Tranz. A reprezenta o piesă, a prezenta un spectacol. ◊ Expr. A juca un rol (important) = a avea însemnătate mare, a fi decisiv pentru cineva sau ceva. 8. Intranz. A nu sta bine fixat, a se mișca; (despre piesele unei mașini, ale unui angrenaj etc.) a se deplasa într-un spațiu restrâns. – Lat. pop. jocare.

JUDECÁTĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea (1) de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I, 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).

JÚMPING s. n. Concurs hipic de sărituri cu obstacole. [Pr.: geámping] – Cuv. engl.

JUXTAPÚNERE, juxtapuneri, s. f. Acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; alăturare, juxtapoziție. ◊ (Gram.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele alcătuitoare ale unei propoziții sau fraze, care constă în simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură; parataxă. – V. juxtapune.

JUXTAPÚS, -Ă, juxtapuși, -se, adj. Pus alături unul de altul; alăturat. ◊ (Gram.) Legat prin juxtapunere; paratactic. – V. juxtapune.

KAMIKÁZE s. m. invar., s. n. 1. S. m. invar. Luptător (japonez) care se sacrifică într-o acțiune de atac. 2. S. n. Avion de luptă încărcat cu exploziv, pilotat de un kamikaze (1), care cădea asupra țintei, folosit de japonezi în al II-lea război mondial. – Din fr. kamikaze.

KARATÉ s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karáte]. – Din fr. karaté.

LANGÚSTĂ, languste, s. f. Animal crustaceu de mare, asemănător cu racul, dar lipsit de clești, cu antene foarte lungi și cu carapacea spinoasă, de culoare violacee, a cărei carne este foarte gustoasă (Palinurus vulgaris). – Din fr. langouste.

MÁSĂ2, mese, s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și pe care se mănâncă, se scrie etc. ◊ Masă verde = a) masă2 (1), de obicei acoperită cu postav verde, la care se joacă jocuri de noroc; p. ext. joc de noroc; b) masă2 (1) în jurul căreia stau diplomații când duc tratative internaționale. Masă rotundă = dezbatere liberă pe o temă dată, la care sunt chemați să-și spună cuvântul specialiștii din domeniul respectiv (sau reprezentanți ai publicului larg). Sală de mese = încăpere în care se servește mâncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină etc. Masă caldă = un fel de tejghea metalică încălzită pe care sunt expuse și menținute calde preparate alimentare, în localurile de alimentație publică. ◊ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă masă = pe neașteptate, pe nepregătite, deodată. ◊ Expr. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (sau a întinde, a așterne) masa = a aranja, a pregăti și a pune pe masă2 (1) toate cele necesare pentru a servi mâncarea. A strânge masa = a aduna de pe masă2 (1) mâncările rămase și farfuriile, tacâmurile etc. cu care s-a mâncat. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi sărac. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata; b) se spune când ești obligat să servești mereu de mâncare. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a primi invitați mulți, a oferi ospețe, banchete; p. ext. a se ține de petreceri. A pune (pe cineva) la masă cu tine = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele care stau în jurul aceleiași mese2 (1) și mănâncă; mesenii. 2. Ceea ce se mănâncă; mâncare, bucate; p. ext. prânz, cină; ospăț, banchet. ◊ Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prânzul; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prânz; după-amiază; b) în fiecare după-amiază. ◊ Expr. A lua masa sau a sta (ori a ședea) la masă = a mânca de prânz sau de cină. A avea casă și masă = a avea ce-i trebuie pentru a trăi. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, fără necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă2 (1) și se folosesc în diverse scopuri practice. ◊ Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. 4. Compus: (Bot.) masa-raiului = plantă erbacee cu flori roz-purpurii (Sedum carpaticum).Lat. mensa.

MÚFLĂ, mufle, s. f. 1. Cameră a unui cuptor industrial sau de laborator, cu pereți refractari, în care materialul supus încălzirii nu vine în contact cu combustibilul sau cu gazele de ardere. 2. Dispozitiv construit din mai mulți scripeți, folosit pentru ridicarea greutăților mari. – Din fr. moufle.

NÚMĂR, numere, s. n. I. 1. Cantitate de elemente de același fel care intră într-o înșiruire, cantitate care arată de câte ori o mărime se cuprinde în alta de aceeași natură; ceea ce reprezintă rezultatul unei măsurări; semn grafic sau grup de semne grafice care indică o asemenea cantitate, un asemenea rezultat. ◊ Număr atomic = număr de ordine pe care îl poartă elementele chimice așezate în ordinea tabloului lui Mendeleev și care exprimă numărul de protoni din nucleul atomului respectiv. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) număr = nenumărat; p. ext. imens. Cu număr = socotit2; p. ext. limitat. ◊ Loc. adv. În număr = cu socoteală; complet. ◊ Loc. prep. În (sau din) numărul = printre, dintre. ◊ Expr. A nu (mai) avea număr = a fi peste măsură de numeros. Un număr de = câțiva. La număr sau în număr de... = în total. ♦ Mulțime. ♦ Ceată, grup. 2. Categorie gramaticală prin care se exprimă deosebirea dintre un singur exemplar și două sau mai multe exemplare ale aceluiași obiect. II. 1. Cifră sau succesiune de cifre servind la identificarea unui obiect dintr-o mulțime de obiecte sau de clase de obiecte organizate într-un anumit fel, ca indice de mărime, de valoare etc.; p. ext. obiect care corespunde acestei cifre ori succesiunii de cifre, care poartă pe el o asemenea indicație. ♦ Spec. Reversul unei monede. ♦ Spec. Fiecare dintre exemplarele unei publicații periodice care face parte din aceeași serie, din același tiraj etc. 2. Bucată sau parte din programul unui concert, al unui spectacol de estradă, de circ etc.; parte distinctă dintr-o operă (duet, arie etc.). III. (Fam., în expr.) Numărul unu = de prima calitate, fără pereche; strașnic, excelent. – Lat. numerus.

OPÚNȚIA s. f. Gen de plante din familia cactaceelor, cărnoase, cu ramuri cilindrice sau turtite lateral, de formă ovală, cu spini așezați în smocuri, cu flori mari, albe, roșii sau galbene. (Opuntia); plantă care face parte din acest gen. [Pr.: -ți -a] – Din lat., fr. opuntia.

PÍTĂ, pite, s. f. (Reg.) 1. Pâine. ◊ Compus: pita-vacii = ciupercă comestibilă, cu pălăria roșcată-cenușie, cu carne albă, care devine albastră în contact cu aerul (Boletus bovinus). 2. Fig. Hrană necesară pentru trai; mijloace de existență; p. ext. slujbă, funcție, post. – Din bg. pita.

PROCÉS, procese, s. n. 1. Acțiune în justiție făcută pentru soluționarea unui diferend între două părți care sunt în litigiu sau pentru constatarea și sancționarea călcării legilor statului; acțiune judecătorească; totalitatea actelor, documentelor adunate în vederea acestei acțiuni. ◊ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a chema pe cineva în fața instanțelor de judecată, a da pe cineva în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica, a ataca (pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de intenții reprobabile pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces(e) de conștiință = a regreta, a-și reproșa anumite atitudini sau acțiuni. ♦ Proces-verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite. 2. Succesiune de operații, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, se produce o transformare; evoluție, dezvoltare, desfășurare; acțiune. ◊ Proces de producție = a) (în teoria marxistă) proces social în cadrul căruia oamenii intră în relații reciproce determinate și acționează asupra obiectivului muncii pentru a crea bunuri materiale; b) proces de fabricație; Proces de fabricație = totalitatea procedeelor folosite pentru transformarea materiilor prime și a semifabricatelor în produse finite. 3. Maladie (a unui organ sau a întregului organism) în evoluție (sau în regres). [Pl. și: (înv.) procesuriVar.: (înv.) proțés s. n.] – Din it. processo, fr. procès, lat. processus.

ROTACÍSM, (2) rotacisme, s. n. 1. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r”. 2. Transformarea, în limba română, a lui „n” intervocalic în „r”, la cuvintele moștenite din limba latină. – Din fr. rhotacisme.

ROTACIZÁ, rotacizez, vb. I. 1. Intranz. A vorbi cu rotacism. 2. Refl. (Despre consoane) A prezenta fenomenul de rotacism. – Din fr. rhotaciser.

SALBÁNDĂ, salbande, s. f. (Geol.) Zona de contact dintre un filon și roca pe care o străbate acesta. – Din fr. salbande, germ. Salband

SCHIZOFRENÍE, schizofrenii, s. f. Boală mintală cronică caracterizată prin slăbirea și destrămarea progresivă a funcțiilor psihice și prin pierderea contactului cu realitatea. – Din fr. schizophrénie.

LÚFĂ s. f. plantă cucurbitacee agățătoare din Africa și Asia, al cărei fruct, uscat, servește ca burete de baie; buretele însuși. (< fr. luffa)

Ș2 interj. (De obicei prelungit) Cuvânt folosit pentru a-i cere cuiva să tacă, să păstreze tăcere. – Onomatopee.

TACHINÁ, tachinez, vb. I. Tranz. A necăji în glumă și fără răutate, a contraria în lucruri mărunte. ♦ Fig. (Rar) A obseda, a neliniști. – Din fr. taquiner.

TACHINÁRE, achinări, s. f. Acțiunea de a tachina și rezultatul ei. – V. tachina.

TACHINĂRÍE, tachinării, s. f. Faptul de a tachina; vorbă cu care cineva tachinează. – Din fr. taquinerie.

TACÍT, -Ă, taciți, -te, adj. (Despre un acord, o convenție, o înțelegere etc.) Care nu este exprimat formal, dar care este subînțeles și admis ca atare. – Din fr. tacite, lat. tacitus.

TACITÚRN, -Ă, taciturni, -e, adj. Care vorbește puțin, tăcut din fire, închis în sine, posac. – Din fr. taciturne, lat. taciturnus.

TACITURNITÁTE s. f. (Rar) Însușirea de a fi taciturn. – Din fr. taciturnité.

TARÁF, tarafuri, s. n. 1. Mică formație muzicală (de lăutari), care cântă muzică populară; tacâm (II 2). 2. (Înv.) Gașcă, clică. – Din tc. taraf.

TEST2, teste, s. n. Înveliș calcaros sau chitinos care protejează corpul unor moluște, crustacee etc. – Din fr. test.

țac interj. Cuvânt care imită un țăcănit sau zgomotul produs la tăierea unui material (cu foarfecele). ◊ Loc. adv. țac-pac = repede, cât ai clipi din ochi. – Onomatopee.

ȚĂCĂNÍ, țăcănesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot ritmic, repetat, prin ciocănituri, pocnituri, declanșarea unui mecanism etc. ♦ Tranz. (Fam.) A scrie ceva la mașina de scris. 2. Refl. Fig. A se sminti, a se țicni. – țac + suf. -ăni.

LUBRIFIÁNT s. m. fluid vâscos sau praf care se interpune între suprafețele de contact a două piese ce se freacă între ele. (< fr. lubrifiant)

ȚÂNȚÁR1, țânțari, s. m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera. – Lat. zinzalus.

ȚÂȚÁCĂ, țâțace, s. f. (Reg.) Diminutiv al lui țață.Țață + suf. -acă.

UITÁRE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătacire morală. 2. Fig. Neființă, neant. – V. uita.

ÚLIU, ulii, s. m. Gen de păsări răpitoare de zi, mari și puternice, din familia acvilidelor, care atacă păsări și mamifere mici (Accipiter); pasăre din acest gen. ◊ Uliu-păsăresc = păsărar (2) (Accipiter nisus). – Din magh. ölyü.

LÓJĂ s. f. 1. fiecare dintre despărțiturile amenajate în jurul unei săli de spectacol. 2. cameră în care stă portarul unei instituții în timpul serviciului. 3. organizație francmasonică. 4. (bot.) locul (2). 5. cavitate în care se află un organ sau altă formație anatomică. 6. fiecare dintre cavitățile în care e împărțit corpul hexacoralierilor sau madreporilor. (< fr. loge)

UMPLUTÚRĂ, umpluturi, s. f. Ceea ce servește pentru a umple un spațiu, un gol etc. ♦ Spec. Preparat culinar care se introduce într-un înveliș comestibil, alcătuind împreună cu acesta o mâncare sau o prăjitură. ♦ Spec. Material granular sau pulverulent pus pe un teren pentru a-l înălța sau a-l nivela. ♦ Spec. Cantitate de praf de pușcă cu care se încarcă un cartuș (sau cu care se încărca altădată o armă de foc pe la gura țevii). ♦ Fig. Element de valoare minoră sau lipsit de valoare, introdus într-o operă literară, științifică, în sumarul unui periodic, într-un spectacol etc. (spre a le completa). – Umple + suf. -tură.

URÉCHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

LÓCĂ s. f. boală infectocontagioasă care atacă larvele albinelor. (< fr. loque)

URZÍCĂ, urzici, s. f. 1. Gen de plante erbacee din familia urticaceelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri urticanți, folosite în industria textilă, în medicină și în alimentație (Urtica); plantă din acest gen. ◊ Compus: urzică-moartă = plantă erbacee medicinală cu flori roșii-purpurii (Lamium maculatum). 2. Țesătură fabricată din fibrele urzicii (1), din care se confecționează saci. 3. Compus: (Zool.) urzică-de-mare = nume dat mai multor specii de actinii ale căror tentacule sunt urticante. – Lat. urdica (= urtica).

BARREMIÁN, -Ă, barremieni, -e, adj., s.n. (Din) ultimul etaj al cretacicului inferior. (din fr. barrémien)

VARIETÁTE, varietăți, s. f. 1. Calitatea a ceea ce este divers, variat; felurime, diversitate. ♦ (La pl.) Spectacol distractiv, ușor, alcătuit din cântece, dansuri, numere de circ, recitări, cuplete etc. 2. Formă (diferită), soi (deosebit). ♦ (Biol.) Individ (sau grup de indivizi) care se diferențiază în cadrul unei specii prin unele particularități morfologice; categorie sistematică inferioară speciei. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. variete, lat. varietas, -atis.

VARIETÉU, varieteuri, s. n. Spectacol teatral de gen ușor, în repertoriul căruia intră piese simple, recreative, scheciuri, cuplete, dansuri, recitări, cântece, acrobații, jonglerii etc. [Pr.: -ri-e-. Var.: varieté s. n.] – Din fr. variété.

VÂRTÉJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană. vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus: vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

VENÍN, (rar) veninuri, s. n. 1. Substanță toxică secretată de glandele unor animale (șerpi, insecte sau arahnide) și de unele plante ca mijloc de atac sau de apărare, ori preparată de om (din plante otrăvitoare). ♦ Fig. Răutate; dușmănie. 2. (Anat.; pop.) Fiere; fig. supărare, mâhnire, necaz; furie. ◊ Expr. A face venin = a se supăra foarte tare, a-și face sânge rău. A pune (cuiva) venin la inimă = a face ca cineva să se supere foarte tare. A-și vărsa veninul = a-și manifesta supărarea, mânia, furia față de cineva. – Lat. venenum.

VOCÁLĂ, vocale, s. f. (Fon.) Sunet al vorbirii la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol; semn grafic, literă care reprezintă un asemenea sunet. ◊ Vocală neutră = structură vocalică ce se caracterizează prin formanți situați la 500 Hz, 1500 Hz, 2500 Hz. – Din lat. vocalis, germ. Vokal.

ZĂGÁZ, zăgazuri, s. n. 1. Stăvilar, baraj. ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune când sunt ploi mari, torențiale. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, obstacol. 3. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să curgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc. 4. Întăritură de protecție făcută în țărmul unui râu pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. – Cf. scr. zagata, zagatiti.

ZĂPĂCEÁLĂ, zăpăceli, s. f. 1. Faptul de a (se) zăpăci; stare în care se află cel zăpăcit; tulburare, buimăceală, fâstâceală, năuceală; dezordine. 2. (Fam.) Gălăgie mare, tărăboi, larmă, balamuc. – Zăpăci + suf. -eală.

ZĂPĂCÍ, zăpăcesc, vb. IV. Tranz. și refl. 1. A-și pierde sau a face să-și piardă facultatea de a judeca clar; a (se) tulbura la minte, a (se) năuci, a (se) buimăci. 2. (Fam.) A-și pierde sau a face să-și piardă cumpătul, a (se) fâstâci, a (se) încurca. ♦ Tranz. A strica ordinea, a răvăși, a deranja. – Et. nec.

ZĂPĂCÍT, -Ă, zăpăciți, -te, adj. (Adesea substantivat) Tulburat la minte; buimăcit, năucit, fâstâcit. ♦ Zvăpăiat, neastâmpărat, zvânturat. – V. zăpăci.

ZBUGHI1 interj. Cuvânt care indică o săritură peste un obstacol sau fuga bruscă și neașteptată dintr-un loc. [Var.: zbúghia interj.] – Et. nec.

ECARLÁT adj. invar., s. n. 1. Adj. invar. Roșu stacojiu, vișiniu. 2. S. n. Colorant sintetic roșu-vișiniu, folosit în industrie. – Din fr. écarlate.

MANÉVRĂ, manevre, s. f. 1. (De obicei la pl.) Deplasare organizată și rapidă a unor unități militare pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura lui; p. ext. luptă. ♦ Pregătire tactică a unei armate sau a unei flote, în condiții asemănătoare cu cele de război. 2. Ansamblu de operații executate pentru a alcătui sau a desface o garnitură de tren, pentru a deplasa vagoanele în direcția voită etc. ♦ Ansamblu de operații executate pentru deplasarea unei nave în direcția voită, în special la acostare sau la ieșirea din port. ♦ (Concr.) Parâmă folosită la legarea și la mânuirea pânzelor, la legarea catargelor etc. 3. Manipulare a unui aparat, a unui dispozitiv tehnic etc. ♦ (Med.) Totalitatea mișcărilor executate, după un plan dinainte stabilit, în cursul unei intervenții. Manevră obstetricală. 4. Fig. (Mai ales la pl.) Uneltire întreprinsă de cineva pentru a-și atinge scopurile; tertip. – Din fr. manœuvre.

MANIFESTÁRE, manifestări, s. f. Acțiunea de a (se) manifesta și rezultatul ei. 1. Exteriorizare (prin vorbe, fapte, acțiuni) a gândurilor, sentimentelor, personalității etc. cuiva. 2. (De obicei la pl.) Acțiune, fapt prin care cineva sau ceva își manifestă existența, activitatea; p. ext. realizare, înfăptuire. ♦ Spec. Spectacol. – V. manifesta.

MANÓPERĂ, manopere, s. f. 1. Muncă manuală depusă pentru efectuarea unei lucrări; plată pentru această muncă. 2. (Rar) Acțiune tactică; atitudine; mijloc, procedeu întrebuințat pentru realizarea unui scop. 3. Fig. Manevră (4). – Calc după fr. manœuvre, it. manovra. Cf. lat. manopera.

ASÁLT, asalturi, s. n. 1. Atac (militar) decisiv pentru cucerirea unui loc întărit, a unui obiectiv sau pentru a sparge rezistența inamicului. ◊ Loc. vb. A da asalt = a ataca; a năvăli. ◊ Expr. A lua cu asalt = a cuceri printr-un atac hotărâtor. ♦ (Fig.) Acțiune sau luptă hotărâtă. Asaltul împotriva analfabetismului. 2. Luptă, exercițiu, întrecere de floretă. – Din it. assalto.

ASALTÁ, asaltez, vb. I. Tranz. A ataca decisiv un loc întărit, un obiectiv pentru a-l cuceri. ♦ Fig. A copleși cu rugăminți, cu cereri etc. – Din it. assaltare.

ASÉDIU, asedii, s. n. Încercuire și atacare cu forțe armate a unui loc întărit, pentru a-l cuceri. ◊ Stare de asediu = regim instituit în unele state, în împrejurări considerate drept excepționale, care constă în suspendarea libertăților democratice și în acordarea unor drepturi speciale poliției, armatei etc. – Din it. assedio.

MENAJAMÉNT, menajamente, s. n. (Adesea la pl.) Tact, grijă față de sensibilitatea și susceptibilitatea unei persoane (pentru a o cruța de neplăceri, de suferință etc.); menajare. – Din fr. ménagement.

MARSUÍN, marsuini, s. m., s. n. 1. S. m. Specie de mamifer cetaceu, asemănător cu delfinul, cu spatele negru, părțile laterale gri și abdomenul alb (Phocaena phocaena). 2. S. n. (Mar.) Împletitură din parâmă, fixată la prora și la pupa remorcherelor, folosită ca apărătoare. – Din fr. marsouin.

MUMIFICÁ, mumífic, vb. I. 1. Tranz. A îmbălsăma; a transforma în mumie. ♦ Refl. Fig. (Rar) A încremeni, a se opri la un anumit stadiu de dezvoltare. 2. Refl. (Despre fructe) A se zbârci, a se usca ca urmare a atacului unor ciuperci. [Var.: mumifiá vb. I.] – Din it. mummificare, fr. momifier.

MARTÁC, martaci, s. m. (Pop.) Stâlp, bârnă, par de lemn, întrebuințat ca material de construcție. – Din tc. mertek.

MÁRTOR, -Ă, martori, -e, s. m. și f. 1. Persoană care asistă sau a asistat la o întâmplare, la o discuție, la un eveniment etc. (și care poate relata sau atesta cum au decurs faptele). ◊ Expr. Dumnezeu mi-e martor! = jur că spun adevărul! 2. Persoană chemată să declare în fața unei instanțe judecătorești sau a altui for de cercetare, tot ce știe în legătură cu un fapt pe care îl cunoaște direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le cunoaște direct. ♦ Persoană chemată, conform legii, să asiste la întocmirea unor acte, pe care le semnează pentru a le da valoare legală. 3. Fiecare dintre reprezentanții celor două persoane care urmează să se bată în duel. ◊ Expr. A trimite (cuiva) martori = a provoca (pe cineva) la duel. 4. Probă de referință folosită la experiențele de laborator. 5. (În sintagma) Martor de eroziune = înălțime de dimensiuni variabile, care reprezintă restul unei suprafețe atacate de eroziune. [Var.: (pop.) mártur, -ă s. m. și f.] – Lat. martyr.

LIFTÁ vb. I. tr., intr. a trimite mingea (la tenis, tenis de masă, volei etc.) peste fileu prin lovituri de atac care nu se execută cu putere. II. tr. 1. a ridica și a aduce în poziție, cu ajutorul unei macarale, un acoperiș, planșeu etc. 2. a aduce la suprafață țițeiul acumulat în sonde. 3. (fam.) a sâcâi. (< fr. lifter, engl. tolift)

MASTÍC, masticuri, s. n. 1. Material fluid sau vâscos alcătuit dintr-un amestec de substanțe minerale sau vegetale, care are proprietatea de a se întări în contact cu aerul și care servește la lipit, chituit, nivelat etc. ♦ Preparat vâscos obținut pe bază de colofoniu și întrebuințat pentru acoperirea rănilor pomilor fructiferi. 2. Suc rășinos aromatic extras din trunchiul și din ramurile unui arbust asiatic (Pistacia lentiscus), care servește la fabricarea masticii, la prepararea unor lacuri, ca fixator pentru parfumuri etc. – Din fr. mastic.

MASTISÓL s. n. Soluție adezivă specială care se întărește în contact cu aerul și care este folosită la lipit mai ales în medicină. – Cf. germ. Mastix.

VEDÉTĂ, vedete, s. f. I. Actor sau actriță care deține un rol principal într-un spectacol, mai ales într-un film (și se bucură de renume, de mare popularitate); sportiv de mare talent și popularitate; p. ext. persoană care vrea să iasă în evidență, să epateze. II. Navă mică (de război) care navighează pe fluvii sau în apropierea litoralului, pe o rază redusă de acțiune. III. Rând dintr-un text, tipărit cu caractere mai grase, spre a fi scos în evidență față de rest. – Din fr. vedette.

VIRGÍN, -Ă, virgini, -e, adj. 1. Care nu a avut niciodată relații sexuale; cast, neprihănit, feciorelnic. ♦ (Substantivat, f.) Fecioară, fată. 2. Fig. Candid, inocent, nevinovat. 3. Fig. (Despre locuri) Necunoscut de oameni; nelucrat, necultivat; neexplorat. 4. Fig., (Despre obiecte) Neatins, intact, neutilizat; curat. ♦ Spec. (Despre metale) Pur, curat. [Var.: (înv. și pop.) vergín, -ă adj.] – Din lat. virgo, -inis.

MAT1 s. n. Situație în cadrul unei partide de șah în care regele uneia dintre părți, fiind atacat, este pus în imposibilitate de a mai fi apărat, determinându-se astfel sfârșitul partidei. ◊ Expr. A face (pe cineva) mat = a învinge (categoric) pe cineva (într-o luptă, într-o dispută etc.). ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvânt cu care se anunță această situație în cursul jocului. – Din fr. mat, germ. Matt.

MATINÉU, matinee, s. n. 1. Spectacol care are loc dimineața sau în primele ore ale după-amiezii. 2. (Înv.) Rochie de casă pe care o purtau femeile dimineața. – Din fr. matinée.

CINEMATOGRÁF, cinematografe, s. n. 1. Local de spectacole destinat proiectării filmelor cinematografice în fața publicului spectator; cinema. 2. Cinematografie. – Din fr. cinématographe.

CIUPÍ, ciupesc, vb. IV. 1. Tranz. A apuca cu vârful degetelor sau cu unghiile de pielea sau de carnea cuiva, strângând-o și provocând durere; a pișca. ◊ Refl. Se ciupește singur. ♦ A apuca, a mușca ori a înțepa cu ciocul sau cu gura. ♦ Fig. A face aluzii înțepătoare; a necăji, a tachina. 2. Tranz. A apuca câte puțin din ceva cu ciocul sau cu gura pentru a mânca; a ciuguli; (despre oameni) a rupe cu mâna bucățică cu bucățică din ceva (și a mânca). 3. Tranz. A rupe vârful lăstarilor viței de vie sau vârful tulpinii altor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A-și însuși (în mod repetat) mici sume de bani, obiecte mărunte etc. ♦ A smulge, a afla de la cineva mici informații, secrete mărunte (pentru a le furniza altcuiva). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbăta puțin; a se chercheli. – Cf. bg. čupja, scr. čupati.

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! – Cf. clanț.

RECLÁMĂ, reclame, s. f. 1. Activitate (comercială) prin care se urmărește, pe calea publicității (prin tipărituri, radio, televiziune, cinematograf etc.), suscitarea, câștigarea interesului public asupra anumitor mărfuri, a unor cărți, a unui spectacol, a folosirii unor servicii etc. ♦ Răspândire de informații elogioase (despre cineva sau ceva), cu scopul de a-i crea renume sau popularitate. 2. Articol (dintr-o publicație), afiș, placardă, panou, prospect etc. prin care se face reclamă (1). – Din fr. réclame, germ. Reklame.

COÁJĂ, coji, s. f. 1. Țesut protector extern al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor unor plante (lemnoase); scoarță. ♦ Înveliș exterior al fructelor, al semințelor etc. 2. Înveliș, tare și calcaros, al oului. 3. (Înv.) Înveliș, tare și calcaros, al unor moluște sau al unor crustacee. 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, fripte, dospite etc. ♦ Bucățică uscată rămasă din pâine, mămăligă etc. 5. Crusta unei răni care începe să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, tare și răcit, al globului pământesc. 7. Strat exterior, superficial, care acoperă un obiect, o piesă (metalică) etc. – Din sl. koža.

MĂLURÁT, -Ă, mălurați, -te, adj. (Despre cereale) Atacat de mălură (1). – V. mălura.

DEROBÁ, derobez, vb. I. Refl. (Despre cai) A părăsi brusc direcția impusă de călăreț în momentul când nu poate trece de un obstacol; a se întoarce în loc. ♦ Fig. A se sustrage, a se eschiva de la ceva. – Din fr. dérober.

CONTACTÓR, contactoare, s. n. Întrerupător care închide un circuit sub acțiunea unei comenzi de la distanță, menținându-l închis numai atâta timp cât se exercită această comandă. – Din fr. contacteur.

CULTURÁL, -Ă, culturali, -e, adj. Care aparține culturii (1), privitor la cultură, care ajută la răspândirea culturii. ♦ Cămin cultural = instituție de culturalizare, care organizează conferințe și spectacole artistice, popularizează cărți și reviste etc. – Din fr. culturel.

ESCÓRTĂ, escorte, s. f. 1. Pază alcătuită din oameni înarmați care însoțesc pe deținuți pentru a-i împiedica să fugă; oamenii care alcătuiesc această pază. 2. Grup de oameni care însoțesc pe înalții demnitari pentru a-i păzi sau pentru a le fi de folos. 3. Grup de nave sau de avioane militare care însoțesc (în timp de pace) o navă sau un avion în care călătoresc persoane oficiale importante sau (în timp de război) vapoarele, avioanele etc. de transport sau de comerț (pentru a le apăra contra atacurilor inamice). – Din fr. escorte.

ESCORTÁ, escortez, vb. I. Tranz. 1. A însoți un deținut pentru a-l împiedica să fugă. 2. A însoți o persoană care deține un post înalt pentru a o păzi sau pentru a-i fi de folos. 3. (Despre nave sau avioane) A însoți (în timp de război) vapoare, avioane etc. de transport sau de comerț (pentru a le apăra contra atacurilor inamice). – Din fr. escorter.

CLĂTÍ, clătesc, vb. IV. I. Tranz. A curăța rufe, vase etc., spălându-le ușor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată; a clătări. ♦ Refl. A se spăla ușor pe mâini, în gură etc. II. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A clătina(1). ♦ (Refl.) (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare; a se izbi (de un obstacol). 2. Tranz. și refl. A (se) zgudui, a (se) cutremura; a (se) zdruncina. 3. Tranz. și refl. A (se) clătina (3). ◊ Expr. A nu (se) clăti un fir de păr din capul cuiva = a nu (se) primejdui cu nimic viața cuiva. – Din sl. klatiti.

DIAGRÁMĂ, diagrame, s. f. Reprezentare grafică schematică a unui fenomen, a unui obiect, a amplasării locurilor dintr-o sală de spectacole, din vagoane etc. ♦ Linie lăsată pe o hârtie de un aparat înregistrator, care reprezintă modul de desfășurare a unor fenomene. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diagramme.

EXTÁZ, extaze, s. n. 1. Stare psihică de mare intensitate, caracterizată prin suspendarea aparentă a contactului cu lumea înconjurătoare, imobilitate, scăderea controlului asupra propriei persoane, euforie, halucinații etc., care apare sub influența unor ritualuri și practici religioase. ♦ (Med.) Stare nervoasă în care bolnavul, urmărit de idei fixe și de exaltare mintală, este lipsit de senzații și incapabil de mișcări voluntare. 2. Admirație profundă, nețărmurită; adorație, venerație. – Din fr. extase.

FAVOÁRE, favoruri, s. f. Avantaj acordat cuiva, cu preferință față de alții; dovadă deosebită de bunăvoință față de cineva; hatâr. ◊ Bilet de favoare = bilet pe baza căruia se poate intra, gratuit sau cu reducere, la un spectacol. ◊ Expr. În favoarea (cuiva) = în avantajul, în folosul (cuiva). [Var.: (înv.) favór s. n.] – Din fr. faveur.

FÂSTÂCÍ, fâstâcesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Fam.) A-și pierde sau a face să-și piardă cumpătul în fața unei situații neașteptate; a (se) intimida, a (se) zăpăci. – Probabil din fâstâc.

LENTÍLĂ s. f. 1. piesă optică transparentă și cu suprafețele curbate, care refractă razele luminoase. ♦ ~ electronică = dispozitiv format din sisteme de electrozi sau din combinații de magneți și de electromagneți, care poate modifica traiectoriile electronilor; o ~ de contact = lentilă din materie plastică, ce se aplică direct pe globul ocular pentru corectarea vederii. 2. inel metalic de legătură între două țevi de metal, sau între o țeavă și un perete de metal. 3. lupă. 4. incluziune în sol de forma unei lentile (1). (< fr. lentille)

MĂSURÁT2, -Ă, măsurați, -te, adj. 1. (Despre corpuri, fenomene, dimensiuni) Determinat, evaluat. 2. Limitat; mărginit. 3. Fig. Moderat, cumpătat, cu măsură. ♦ (Despre pași, mers etc.) Domol, tacticos. – V. măsura.

FRECÁ, frec, vb. I. Tranz. 1. A mișca forțat un corp pe suprafața altui corp cu care este în contact. 2. A amesteca îndelung un aliment apăsând cu putere, pentru a obține o masă omogenă și pufoasă. ♦ A șterge un obiect apăsând în toate direcțiile cu un corp aspru sau moale pentru a-i îndepărta murdăria sau pentru a-l face să strălucească; a lustrui, a curăța. 3. A fricționa. 4. Fig. (Fam.) A bate. ◊ Expr. A freca (cuiva) ridichea = a mustra pe cineva; a bate. ♦ A fi prea exigent, a obliga pe cineva la eforturi prea mari; a examina riguros. – Din lat. fricare.

FTIZÍE, ftizii, s. f. Tuberculoză pulmonară; oftică, atac. – Din fr. phtisie, lat. phtisis.

LENTÍLĂ, lentile, s. f. 1. Piesă optică transparentă, de obicei mărginită de două suprafețe curbate (sau de una sferică și de una plană), care dă imaginea reală sau virtuală a unui obiect. ◊ Lentilă de contact = lentilă fină aplicată direct pe globul ocular în dreptul irisului, pentru corectarea vederii. 2. Inel metalic care asigură legătura între două țevi de metal sau între o țeavă și un perete de metal. 3. (În siderurgie) Lupă. 4. (În sintagma) Lentilă electronică = dispozitiv care produce un câmp electric sau magnetic de o anumită configurație și simetric, astfel încât să poată modifica traiectoriile electronilor. – Din fr. lentille.

MẮTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață. ◊ Loc. vb. A da cu mătura = a mătura (1). 2. Numele a două plante erbacee întrebuințate la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete; mei-tătăresc (Sorghum vulgare); b) plantă înaltă până la 2 metri, cu frunze late și cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccaratum). ♦ Lan de mături (2). 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, stufoasă, cu frunze mici, alungite, de un verde-deschis, cu flori verzi, folosită la confecționarea măturilor (1) (Kochia scoparia). 4. (În sintagma) Mături de vrăjitoare = simptom de boală la pomii fructiferi și la unii arbori, cauzat de unele ciuperci microscopice sau de bacterii și caracterizat prin apariția pe ramurile atacate a unor ramificații degenerescente subțiri și dese. – Et. nec.

NARD s. m. 1. Nume dat mai multor specii de plante erbacee originare din regiunea munților Himalaia (Nardostachys); spec. plantă cu rădăcină scurtă și groasă, fibroasă și foarte aromată, cu frunze moi și flori roșii-purpurii (Nardostachys iatamansi). 2. Esență parfumată extrasă din rădăcina de nard. – Din ngr. nárdos.

OCTOPÓD, -Ă, octopozi, -de, adj., s. n. 1. Adj. (Despre animale) Care are opt picioare. 2. S. n. (La pl.) Ordin de moluște cefalopode, care cuprinde animale cu opt tentacule în jurul capului, purtătoare de ventuze; (și la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. octopode.

OFENSÍVĂ, ofensive, s. f. Formă principală a acțiunilor de luptă ale armatei, constând în luarea inițiativei operațiilor prin care se urmărește distrugerea forței inamicului și cucerirea terenului pe care îl ocupă. ♦ (Sport; mai ales la jocurile cu mingea) Atac susținut al unei echipe împotriva echipei adverse. ♦ Fig. Acțiune puternică, concentrată, întreprinsă în vederea înfrângerii unei dificultăți, lichidării unei situații neconvenabile, cuceririi unui nou obiectiv sau unei noi victorii. – Din fr. offensive, germ. Offensive.

OFENSÍV, -Ă, ofensivi, -e, adj. Care atacă sau cu care se atacă; cu caracter de ofensivă; agresiv. – Din fr. offensif.

ÓFSET, ofseturi, s. n. Procedeu de reproducere și de multiplicare a tipăriturilor cu ajutorul formelor de tipar plane din metal, la care hârtia nu ajunge în contact cu clișeul metalic, ci cu un cilindru de cauciuc care preia imaginea de pe forma de tipar și o aplică pe hârtie. – Din fr. offset.

OPOZÍȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar de dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [Var.: (înv.) opozițiúne s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

PARAPÉT, parapete, s. n. 1. Perete (de înălțime mică) din piatră, lemn, metal etc. care servește la delimitarea teraselor, a podurilor, a marginilor unei șosele etc. ♦ Prelungire a bordurilor unei nave, deasupra punții superioare, având rolul de a proteja oamenii, instalațiile și obiectele de pe punte contra valurilor. ♦ Obstacol așezat la capătul unei linii ferate pentru ca trenul să nu mai poată înainta. 2. Întăritură de pământ sau de zid la redute și la tranșee, pentru protejarea luptătorilor. – Din it. parapetto, fr. parapet, germ. Parapett.

PARTICIPIÁL, -Ă, participiali, -e, adj. Care ține după un participiu, privitor la un participiu; care provine dintr-un participiu; care este exprimat printr-un participiu. ◊ Construcție participială = unitate sintactică care cuprinde un participiu și care are valoare de propoziție secundară (atributivă sau circumstanțială). [Pr.: -pi-al] – Din fr. participial, lat. participialis.

PĂLÍ1, pălesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) izbi, a (se) lovi, a (se) ciocni. ♦ (Înv.) A (se) ataca (cu armele). ♦ Tranz. Fig. (Despre stări psihice sau fizice) A cuprinde pe neașteptate, a năpădi, a copleși. 2. Tranz. și intranz. (Despre surse de căldură) A arde, a dogori, a pârli. ♦ Refl. (Reg.) A se încălzi la soare, la foc etc. 3. Intranz. și refl. (Despre plante) A se ofili, a se usca, a se îngălbeni (de frig, de arșiță etc.). ◊ Tranz. Soarele pălește plantele – Din sl. paliti.

PĂPÚȘĂ, păpuși, s. f. I. 1. Jucărie care reprezintă de obicei un copil, făcută din carton, din celuloid, din lemn etc.; p. ext. figurină cu chip de om. ♦ Epitet dat unei fetițe (sau unei femei) frumoase. 2. Personaj din teatrul de păpuși, alcătuit dintr-un cap și două brațe, confecționat din pânză, lemn etc., care se îmbracă pe mână de către mânuitor. ◊ Teatru de păpuși = spectacol în care personajele sunt reprezentate prin păpuși manevrate de păpușari. ◊ Expr. A fi păpușa cuiva = a se lăsa condus, dirijat de cineva, a fi la discreția cuiva. ♦ Fig. Om lipsit de personalitate, de voință; marionetă. II. 1. Mănunchi de fire, de frunze etc., legătură (de obicei de același fel) făcută într-un anumit mod. 2. Bucată de brânză sau de caș așezată în tipare de o anumită formă. 3. Rodul tânăr al porumbului în timpul formării știuletelui, înainte de apariția mătăsii și a boabelor. 4. Nimfa insectelor. 5. Parte a unor mașini-unelte care servește la prinderea sau la susținerea pieselor de prelucrat sau a sculei cu care se prelucrează. 6. Unealtă de dogărie folosită la fixarea cercurilor la vase. – Cf. lat. pupa.

TAUTOLOGÍE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă în repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia.

PIÉDICĂ, piedici, s. f. 1. Factor care împiedică realizarea unui țel, care stă în calea unei acțiuni: stavilă, obstacol, impediment: dificultate, greutate. ◊ Loc. vb. A pune piedică (sau piedici) = a împiedica. ♦ Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicându-l cu piciorul. ◊ Loc. vb. A(-i) pune (o) piedică = a pune cuiva piciorul înainte pentru a-l face să se împiedice și să cadă. ♦ (Rar) Greutate în vorbire. 2. (Concr.) Unealtă, dispozitiv, instrument folosit pentru blocarea sau încetinirea mișcării unui sistem tehnic, pentru blocarea unui organ mobil al acestuia, la sprijinirea sau la susținere etc. ♦ Frânghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i împiedica să fugă când sunt lăsați să pască. 3. (Bot.; în compusul) Piedica-vântului = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze alungite, cu flori liliachii și albăstrii (Lathyrus hirsutus). [Var.: piédecă s. f.] – Din lat. pedica.

PREGĂTÍRE, pregătiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) pregăti și rezultatul ei. 2. (În sintagma) Pregătire de artilerie = tragere de artilerie care precedă declanșarea atacului propriilor trupe. – V. pregăti.

PREPOZÍȚIE, prepoziții s. f. Parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice de dependență între părțile unei propoziții legând două părți de propoziție diferite. [Var.: prepozițiúne s. f.] – Din fr. préposition, lat. praepositio.

PROPOZÍȚIE, propoziții, s. f. 1. Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o idee, o judecată etc. 2. (Livr.) Propunere. 3. (Log., Mat.) Enunț a cărui valoare de adevăr este întemeiată pe bază de reguli explicit exprimate. [Var.: propozițiúne s. f.] – Din fr. proposition, lat. propositio, -onis.

RACÓRD, racorduri, s. n. 1. Legătură, contact între două părți ale unei lucrări sau între două elemente ale unui întreg. 2. Piesă (constituită din una sau din două părți tubulare cu piulițe) cu care se face legătura între două conducte și prin care poate circula un fluid sau un material pulverulent ori granular. 3. Porțiune de circuit electric care pune în legătură aparatul, mașina sau locul de utilizare a energiei electrice cu rețeaua de distribuție. 4. Legătură între două secvențe de film care asigură continuitatea ideii cinematografice. ♦ Îmbinare a două benzi de sunet fără a întrerupe unitatea coloanei sonore. – Din fr. raccord.

SINTÁGMĂ, sintagme, s. f. Unitate semantico-sintactică stabilă, formată dintr-un grup de două sau mai multe cuvinte între care există raporturi de subordonare; p. ext. locuțiune; expresie. – Din fr. syntagme.

RÂNCEZÍ, pers. 3 râncezește, vb. IV. Intranz. și refl. (Despre materii grase) A deveni rânced prin descompunere parțială în contact cu aerul. – Din rânced.

CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanță vâscoasă asemănătoare cu gelatina, extrasă din oase, din pește, din unele plante sau obținute pe cale sintetică, cu ajutorul căreia se pot lipi între ele diverse obiecte sau părți de obiecte. ◊ Expr. (Fam.) A fi clei = a) a nu ști absolut nimic (atunci când este ascultat la școală, la un examen etc.); b) a fi foarte beat. 2. Suc gros care se scurge din scoarța unor arbori și care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – Din sl. klej.

REGÁL2, -Ă, regali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care aparține unui rege, privitor la rege; regesc; p. ext. bogat, luxos, maiestuos, mândru. 2. S. n. (Livr.), Ospăț mare, bogat; banchet festiv. ♦ Eveniment deosebit (care încântă, desfată etc.). Plăcere mare; dar2 plăcut. 3. Adj. (În sintagma) Apă regală = amestec de acid clorhidric și acid azotic, care are proprietatea de a ataca metalele nobile. – Din fr. régal(e), it. regale, lat. regalis.

REGÍE, regii, s. f. 1. Concepția interpretării scenice a unui text dramatic, a unui scenariu sau libret destinat să devină spectacol; îndrumarea jocului actorilor și a montării unui spectacol de teatru, de cinema, de operă etc. ◊ Regie tehnică = încăpere tehnică atașată unui studio de înregistrări de radiodifuziune sau de televiziune pentru efectuarea reglajului și controlului primar al nivelului programelor înregistrate, radiodifuzate sau televizate. 2. Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către un administrator care urmează să justifice conturile față de organele superioare sau față de proprietar. ◊ Cheltuieli de regie = cheltuieli de întreținere la o întreprindere, la o instituție; cheltuieli care se fac cu ocazia executării unei lucrări și care se adaugă la costul materiei prime, al materialelor etc. 3. (Înv.) Instituție însărcinată cu perceperea unor impozite indirecte. 4. Formă de organizare a unor întreprinderi având ca obiect exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia, caracterizată prin personalitate juridică proprie și gestiune separată de a statului, dar legată într-o măsură mai mare sau mai mică de bugetul statului. 5. Debit, tutungerie. – Din fr. régie, germ. Regie.

RÉPLICĂ, replici, s. f. 1. Răspuns prompt și energic care combate afirmațiile cuiva; ripostă. ◊ Loc. adj. Fără replică = definitiv. ◊ Expr. A fi tare în replici = a găsi prompt răspunsul cel mai potrivit într-o discuție. A avea replică = a răspunde prompt și răspicat. (Jur.) A vorbi în replică = a răspunde, în cursul unei dezbateri, combătând afirmațiile și atacurile părții adverse. 2. Porțiune din rolul unui actor, constituind un răspuns la cele spuse de partener. ♦ Parte finală a unui fragment de dialog, care solicită intervenția interlocutorului. 3. Copie a unei opere de artă executată de autorul operei originale sau sub supravegherea lui directă. 4. (Fiz.) Mulaj al suprafeței unui corp, realizat sub forma unei pelicule care pe o parte este plană, iar pe cealaltă reproduce structura superficială a corpului, utilizat în microscopia electronică pentru studiul corpurilor groase, netransparente pentru electroni. – Din fr. réplique.

RICOȘÁ, pers. 3 ricoșează, vb. I. Intranz. (Despre un proiectil, p. gener. despre orice corp mobil, aruncat sau izbit cu putere) A sări înapoi sau a-și schimba direcția traiectoriei inițiale, în urma ciocnirii de un obstacol. – Din fr. ricocher.

RIVIÉRĂ, riviere, s. f. Obstacol format dintr-o groapă umplută cu apă, pe care trebuie să-l sară, la întreceri, un atlet sau un cal de curse. [Pr.: -vi-e-] – Din fr. rivière.

RODÁJ, rodaje, s. n. Punere în funcțiune a unui motor nou fără a-l forța, în scopul netezirii și ajustării suprafețelor de contact în mișcare ale pieselor componente; perioadă în care un motor funcționează în acest fel. – Din fr. rodage.

SÁLĂ, săli, s. f. 1. Încăpere spațioasă destinată spectacolelor, întâlnirilor sportive, întrunirilor, expozițiilor etc. ♦ Totalitatea persoanelor reunite într-o sală (1). 2. Coridor. 3. Vestibul, antreu, anticameră. – Din fr. salle.

SCENOGRÁF, -Ă, scenografi, -e, s. m. și f. Persoană care face decorurile (și costumele) unui spectacol. ◊ (Adjectival) Pictor scenograf. – Din fr. scénographe.

SEGREGÁȚIE, segregații, s. f. 1. Segregare (2); lipsă de omogenitate a compoziției chimice a unui aliaj solidificat, rezultată din segregare. 2. (În sintagma) Segregație rasială = formă a discriminării rasiale constând în separarea persoanelor pe baza unor criterii de origine sau rase diferite din interiorul aceleiași țări (privind cartierele de locuit, școlile, sălile de spectacole, mijloacele de transport în comun, asistența medicală etc.); discriminare rasială; segregare (5). [Var.: segregațiúne s. f.] – Din fr. ségrégation.

SINTÁXĂ, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei; sintactică poetică. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

SPECTÁCOL, spectacole, s. n. 1. Reprezentație (teatrală, cinematografică etc.). 2. Ansamblu de elemente, de lucruri, de fapte care atrag privirile sau atenția, care impresionează, care provoacă reacții. ◊ Expr. A se da în spectacol = a atrage atenția printr-o purtare nepotrivită, a se face de râs. – Din fr. spectacle, lat. spectaculum.

STACCÁTO adv. (Indică modul de executare a unei compoziții muzicale) Izolat prin pauze scurte de celelalte note; în mod sacadat. ♦ (Substantivat, n.) (Parte dintr-o) compoziție muzicală executată în mod sacadat. – Cuv. it.

STĂVILÁR, stăvilare, s. n. 1. Construcție de lemn, de beton sau de fier înălțată transversal pe cursul unei ape curgătoare, servind la reglarea nivelului apelor din amonte cu ajutorul stavilelor; baraj, zăgaz, opust. 2. Fiecare dintre obloanele verticale mobile ale stăvilarului (1), acționate manual sau mecanic; stavilă. 3. Întăritură de protecție în apropierea unui pod. 4. Fig. (Rar) Obstacol, piedică; împotrivire. – Stavilă + suf. -ar.

SUCCÉS, succese, s. n. Rezultat favorabil, pozitiv (al unei acțiuni); reușită, izbândă. ◊ Expr. A dori sau a ura (cuiva) succes = a-i dori (cuiva) noroc într-o întreprindere. ♦ Primire bună, favorabilă, cu răsunet, pe care o face publicul unei opere literare, unui spectacol etc. – Din fr. succès, lat. successus.

PITÁC, pitaci, s.m. 1. Monedă austriacă de aramă care a circulat în trecut și la noi; (p. ext.) ban, gologan, para. 2. Monedă rusească de argint sau de aramă.

ȘARJÁ, șarjez, vb. I. 1. Intranz. A înfățișa ceva într-o formă caricaturală; a exagera. 2. Tranz. (Despre trupe de cavalerie) A ataca cu violență (călare, cu sabia sau cu lancea); – Din fr. charger.

TÁCTIC, -Ă, tactici, -ce s. f., adj. I. S. f. 1. Parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul, organizarea, pregătirea și ducerea luptei pentru a îndeplini cu maximum de eficacitate scopurile fixate. 2. Știința de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mișcări sociale sau a unui partid politic, în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă și pentru realizarea unui obiectiv fundamental. ♦ P. gener. Totalitatea mijloacelor întrebuințate pentru a izbuti într-o acțiune. II. Adj. Care ține de tactică (I), privitor la tactică; conform cu o anumită tactică. – Din fr. tactique.

TACTÍL, -Ă, tactili, -e, adj. Care ține de simțul pipăitului, privitor la simțul pipăitului; care se poate percepe prin pipăit. – Din fr. tactile, lat. tactilis.

TACTICÓS, -OÁSĂ, tacticoși, -oase, adj. (Despre oameni și manifestările lor) Cu măsură și socoteală, cumpănit, echilibrat; cu mișcări domoale. – Din ngr. taktikós.

TĂCIÚNE, tăciuni, s. m. 1. Rămășiță dintr-o bucată de lemn care a ars incomplet; cărbune sau lemn în faza de ardere fără flacără. ◊ Expr. A nu avea nici tăciune în vatră = a fi foarte sărac. Nu-i ard (nici) tăciunii în vatră, se spune despre un om (sărac) căruia îi merge prost în toate, care nu izbutește nimic. 2. Boală a plantelor (cerealiere) provocată de o ciupercă parazită care se manifestă prin distrugerea totală sau parțială a părților atacate și prin apariția în locul acestora a unei pulberi de culoare neagră; cărbune. – Din lat. *titio, -onis.

TIC1 interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii etc., tic-tac. – Onomatopee.

TOÁNĂ1, toane, s. f. 1. Capriciu. ◊ Loc. adj. Cu toane = capricios, răsfățat. ♦ Criză, atac. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) o toană (sau toanele) = a-l apuca (pe cineva) năbădăile, furiile; a-i veni (pe neașteptate) cheful să facă ceva (neobișnuit). Toană de plâns = ropot, val, izbucnire de plâns. ♦ Stare de spirit, dispoziție. ♦ Fig. Mișcare repede, violentă. 2. (Precedat de „o”) Interval de timp, răstimp (scurt). ♦ Cantitate mică din ceva. – Cf. tuna.

TOP2, topuri, s. n. Clasament al preferințelor pentru spectacole, actori, bucăți muzicale, manifestări artistice etc., pe baza punctajului oferit de publicul spectator sau de specialiști, direct sau prin corespondență. – Din engl. top.

ANACOLÚT, anacolute, s. n. Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziții sau al unei fraze. [Pl. și: anacoluturi]. – Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.

FLANCÁ, flanchez, vb. I. Tranz. 1. A apăra, a sprijini, a proteja flancul unei unități militare; a ataca dintr-o parte. ♦ Fig. A însoți pe cineva (pentru a-l păzi). 2. (Despre un grup de clădiri) A mărgini de o parte și de alta. – Din fr. flanquer.

FOAIÉR, foaiere, s. n. Încăpere a unui teatru, în afara sălii de spectacol, destinată recreării spectatorilor în timpul pauzelor dintre acte. [Pr.: foa-ier] – Din fr. foyer.

LARÁMIC, -Ă adj. cutare ~ă = fază de mișcări tectonice, între cretacic și paleogen, care prin regresiuni a definitivat configurația marilor unități ale scoarței terestre. (< germ. laramisch)

FONÉTIC, -Ă, fonetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ Fonetică generală = ramură a foneticii care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită. Fonetică descriptivă (sau statică) = ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. Fonetică istorică (sau evolutivă) = ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Fonetică experimentală (sau instrumentală) = ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice. Fonetică sintactică = studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influența cuvintelor vecine cu care se găsește în relații sintactice. Fonetică funcțională = fonologie. 2. Adj. Relativ la sunetele unei limbi; care ține de fonetică (1), privitor la fonetică. ◊ Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunță. – Din fr. phonétique.

LANGÚSTĂ s. f. crustaceu marin, decapod, asemănător cu racul, cu carnea foarte gustoasă. (< fr. langouste)

FORȚÁ, forțez, vb. I. Tranz. 1. A determina cu forța pe cineva la ceva; a sili, a constrânge, a obliga. ♦ Refl. A-și da osteneala, a se strădui, a face un efort. 2. A mânui cu violență un mecanism, o închizătoare etc., deteriorându-le din nepricepere, nerăbdare, intenții frauduloase etc.; a sfărâma, a sparge. ◊ Expr. A forța ușa cuiva = a intra cu sila în casa cuiva. A forța (cuiva) mâna = a constrânge (pe cineva) să facă ceva. A forța nota = a întrece măsura în comportarea față de cineva; a exagera. ♦ A supune la un efort prea mare o mașină, un animal etc. ♦ (Mil.) A trece peste un obstacol în ciuda rezistenței opuse de inamic. – Din fr. forcer, it. forzare.

FOTÓLIU, fotolii, s. n. Scaun mare, de obicei capitonat, cu spătar și rezemători pentru brațe. ◊ Fotoliu-pat = fotoliu extensibil care se poate transforma în pat. ♦ Loc situat în prima jumătate a unei săli de spectacol. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de spectacol. [Var.: (rar) fotél s. n.] – Din fr. fauteuil. Cf. pol. fotel.

FOTOTACTÍSM, fototactisme, s. n. Deplasare a unor organisme vegetale inferioare, mobile (alge verzi, flagelate) după direcția razelor de lumină dintr-un mediu inegal luminat. – Din fr. phototactisme.

FOTOVOLTÁIC, -Ă, fotovoltaici, -ce, adj. 1. (În sintagma) Efect fotovoltaic = apariție a unei tensiuni electromotoare într-o joncțiune semiconductoare sau într-un contact metal-semiconductor. 2. (În sintagma) Pilă (sau celulă) fotovoltaică = fotoelement. [Pr.: -ta-ic] – Din fr. photovoltaïque.

FRẤNĂ, frâne, s. f. Dispozitiv folosit pentru încetinirea vitezei sau pentru oprirea mișcării unui vehicul. ♦ Fig. Ceea ce ține în loc cursul sau dezvoltarea unui proces în desfășurare, a unei acțiuni, a unui sentiment etc.; piedică, obstacol. – Din fr. frein (după frâne, pl. lui frâu).

FRECÁRE, frecări, s. f. Acțiunea de a (se) freca; frecuș, frecătură (1). ♦ (Fiz.) Interacțiune a două corpuri aflate în contact; forță pe care o exercită un corp asupra altuia când acesta se freacă de el; fricțiune(1). – V. freca.

LAMANTÍN s. m. mamifer cetaceu erbivor cu corpul masiv, asemănător cu foca, care trăiește în fluviile mari din Africa și America tropicală. (< fr. lamantin)

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

FTÍZIC, -Ă, ftizici, -ce, adj., s. m. și f. Bolnav de ftizie; tuberculos, tebecist, ofticos, atacat. – Din fr. phtisique, lat. phtisicus.

ATACÁ, atác, vb. I. 1. Tranz. (Mil.) A începe sau a duce un atac (1). 2. A comite o agresiune împotriva unei persoane, unui stat etc. 3. Intranz. A avea sau a lua inițiativa într-un joc sportiv. 4. Tranz. Fig. A duce o campanie violentă și susținută împotriva unei situații, unei teorii etc. sau împotriva celor care le susțin. ♦ A cere justiției să reexamineze o hotărâre care nu satisface una dintre părți. 5. Tranz. A vătăma; a roade; a arde; a distruge. ♦ Refl. (Pop.) A se îmbolnăvi de tuberculoză pulmonară. ♦ Refl. (Arg.) A se enerva, a se irita, a se înfuria. 6. Tranz. Fig. A începe să studieze o problemă. ♦ A începe executarea unei bucăți muzicale. – Din fr. attaquer.

ATÁC, atacuri, s. n. 1. Ofensivă a unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea inamicului și distrugerea unor obiective ale acestuia; (în special) moment culminant al acestei ofensive. ♦ (La sg. art.) Semnal de trompetă care anunță începerea atacului (1). 2. Agresiune împotriva unei persoane, unui stat etc. 3. Inițiativă într-un joc sportiv. ♦ Linia de înaintași a unei echipe de fotbal, handbal etc. 4. Acțiune violentă și susținută (prin manifestații, prin scris etc.) împotriva unei situații, unei teorii etc. sau împotriva celor care le susțin. ♦ Mijloc prin care se cere reexaminarea unei hotărâri judecătorești care nu satisface una dintre părți. 5. Apariție bruscă și puternică a unei boli. ♦ (Pop.) Apoplexie. ♦ (Pop.) Tuberculoză pulmonară. 6. (Fon.) Mișcare articulatorie a coardelor vocale, care marchează începutul pronunțării unei vocale. – Din fr. attaque.

ATACÁBIL, -Ă, atacabili, -e, adj. Care poate fi atacat. – Din fr. attaquable.

ATACÁNT, -Ă, atacanți, -te, s. m. și f. Persoană care atacă. ♦ Jucător care face parte din linia de înaintași a unei echipe sportive. – Din fr. attaquant.

ATACÁRE, atacări, s. f. Acțiunea de a ataca.V. ataca.

ATACÁT, -Ă, atacați, -te, adj., s. m. și f. (Pop.) (Om) ftizic. – V. ataca.

ATACATÓR, -OÁRE, atacatori, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care atacă. – Ataca + suf. -tor.

ATÁȘ, atașe, s. n. Anexă de metal prinsă lateral de o motocicletă, cu care se transportă obiecte sau persoane. [Pl. și: atașuri] – Din fr. attache „legătură”.

ATAȘÁ, atașez vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) alătura (vremelnic) de ceva sau de cineva. 2. Refl. Fig. A se lega sufletește de cineva sau ceva. – Din fr. attacher.

ATAȘAMÉNT s. n. Afecțiune (puternică și durabilă) față de cineva sau ceva. – Din fr. attachement.

ATAȘÁT, atașați, s. m. Cel mai mic în grad dintre membrii unei reprezentanțe diplomatice. – Din fr. attaché

ATÍNGE, atíng, vb. III. 1. Tranz. și refl. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. A atins în zbor vârful copacilor. 2. Tranz. A lovi, a izbi (ușor). L-a atins pe umăr. ♦ (Arg.) A trage cuiva o bătaie. ♦ Refl. și tranz. Fig. A aduce prejudicii, a provoca pagube; a vătăma, a leza. S-a atins de instituția justiției.Fig. A jigni, a insulta, a ofensa. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa, a mișca. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se apropia de ceva cu scopul de a trage un profit, a-și însuși ceva. Nu s-a atins de bani. 4. Tranz. A pomeni, a aminti, a vorbi despre un lucru în treacăt. ♦ Refl. (Înv.) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu sau în timp) sau la o anumită limită. [Perf. s. atinsei, part. atins] – Lat. attingere.

FUMAGÍNĂ, fumagine, s. f. Boală a unor arbori de pădure, a viței de vie și a unor pomi fructiferi provocată de o ciupercă din clasa ascomicetelor și manifestată ca un înveliș negru, prăfos, asemănător cu funinginea, care apare pe părțile atacate. – Din fr. fumagine.

FUMIGÉN, -Ă, fumigeni, -e, adj. (Chim.; despre unele substanțe) Care, în contact cu aerul, produce fum abundent sau ceață. ◊ Lumânare fumigenă = tub care conține o substanță fumigenă folosită mai ales la camuflarea unui obiectiv militar. – Din fr. fumigène.

FUMOÁR, fumoare, s. n. Încăpere, mai ales lângă sălile de spectacol, în care se poate fuma. [Var.: fumuár s. n.] – Din fr. fumoir.

FÚNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post2. ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din molecula. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (Log.) Operație care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de... = a depinde de... [Var.: funcțiúne s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.

PAGÚR, paguri, s. m. (La pl.) Nume dat unor crustacee decapode marine al căror abdomen moale este adăpostit într-o cochilie goală (părăsită de gasteropode); (și la sg.) crustaceu din acest grup. – Din fr. pagure.

PAIÁȚĂ, paiațe, s. f. 1. Personaj comic în spectacolele de circ, la diferite reprezentații populare etc.; măscărici, saltimbanc, clovn; bufon. ♦ Păpușă îmbrăcată ca o paiață (1). 2. Epitet dat unui om neserios, ridicol, lipsit de personalitate. – Din rus. paiaț, fr. paillasse, germ. Paiazze.

PANORÁMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Panorama literaturii române. 2. Tablou de proporții mari desfășurat de jur împrejurul unei încăperi circulare și iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcție, amenajare în care se poate vedea un astfel de spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.) panarámă s. f.] – Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama.

PANTOGRÁF, pantografe, s. n. 1. Aparat utilizat pentru reproducerea unui desen, a unui plan etc. la aceeași mărime cu un model dat sau la o scară diferită de a modelului. 2. Dispozitiv montat pe acoperișul unor vehicule electrice, care face contactul între instalația electrică a vehiculului și rețeaua electrică fixă de alimentare. – Din fr. pantographe.

PAPATÁCI subst. (Med.; în sintagma) Febră papataci = boală infecțioasă și contagioasă produsă de un virus. – Din lat. [Phlebotomus] pappatasi (sau pappatasii), numele științific al insectei care transmite boala.

KUMITÉ s. n. luptă marțială, de origine japoneză, constând dintr-o înlănțuire de mișcări de atac și de apărare, cu mai mulți adversari. (< cuv. jap.)

PAPÚC1, papuci, s. m. 1. Încălțăminte ușoară (fără călcâi), care se poartă în casă; p. gener. pantof ușor de vară. ◊ Expr. (Fam.) A o lua (sau a o șterge) la papuc = a fugi. (Fam.) A fi (sau a pune, a ține etc.) sub papuc = a fi (sau a pune, a ține etc.) sub ascultarea deplină a cuiva, a se lăsa sau a face să se lase condus de cineva. (Rar) A lăsa (pe cineva) la papuci = a sărăci complet (pe cineva). A da (cuiva) papucii = a da (pe cineva) afară, a obliga (pe cineva) să plece. 2. Piesă de lemn care se așază la baza unui stâlp pentru a-i mări suprafața de sprijin. ♦ Piesă de oțel fixată la capătul inferior al unui pilon, pentru a împiedica strivirea acestuia când este bătut în pământ. ♦ Palier pentru rezemarea pe capre a cablului purtător al unui funicular. ♦ Piesă folosită la legarea unui conductor electric la bornele unei instalații electrice sau ale unui aparat electric în vederea stabilirii unui contact demontabil. 3. Compus: papucul-doamnei = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele lungi, cu flori mari, galbene cu purpuriu (Cypripedium calceolus). [Var.: (reg.) păpúc s. m.] – Din tc. papuç, magh. papucs.

KRILL s. m. mic crustaceu din apele arctice, comestibil. (< engl. krill)

PARATÁCTIC, -Ă, paratactici, -ce, adj. Care este exprimat prin parataxă; care alcătuiește o parataxă sau un element al ei; juxtapus. – Din fr. paratactique.

PARLAMENTARÍSM s. n. Sistem de guvernare specific statelor parlamentare1 (I 1). ◊ Tactică bazată pe utilizarea formelor parlamentare1 (I 1) în lupta politică. – Din fr. parlementarisme, it. parlementarismo.

PÁRTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât... cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte: a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu); 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. 1. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) sex masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.

PARTÉR, partere, s. n. 1. Parte a unei clădiri situată la nivelul solului (sau puțin deasupra lui); totalitatea încăperilor situate în această parte a clădirii. 2. Parte a unei săli de spectacole cuprinsă între scenă și fundul sălii. ♦ Totalitatea spectatorilor care ocupă locurile din această parte a sălii. 3. Parte dintr-o grădină sau dintr-un parc rezervată cultivării florilor sau a gazonului. – Din fr. parterre.

PASÍV, -Ă, pasivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu reacționează în nici un fel, care este lipsit de inițiativă și de interes pentru ceea ce face, vede etc.; inactiv. ♦ Vocabular pasiv = parte a vocabularului care nu e folosită în mod frecvent în vorbire. Apărare pasivă = ansamblul măsurilor luate pentru a feri un oraș, o clădire etc. de atacuri aeriene inamice. Drept electoral pasiv = dreptul de a fi ales în diverse organe legislative. 2. (Gram.; despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) Care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. ♦ (Substantivat, n.) Diateza pasivă (I 2) a unui verb. 3. (Despre metale, aliaje) Care prezintă fenomenul de pasivitate (2). II. S. n. 1. (Fin.; adesea adjectival) Totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, privite sub aspectul provenienței lor la un moment dat și al destinației lor. ♦ Parte a bilanțului contabil în care sunt înscrise fondurile unei întreprinderi sau ale unei instituții la un moment dat. 2. (Jur.) Parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice alcătuită din datorii sau din alte obligații ce se pot evalua în bani. – Din fr. passif, lat. passivus, germ. passiv, Passiv.

PASIVITÁTE s. f. 1. Stare a celui pasiv (I 1); lipsă de activitate, de inițiativă, de interes; renunțare la acțiune; inactivitate; resemnare. 2. Însușire a unor metale sau aliaje de a nu fi atacate de unii acizi concentrați. – Din fr. passivité, germ. Passivität.

PASTEURIZÁ, pasteurizez, vb. I. Tranz. A conserva produse alimentare prin încălzire la o temperatură sub 100° C, urmată de o răcire bruscă, astfel încât însușirile alimentului să rămână intacte. [Pr.: -tö-] – Din fr. pasteuriser.

PATÁCĂ s. f. v. pitac2.

PATÁȘCĂ2, pataște, s. f. (Înv.) Pitac2. – Din rus. patacka.

PAȚACHÍNĂ, pațachine, s. f. 1. (Bot.) Verigar. 2. (Fam.) Epitet injurios pentru o femeie vulgară, strident îmbrăcată, cu purtări necuviincioase; epitet pentru o femeie de moravuri ușoare. – Et. nec.

PÁUZĂ, pauze, s. f. 1. Suspendare, oprire temporară a unei acțiuni, a unei mișcări, a unei activități; interval de timp cât durează această întrerupere; repaus. ◊ Loc. adv. Fără pauză = continuu, neîntrerupt. ♦ (La școală) Recreație1. ♦ (La spectacole) Antract. 2. (Concr.) Semn muzical, corespunzător valorilor de fraze de note, care se pune pe portativ pentru a indica întreruperea unei fraze muzicale și durata acestei întreruperi. 3. (Concr.) Linie orizontală, mai lungă decât cratima, folosită ca semn de punctuație pentru a indica cititorului o oprire în lectură mai mare decât la virgulă sau pentru a separa două părți deosebite ale unui text. [Pr.: pa-u-] – Din lat. pausa, fr. pause, germ. Pause.

PĂPUȘÁR, păpușari, s. m. 1. Fabricant de păpuși. 2. Artist care dă spectacole de păpuși, manevrându-le cu mâna sau conducându-le din culise printr-un sistem de sfori; (în trecut) persoană care dădea reprezentații cu păpuși la bâlciuri. ♦ Fig. Actor lipsit de talent; cabotin. – Păpușă + suf. -ar.

PĂPUȘĂRÍE, păpușării, s. f. Spectacol popular cu păpuși. ♦ Fig. Maimuțăreală, caraghioslâc; prefăcătorie, șarlatanie. – Păpușă + suf. -ărie.

PĂTÁRE s. f. Acțiunea de a (se) păta și rezultatul ei. ♦ Boală a plantelor provocată de bacterii, ciuperci și virusuri, manifestată prin apariția unor pete pe porțiunile atacate. – V. păta.

PÂNDÍ, pândesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A observa, a urmări cu atenție pe ascuns sau dintr-un loc ascuns (cu scopul de a prinde, de a ataca, de a afla, de a surprinde etc. pe cineva sau ceva); a spiona, a urmări. ◊ Expr. A pândi cu urechea = a asculta cu atenție, a trage cu urechea. 2. Tranz. A urmări cu nerăbdare un moment favorabil, a aștepta prilejul de a pune mâna pe ceva, de a acapara, de a răpi. 3. Tranz. A studia sau a urmări gesturile, manifestările și acțiunile cuiva pentru a-i ghici gândurile, intențiile. 4. Tranz. și intranz. A aștepta (cu nerăbdare, cu atenția încordată). ◊ Expr. (Tranz.; înv. și reg.) A pândi vreme (cu prilej) = a aștepta ocazia potrivită. – Din sl. ponditi.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni.Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin.Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ◊ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă.Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci.Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete.Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare: într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Ducă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

JUMPING [GEÁMPING] s. n. concurs hipic de sărituri cu obstacole. (< engl. jumping)

COROSÍV, -Ă, corosivi, -e, adj. 1. (Despre substanțe chimice) Care provoacă o coroziune. ◊ Agent corosiv = substanță care exercită o acțiune chimică sau electrochimică pe suprafața unui material cu care vine în contact, provocând coroziunea. Sublimat corosiv = clorură de mercur, întrebuințată în soluție ca dezinfectant. 2. Fig. Mușcător, usturător, pătrunzător. – Din fr. corrosif, lat. corrosivus.

ASISTÉNȚĂ s. f. 1. Totalitatea persoanelor care asistă la ceva (în special la o conferință sau la un spectacol). 2. Sprijin, ajutor (medical, material etc.) ◊ Asistență socială = sistem de ajutorare materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă și nu dispun de mijloacele necesare traiului. Asistență mutuală = înțelegere politico-militară între două sau mai multe state pentru apărarea comună împotriva unui atac armat. – Din fr. assistance.

ASMUȚÍ, asmút, vb. IV. 1. Intranz. A îndemna (prin strigăte) un câine să urmărească, să atace pe cineva; a întărâta un câine. 2. Fig. A stârni, a instiga, a îndemna pe cineva la acțiuni violente, dușmănoase. [Var.: asmuțá vb. I.] – Et. nec.

ASELENIZÁ, aselenizez, vb. I. Intranz. (Despre astronave, p. ext. despre astronauți) A lua contact cu suprafața lunii, a se așeza pe lună; a aluniza. – A3 + Selene (n. pr.) + suf. -iza.

ANIMATÓR, -OÁRE, animatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care însuflețește, inițiază o activitate, o acțiune. ♦ (Persoană) care animă un spectacol de varietăți, creând atmosfera. ♦ (Numai s. f.) Femeie de moravuri ușoare care însoțește pe un bărbat într-un local de consum. – Din fr. animateur.

JUBÁRTĂ s. f. cetaceu din mările arctice. (< fr. jubarte)

ANTÉNĂ, antene, s. f. 1. (Adesea fig.) Fiecare dintre cele două firișoare mobile care se află la capul unor insecte, al crustaceelor și al miriapodelor și care servește ca organ de simț. 2. Conductă sau ansamblu de conducte electrice aeriene care formează un circuit electric (folosit în radiocomunicații). ◊ Antenă colectivă sau de bloc = antenă (combinată) cu echipament electronic adecvat pentru asigurarea recepției radio sau de televiziune la mai mulți abonați asociați. Antenă de cameră = antenă de recepție situată în interiorul încăperii în care se află radioul sau televizorul. Antenă încorporată = antenă inclusă în caseta radioului. 3. Bară lungă și mobilă prinsă transversal de catarg, spre a ține o parte din pânzele unei corăbii. 4. (Fam.; adesea la pl.) Sursă de informații. – Din fr. antenne, lat. antenna.

JONCȚIÚNE s. f. 1. legătură, unire, cuplare; locul unde se face o legătură; junctură. 2. element de circuit care realizează contactul între doi semiconductori diferiți. 3. legare prin coordonare sau subordonare a elementelor unei propoziții ori fraze cu ajutorul unor instrumente gramaticale, sau al altor cuvinte cu funcție de relație. ◊ (mil.) loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități. (< fr. jonction)

ANTIAERIÁN, -Ă, antiaerieni, -e, adj., s. f. 1. Adj. Destinat să lupte sau să apere împotriva atacurilor aviației. 2. S. f. Artilerie antiaeriană. [Pr.: -ti-a-e-ri-an] – Din fr. antiaérien.

REVIZUÍRE, revizuiri, s. f. Acțiunea de a revizui și rezultatul ei; revizie. ♦ (Jur.) Cale de atac pentru desființarea unei hotărâri judecătorești definitive, pe baza unor probe descoperite după judecarea pricinii. – V. revizui.

ARMĂTÚRĂ, armături, s. f. 1. Totalitatea barelor metalice prinse între ele care întăresc o construcție (de beton armat). ♦ Construcție care susține o galerie subterană. 2. Totalitatea pieselor metalice ale unei instalații alcătuite din țevi sau conducte. 3. Totalitatea aparatelor și dispozitivelor de comandă, de control, de siguranță etc., montate la o instalație, la o mașină etc. ♦ Ansamblul conductoarelor unui condensator electric. ♦ Înveliș protector al unui cablu electric. 4. (Biol.; în sintagma) Armătură bucală = totalitatea pieselor anatomice care alcătuiesc aparatul bucal al insectelor și crustaceelor. – Din fr. armature, lat. armatura (după armă).

ANTIMATÉRIE s. f. Denumire dată unei substanțe ipotetice constituite din antiparticule, care prin aspect și însușiri seamănă cu substanța corpurilor din jur, dar, în situația în care ar intra în contact cu materia propriu-zisă, ambele s-ar anihila spontan, degajând o mare cantitate de energie. – Anti- + materie (după fr. antimatière).

ROÁDE, rod, vb. III. 1. Tranz. și intranz. A rupe cu dinții fărâme dintr-un obiect tare (pentru a mânca). ◊ Expr. (Tranz.) A roade (cuiva) urechile = a) a mânca foarte mult, păgubind pe cineva; b) a plictisi (pe cineva) repetând(u-i) mereu același lucru, a-i împuia capul cuiva. 2. Tranz. Fig. (Despre gânduri, sentimente etc.) A chinui, a consuma, a tortura. 3. Tranz. (Reg.) A morfoli ceva în gură. 4. Tranz. și refl. A (se) distruge printr-o acțiune lentă și îndelungată de măcinare, de frecare; a (se) toci, a (se) uza printr-o întrebuințare îndelungată. ◊ Expr. (tranz.) A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. ♦ Tranz. (Despre corpuri tari, aspre, venite în contact cu pielea) A freca pielea (provocând răni). 5. Refl. Fig. (Rar) A se ciopli, a se șlefui; a căpăta maniere, a se civiliza. – Lat. rodere.

SCÓRIE, scorii, s. f. 1. Zgură. 2. Strat de oxid negru format la suprafața unei piese de oțel încălzite la temperaturi înalte. 3. (În sintagma) Scorie vulcanică = material provenit din lava vulcanilor incomplet degazificată în contact cu apa. – Din fr. scorie, lat. scoria.

APĂRÁ, ápăr, vb. I. Tranz. 1. A interveni în ajutorul cuiva sau a ceva pentru a-l susține împotriva unei acțiuni ostile. ♦ A păzi un teritoriu, un oraș etc.; a menține o poziție prin luptă. ♦ Refl. A se împotrivi unui atac, unei acțiuni ostile. 2. A pune la adăpost de o primejdie, de frig etc.; a feri, a ocroti. 3. A susține pe cineva sau ceva, respingând obiecțiile aduse; a pleda cauza cuiva înaintea justiției. ♦ Refl. A aduce în sprijinul său argumentele necesare spre a dovedi că este pe nedrept învinuit. – Lat. aparare „a pregăti, a dispune”.

ANTRENÁ, antrenez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) pregăti prin exerciții metodice (fizice, tactice, tehnice, psihologice și teoretice) pentru a obține cele mai bune rezultate într-o activitate (sportivă). 2. Tranz. și refl. A atrage sau a se lăsa atras într-o acțiune, într-o discuție etc.; a (se) înflăcăra. 3. Tranz. A atrage după sine, a pune în mișcare, a mișca un organ de mașină sau o mașină. ♦ A deplasa un material (solid, lichid sau gazos) cu ajutorul unui fluid în mișcare. – Din fr. entrainer.

APOPLEXÍE, apoplexii, s. f. 1. Pierdere bruscă a cunoștinței și a sensibilității, cauzată de obicei de o hemoragie cerebrală; atac, dambla, ictus apoplectic. 2. Concentrare bruscă de sânge într-un organ. – Din fr. apoplexie, lat. apoplexia.

ARCOSÓLIUM s. n. Nișă funerară într-o catacombă. [Pr.: -li-um] – Din fr. arcosolium.

PENTACÓRD, pentacorduri, s. n. 1. Liră cu cinci coarde, folosită în antichitate. 2. Grup de cinci sunete succesive ale unei scări muzicale. [Pl. și: pentacorde] – Din fr. pentacorde.

PÉPENE, pepeni, s. m. 1. Numele a două specii de plante erbacee din familia cucurbitaceelor, cu tulpină târâtoare lungă și cu fructe comestibile: a) (de obicei determinat prin „galben”) plantă originară din Asia tropicală, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu fructul mare, sferic sau oval, cu coaja galbenă sau verzuie, cu miezul alb, verde sau galben, dulce, parfumat și suculent (Cucumis melo); b) (de obicei determinat prin „verde”) plantă originară din sudul Africii, cu frunzele adânc crestate, cu fructul mare, sferic sau oval, având coaja verde și miezul roșu sau galben, dulce și foarte zemos; harbuz, lubeniță, bostan (Citrullus vulgaris); p. restr. fructul acestor plante. ◊ Expr. Gras ca pepenele (sau ca un pepene) sau pepene de gras (sau gras pepene) = foarte gras. (Fam.) A-și ieși (sau a scoate pe cineva) din pepeni = a-și pierde (sau a face pe cineva să-și piardă) răbdarea, a (se) enerva, a-și ieși (sau a scoate pe cineva) din fire. (Fam.) A ieși (sau a ajunge etc.) la pepeni = a face o proastă afacere, a nu reuși într-o acțiune. 2. (Reg.) Dovleac. 3. (Reg.) Castravete. – Din lat. pepo, *pepinis.

JAMBÚ s. m. arbore mirtaceu din India, cu fruct mic și negru, asemănător ca aspect măslinei uscate. (< germ. Jambuse)

JAMBORÉE s. f. 1. reuniune în tabără a unor organizații de cercetași (din mai multe țări). 2. spectacol de divertisment, în America, de durată lungă, care cuprinde numere foarte variate ca gen. (< fr., engl. jamboree)

DESCOPERÍ, descópăr, vb. IV. Tranz. 1. A lua, a ridica de pe un obiect sau de pe o persoană ceea ce le acoperă. ♦ Refl. A-și scoate pălăria, căciula etc. ♦ Fig. A lăsa neocrotit, neapărat, expus unui atac. A descoperi aripa dreaptă a unei armate. ♦ A face să nu aibă acoperire legală. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) da pe față, a (se) dezvălui, a (se) da de gol, a (se) trăda. 2. A găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a afla. ◊ Expr. A descoperi America, se spune în bătaie de joc cuiva care face caz de un lucru știut, cunoscut de toată lumea. ♦ A pătrunde o taină, un mister. – Lat. disco(o)perire.

VENÉRIC, -Ă, venerici, -ce, adj. (Despre boli) Care se răspândește prin contact sexual; care afectează organele genitale; venerian. – Din germ. venerisch.

PERCUTÁNT, -Ă, percutanți, -te, adj. 1. (Despre proiectile) Care explodează la atingerea unui obstacol sau în urma unei percuții. 2. (Min.; în sintagma) Perforator percutant = perforator mecanic al cărui sfredel acționează prin lovituri. 3. Cu o mare putere de pătrundere; frapant prin claritate, precizie. ♦ Care provoacă șoc psihologic. – Din fr. percutant.

PIEMÓNT, piemonturi, s. n. Formă de relief situată la contactul unor munți cu o câmpie sau cu o depresiune, formată prin acumularea depunerilor aduse de apele curgătoare la schimbarea de pantă. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piémont.

PINACÉE, pinacee, s. f. (La pl.) Familie de arbori rășinoși din încrengătura gimnospermelor, cu tulpină în general dreaptă, cu frunze aciculare persistente la majoritatea speciilor, cu flori grupate în conuri; abietacee; (și la sg.) arbore din această familie. – Din fr. pinacées.

PIPĂÍ, pípăi, vb. IV. Tranz. 1. A atinge (ușor și repetat) un obiect ori o ființă cu degetele sau cu palma pentru a se încredința că există sau pentru a constata forma, consistența, calitatea etc.; a cerceta, a examina tactil. ◊ Refl. Se pipăie pe frunte.Loc. adv. Pe pipăite = atingând, punând mâna (pe obiectul în cauză). ♦ A mângâia (o femeie) atingând (ușor și repetat) cu degetele sau cu palma. ♦ P. anal. A atinge cu laba, cu botul, cu tentaculele etc. pentru a percepe ceva. 2. Spec. (Med.) A palpa. ♦ A lua pulsul. 3. A merge cu nesiguranță, fără să vadă (bine) și folosindu-se de mâini, de baston etc.; a orbecăi. ◊ Loc. adv. Pe pipăite = cu nesiguranță, pe dibuite, bâjbâind. ♦ Tranz. și intranz. A căuta ceva cu mâna pe nevăzute; a dibui, a bâjbâi. 4. Fig. A încerca să afle ceva, a sonda, a tatona; a bănui, a intui că există (într-un anumit fel). – Din sl. pipati.

VOMITÓRIU, vomitorii, s. n. (În antichitatea romană) Loc pe unde ieșea lumea din circ după terminarea spectacolului. – Din lat. vomitorium.

POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relațiile, orientările și manifestările care apar între partide, între categorii și grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care aparține politicii (I), care se referă la politică, de politică; politicesc1. ◊ Drepturi politice = drepturile de participare a cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) = persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în domeniul politicii (I 1). ♦ (Substantivat, n.) Aspect, element politic (II 1), viață politică. 2. Care are sau care exprimă o comportare abilă; dibaci, șiret. – Din lat. politicus, ngr. politikós, fr. politique.

POLÍP, polipi, s. m. 1. Nume generic dat animalelor celenterate de forma unui săculeț și cu gura înconjurată de tentacule, care trăiesc fixate. 2. Tumoare benignă care se formează pe unele mucoase. – Din fr. polype.

POLIMETACRILÁT, polimetacrilați, s. m. Plexiglas, stiplex. ◊ Polimetacrilat de metil = produs macromolecular care se prezintă ca o masă sticloasă, transparență, termoplastică și cu calități optice deosebite, întrebuințat în chirurgia ortopedică, la confecționarea protezelor dentare etc. – Din fr. polyméthacrylat.

POLIFAGÍE s. f. 1. Formă de nutriție în care intră hrană variată, aparținând mai multor tipuri biologice; spec. proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoarele-gazdă din specii și din familii diferite. 2. Simptom caracteristic diabetului zaharat, care se manifestă printr-o foame exagerată, urmată de consumare excesivă de alimente. – Din fr. polyphagie.

POL1, poli, s. m. 1. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele axei de rotație a pământului și în care se reunesc toate meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul acestor două puncte. ◊ Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care prelungirea axei de rotație a pământului, trecând prin cei doi poli tereștri, intersectează sfera cereasca. Pol magnetic terestru = punct pe suprafața pământului în care acul magnetic are poziția verticală (înclinația magnetică este de 90°). 2. (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. 3. (Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp opuse una celeilalte din punctul de vedere al unei anumite proprietăți. ◊ Pol electric pozitiv (sau negativ) = fiecare dintre cele două regiuni ale unui corp polarizat electric, de la care diverg sau către care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 4. Zonă a miezului feromagnetic al unui circuit magnetic pe unde fluxul magnetic principal sau cel util trece din materialul feromagnetic în aer, sau invers. 5. Parte componentă a unei mașini electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii. 6. Piesă a unei pile galvanice care stabilește contactul cu circuitul exterior. 7. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse. – Din fr. pôle, lat. polus.

POGONOFÓR, pogonofori, s. m. (La pl.) Grup de nevertebrate superioare, vermiforme, cilindrice, cu corpul lung și subțire, care se hrănesc prin absorbția hranei capturate și digerate la nivelul tentaculelor (Pogonophora); (și la sg.) animal din acest grup. – Din fr. pogonophore.

PÓDIUM, podiumuri, s. n. 1. Estradă demontabilă, amenajată într-o sală sau în aer liber în vederea unei conferințe, a unui spectacol etc. 2. Platformă de scânduri, înălțată față de nivelul unei suprafețe, servind ca postament pentru diverse obiecte. ♦ Mică instalație mobilă, în formă de platformă cu trepte, pe care stau sportivii în momentul înmânării premiilor. [Pr.: -di-um] – Din lat., fr. podium, germ. Podium.

PROGRÁM, programe, s. n. 1. Plan de activitate în care sunt stabilite (în ordinea desfășurării lor) etapele propuse pentru o perioadă dată; desfășurare a activității (individuale, dintr-o instituție) după un astfel de plan. 2. Expunere (scrisă) a principiilor, scopurilor etc. unei organizații politice, sociale, culturale etc. 3. Programă. 4. Ordinea după care se desfășoară o emisiune de radio sau de televiziune, un spectacol etc.; ansamblul părților unei asemenea emisiuni, ale unui spectacol etc. ♦ Foaie de hârtie, publicație, broșură în care este prezentat un program (4). 5. Ansamblu de instrucțiuni codate, folosit de un calculator pentru rezolvarea unei probleme. – Din fr. programme.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului și care se folosește în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. pentru ridicarea unor sarcini și deplasarea lor pe direcție orizontală. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm: p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

VINDECEÁ, vindecele, s. f. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu flori purpurii, cu proprietăți medicinale (Stachys officinalis).Vindeca + suf. -ea.

POÁMĂ, poame, s. f. 1. Rodul comestibil al arborilor fructiferi; p. gener. fruct. ◊ Expr. Poamă acră = persoană urâcioasă, cicălitoare, rea. ♦ Fruct fals cu endocarpul membranos și mezocarpul cărnos, provenit din dezvoltarea și modificarea receptaculului florii. 2. (La pl.) Fructe tăiate felii, uscate la soare sau în cuptoare (speciale) pentru a fi păstrate pentru iarnă. 3. (Reg.; la sg. cu sens colectiv) Struguri. ♦ Stafidă. ♦ Viță de vie. ♦ (La pl.) Coacăz. 4. Fig. Persoană lipsită de seriozitate și de caracter; om de nimic, ticălos, derbedeu. ♦ Femeie imorală, ușuratică, stricată. 5. Compuse: (Bot.; reg.) poama-cânelui = a) verigar; b) barba-caprei; poame-de-runc = zmeur; poama-vulpii = a) dalac; b) remf; poama-momiței = vuietoare; poamele-mâței = arăriel; poame-de-pământ = cartof. – Lat. poma.

ÎNSCENÁ vb. tr. 1. a monta un spectacol teatral. 2. (fig.) a pune la cale acțiuni rău intenționate. (< it. inscenare)

VULNERÁBIL, -Ă, vulnerabili, -e, adj. Care poate fi rănit. ♦ Fig. Care poate fi atacat ușor; care are părți slabe, defectuoase, criticabile. ◊ Punct vulnerabil = parte slabă a cuiva; punct sensibil, punct nevralgic. – Din fr. vulnérable, lat. vulnerabilis.

PLOT, ploturi, s. n. 1. Piesă de contact electric constituită dintr-un cilindru sau dintr-o prismă metalică, fixată într-o placă de material electroizolant sau pe suprafața acesteia, legată la un circuit electric. 2. Placă turnantă la încrucișarea unei căi ferate de mină. – Din fr. plot.

PLEXIGLÁS s. n. Masă plastică transparentă incasabilă, din care se fac diferite obiecte rezistente la șocuri și la trepidații; sticlă organică, stiplex, polimetacrilat. [Acc. și: pléxiglas] – Din germ. Plexiglas, fr. plexiglas.

LUÁ, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenție de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcații) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua (pe cineva) cu măguleli sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără nici un țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a.Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.

NORMÁL, -Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural. ◊ Plan normal = plan perpendicular pe tangenta dusă într-un punct al unei curbe. Linie normală (și substantivat, f.) = a) dreaptă perpendiculară pe planul tangent la o suprafață, în punctul de contact; b) dreaptă perpendiculară pe tangenta la o curbă, în plan sau în spațiu, în punctul de contact. ♦ Spec. Sănătos (din punct de vedere fizic și psihic). 2. Care este conform cu o normă (1). ♦ (Despre mărimi) A cărei valoare este apropiată de valoarea întâlnită cel mai des. 3. (Înv.; în sintagma) Școală normală (și substantivat, f.) = școală pedagogică. – Din fr. normal, lat. normalis, it. normale.

PÉTIC, petice, s. n. 1. Fâșie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o țesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc.; spec. bucată dintr-un material cu care se repară, prin aplicare și coasere sau lipire, obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. ◊ Expr. Și-a găsit sacul peticul sau cum e sacul, și peticul, se spune despre doi inși asociați care au aceleași cusururi. (A nu se mai ține) petic de petic, (se spune despre) haine foarte zdrențuite. A-și da în petic = a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi. 2. Suprafață mică de teren (cultivabil). 3. P. anal. Bucată, porțiune mică din ceva (în raport cu întregul). Se vede ici-colo câte un petic de zăpadă. [Var.: pétec s. n.] – Cf. lat. pittacium.

PÉRIE, perii, s. f. 1. Obiect făcut dintr-o placă de lemn, de os, de metal în care sunt fixate fire de păr de animale, fire textile, de sârmă, fire sintetice și care servește la frecat, la curățat etc. manual diverse obiecte. ♦ Fig. (Fam. și depr.) Om lingușitor. 2. Unealtă sau organ de mașină asemănătoare cu peria (1), folosite la curățirea, netezirea sau înăsprirea suprafeței unui corp. ♦ Unealtă asemănătoare cu o perie (1), cu care se bate hârtia așezată pe un șpalt, cu scopul de a imprima pe ea textul; p. ext. text imprimat astfel, care servește pentru corectură. 3. Piesă componentă a mașinilor electrice, care face contactul electric alunecător cu colectorul sau cu inelele de contact. – Et. nec. Cf. sl. perije.

PICIÓR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără un mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a (-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ♦ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

PERPÉTUUM MÓBILE subst. 1. Sistem mecanic, termic, electric etc. imaginar, care ar fi capabil să funcționeze neîncetat, efectuând lucru mecanic sau producând energie, fără să primească energie din exterior sau consumând numai din energia termică a unui singur corp, fără a se afla în contact și cu un alt corp mai rece decât primul. 2. Denumire dată unor piese muzicale instrumentale de virtuozitate cu ritm rapid, alcătuite din note scurte și de valoare egală, a căror succesiune repetată lasă impresia unei mișcări continue. – Loc. lat.

LOVÍ, lovesc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. și refl. A (se) atinge cu putere, a (se) izbi. ♦ Tranz. A bate. ♦ Tranz. Fig. A aduce prejudicii, pagube; a atinge, a leza. 2. Tranz. și refl. A (se) atinge (fără violență). 3. Refl. A da peste o piedică, a se împiedica, a se izbi de... ◊ Expr. A se lovi cu capul de pragul de sus = a dobândi experiență în urma unor întâmplări nefericite. 4. Tranz. A izbi drept în țintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 5. Refl. recipr. (Înv.; despre țări, terenuri etc.) A se învecina. 6. Tranz. (Despre stări fiziologice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva, a cuprinde, a apuca, a copleși. 7. Refl. recipr. (Înv.) A se asemăna, a se potrivi. ◊ Expr. A se lovi ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 8. Tranz. (Înv.) A ataca. ♦ Refl. recipr. A se lupta. – Din sl. loviti „a vâna, a prinde, a pescui”.

PLÁNTĂ2, plante, s. f. Față inferioară a piciorului, ușor boltită, care ia contact cu solul; talpa piciorului. – Din lat. planta, fr. plante.

PLASATÓR, -OÁRE, plasatori, -oare, s. m. și f. Persoană care plasează pe spectatori la locurile lor în sălile de spectacol. ♦ Persoană care plasează sau vinde mărfuri, bunuri etc. – Plasa + suf. -tor.

PNEUMATOLÍZĂ s. f. Totalitatea fenomenelor provocate de acțiunea emanațiilor gazoase dezvoltate din magmă asupra rocilor înconjurătoare cu care ajung în contact. [Pr.: pne-u-] – Din fr. pneumatolyse.

ȘERVÉT, șervete, s. n. 1. Bucată pătrată sau dreptunghiulară de pânză de in, de bumbac etc. întrebuințată la masă pentru ștersul gurii. ♦ P. ext. Bucată dreptunghiulară de pânză de in, de bumbac etc. folosită în bucătărie pentru ștersul veselei, tacâmurilor etc. 2. (Pop.) Prosop, ștergar. – Cf. fr. serviette.

PLÓȘNIȚĂ, ploșnițe, s. f. Insectă parazită, de culoare roșie, cu corpul turtit și cu miros urât caracteristic, care trăiește prin crăpăturile pereților sau ale mobilelor și se hrănește cu sângele omului; păduche-de-lemn, stelniță, polușcă (Cimex lectularius). ◊ Compuse: ploșniță-de-pom = numele a două insecte de culoare măslinie pe spate, cu antenele în dungi negre și galbene, care trăiesc pe fragi, pe zmeură, pe căpșuni etc. (Pentatoma baccarum și Dolycoris baccarum); ploșniță-de-grădină = insectă de culoare albăstrie, cu miros usturător, foarte dăunătoare legumelor (Sirachia oleracea); ploșniță-sură = insectă de culoarea bronzului, cu aripi înguste și cu capul în formă de cub, care împrăștie un miros aromatic (Syromastes marginatus); ploșniță-de-apă = a) insectă care înoată pe spate la suprafața apei și care are un ac otrăvitor (Notonecta glanea); b) răcușor; c) cornățar; ploșniță-de-câmp = insectă parazită verzuie pe spate, castanie pe aripi și roșiatică pe burtă, care trăiește pe fructe și pe legume (Palomena prasina); ploșnița-verzei = insectă dăunătoare, de circa 8 mm lungime, roșie cu pete negre, care atacă varza și conopida (Euryderma ornata).Cf. ceh. ploščica.

PLESNITOÁRE, plesnitori, s. f. 1. (Reg.) Șfichiul biciului; pleasnă. 2. Jucărie care, prin învârtire, produce un zgomot puternic. 3. (Înv. și reg.) Disc, verigă care se pune între capătul osiei carului și roată pentru a împiedica frecarea acestora. 4. Plantă erbacee din familia cucurbitaceelor, cu flori galbene, al cărei fruct, la maturitate, plesnește cu zgomot și aruncă semințele la distanță (Ecballium elaterium). [Var.: pleznitoáre s. f.] – Plesni + suf. -toare.

DRUM, drumuri, s. n. 1. Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ◊ Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale. Hoț (sau tâlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferată. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. În drum = în mijlocul drumului; în calea drumeților; în văzul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ◊ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a ține, a păzi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fără familie, fără locuință stabilă, fără rost în viață. A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpăta. A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a da cuiva adăpost, a pune pe cineva sub ocrotire. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; a înceta să mai împiedice pe cineva în acțiunile sale. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață = a începe o (nouă) carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost; a reuși. A-și face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o mulțime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. A ieși cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mână; b) a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; c) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). A-și da drumul = a) a se lăsa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe să povestească, să facă destăinuiri; c) a izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; rută, itinerar; traseu, cursă (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Călătorie. ◊ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapă. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum = a) a-și continua călătoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., scr. drum.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni și animale) A se opri din mers, a rămâne pe loc; a se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din funcționare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ◊ Expr. Stai că trag, formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc, să nu se apropie (altfel riscând să fie împușcat). A sta țintuit (sau nemișcat) (pe loc) = a nu face nici o mișcare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi întruna, a nu mai tăcea. ♦ (La imperativ, având și valoare de interj.) Oprește! așteaptă! ◊ Expr. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Stai puțin (sau un pic, cu binișorul etc.) = ai (puțină) răbdare, nu te grăbi. ♦ (Despre ploaie, vânt) A conteni, a înceta, a se opri. 2. A rămâne nemișcat într-un loc, a nu pleca, a nu se îndepărta de undeva; (despre vehicule) a staționa. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încoace și încolo, a nu avea astâmpăr. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binișor! = șezi liniștit! astâmpără-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) aștepți? ce (mai) dorești? Stă ce stă și... = așteaptă cât așteaptă și... A sta la (sau pe) locul său = a) a nu pleca, a nu-și părăsi locul; b) a păstra măsura, a fi modest, rezervat. 3. A rămâne într-un serviciu, într-o slujbă, într-o ocupație. 4. A rămâne, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a întârzia, a zăbovi. II. 1. A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. ◊ Expr. A sta înaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se găsi la mică distanță în fața cuiva, privindu-l, vorbindu-i, așteptând porunci; b) a se împotrivi, a înfrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) ori a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a) a ieși înaintea cuiva (împiedicându-l să înainteze); b) a împiedica pe cineva să facă ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de față = a asista. A sta în fața cuiva = (despre sarcini, greutăți etc.) a trebui, a urma să fie realizat, rezolvat de cineva. A sta în umbră = a) a pândi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanță de...; b) a nu interveni, a se ține în rezervă. A-i sta (cuiva) în coaste (ori în coastă) sau ca un ghimpe în coaste (sau în inimă, în ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanentă amenințare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemâna cuiva, în imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice când cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau când nu găsește termenul căutat și are totuși impresia că e pe punctul de a și-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inimă = (despre gânduri, preocupări) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grijă, neliniște. A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a împovăra, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a fi decapitat. 2. A trăi, a viețui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (Înv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua să fie; a dăinui, a se menține. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. ◊ Loc. vb. A sta grămadă (sau roi) = a se îngrămădi, a se înghesui, a se îmbulzi. ◊ Expr. A sta piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) = a se ține drept și nemișcat. A sta cu mâinile în sân (sau încrucișate, la brâu, cu brațele încrucișate) = a) a sta în inactivitate; b) a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta în pat = a zăcea (de boală). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi neliniștit, agitat, nerăbdător. Stai jos! formulă prin care cineva este invitat să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mânca. A sta ca o găină (sau curcă) plouată = a arăta necăjit, fără vlagă, fără chef. A sta în picioare = a nu se da bătut, a rezista. ♦ Fig. (Înv.) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. ◊ Loc. vb. A sta împotrivă (sau împotriva cuiva) sau a-i sta cuiva împotrivă = a se împotrivi cuiva, a înfrunta pe cineva. A sta pavăză = a apăra pe cineva sau ceva. 2. A se îndeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grijă de... ◊ Expr. A sta (de cineva) să... = a nu lăsa (pe cineva) în pace până ce nu..., a-i bate (cuiva) capul să... 3. A fi fixat, prins în ceva sau de ceva, a atârna de ceva. ◊ Expr. A-i sta (cuiva ceva) în cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) în minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) în firea (cuiva) = a ține de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) în putință = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. ♦ (Înv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafața unui lichid. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi așa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rău). 2. (Despre situații, treburi etc.) A fi într-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rău), a se desfășura. V. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb, dă acestora un aspect de durată) Stau și-mi aduc aminte.Expr. și loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorbă (sau la taifas, taclale, povești etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfătui cu cineva; a sta de vorbă cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe gânduri = a fi absorbit de gânduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe gânduri = a șovăi, a ezita. A sta la îndoială (sau în cumpănă) = a) a ezita înainte de a lua o hotărâre, a șovăi; b) a se îndoi de ceva. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi. A sta la (sau de) pândă = a pândi. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se târgui. VI. (Urmat de o propoziție secundară construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să... Stă să înceapă ploaia. [Prez. ind. pers. 3 stă, imperf. stăteam (reg. steteam) și stam, perf. s. stătui (reg. stetei)] – Lat. stare.

PENTACLORÚRĂ, pentacloruri, s. f. (Chim.) Clorură a elementelor pentavalente. – Din fr. pentachlorure.

PIVOTÁ, pivotez, vb. I. Intranz. 1. (Tehn.; despre două corpuri în contact; la pers. 3) A se roti în jurul unui ax perpendicular pe un plan tangent, comun celor două corpuri în punctul de contact. ♦ Fig. (Despre acțiuni, procese etc.) A se baza pe anumite elemente specifice, a se desfășura în jurul a ceva. 2. Spec. (Mil.) A executa o mișcare de rotație în jurul unui militar, al unei formații etc. ♦ A-și răsuci (brusc) corpul; (Sport) a se răsuci pe un singur picior (pentru a manevra mingea). – Din fr. pivoter.

PIVÓT, (1, 2, 3) pivoturi, s. n., (4) pivoți, s. m. 1. S. n. (Tehn.) Fus de formă cilindrică, tronconică, conică etc., care se rotește ori alunecă într-un lagăr la care sarcina acționează în direcția axului. 2. S. n. Rădăcină principală, verticală, îngroșată a unor plante ca morcovul, sfecla etc. 3. S. n. Fig. Element, punct de sprijin esențial care asigură desfășurarea unei activități sau a unui proces. 4. S. m. Spec. (Mil.) Militarul în raport cu care se execută mișcarea unei formații. ♦ (Sport) Jucător cu atribuții bine precizate, care acționează ca vârf de atac, la unele jocuri cu mingea. – Din fr. pivot.

PÍTING s. n. (Tehn.) Aspect al uzurii unei piese, care se prezintă sub forma unor ciupituri pe suprafața de contact. – Din engl. pitting.

PITÁC2, pitaci, s. m. 1. Monedă austriacă de argint, care a circulat în sec. XVIII și în țările românești; monedă rusească de argint sau de aramă; (sens curent) ban de valoare mică; patașcă. 2. P. gener. Ban, monedă. [Var.: patácă s. f.] – Din rus. piatak, scr. petak.

PITÁC1, pitace, s. n. (Înv.) 1. Decret de ridicare la rang boieresc; diplomă de boierie. 2. Act oficial, poruncă scrisă; ordonanță, dispoziție. 3. Scrisoare, răvaș. – Din sl. pitakŭ.

IZOTÁHĂ s. f. linie care unește punctele cu aceeași viteză ale unui curs de apă. (< germ. Isotache, fr. isotache)

PIȘCÁ, pișc, vb. I. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o și producând o senzație dureroasă; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le puțin și dându-le drumul, pentru a le face să vibreze. 2. Tranz. A rupe sau a tăia câte puțin din ceva. ♦ (Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (Fam.) A fura câte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cât) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape deloc. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, fără a răni; p. ext. a mânca. 4. Tranz. și intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzație neplăcută, dureroasă, a înțepa, a arde. ♦ Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A strica, a vătăma (parțial) frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mâncăruri condimentate) A provoca o senzație de arsură, de usturime, de înțepătură; a ustura. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge ușor, a șfichiui pe cineva; p. ext. a bate. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a tachina, a șfichiui. 7. Refl. (Reg.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. – Et. nec.

PIROFÓR, pirofori, s. m. 1. Nume dat corpurilor care produc scântei și se aprind ușor în contact cu aerul (prin frecare sau ciocnire). 2. (La pl.) Gen de insecte coleoptere care emit lumină fosforescentă; (și la sg.) insectă care aparține acestui gen. – Din fr. pyrophore.

POPREÁLĂ, popreli, s. f. 1. (Înv. și reg.) Piedică, obstacol în calea unei acțiuni; poruncă sau măsură prin care se interzice ceva; oprire, interdicție, opreliște. 2. (Pop.) Reținere (provizorie) a cuiva de către o autoritate legală pe timpul unei cercetări penale; închisoare, arest (la domiciliu). ◊ Loc. vb. A pune (pe cineva) la popreală = a aresta, a ține la arest; a băga la închisoare. – Popri + suf. -eală.

PORFIRÍU, -ÍE, porfirii, adj. De culoarea purpurei; roșu-aprins; purpuriu, vișiniu, stacojiu. – Porfiră1 + suf. -iu.

PORTPÉRIE, portperii, s. f. 1. Organ sau piesă a unei mașini (electrice) de care este fixată o perie (de contact). 2. Suport pe care se țin periile. – Port1- + perie.

ȘAH, (1) șahi, s. m., (2) șahuri, s. n. 1. S. m. Titlu purtat de suveranii Iranului, corespunzător titlului de împărat; persoană care are acest titlu; șahinșah. 2. S. n. Joc de origine orientală care se dispută între două persoane, pe o tablă împărțită în 64 de pătrățele, alternativ albe și negre, cu 32 de piese, mișcate după anumite reguli, scopul final fiind câștigarea regelui adversarului; p. ext. tabla și piesele care servesc la joc; șatrange. ♦ Situație în cursul jocului mai sus definit, în care regele uneia dintre părți este atacat de o piesă a adversarului; (cu valoare de interjecție) cuvânt însoțind mișcarea care creează această situație. ◊ Expr. A da șah = a pune în pericol regele adversarului. A ține (pe cineva) în șah = a limita jocul adversarului la apărarea regelui; fig. a ține pe cineva în tensiune, a-l imobiliza. – Din tc. șah. Cf. germ. Schach.

IZOPÓDE s. n. pl. ordin de crustacee acvatice sau terestre cu toracele din șapte segmente libere, la fiecare având atașate câte o pereche de picioare. (< fr. isopodes)

LINIÚȚĂ, liniuțe, s. f. Linioară. ◊ Liniuță de unire = a) semn ortografic care servește pentru a marca rostirea împreună a două sau a mai multor cuvinte sau pentru a despărți cuvintele în silabe; b) semn de punctuație folosit pentru a uni două sau mai multe cuvinte legate între ele printr-un strâns raport lexical, morfologic sau sintactic; linioară, cratimă. ♦ (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru. [Pr.: -ni-u-] – Linie + suf. -uță.

MUTACÍSM s. n. 1. Refuz deliberat de comunicare în virtutea unei tendințe simulatorii sau datorită atitudinii de supraestimare, opoziționism etc. 2. Pronunțare a unei consoane (mai ales a lui m, b, p) în locul alteia. – Din fr. mutacisme.

POSTACÚT, -Ă, postacuți, -te, adj. (Med.) Care a depășit o stare maladivă critică. – Post + acut.

POTENȚIÁL, -Ă, (I) potențiali, -e, adj., (II) potențiale, s. n. I. Adj. 1. Care are în sine toate condițiile esențiale pentru realizare, care există ca posibilitate, care există în mod virtual. ◊ Energie potențială = energia pe care o poate dezvolta un corp prin mișcarea lui din poziția în care se află până la un indice de referință. 2. (Gram.; despre moduri, propoziții etc.) Care prezintă o acțiune posibilă, fără să precizeze dacă se realizează sau nu. II. S. n. 1. Mărime fizică a cărei variație în spațiu și timp caracterizează un câmp fizic și permite determinarea acestuia. ◊ Potențial electric = mărime a cărei variație caracterizează câmpul electric. Potențial de electrod = diferența de potențial dintre un metal și o soluție electrolitică în contact cu metalul. Potențial de ionizare = diferența de potențial necesară accelerării unui electron încât, prin ciocnirea cu un atom sau cu o moleculă, să provoace ionizarea acestuia. 2. (Astron.; în sintagma) Potențial terestru = geopotențial. 3. (Biol.; în sintagma) Potențial de înmulțire = capacitate a unor organisme vegetale sau animale de a fi (foarte) prolifice. 4. Capacitate de muncă, de producție, de acțiune; randamentul calitativ și cantitativ al unei munci; p. ext. forță, putere. [Pr.: -ți-al] – Din fr. potentiel.

POTRIVNICÍE, potrivnicii, s. f. Împrejurare nefavorabilă; obstacol, piedică, dificultate (în calea realizării a ceva). [Var.: (înv.) protivnicíe s. f.] – Potrivnic + suf. -ie.

POZÍȚIE, poziții, s. f. 1. Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este așezat cineva sau ceva (în spațiu); p. ext. peisaj din natură. ♦ Loc pe care îl ocupă o notă sau o cheie pe portativ; loc unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. ♦ (Lingv.) Loc pe care îl ocupă un sunet sau un grup de sunete într-un cuvânt. ♦ Loc, punct din care cineva sau ceva este sau poate fi privit; unghi. ♦ Raport, relație existentă între două ființe, obiecte, fenomene. ♦ Fiecare dintre operațiile înscrise într-un cont contabil; loc pe care îl ocupă aceste operații. 2. Teren, loc pe care sunt așezate trupele pe front sau vasele de război pe mare și folosit ca bază de atac sau de apărare. ◊ Expr. A lua poziție = a) a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; b) a-și exprima cu fermitate părerea într-o problemă dată. A sta (sau a rămâne, a se menține) pe poziție = a-și menține părerile, hotărârile. A se găsi pe poziții opuse (sau pe aceeași poziție etc.) = a fi de păreri contrare (sau de aceeași părere). 3. Atitudine, ținută. ♦ Spec. Atitudine de nemișcare a corpului (reglementară în armată, în sport etc.). ♦ Fig. Mod în care cineva reacționează, se comportă etc. într-o împrejurare dată. 4. (Fam.; despre femei; în expr.) A fi în poziție = a fi gravidă. 5. Condiție, situație, stare în care se găsesc cineva sau ceva. ♦ Spec. Situație (înaltă) pe care o deține cineva în viața socială, politică; rang. [Var.: (înv.) pozițiúne s. f.] – Din fr. position, lat. positio, -onis, germ. Position.

PRACTICÁBIL, -Ă, practicabili, -e, adj. 1. Care poate fi pus în practică, care este realizabil; de care te poți folosi în mod concret. 2. Pe unde se poate umbla sau trece cu ușurință; accesibil. ♦ (Substantivat, n.) Element de decor constând dintr-un podium mobil, folosit pentru a realiza pe scenă impresia unei diferențe de nivel (un dâmb, un balcon etc.) și pe care se poate circula; platformă mobilă pe care șunt instalate luminile și camerele de luat vederi care înregistrează un spectacol, o scenă de film etc. – Din fr. practicable (după practică).

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ♦ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se întrebuințează în patiserie pentru a face sa crească aluaturile, prin bioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică1 pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

PRĂGUȘÓR, prăgușoare, s. n. 1. Diminutiv al lui prag. 2. Mic suport pe care se așază tacâmurile la masă. – Prag + suf. -ușor.

IZOLAȚIONÍSM s. n. 1. politică a unui stat care se izolează de celelalte state. 2. (med.) tendință de izolare a contactelor sociale. (< fr. isolationnisme)

IZOLÁRE s. f. 1. acțiunea de a izola. 2. măsură profilactică prin care se interzice unui bolnav contagios contactul cu alte persoane. ◊ (biol.) ~ geografică = separare a unei populații, a unei flore sau faune, prin bariere naturale în teritorii limitate, în scopul diversificării speciilor. (< izola)

PRIVITÓR, -OÁRE, privitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care privește, care se uită la cineva sau la ceva. ◊ Loc. prep. Privitor la... = referitor la..., relativ la..., în ceea ce privește..., în privința...; asupra, despre. ♦ (Substantivat) Persoană care asistă la un spectacol artistic sau, p. ext., la o adunare, la o ceremonie etc.; spectator. – Privi + suf. -tor.

PRÉSING, presinguri, s. n. Tactică prin care fiecare component al unei echipe sportive aflate în apărare își supraveghează în permanență adversarul direct, pentru a-i anihila acțiunile ofensive. – Din engl. pressing.

VÍȚĂ, vițe, s. f. I. (Adesea determinat prin „de vie”) Nume dat mai multor plante perene cu rădăcina puternică, cu tulpina lipsită de susținere proprie, din care ies mlădițe cu cârcei agățători, cu frunze mari, crestate adânc și cu fructele în formă de ciorchine, care se cultivă într-un număr mare de soiuri și de varietăți; vie (Vitis).Viță de Canada sau viță sălbatică = arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunze verzi care se colorează toamna în roșu, cultivat ca plantă decorativă (Vitis hederacea). ♦ Fiecare dintre lăstarele lungi și flexibile ale viței (I); p. gener. curpen, vrej. ♦ Compus: viță-albă = plantă agățătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe mirositoare (Clematis vitalba). II. 1. (Pop.) Șuviță de păr. ♦ Fiecare dintre firele, șuvițele etc. din care se confecționează, prin împletire sau răsucire, un obiect. ♦ (Mar.) Parâmă de sârmă. 2. Fig. Descendent, urmaș, vlăstar; p. ext. neam; soi, fel. ◊ Loc. adj. De viță = a) de calitate superioară; b) de obârșie boierească. – Lat. *vitea (= vitis).

VIZIONÁ, vizionez, vb. I. Tranz. A privi, a urmări, a vedea un film, un spectacol (înainte de premieră). [Pr.: -zi-o-] – Din fr. visionner.

PREZENTÁ, prezínt, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face cunoscut celor de față, spunând numele, ocupația etc.; a face cunoștință (cu cineva); a (se) recomanda. ♦ Refl. A deveni prezent în memorie, a apărea în memorie ♦ Tranz. A înfățișa (publicului) un spectacol, aspectele unei activități, rezultatul unor cercetări etc. 2. Refl. A apărea, a se înfățișa într-un anumit loc sau în fața cuiva pentru a răspunde unei anumite obligații sau pentru a oferi ori a solicita ceva. ◊ Refl. și tranz. Spec. A (se) înfățișa la un examen, la un concurs, la alegeri etc. 3. Tranz. A pune înainte, a înmâna, a oferi, a da. ◊ Expr. A prezenta arma = a da onorul cu arma. 4. Tranz. (Despre lucruri supuse unei examinări) A avea o anumită însușire, caracteristică. ♦ Refl. A avea aparența de..., a se înfățișa ca... – Din fr. présenter, lat. praesentare.

PREZENTÁT, -Ă, prezentați, -te, adj. 1. Care este cunoscut celor de față prin nume, ocupație, grad de rudenie etc. 2. (Despre spectacole, activități, cercetări etc.) Care este înfățișat publicului, specialiștilor etc. 3. Care este înfățișat ca..., având aparența de... – V. prezenta.

PREZENTATÓR, -OÁRE, prezentatori, -oare, s. m. și f. Persoană care face cunoscut publicului pe cineva sau ceva; persoană care prezintă un spectacol, un concurs etc. – Din fr. présentateur.

PREZENTÁȚIE, prezentații, s. f. (Med.) Parte a fătului care ia prima contact cu strâmtoarea superioară a bazinului la naștere. – Din fr. présentation.

CLÉȘTE, clești, s. m. 1. Unealtă de fier sau de alt metal, alcătuită din doua brațe încrucișate și articulate între ele, care servește la apucarea, întoarcerea, tragerea etc. unei piese. ◊ Expr. A-i scoate cuiva vorba (din gură) cu cleștele = a depune mari insistențe pentru a face pe cineva să vorbească. ♦ Unealtă de fier asemănătoare cu un clește (1), folosită în diverse operații. Clește pentru cărbuni. 2. Fiecare dintre cele două apendice anterioare, în formă de clește (1), ale unor crustacee. [Pl. și: (n) clește] – Din sl. klĕšta.

PRÓBĂ, probe, s. f. 1. Confirmare a unui adevăr, dovedire; dovadă, semn, mărturie în sprijinul cuiva sau a ceva. ◊ Probă cu martori = susținere prin martori a unei afirmații în fața instanțelor de judecată. ◊ Loc. vb. A da probă (sau probe) de... = a proba (2), a dovedi. 2. Acțiune întreprinsă pentru a constata dacă ceva sau cineva îndeplinește condițiile cerute; încercare; verificare. ◊ Loc. adj. și adv. De probă = ca încercare, de încercare. ♦ Spec. Încercare a unui obiect de îmbrăcăminte pentru a vedea dacă se potrivește. ♦ Spec. Încercare a unei mașini, a unui aparat etc. (pentru a verifica buna lor funcționare). ♦ Fiecare dintre părțile, dintre etapele din care constă un examen; p. gener. examen. ♦ Fiecare dintre întrecerile sportive organizate în cadrul unei competiții mai mari. 3. Repetiție (făcută în vederea unei reprezentații artistice). ♦ (Rar) Număr dintr-un spectacol prezentat ca reclamă. 4. Verificare a exactității unei operații aritmetice. 5. Obiect dintr-o serie de obiecte identice sau cantitate mică dintr-un material care poate să servească la determinarea anumitor caracteristici ale obiectelor respective sau ale întregului material din care fac parte; eșantion, mostră ♦ Analiză medicală. ♦ Observare a funcției unui organ în vederea stabilirii unui diagnostic. ♦ (Fot.) Copie pozitivă pe hârtie. 6. Pildă, exemplu, model. – Din lat. proba (cu sensuri după fr. preuve).

LÚME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

PROTACTÍNIU s. n. Element chimic metalic, alb-cenușiu, strălucitor, radioactiv, izotop al uraniului. – Din fr. protactinium, germ. Protaktinium.

PROIECTÓR, proiectoare, s. n. Aparat care concentrează (cu ajutorul unor oglinzi, lentile etc.) într-un fascicul intens razele produse de o sursă de lumină și care se folosește pentru semnalizări luminoase ori pentru luminare la autovehicule, în săli de spectacole etc. ♦ Spec. Aparat pentru proiectarea imaginilor pe un ecran cinematografic, compus dintr-o sursă luminoasă și dintr-un sistem optic. [Pr.: pro-iec-] – Din fr. projecteur.

VITACÉE, vitacee, s. f. (La pl.) Familia de plante lemnoase, agățătoare, având ca prototip vița de vie; (și la sg.) plantă din această familie. [Pr.: -ce-e] – Din fr. vitacées.

PROVOCATÓR, -OÁRE, provocatori, -oare, adj. Care provoacă, întărâtă, ațâță, incită, atacă; care atrage atenția asupra sa prin ținută, extravaganță, impertinență, obrăznicie; sfidător, obraznic. ♦ (Substantivat) Persoană care instigă la producerea unui act reprobabil. ♦ Care constituie cauza a ceva, care determină, care pricinuiește ceva. [Var.: (pop.) provocătór, -oáre adj.] – Din fr. provocateur.

PRUNÁR1, prunari, s. m. Insectă mică de culoare cafenie, acoperită cu peri moi, care atacă prunele și cireșele; firezar (Rhynchites cupreus)Prună + suf. -ar.

PSEUDOBÁCĂ, pseudobace, s. f. (Bot.) Bacă falsă la cucurbitacee. [Pr.: pse-u-] – Pseudo- + bacă.

PSIHODRÁMĂ, psihodrame, s. f. 1. (Psih.) Metodă de investigare și de diagnosticare precum și de terapeutică modernă care utilizează jocul dramatic improvizat pe o temă dată pentru dezvăluirea gândurilor și a atitudinilor bolnavului psihic. 2. (În sociologie) Test folosit ca mijloc de selecție a candidaților la anumite posturi care necesită multă dezinvoltură în contactul cu publicul. – Din fr. psychodrame.

PSITACÍSM s. n. (Med.) Reproducere mecanică a celor auzite sau citite, fără a le înțelege. – Din fr. psittacisme.

PSITACÓZĂ, psitacoze, s. f. Boală infecțioasă provocată de un virus transmis mai ales de papagali; boala papagalilor. – Din fr. psittacose.

PST interj. Cuvânt cu care se atrage atenția cuiva să tacă, să asculte etc. – Onomatopee.

PÚBLIC, -Ă, publici, -ce, s. n. sg., adj. 1. S. n. sg. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume; spec. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. ◊ Loc. adj. și adv. În public = (care are loc) în fața unui anumit număr de persoane, în văzul lumii. ◊ Marele public = Ansamblu de persoane considerate în raport cu participarea la un eveniment cultural, social, artistic etc. 2. Adj. Care aparține unei colectivități umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care privește pe toți, la care participă toți. ◊ Opinie publică = părere, judecată a colectivității; p. ext. public (1). ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni. 3. Adj. Al statului, de stat; care privește întregul popor; pus la dispoziția tuturor. ◊ Viața publică = viața politică-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. Grădină publică = parc. Drept public = subîmpărțire mai veche a dreptului, care se ocupa de relațiile persoanelor cu statul. Forță publică = poliție. Datorie publică = datorie a statului, rezultată din împrumuturi interne și externe. Învățământ public sau instrucție, școală publică = învățământ sau școală organizate și controlate de stat. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție în stat. – Din lat. publicus, fr. public.

PULTACÉU, -CÉE, pultacei, -cee, adj. (Med.) Păstos. ◊ Anghină pultacee = anghină cu amigdalele acoperite de un exsudat alb. – Din fr. pultacé.

TACLÁLE s. f. pl. (Fam.) Conversație (despre lucruri mărunte), taifas; palavre. – Cf. tc. takla „tumbă”.

CRETÁCIC, -Ă, cretacici, -e, adj., s.n. (Din) ultima perioadă a mezozoicului, care succedă jurasicului, cu depuneri masive de calcar; cretaceu (II). (din germ. Kretazisch)

CRETACÉU, -E, cretacei, -e, I. adj. 1. (Despre roci) de natura cretei. 2. (Despre plante) care crește pe sol cretacic. II. s.n. Cretacic. (din fr. crétacé)

SABRETÁȘ, sabretașe, s. n. Un fel de geantă de piele care se purta odinioară, atârnată de centiron, la unele uniforme de cavalerie. – Din fr. sabretache.

PÚRICE, purici, s. m. 1. Nume dat mai multor insecte mici parazite, de culoare neagră-cafenie, fără aripi, cu picioarele posterioare adaptate pentru sărit, care se hrănesc cu sânge supt din corpul omului sau al unor animale. ◊ Expr. A i se face (cuiva) inima cât un purice, se spune când cineva se simte în mare primejdie, când este foarte speriat. A nu face (mulți) purici (undeva sau cu cineva) = a nu sta mult (undeva sau cu cineva). (În basme) De (sau pe) când se potcovea puricele = foarte demult; niciodată. 2. Numele a două specii de insecte parazite mici, care trăiesc pe plante: a) insectă de culoare albastră sau verde, cu un cap mic și cu antene subțiri, care distruge legumele, în special răsadul de varză (Haltica obracea); b) insectă de culoare neagră, care ataca inul, trifoiul și varza (Haltica nemorum). ◊ Compus: (Entom.) purice-de-apă = dafnie. 3. (La pl.) Cuie foarte mici, cu floarea mare, folosite în tapițerie, în cizmărie etc. 4. (La pl.) Impurități (de forma unor punctișoare) care apar pe țesăturile de bumbac nesupuse procesului de albire. 5. (Tehn.; la pl.) Bucăți mici de piatră, de beton sau de oțel care se așază pe fundul cofrajului, sub armături etc. [Var.: púrece, púrec s. m.] – Lat. pulex, -icis.

PÚSTULĂ, pustule, s. f. 1. (Med.) Leziune a pielii care se prezintă ca o veziculă plină de puroi. ◊ Pustulă malignă = formă de localizare pe piele a antraxului. 2. (Bot.) Veziculă care se formează pe tulpina sau pe frunzele plantelor atacate de ciuperci parazite. – Din lat. pustula, fr. pustule.

ȘANTÁN, șantane, s. n. (Rar) Local de petrecere în care cântăreți și dansatori dau spectacole de varietăți pentru a distra publicul. [Pl. și: șantanuri] – Din fr. [café] chantant.

ȘÁRJĂ, șarje, s. f. I. Încărcătură normală a unui cuptor metalurgic, constituită din straturi alternative de minereu, fondant și combustibil. ♦ Cantitate de metal lichid obținută într-un cuptor metalurgic la o singură operație de elaborare. ♦ Proces de încărcare, prelucrare și scoatere a materialului din cuptorul metalurgic. II. 1. Atac violent, în goana cailor, al cavaleriei asupra inamicului, cu sabia sau cu lancea. 2. (Sport) Atac impetuos asupra adversarului. III. 1. Creație literară, în general de dimensiuni reduse, care prezintă trăsăturile negative, ridicule ale unei situații sau ale unui personaj într-o formă îngroșată, exagerată, caricaturală. 2. (Teatru) Interpretare voit exagerată, prin sublinieri îngroșate ale trăsăturilor unui personaj, folosită de obicei în comedia bufă. – Din fr. charge.

ITACÍSM s. n. sistem potrivit căruia litera grecească e (eta) se pronunță i (ita). (< fr. itacisme)

VÍTREG, -Ă, vitregi, -ge, adj. 1. (Despre copii sau părinți, determinând natura rudeniei lor reciproce) Care nu este rudă de sânge, care a devenit rudă printr-o nouă căsătorie a unuia dintre părinți. 2. Fig. Dușman, ostil, vrăjmaș; defavorabil, potrivnic. ♦ Presărat cu obstacole. – Lat. vitricus.

ȘENÍLĂ, șenile, s. f. Bandă metalică continuă de rulare a unor vehicule, constituită din plăci metalice articulate între ele, înfășurată peste roțile vehiculului situate pe aceeași parte, pentru a se obține o suprafață mai largă de contact cu terenul și o tracțiune mai mare decât a roților obișnuite în timpul deplasării. – Din fr. chenille.

OÁIE, oi, s. f. 1. Animal domestic rumegător, crescut pentru lână, lapte și carne; spec. femela acestei specii (Ovis aries). ◊ Expr. Ca oile = cu grămada, grămadă; în dezordine. A umbla să iei (sau să scoți) două piei de pe o oaie = a urmări un câștig exagerat. A suge (de) la două oi = a trage concomitent foloase din două părți. A o face de oaie = a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafă. A fi deștept (sau șiret) ca oaia, se spune ironic despre un om naiv sau prost. (Prea) e de oaie, se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blană de oaie (1). 2. (În limbajul bisericesc; mai ales la pl.) Credincios, considerat în raport cu preotul; creștin, drept-credincios. [Pr.: oa-ie] – Lat. ovis.

OÁSPETE, oaspeți, s. m. 1. Persoană care vizitează pe cineva în casa acestuia; cel căruia i se oferă ospitalitate; musafir, invitat. ♦ Persoană (oficială) care vizitează o țară, o instituție sau asistă (ca invitat, ca reprezentant) la o solemnitate, la un spectacol etc. 2. (Reg.) Nuntaș. [Var.: oáspe, oáspăt s. m.] – Lat. hospes, -itis.

COMUNICÁ, comúnic, vb. I. 1. Tranz. A face cunoscut, a da de știre; a informa, a înștiința, a spune. ♦ Intranz. (Despre oameni, comunități sociale etc.) A se pune în legătură, în contact cu...; a vorbi cu... 2. Intranz. A fi în legătură cu..., a duce la... Cămara comunică cu pivnița. – Din fr. communiquer.

ȘICÁNĂ, șicane, s. f. 1. Acțiune prin care cineva sâcâie, agasează pe altcineva cu cereri și cu pretenții neîndreptățite; sâcâială fără motiv. ♦ Pricină neîntemeiată, subtilitate falsă; tertip, alibi. 2. Obstacol (de forme diferite) montat pe circuitul unui fluid pentru a-i micșora viteza, pentru a-i imprima un drum ocolit sau pentru a-i uniformiza debitul, dându-i astfel posibilitatea să se răcească, să depună suspensiile pe care le poartă etc. – Din fr. chicane.

BÂC interj. Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau o căzătură. Formă expresivă, bazată pe consonanța tipică cu scopul evocării zgomotului unei lovituri sau căzături, cf. boc, cioc1, hâc, tâc, tic1, toc1. Intenția imitativă reproduce trei posibilitați ale zgomotului: 1. O singură lovitură, bâc. 2. Ritmul binar, care indică o mișcare în doi timpi, cu implicarea duratei, bâltâc. 3. Ritmul ternar sau întrerupt, care pare să includă intenții secundare, de opoziție față de mișcare și de cădere definitivă, bâldâbâc. – Variantă: bâca

OÍDIUM s. n. 1. Nume dat unui stadiu al ciupercilor parazite, care formează pete cenușii-fumurii pe suprafața organelor plantelor atacate. 2. Boală a viței de vie și a altor plante de cultură provocată de aceste ciuperci; făinare. [Pr.: -di-um] – Din fr. oïdium.

ȘONTẤC interj. (Adesea repetat) Cuvânt care redă mersul șovăitor, greoi, șchiopătat al cuiva. – Din magh. sántika.

ȘONTÂCĂÍ, șontâcăiesc, vb. IV. Intranz. A umbla greu, șchiopătând; a șchiopăta. – Șontâc + suf. -ăi.

ȘONTÂCĂÍRE, șontâcăiri, s. f. Acțiunea de a șontâcăi și rezultatul ei. – V. șontâcăi.

OFTICÓS, -OÁSĂ, ofticoși, -oase, adj. 1. (Adesea substantivat) Tuberculos, ftizic, atacat. ◊ Fig. Fără putere; slab, pipernicit, anemic. 2. (Fam.) Invidios. [Var.: oftigós, -oásă adj.] – Oftică + suf. -os.

OCTACÓRD, -Ă, octacorzi, -de, adj., s. n. (Muz.) 1. Adj. Care are opt coarde. 2. S. n. Liră cu opt coarde. – Din fr. octacorde.

ȘOVẤLC interj. Cuvânt care imită mersul șovăitor, șchiopătat al cuiva; șontâc. – Onomatopee.

ȘTACHÉTĂ, ștachete, s. f. 1. (Reg.) Ulucă, leaț. 2. Bară subțire, așezată transversal, confecționată din lemn, metal sau material plastic, peste care trebuie să sară sportivii la întreceri sau la exerciții de atletism, fără să o atingă. [Var.: stachétă s. f., ștachéte s. m.] – Din germ. Staket.

ȘTACHÉTE s. m. v. ștachetă.

OCTOCORALIÉR, octocoralieri, s. m. (La pl.) Subclasă de celenterate antozoare marine coloniale cu opt tentacule; (și la sg.) animal din această subclasă. [Pr.: -li-er] – Din fr. octocoralliaires.

ODÁIE, odăi, s. f. 1. (Pop.) Cameră, încăpere. ♦ (Înv.) Locuință, apartament, casă. 2. (Înv. și reg.) Așezare gospodărească izolată de sat; fermă mică, târlă de vite etc. 3. Colibă servind de adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; otac. [Pr.: -da-ie] – Din tc. oda, bg. odaia.

ȘTÉCĂR, ștecăre, s. n. Piesă la capătul unui șnur, care face contactul între un aparat electric și priza de curent; fișă de curent. [Var.: ștécher s. n.] – Din germ. Stecker.

VERIGÁR, verigari, s. m. Arbust cu ramurile terminate prin câte un spin, cu frunze alterne și opuse, cu flori galbene-verzui și cu fructe globuloase, cărnoase, negre, întrebuințate în medicină pentru proprietățile lor purgative; pațachină (1) (Rhamnus cathartica). [Var.: verigáriu s. m.] – Verigă + suf. -ar.

OCNÍRE, ocniri, s. f. Formare accidentală, în cursul săpăturii unor găuri de sondă, a unei cavități neregulate, ca urmare a dezagregării rocii în contact cu fluidul. – Din ocnă.

ȘUȘANEÁ2, șușanele, s. f. Spectacol (de varietăți) cu numere improvizate, de calitate discutabilă, atât în privința programului cât și a interpretării. – Cf. tc. șișāne.

ȘUȘTÁC, șuștaci, s. m. Monedă poloneză (de argint) care a circulat în trecut și în țările române. – Din pol. szóstak.

ȘÚCO adj. invar. (În sintagma) Priză șuco = priză (1) cu contact la pământ pentru realizarea electro-securității. – Din germ. Schuko.

CORTÍNĂ, cortine, s. f. Perdea de stofă, de catifea etc. care desparte sala de spectacol de scena și care, prin ridicare sau prin lăsare în jos sau tragere în părți, marchează începutul, respectiv încheierea unui spectacol sau a unui fragment de spectacol. ♦ Perdea de metal care desparte sala de spectacol de scenă și care este folosită, în caz de incendiu, pentru a împiedica extinderea focului. – Din it. cortina.

CORNEÁNĂ, corneene, s. f. Rocă metamorfică, de obicei compactă, cenușie, masivă, formată prin recristalizarea materialului care conține silice la contactul cu corpuri eruptive fierbinți. [Pr.: -ne-a-] – Din fr. cornéenne.

FILARMÓNIC, -Ă, filarmonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care se referă la activitatea de răspândire a culturii muzicale prin concerte, recitaluri, spectacole muzicale. ◊ Societate filarmonică = instituție, asociație având ca scop cultivarea și răspândirea artelor, în special a artei muzicale. 2. S. f. Instituție (de stat) care deține rolul principal în viața de concert și în dezvoltarea culturii muzicale a unei țări, cuprinzând toate aspectele artei interpretative și toate formele de manifestare concertistice. ♦ Orchestră simfonică aparținând unei astfel de instituții. – Din fr. philharmonique.

FIGÚRĂ, figuri, s. f. 1. Înfățișare a feței, a obrazului cuiva; chip, față, obraz. ◊ Expr. A face figură bună (sau rea) = a face o impresie bună (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a ține să fie considerat) drept... 2. Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Figură geometrică = ansamblu format din puncte, linii și suprafețe. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 3. Persoană; (în special) persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel ca sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. Figură etimologică = construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. „Și-a trăit traiul” reprezintă o figură etimologică. (Log.) Figuri silogistice = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul ocupat de termenul mediu în premise. 5. Poziție sau ansamblu de poziții și de mișcări la dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.

RĂZBÍ, răzbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și face drum, a străbate (anevoie), a trece peste piedici; a răzbate. 2. Intranz. A ajunge undeva înlăturând obstacolele. ♦ A izbuti, a reuși. ♦ (Despre sunete, zgomote etc.) A se face auzit, a ajunge până la... ♦ (Despre mirosuri) A se răspândi. 3. Tranz. A învinge, a înfrânge, a răpune. ♦ ◊ Expr. A răzbi (pe cineva) cu bătaia = a bate (pe cineva) foarte tare. 4. Tranz. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde, a birui, a copleși. 5. Tranz. și intranz. A termina, a prididi, a isprăvi. – Din sl. razbiti.

OPRÉLIȘTE, opreliști, s. f. Poruncă sau măsură prin care se interzice ceva; interdicție, prohibiție; p. ext. piedică, obstacol în calea unei acțiuni; stavilă. – Opri + suf. -eliște.

OPREÁLĂ, opreli, s. f. (Înv. și pop.) 1. Faptul de a (se) opri; oprire, opreliște, piedică, obstacol. ♦ (Concr.) Proptea, frână, piedică. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din oprele = a face (pe cineva) să-și piardă cumpătul, să se tulbure. 2. Arest, închisoare. ♦ Arestare, detențiune. [Var.: opreá s. f.] – Opri + suf. -eală.

CORNER1, cornere, s. n. Lovitură din colțul terenului, la fotbal, care se acordă echipei în atac, dacă un jucător din apărare trimite mingea în spatele liniei propriei porți. – Din engl., fr. corner.

ORCHÉSTRĂ, orchestre, s. f. 1. Colectiv de instrumentiști care execută împreună compoziții muzicale la diverse instrumente. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care cântă membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei săli de spectacol destinată orchestranților, situată între scenă și sală, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de concert sau, p. ext., în orice sală de spectacol. 3. Spațiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscenă și gradenuri. [Var.: orhéstră s. f., (înv.) orchéstru s. n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.

IOTACIZÁ vb. refl. (despre consoane) a se palatiza sub influența unui iot; a se iodiza. (< iotac/ism/ + iza)

FÂSTÂCÍRE, fâstâciri, s. f. Acțiunea de a (se) fâstâci și rezultatul ei. – V. fâstâci.

FÂSTÂCEÁLĂ s. f. (Fam.) Faptul de a (se) fâstâci; zăpăceală. – Fâstâci + suf. -eală.

FÂSTẤC s. m. v. fistic.

FÂRTÁT, fârtați, s. m. (Pop.) Prieten nedespărțit al cuiva, legat de el prin jurământ până la moarte; frate de cruce. ♦ Tovarăș, ortac. ♦ Termen cu care se adresează cineva unui prieten sau cuiva căruia ține să-i arate prietenie. [Var.: fărtát s. m.] – Din *frătat (< frate + suf. -at, după sl. pobratim < bratŭ „frate”).

IOTACÍSM s. n. 1. folosire frecventă a sunetului i într-o limbă; iotacizare. ◊ aliterație constând în repetarea lui i consonantic. 2. evoluție a unei vocale sau a unui diftong spre i. (< fr. iotacisme)

RĂZBĂTĂTÓR, -OÁRE, răzbătători, -oare, adj. Care își face drum biruind obstacolele, care nu se dă bătut; tenace. – Răzbate + suf. -ător.

CORSÁR, corsari, s. m. (În trecut) Corabie înarmată aflată în proprietatea particulară a unei persoane, care, cu învoirea guvernului, ataca și jefuia vasele inamice. ♦ Comandant al unei astfel de corăbii; p. ext. pirat, hoț de mare. – Din it. corsaro, fr. corsaire.

CORPORÁL, -Ă, corporali, -e, adj. Care ține de corp (I 1), privitor la corp; aplicat corpului; trupesc. ◊ Percheziție corporală = percheziție făcută unei persoane pentru a vedea dacă nu ascunde sub haine, în buzunarele hainelor etc. arme sau alte obiecte cu care ar putea ataca pe cineva sau distruge ceva. Pedeapsă corporală = sancțiune care constă în lovituri sau în torturi aplicate unui delincvent. – Din fr. corporel, lat. corporalis.

COROPÍȘNIȚĂ, coropișnițe, s. f. Insectă dăunatoare plantelor, cu corpul greoi și cu picioarele anterioare ca niște lopeți, care trăiește în pământ și care atacă, în special, culturile de grădinărie (Gryllotalpa vulgaris). [Var.: coropéșniță s. f.] – Din bg. konopištica.

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn1 (I 2) sau în formă de corn1 (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosită în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are forma de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

FĂINÁRE s. f. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci parazite și caracterizată prin apariția la suprafața organelor atacate a unui strat făinos, alb-cenușiu. [Pr.: fă-i-] – Din făină.

OBUZIÉR, obuziere, s. n. Gură de foc de artilerie asemănătoare cu tunul, care trage cu traiectorii foarte curbe pentru a lovi obiective situate înapoia unor obstacole înalte. [Pr.: -zi-er] – Din fr. obusier.

OTÁC, otace, s. n. (Reg.) 1. Colibă care servește ca adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; odaie. 2. Loc împrejmuit, pe câmp sau la munte, unde stau (noaptea) oile sau vitele. [Pl. și: otacuri] – Din tc. otak „cort mare”.

FARAFASTẤC, farafastâcuri, s. n. (Fam. și peior.; de obicei la pl.) 1. Podoabă sau ornament fără valoare, inutil. 2. Moft, capriciu, fasoane. – Cf. ngr. farafás „fanfaron”.

OXILÍT, oxiliți, s. m. Peroxid de sodiu, care, în contact cu apa, pune în libertate oxigen. – Din fr. oxylithe.

IODIZÁ vb. refl. a se iotaciza. (< iod2 + -iza)

FISTÍC s. m. 1. Arbore din țările calde cu flori mici de culoare verde și cu fructe conținând sâmburi comestibili (Pistacia vera). 2. Fruct al fisticului (l), cu sâmburele verde, uleios și plăcut la gust. [Var.: (2) fâstấc s. m.] – Din tc. fıstıc, ngr. fistíki.

INVULNERÁBIL, -Ă adj. care nu poate fi rănit. ◊ care nu poate fi atacat, învinuit în nici un fel. (< fr. invulnérable, lat. invulnerabilis)

FLEÁNCĂ s. f. (Fam.; depr.) Gură (ca organ al vorbirii). ◊ Expr. Ține-ți (sau închide-ți, tacă-ți) fleanca! = taci! nu mai vorbi fără socoteală! [Var.: fleoáncă, fleoárcă s. f.] – Et. nec.

FALS, -Ă, (I) falși, -se, adj., (II) falsuri, s. n. I. Adj. 1. Care este contrar adevărului: mincinos, neîntemeiat; care are numai aparența adevărului, autenticității; imitat, artificial. ◊ (Anat.) Coastă falsă = fiecare dintre cartilajele situate dedesubtul sternului, care realizează articularea pe stern a trei perechi de coaste. Ușă (sau fereastră) falsă = ușă (sau fereastră) aparentă, care nu poate fi folosită, făcută numai pentru simetria cu ansamblul. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Prefăcut, fățarnic, ipocrit. 3. (Muz.; despre sunete, voce etc.) Care sună contrar legilor armoniei; distonant. ◊ (Adverbial) Cântă fals. II. S. n. (Jur.) Infracțiune săvârșită prin alterarea adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, denaturarea conținutului, substituire de persoane etc. ◊ Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut; a contesta formal valabilitatea unei declarații. [Var.: (I) falș, -ă adj.] – Din lat. falsus, it. falso.

OBSTRUCȚIONÁ, obstrucționez, vb. I. 1. Refl. (Med.; despre lumenul organelor tabulare) A suferi o obstrucție (1). 2. Intranz. A face obstrucție (2) la... 3. Tranz. (La fotbal, handbal etc.) A împiedica pe atacantul advers să ajungă la minge, fără a juca. [Pr.: -ți-o-] – De la obstrucție.

OBSTRÚCȚIE, obstrucții, s. f. 1. (Med.) Astupare a lumenului unui organ tubular (trahee, bronhie, intestin, ureter etc.) ca urmare a unui proces, a unui obstacol situat în interiorul organului sau a unei compresiuni exagerate exercitate din afară; ocluzie, obliterare, obliterație. ◊ Obstrucție intestinală = ocluzie intestinală. 2. Tactică folosită în unele parlamente pentru a împiedica, prin prelungirea artificială a discuțiilor, desfășurarea unei dezbateri, a unei acțiuni, a unui proces sau luarea unei hotărâri; p. ext. opoziție înverșunată. ♦ Act nereglementar comis în unele discipline sportive (fotbal, handbal etc.), prin care un apărător încearcă să împiedice pe atacantul advers să ajungă mingea, fără ca el însuși să încerce sa o joace. ♦ Acțiune nereglementară prin care un boxer încearcă să-și împiedice adversarul să lovească. – Din fr. obstruction, lat. obstructio.

OBSTÁCUL s. n. v. obstacol.

OBSTÁCOL, obstacole, s. n. 1. Piedică, stavilă care închide drumul, care oprește vederea, trecerea etc. ♦ Fig. Ceea ce împiedică săvârșirea unei acțiuni; greutate, dificultate; opoziție. 2. (Sport) Piedică naturală sau amenajată care mărește dificultatea parcurgerii unui traseu, utilizată în atletism, hipism, ciclocros, motocros etc. [Var.: obstácul s. n.] – Din fr. obstacle, lat. obstaculum, it. obstacolo.

FAMILIARIZÁ, familiarizez, vb. I. Refl. și tranz. A (se) obișnui, a (se) deprinde cu ceva sau cu cineva prin contact mai îndelungat, prin practică, prin adaptare etc. [Pr.: -li-a-] – Din fr. familiariser.

INVITÁȚIE s. f. 1. invitare. 2. bilet, scrisoare etc. prin care cineva este solicitat să participe la o solemnitate, la un spectacol etc. (< fr. invitation, lat. invitatio)

BETÓNICĂ s. f. (Stachys officinalis Trevis) Plantă din familia Labiadae, cu înălțimea de aproximativ jumătate de metru, cu tulpina cu secțiunea pătrată și plină de noduri, din fiecare nod ramificându-se câte două frunze, și cu inflorescențe violacee, câteodată albe. Frunzele și rădăcinile se folosesc în medicină. (din lat. betŏnica) [Dicționarul Academiei Regale Spaniole, 2003]

BÂLTÂCÂIÁLĂ s. f. Plescăit, prin lovirea suprafeței unui lichid. (din bâltâc)

BÂLTÂCÂÍ2, bâltấcâi, vb. IV. A ple(o)scăi, lovind suprafața unui lichid. (din bâltâc)

BÂLTẤC interj. Exprimă zgomotul ritmic al unei ciocniri, în special al căderii în apă. V. și bâc. (prob. contaminare din baltă)

BÂCÂIÁLĂ s. f. Tic-tac; sunetul clopoțelului. (din bâc)

ZELOTÍSM s.n. 1. Mișcare naționalistă extremistă printre evrei, în antichitate, ai cărei adepți se entuziasmau pentru legea lui Moise și evitau contactul cu cei de alt neam. 2. Exces de zel, fanatism religios. (din fr. zélotisme)

ZIGOTACTÍSM s.n. 1. Atracție reciprocă între celulele și organele sexuale mascule și femele. 2. Atracția dintre hifele de sex diferit pentru conjugare. (din fr. zygotactisme)

ZOOFILÍE s.f. 1. Afecțiune morbidă pentru animale sau păsări. 2. Satisfacere a instinctului erotic în mod preferențial sau exclusiv prin contact sexual cu animale, la indivizi întârziați mintal. 3. Preferința unor țânțari pentru sângele animalelor. (din fr. zoophilie)

MONTÁJ, montaje, s. n. 1. Montare1; (concr.) ansamblu, sistem rezultat în urma unei montări. 2. Reunire a unor imagini (picturale, grafice, fotografice) independente sau a unora care fac parte dintr-o compoziție pentru a obține un ansamblu; (concr.) ansamblu realizat astfel. 3. Fază finală în tehnica de lucru a unui film, care cuprinde selectarea scenelor, stabilirea ordinii și lungimii definitive a secvențelor, mixajul cu acompaniamentul sonor etc. în conformitate cu succesiunea indicată de scenariu și cu viziunea artistică a regizorului. 4. Combinarea într-o ordine succesivă logică și într-un tot unitar, a scenelor și a episoadelor caracteristice dintr-o operă literară, dintr-o compoziție muzicală etc., în vederea unei transmisiuni radiofonice, de televiziune sau pentru un spectacol. Montaj literar. – Din fr. montage.

SUB2 prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată poziția unei persoane sau a unui lucru care se găsește sau ajunge mai jos decât cineva sau ceva) Dedesubt. A căzut sub masă.Expr. A se afla (sau a fi, a se pomeni) sub soare = a exista; a trăi. A muri sub cuțit = a muri în timpul unei operații chirurgicale. ♦ (Împreună cu prep. „de”, indică punctul de plecare al unui fenomen) De sub pământ se aud zgomote. ♦ (Împreună cu prep. „pe”, arată în mod neprecis poziția sau mișcarea unui lucru care se află mai jos decât altul, dedesubtul altuia) Se plimba pe sub ferestre. 2. (Rar) În. 3. La marginea, la poalele, jos, lângă... Sub zidurile cetății. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În timpul, pe vremea. Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul. ◊ (Pop.) Sub seară = pe înserate. Pe sub seară = cam pe seară, spre seară. Sub amiază (sau amiazăzi) = aproape de miezul zilei. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Iarbă ofilită sub arșița soarelui. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Exprimă un raport de supunere, de dependență față de cineva) Avea sub mână o armată de subalterni. 2. (În expr.) Sub ochii (cuiva) = în prezența (cuiva), fiind de față (cineva). A ține (sau a păstra) sub cheie = a ține (sau a păstra) închis, încuiat. A trece (ceva) sub tăcere = a tăinui (ceva). A fi (sau a se găsi) sub foc = a se găsi în prima linie de luptă. Sub pretext (sau cuvânt, motiv) că... = invocând un motiv (fals). Sub nici un cuvânt (sau chip) = cu nici un preț, nicidecum, niciodată. Sub semnătură = cu numele semnat (spre confirmare). Sub titlu de... = purtând numele sau titlul de... Sub lozinca... = cu cuvântul de ordine, cu deviza... 3. (Înaintea unui numeral sau a unui nume de cantitate, exprimă inferioritatea cantitativă) Mai puțin ca... Sub o mie de lei. V. (Introduce nume predicative și atribute) Un spectacol sub așteptări. VI. (Introduce un complement circumstanțial de relație; în expr.) Sub raportul (sau sub acest raport) = din punctul de vedere al... [Var.: (pop.) supt, subt prep.] – Lat. subtus.

CINEFÍL, -Ă, cinefili, -e, s. m. și f. Persoană amatoare de filme, care frecventează mult spectacolele cinematografice. ◊ (Adjectival) Public cinefil. – Din fr. cinéphile.

OSTRACÓD, ostracode, s. n. (La pl.) Ordin de crustacee inferioare mici, cu corpul nesegmentat, adăpostit într-o cochilie bivalvă; (la sg.) animal care face parte din acest ordin. – Din fr. ostracodes.

OSCULATÓR, -OÁRE, osculatori, -oare, adj. (Mat.; despre curbe, suprafețe) Care se află în contact de osculație. – Din fr. osculateur.

OSCULÁȚIE s. f. (Mat.) Contact mai strâns decât contactul de tangență între o curbă sau o suprafață și altă curbă sau suprafață. – Din fr. osculation.

FLUIERÁ, flúier, vb. I. Intranz. I. 1. A emite un sunet asemănător cu al fluierului (1) sau o combinație (melodică) de sunete, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură. ◊ Compus: fluieră-vânt s. m. invar. = om care își pierde vremea, care umblă haimana. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului (1). ♦ Tranz. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluierături. 2. A cânta din fluier (1). 3. A emite sunete ascuțite întrebuințând un instrument special, mai ales pentru semnalizare. II. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a șuiera. [Pr.: flu-ie-] – Din fluier.

FLUORHÍDRIC adj. (În sintagma) Acid fluorhidric = acid format prin combinarea fluorului cu hidrogenul, care se prezintă sub formă de gaz incolor, toxic și care atacă, în soluție apoasă, majoritatea metalelor și sticla. [Pr.: flu-or-] – Din fr. fluorhydrique.

FUZARIÓZĂ, fuzarioze, s. f. Boală a plantelor provocată de o specie de ciuperci și manifestată prin apariția unei pâsle dese de culoare alb-roz pe organele atacate, care putrezesc. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. fusariose.

ORTÁC, ortaci, s. m. (Reg.) Tovarăș (de drum, de muncă etc.); camarad; p. ext. prieten. ♦ (Glumeț) Iubit, drăguț. ♦ Asociat, părtaș. – Din scr. ortak.

ORTĂCÍ, ortăcesc, vb. IV. Refl. recipr. (Reg.) A lega tovărășie cu cineva; a se întovărăși, a se asocia. – Din ortac.

ORTĂCÍE, ortăcii, s. f. (Reg.) Tovărășie, asociere, prietenie. – Ortac + suf. -ie.

LÍBER2, -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic1, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

XANTOGÉNIC adj. Acid xantogenic = acid puțin stabil, prin acțiunea unui hidroxid de metal alcalin asupra sulfurii de carbon în contact cu un alcool. (din fr. xanthogénique)

XENOGRAFÍE s.f. Procedeu de tipar pentru imagini folosind fenomenul de fotoconductibilitate, spre a evita contactul direct dintre forma de tipar și obiectul tipărit. (din fr. xénographie)

COREGÍZOR, -OÁRE, coregizori, -oare, s. m. și f. Persoană care ia parte la regizarea unui spectacol alături de regizor. – Co- + regizor.

COREGRÁF, -Ă, coregrafi, -e, s. m. și f. Maestru sau maestră de dans și de balet, persoană care creează un dans sau un spectacol de balet. [Var.: coreográf, -ă s. m. și f.] – Din fr. chorégraphe.

COREGRAFÍE s. f. 1. Arta de a crea dansuri și spectacole de balet. 2. sistem de notare convențională a pașilor și a figurilor de dans. [Var.: coreografíe s. f.] – Din fr. choréographie.

COREPETITÓR, -OÁRE, corepetitori, -oare s. m. și f. Persoană care acompaniază la pian, la repetiție sau în concerte, recitaluri și spectacole, un instrumentist, un dansator etc.; repetitor. – Co- + repetitor.

LAMANTÍN, lamantini, s. m. Gen de mamifere cetacee asemănătoare cu foca, care trăiesc în regiunile tropicale din America și din Africa, vânate pentru carnea, grăsimea și pielea lor (Manatus); animal care face parte din acest gen. – Din fr. lamantin.

LÁNCE, lănci, s. f. Veche armă de atac, formată dintr-o vergea lungă de lemn prevăzută cu un vârf metalic ascuțit; suliță. – Din it. lancia.

LATINÍSM, (1) latinisme, s. n. 1. Cuvânt, formă sau construcție sintactică împrumutate (fără necesitate) din limba latină (și neasimilate încă în limba care a făcut împrumutul). 2. Curent apărut în lingvistica și în filologia românească din sec. XIX, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine din ea cuvintele de alte origini și să modifice astfel forma celor latine, încât să le apropie cât mai mult de forma originară; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine și a adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române. – Din fr. latinisme. Cf. latin.

LĂTĂÚȘ, lătăuși, s. m. Mic crustaceu care trăiește în apele dulci, cu capul turtit lateral și încovoiat (Gammarus pulex). – Din lat.

LUPTÁ, lupt, vb. I. 1. Refl. recipr. A se bate corp la corp cu cineva. 2. Refl. recipr. și intranz. A se război, a purta război, a fi în război cu cineva. ◊ Expr. (Refl. recipr.) Se luptă ziua cu noaptea = se face ziuă. 3. Refl. și intranz. Fig. A se împotrivi, a se strădui să învingă o greutate, un obstacol. 4. Intranz. Fig. A se strădui să obțină ceva. – Lat. luctare.

LUPTÁCI, luptace, s. n. Voloc. – Et. nec.

CIRC, circuri, s. n. 1. Gen de spectacol care cuprinde numere de gimnastică de acrobație, prezentare de animale dresate, momente comice bufe etc.; ansamblu artistic care organizează astfel de spectacole. 2. Construcție de formă rotundă, cu locurile pentru spectatori așezate în amfiteatru și având la mijloc o arenă circulară, unde au loc spectacole de circ (1). ♦ Incintă neacoperită, în formă de amfiteatru, unde se celebrau jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulară (cu aspect de amfiteatru) formată prin acțiunea de eroziune a unui ghețar, de obicei în regiunile muntoase înalte; căldare. Circ lunar = crater lunar. – Din fr. cirque, lat. circus.

MUTĂTÓR, -OÁRE, mutători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Reg.) Care se poate mișca, care se mută dintr-un loc în altul. 2. S. f. Plantă erbacee agățătoare, veninoasă, din familia cucurbitaceelor, cu rădăcina groasă, cărnoasă, cu flori albe-gălbui și cu fructele în formă de boabe roșii (Bryonia dioica).Muta + suf. -ător.

CONJÚNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiúne s. f.] – Din fr. conjonction, lat. conjunctio, -onis.

MUT, -Ă, muți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte. Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără sunete sau vorbirea personajelor. Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 4. Adj. P. ext. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit. 5. S. m. și f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. – Lat. mutus, -a, -um.

MÚȘIȚĂ, mușițe, s. f. 1. Nume dat îngrămădirii de insecte care se formează în jurul butoaielor cu vin, al vaselor de oțet sau al fructelor în fermentație. 2. Mulțime de larve care se dezvoltă vara pe carne sau pe cadavre din ouăle depuse de o specie de muscă. 3. (Reg.) Nume dat unor insecte parazite care atacă rădăcinile și frunzele unor plante. 4. (Reg.) Mucegai; umezeală. – Din bg. mušica.

MUȘCÁ, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

MUSTÁȚĂ, mustăți, s. f. I. 1. Părul care crește deasupra buzei superioare la bărbați. ◊ Expr. (Fam.) A-i râde (sau a-i zâmbi cuiva) mustața = a se bucura. A râde (sau a-i zâmbi) pe sub mustață = a rade (sau a zâmbi) pe ascuns sau reținut (și ironic). A trage (sau a duce) la mustață = a bea mult. ♦ (La pl.) Fire lungi de păr care cresc împrejurul botului unor animale. 2. Fiecare dintre antenele insectelor și ale crustaceelor. II. P. anal. 1. (La pl.) Fire lungi și subțiri care cresc pe spicul cerealelor. 2. (Pop.; la pl.) Mătasea porumbului. 3. (Pop.; la pl.) Rădăcinile adventive ale porumbului, cepei, viței de vie etc. 4. (La pl.) Fire de sârmă întrebuințate în construcții pentru susținerea structurii sau a tavanelor false; vergele de oțel care rămân la exterior după turnarea unei piese de beton. [Var.: (pop.) mustéață s. f.] – Lat. *mustacea.

MUSIC-HALL s. n. Spectacol alcătuit din numere variate de muzică ușoară, dans etc., prezentate pe scena unui teatru, a unui restaurant etc.; p. ext. teatru sau local public în care se reprezintă astfel de spectacole. [Pr.: miúzik-hol] – Din fr., engl. music-hall.

MÚSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boală somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaezensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum).Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buză inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 48 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

LEGĂTÚRĂ, legături, s. f. I. 1. Legare; mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite de obicei transmiterea unor mișcări de la unul la celălalt; joncțiune. ♦ Spec. Mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură. ♦ Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile etc. ♦ Unire a unor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. ◊ Forță de legătură = forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. Energie de legătură = energie eliberată la formarea unui sistem material. 2. Mijloc de comunicare (aeriană, telegrafică etc.). 3. Piesă, dispozitiv, obiect (flexibil) care unește sau fixează două sau mai multe obiecte, cu care este fixat, imobilizat cineva sau ceva. 4. Basma. ♦ (Înv.) Cravată. ♦ Fașă, bandaj. 5. Scoarțele și cotorul în care se află legată o carte. 6. Obiecte legate împreună (într-o pânză sau cu o sfoară, o curea etc.) spre a se păstra sau a se transporta mai ușor; sarcină, boccea; mănunchi. II. Fig. 1. Relație între fenomene, persoane, colectivități etc. 2. Relație de rudenie, de dragoste sau de prietenie. ♦ (Mai ales la pl.) Relație, cunoștință printre oamenii de seamă sau influenți. 3. Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. ◊ Agent de legătură = agent care ține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. Om de legătură = om care asigură contactul permanent între două instituții, două întreprinderi etc. 4. (Înv.) Acord, înțelegere, convenție. 5. Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 6. (În loc. prep.) În legătură cu... = referitor la... – Lat. ligatura.

LIMONAGÍU, limonagii, s. m. (Rar) Fabricant sau vânzător (ambulant) de limonadă. – Din tc. limonatacı.

LOVITÚRĂ, lovituri, s. f. 1. Atingere bruscă și puternică, izbitură; (concr.) zgomot (puternic) cauzat de o asemenea izbitură. ◊ Lovitură de grație = (adesea fig.) lovitură finală, care răpune definitiv pe cel lovit. ♦ Bătaie. 2. Fig. Supărare, durere sufletească; necaz; neajuns. 3. (Mil.) Atac puternic executat asupra inamicului în scopul zdrobirii lui și al capturării armamentului său. ♦ Atac îndrăzneț venit prin surprindere. ◊ Expr. A da lovitura = a obține un succes (important și) neașteptat. ♦ Descărcare a unei arme de foc; efect produs de această descărcare. 4. (În sintagmele și expr.) Lovitură de stat = act de violare a constituției stabilite prin care un grup de persoane preia cu forța puterea într-un stat. Lovitură de trăsnet = întâmplare, vorbă neașteptată. Lovitură de teatru = acțiune, întâmplare bruscă și neașteptată, care șochează, impresionează. 5. (Tehn.; în sintagma) Lovitură de berbec = creștere a presiunii unui lichid dintr-o conductă, produsă prin închiderea bruscă a unei supape. 6. (Sport) Ansamblu de mișcări rațional coordonate, folosit pentru manevrarea obiectului de joc, în vederea obținerii unui maxim de eficacitate. ◊ Lovitură de pedeapsă = sancțiune acordată de arbitru pentru o incorectitudine comisă de un jucător al unei echipe, care constă într-o lovitură executată de adversar în condiții avantajoase. Lovitură de colț = lovitură executată dintr-unul din unghiurile terenului de joc al echipei în apărare de către un jucător al echipei în atac; corner1. Lovitură de picior căzută = dropgol. – Lovi + suf. -tură.

LUBRIFIÁ, lubrifiez, vb. I. Tranz. A introduce un lubrifiant între suprafețele de contact ale unor corpuri solide care se freacă între ele; a unge. [Pr.: -fi-a] – Din fr. lubrifier.

LUBRIFIÁNT, lubrifianți, s. m. Material vâscos sau praf care se introduce între suprafețele de contact a două corpuri solide cu mișcare relativă, pentru a forma un strat subțire care să înlocuiască frecarea uscată cu una fluidă și să împiedice sau să reducă astfel uzura, încălzirea etc. [Pr.: -fi-ant] – Din fr. lubrifiant.

LÚCIU, -IE, (I) lucii, adj., (II) luciuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrânge razele de lumină, care lucește (1); lucitor, lucios. 2. Cu lustru1, lustruit; neted; p. ext. alunecos. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie mare; mizerie. (Adverbial) Sărac luciu = foarte sărac. ♦ Lipsit de obstacole, neted; deschis. 3. (Despre terenuri, drumuri etc.) Acoperit de gheață; lunecos. II. S. n. Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii; suprafață strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. ♦ Lustru. – Din luci (derivat regresiv).

LÚFĂ, lufe, s. f. Plantă anuală din familia cucurbitaceelor, originară din India, cu tulpina lungă, cu numeroase flori galbene și cu fructul de formă alungită care, în unele țări (China, Japonia etc.), se consumă ca legumă sau, după uscare, se folosește ca burete de baie și în industria celulozei (Luffa cylindrica). – Din fr. luffa.

CLADOCÉR, cladoceri, s. m. (La pl.) Ordin de crustacee foarte mici adaptate la înot; (si la sg.) animal din acest ordin. – Din fr. cladocères.

RAC, raci, s. m. 1. Crustaceu comestibil acoperit cu o carapace tare, de culoare neagră-verzuie, care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, dintre care cea din față este în formă de clește (Astacus fluviatilis).Expr. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a nu mai progresa. Roșu ca racul (sau ca un rac fiert), se spune despre o persoană foarte roșie la față. 2. (Art.) Numele unei constelații în dreptul căreia Soarele ajunge la solstițiul de vară. ◊ Tropicul racului = cerc imaginar pe globul pământesc, la 23°27' nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. Zodia (sau semnul) racului = a patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului. 3. Nume dat unor unelte care prind sau agață ca picioarele racului (1): a) dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde; b) dispozitiv folosit la prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. 4. Ustensilă de uz casnic, confecționată din oțel, ascuțită și prevăzută cu un mâner, cu care se extrag dopurile din sticlele înfundate; tirbușon. 5. (Med.; pop.) Cancer. – Din sl. rakŭ.

INTERLÚDIU s. n. 1. episod sau mică piesă muzicală între două secțiuni ale unei lucrări vocale mai ample. ◊ parte a fugii între două expoziții succesive ale subiectului. 2. divertisment dramatic, muzical sau filmat între două părți ale unui spectacol, între două emisiuni televizate; intermediu (2). 3. (fig.) timp intermediar, pauză. (< it. interludio, fr. interlude)

TÁVĂ, tăvi, s. f. 1. Obiect plat de metal sau de lemn, având forme diferite și marginile puțin ridicate, pe care se aduc la masă farfuriile, tacâmurile etc.; tabla. ♦ Vas de tablă sau de fier smălțuit, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri și prăjituri. 2. (În expr.) A da pe cineva tava (sau tavă) = a tăbărî asupra cuiva. 3. (Reg.) Șervețel brodat care se așterne pe o tavă (1) sau ca ornament pe o mobilă. [Var.: (reg.) tavá s. f.] Tc. tava.

CONVÉNȚIE, convenții, s. f. 1. Înțelegere, acord între două sau mai multe state, instituții sau persoane cu privire la anumite probleme sau la anumite obiective. ♦ (Jur.) Contract; denumire dată unor tratate internaționale. ♦ (În artă) Înțelegere tacită de a admite unele procedee sau ficțiuni. 2. (La pl.) Deprinderi stabilite prin tradiție. [Var.: convențiúne s. f.] – Din fr. convention, lat. conventio, -onis.

LÓJĂ, loji, s. f. I. 1. Compartiment cuprinzând un număr redus de locuri pentru spectatori, așezat, alături de altele, în jurul incintei unei săli de spectacole. ◊ Loja orchestrei = spațiul dintre scenă și primul rând de scaune (într-o sală de spectacol), amenajat sub nivelul scenei și al sălii, în care stă orchestra; fosa orchestrei. 2. Mic compartiment sau cabinet la unele clădiri, comunicând cu exteriorul, destinat unor servicii de îndrumare a publicului sau de pază. 3. (În sintagma) Lojă masonică = asociație de francmasoni. II. 1. Cavitate în floarea unei plante, în care se găsesc ovulele sau polenul; cavitate în fructul unei flori, în care se găsesc semințele. ♦ Fiecare dintre cele două părți ale staminei, care conțin polenul. 2. Loc ocupat de un organ sau de altă formație anatomică. [Pl. și: loje] – Din fr. loge.

LÓCĂ s. f. Denumire dată unui grup de boli infecțioase ale puietului de albine, provocate de un bacil care atacă larvele în vârstă de 3-4 zile. – Din fr. loque.

MEMÉNTO s. n. 1. Semn distinctiv, însemnare, notă care reamintește ceva; p. ext. aducere-aminte. 2. Mic carnet de buzunar în care se fac însemnări pentru a reaminti o dată, un nume, o problemă etc. 3. Carte, de obicei de format mic, care rezumă esențialul, prin tabele, formule etc., dintr-una sau din mai multe discipline, științe; memorator. ♦ Listă a spectacolelor și conferințelor, publicată în presa cotidiană. – Din fr. mémento.

MENÍSC, meniscuri, s. n. 1. Lentilă subțire convexă pe o parte și concavă pe partea opusă. 2. Curbură a suprafeței unui lichid, care apare din cauza aderenței sau a lipsei de aderență în punctele de contact cu un corp solid. 3. Cartilaj în formă de disc, existent între unele articulații ale corpului. – Din fr. ménisque.

MESCALÍNĂ, mescaline, s. f. Alcaloid care se extrage dintr-o plantă din familia cactaceelor din Mexic, utilizat ca stupefiant. – Din fr. mescaline.

METACÁRP, metacarpuri, s. n. Parte din scheletul mâinii cuprinsă între carp și falange, formată din cinci oase dispuse radiar; os care formează baza fluierului la picioarele din față ale unor animale. – Din fr. métacarpe.

METACARPIÁN, -Ă, metacarpieni, -e, adj. Care aparține metacarpului, privitor la metacarp. [Pr.: -pi-an] – Din fr. métacarpien.

METACÉNTRIC, -Ă, metacentrici, -ce, adj. (Mar.) Referitor la metacentru, de metacentru. – Din fr. métacentrique.

METACÉNTRU, metacentre, s. n. Punctul în care verticala centrului de greutate al unui corp care plutește este intersectată de verticala centrului de carenă, aceasta din urmă fiind trasată pentru o poziție înclinată a corpului. – Din fr. métacentre.

METACRILÁT, metacrilați, s. m. Sare sau ester al acidului metacrilic. ◊ Metacrilat de metil = ester al acidului metacrilic cu alcoolul metilic, lichid incolor, inflamabil, folosit la fabricarea plexiglasului. – Din fr. métacrylate.

METACRÍLIC adj. (În sintagma) Acid metacrilic = acid carbonic care se fabrică din acetonă și acid cianhidric și care se prezintă ca un lichid incolor cu miros neplăcut. – Din fr. métacrylique.

METACROMÁTIC, -Ă, metacromatici, -ce, adj. (Biol.) Care prezintă metacromazie. – Din fr. métachromatique.

METACROMAZÍE s. f. (Med.) Însușirea de a se colora diferit în raport cu colorantul utilizat sau cu țesuturile din jur. – Din fr. métachromasie.

METACRONÍSM, metacronisme, s. n. Eroare de dată prin postdatare. – Din fr. métachronisme.

INTERDISCIPLÍNĂ s. f. disciplină științifică liminară, de contact și interferență între două științe fundamentale. (< inter1- + disciplină)

CUZINÉT, cuzineți, s. m. 1. Piesă inelară sau din două bucăți semiinelare din metal moale, care îmbracă în interior lagărul și vine în contact direct cu fusul sau axul unei mașini. 2. Element de construcție confecționat din beton armat, piatră dură etc. așezat între un bloc de fundație si un stâlp și având ca scop transmiterea greutății la blocul de fundație respectiv. – Din fr. coussinet.

MELC, melci, s. m. I. Nume dat mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, care au corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală, și patru tentacule sensibile, la cap; bourel, culbec. ◊ Loc. adj. Ca melcul = a) răsucit, în spirală; b) foarte încet. ◊ Expr. A tăcea ca melcul = a nu scoate nici un cuvânt. II. P. anal. 1. Partea osoasă a labirintului urechii interne. 2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utilizeze în diferite feluri mișcarea de rotație. 3. Prăjitură făcută din aluat încolăcit în spirală, presărat cu nucă dată prin mașină. 4. (La pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe. – Et. nec.

MEZOZÁUR, mezozauri, s. m. Reptilă fosilă în formă de șarpe, lungă până la aproximativ 12 m, care a trăit în mările calde cretacice. [Pr.: -za-ur] – Din fr. mésosaurus.

INTERCEPȚIE s. f. 1. interceptare. 2. (sport) intervenție neașteptată a unui jucător. 3. atacare, prin avioane de vânătoare speciale sau prin proiectile teleghidate cu propulsie automată, a aparatelor inamice. (< fr. interception, lat. interceptio)

INTER2 s. m. jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal sau de handbal care ocupă locul din dreapta sau din stânga centrului înaintaș. (< fr. inter)

MIAU interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită strigătul pisicii; miorlau. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) A-i lua cuiva miaul = a) a face pe cineva să tacă; b) a omorî pe cineva. – Onomatopee.

INTEGRITÁTE s. f. 1. calitatea celui integru; cinste, probitate, onestitate. 2. calitatea de a fi întreg, intact. ♦ ~ teritorială = principiu de bază al dreptului internațional care interzice dezmembrarea și încălcarea teritoriului unui stat. (< fr. intégrité, lat. integritas)

MINIATÚRĂ, miniaturi, s. f. 1. Operă de artă plastică (în special pictură) de dimensiuni reduse, lucrată cu multă finețe și minuțiozitate. ◊ În miniatură = a) (loc. adj.) de proporții reduse; b) (loc. adv.) pe plan restrâns, limitat; în mic. ♦ Desen ornamental sau figurativ executat în culori, care împodobea vechile cărți și manuscrise (religioase). ♦ Spectacol sau emisiune radiofonică sau de televiziune cu numere artistice de mici proporții. 2. Obiect de dimensiuni reduse; spec. obiect de mici dimensiuni care reproduce, la o scară mult redusă, un alt obiect. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur.

MIRTACÉE, mirtacee, s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate cu tulpina arborescentă, al cărei tip este mirtul; (și la sg.) plantă din această familie. – Din fr. myrtacées.

MISTACOCÉT, -Ă, mistacoceți, -te, adj., subst. 1. Adj., s. m. (Pește) fără dinți. 2. S. n. (La pl.) Specie de cetacee asemănătoare balenei; (și la sg.) animal din această specie. – Din fr. mystacocètes.

MIȘCÁ, mișc, vb. I. 1. Intranz., refl. și tranz. A ieși sau a face să iasă din starea de repaus, de imobilitate; a(-și) schimba locul, poziția; a (se) clătina. ◊ Expr. (Intranz.; fam.) A mișca din urechi = a sugera cuiva că îi dai un bacșiș; a da cuiva un bacșiș. ♦ Tranz. și refl. A pune sau a fi în funcțiune, a face să funcționeze sau a funcționa. 2. Refl. și intranz. A porni din loc, a începe să se deplaseze în spațiu, a înainta. ♦ Refl. A frecventa o anumită societate, a veni în contact cu... 3. Refl. și intranz. A ieși din pasivitate; a acționa; a se strădui. ♦ Refl. (Despre grupuri sociale, colectivități) A se împotrivi, a se agita, a se revolta. 4. Intranz. Fig. (Fam.) A dovedi (oarecare) pricepere, a ști să se descurce. ♦ (Despre acțiuni, întreprinderi) A da rezultate satisfăcătoare. 5. Tranz. Fig. A determina pe cineva să acționeze; a îndemna, a însufleți. 6. Tranz. A impresiona sufletește, a emoționa; a înduioșa. – Et. nec.

MOHÓR, (2) mohoare, s. n. 1. Numele mai multor specii de plante erbacee din familia gramineelor, cu frunze liniare, ascuțite, cu flori stacojii, galbene-ruginii etc. dispuse în spice cilindrice, dintre care unele se cultivă ca plante furajere (Setaria). 2. Loc cultivat cu mohor (1) sau pe care crește mohor. – Din magh. mohar.

INTÁCT, -Ă adj. neatins, neștirbit; întreg. (< fr. intact, lat. intactus)

INSULARÍSM s. n. tendință a unui popor insular de a nu avea contacte cu continentele vecine. (< fr. insularisme)

MORTIÉR, mortiere, s. n. (Mil.) Gură de foc de calibru mare sau mijlociu, cu țeavă scurtă și cu traiectoria de curbură mare, cu care se trage asupra obiectivelor din spatele unor obstacole. [Pr.: -ti-er.Var.: mortiéră s. f.] – Din fr. mortier.

INSTRUCȚIÚNE s. f. 1. indicație dată cuiva cu privire la îndeplinirea unui lucru. 2. unitate sintactică a programului unui calculator, conținând informația (2) și indicând operația de efectuat. (< fr. instruction, lat. instructio)

ZBROÁTEC, zbroátece, s. n. (Trans. de N.) Boală a oilor. (din broatec [< brotac]; cf. s- expresiv + brotac)

ZMEU, (1,2,3) zmei, s.m. și (4) zméie s.n. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat în formă de uriaș cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată. Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngândurată. COȘBUC, P. I 192. Între munți întâlni doi zmei ce se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. Pe la sfințitul soarelui, Făt-Frumos birui pe zmeu... Apoi intră în casă și spuse zânei ca a scăpat-o de zmeu. CREANGĂ, O.A. 279. ◊ Expr. A se lupta ca un zmeu = a se lupta vitejește. ♦ Fig. Epitet care se dă unui om aprig la luptă, viteaz, erou. Mircea-vodă-n mijloc șede Și la dreapta lui se vede Doi Căplești și trei Buzești, Zmeii Țării Românești. ALECSANDRI, P.P. 196. 2. (Mai ales la figurat sau în comparații) Balaur. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Pe sus, pe pustiile jgheaburi, Prin râpele munților suri, Zac zmeii cu trupul de aburi. COȘBUC, P. II 8. Telegarul voinicului era un zmeu de cal. ISPIRESCU, L. 129. ♦ Cal aprig și focos. De-aș avea vro șapte frați, Toți ca mine de bărbați Și pe zmei încălecați... ALECSANDRI, P.A. 36. 3. (În credințele populare) Boală pricinuită de dragoste. Mie mi se pare că cuconița are zmeu! Nu vezi tu că slăbește? FILIMON, C. 184. 4. Dreptunghi de hârtie (mai rar de pânză) fixat pe un schelet ușor de lemn, pe care vântul îl ridică în aer și care este mânuit de jos cu ajutorul unei sfori lungi. Nu mai vorbește decât de zbârnâitori, cumpănă, coadă, zmeie de una și de două coale. C. PETRESCU, Î. II 57. La vârsta de treizeci și cinci de ani... făceam zmeie. IBRĂILEANU, A. 26. De multe ori l-am găsit descleind un zmeu, ca să copieze vreun vers pe care acum un băiat îl făcea să zboare mai presus de Parnas. NEGRUZZI, S. I 206. – Pl. și: (rar, 4, s.m.) zmei (GANE, N. III 53, ALECSANDRI, P.P. 393).

REZISTÉNȚĂ, rezistențe, s. f. I. Faptul de a rezista; împotrivire, opoziție, apărare împotriva unui atac. ♦ Respingerea atacurilor repetate ale inamicului și menținerea pozițiilor proprii. ♦ Mișcare populară antifascistă de eliberare, desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial în țările ocupate de fasciști. II. 1. Calitatea de a fi rezistent. 2. Putere de a înfrunta boala, oboseala, foamea, lipsurile etc.; calitate a unui organism de a nu contracta o boală contagioasă. 3. Proprietate a unui corp de a suporta, fără modificări în masa lui, acțiunea altui corp sau a unei forțe străine. ◊ Rezistența materialelor = ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul comportării corpurilor deformabile, când se exercită asupra lor forțe din afară, și cu studiul dimensiunilor pe care acestea trebuie să le aibă ca să nu-și modifice forma. ♦ Forța de opunere a unui mediu la realizarea unei acțiuni. 4. Forță pe care un conductor electric o opune trecerii curentului și care depinde de materialul din care este făcut conductorul, de grosimea și de lungimea lui. 5. (Tehn.) Rezistor. – Din fr. résistance, it. resistenza.

RIDICÁ, ridíc, vb. I. I. Tranz. 1. A lua de jos și a duce în sus (susținând cu forța brațelor, cu spatele etc.); a sălta. ◊ Expr. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva. ♦ A duce sau a trage în sus; a înhăța. ♦ A desprinde din locul în care a fost pus sau fixat și a trage în sus. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) = a porni la luptă (împotriva cuiva); a începe un război. A ridica ancora = (despre vapoare) a părăsi portul, a porni în larg; (despre persoane) a pleca, a porni pe mare. 2. A lua de pe ceva; a îndepărta, a înlătura. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare, a liniști pe cineva. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria în semn de salut, de stimă; a saluta. A ridica masa = a strânge masa după ce s-a terminat de mâncat. (Refl.) Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune despre cei ce duc o viață de huzur, de petreceri continue. ♦ A sumete, a sufleca mânecile sau poalele hainei. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a răpi, a smulge. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). 3. A lua și a duce în alt loc, a muta din loc. ◊ Expr. A ridica stâna = a coborî cu turmele și cu toate uneltele păstorești, toamna, de la munte. ♦ Refl. (Înv.) A se muta. ♦ A strânge de pe jos, a culege. ♦ A încasa o sumă de bani. ♦ A lua pe cineva cu forța; a aresta. 4. A așeza în poziție dreaptă un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în poziție verticală. 5. (În expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. II. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos, părăsind poziția de așezat sau de culcat. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat sau în picioare pe locul unde mai înainte fusese culcat. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. ♦ Tranz. A susține, a ajuta pe cineva să se scoale în picioare. ◊ Expr. (Înv.) A ridica din scaun = a lua unui domnitor domnia; a detrona. ♦ (Despre oameni) A se însănătoși, a se pune pe picioare. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A avea o direcție verticală, a se îndrepta în sus, a se înălța. 3. Tranz. A mișca, a îndrepta în sus brațele, mâinile, capul, sprâncenele etc.; a da o mișcare verticală, a duce mai sus. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea, a se uita spre cineva sau ceva care se află mai sus; a privi. A(-și) ridica capul = a) a se arăta dârz, plin de curaj; p. ext. a se răzvrăti; b) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa. A-și ridica nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat; a deveni obraznic. A ridica mâna (sau degetul) = a cere cuvântul. A ridica mâna (sau mâinile) asupra cuiva = a ataca, a lovi (pe cineva). A ridica mâinile (către cineva) = a) a cere ajutor; b) a se preda. (Intranz.) A ridica (mirat, surprins) din sprâncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză; a privi mirat, surprins. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea sau indiferența față de ceva sau de cineva. (Refl.) A (i) se ridica părul (măciucă) = a se speria foarte tare. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A avea o mișcare ascendentă, a se îndrepta în sus. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se împrăștia, a se risipi; a dispărea. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi clar și puternic; a se răspândi în aer; a răsuna. ♦ Tranz. A face să se audă, să răsune cu putere. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi tare; cu îndrăzneală sau protestând împotriva cuiva; a striga, a țipa; p. ext. a protesta. 6. Tranz. și refl. A (se) urca, a (se) sui (undeva, pe ceva etc.). 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement; a sta împotrivă, a se opune; a se răzvrăti, a se răscula, a porni la luptă. ◊ Expr. (Tranz.) A-i (sau a-și) ridica pe cineva în cap = a proceda astfel încât să producă nemulțumiri, să-și facă mulți dușmani. 8. Tranz. Fig. A pune în mișcare, a face să pornească o mulțime, o colectivitate etc.; a mobiliza, a strânge oameni. ◊ Expr. (Înv.) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a recruta oaste, a înrola soldați pentru a porni la luptă. 9. Refl. A se naște, a se isca, a se stârni. ♦ A apărea, a se arăta. 10. Tranz. Fig. (Livr.; înv.) A scoate în evidență, a releva. III. 1. Refl. și tranz. (Despre copii; p. ext. despre pui de animale) A (se) face mare, a crește. ♦ Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. și tranz. A (se) face mai înalt, a (se) înălța. 3. Tranz. Fig. A duce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze valori sociale, morale etc., p. ext. oameni. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstitui. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta, a întări (pe cineva). ♦ A pune pe cineva pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; a înălța în grad, în rang. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare (pe cineva). (Înv.) A ridica în scaun = a face domn, a înălța pe tronul țării. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa. ◊ Expr. A se ridica prin cineva sau a se ridica pe umerii cuiva = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția.Expr. A ridica prețul = a scumpi marfa. (Mat.) A ridica un număr la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atâtea ori de câte ori arată exponentul. A ridica un număr la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra la... 5. Tranz. A construi, a clădi locuințe, case etc. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da naștere; a pricinui, a cauza, a provoca. ◊ Loc. vb. A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o pretenție, a pretinde să i se dea ceva; a revendica. A ridica o obiecție = a obiecta, a avea rezerve, a nu fi de acord. ◊ Expr. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. [Var.: (înv.) aridicá, (reg.) rădicá vb. I] – Lat. eradicare „a dezrădăcina”.

MÓLIE, molii, s. f. Nume generic dat mai multor specii de fluturi mici de noapte, ale căror larve rod lucrurile de origine vegetală sau animală. ◊ Compuse: molia-zidurilor sau molie-de-casă = mic crustaceu terestru cu corpul oval, cenușiu, care trăiește în locuri umede și întunecoase (Oniscus murarius); molia-stupilor = găselniță1. – Din sl. molĩ.

MÓLIMĂ, molime, s. f. (Pop.) Boală cu caracter epidemic; (la oameni) epidemie; (la animale) epizootie; p. ext. boală care atacă un număr mare de plante. – Din ngr. mólema.

CLU, cluuri, s. n. (Franțuzism) Punct de atracție, de interes al unui spectacol, a unei acțiuni etc. [Scris și: clou] – Din fr. clou.

CÓNTRĂ, contre, s. f. Lovitură de răspuns promptă a unui sportiv după un atac lansat de adversarul său (la box, scrimă, judo, lupte etc.). – Din fr. contre.

NARVÁL, narvali, s. m. Mamifer cetaceu asemănător cu delfinul, lung de 5-6 m, care trăiește în mările înghețate din nord, masculul având doi dinți canini, dintre care unul cu lungimea de circa doi metri (Monodon monoceros). – Din fr. narval.

NAÚPLIUS s. m. Prima formă larvară a crustaceelor, care are un ochi și trei perechi de apendice. [Pr.: na-u-pli-us] – Din fr. nauplius.

MONTÁ1, montez, vb. I. Tranz. 1. A fixa la locul lor diferite piese ale unui sistem tehnic; a asambla, a îmbina. ♦ A fixa, a amplasa la locul de funcționare o parte a unui mecanism, a unui obiect. ♦ A fixa pietre prețioase într-o bijuterie. 2. A pregăti reprezentarea unui spectacol artistic, a pune în scenă. 3. Fig. A pune la cale. ♦ A întărâta pe cineva împotriva cuiva; a ațâța. – Din fr. monter.

NEATÍNS, -Ă, neatinși, -se, adj. Care nu este sau nu a fost atins de nimeni sau de nimic; p. ext. intact, întreg ♦ Pe care nu-i poți atinge, impalpabil; la care nu se poate ajunge, inaccesibil. Culmi neatinse. [Pr.: ne-a-] – Ne- + atins.

NEATACÁBIL, -Ă, neatacabili, -e, adj. Care nu poate fi atacat, contestat; inatacabil. [Pr.: ne-a- ] – Ne- + atacabil.

CONTÁCT, contacte, s. n. 1. Atingere directă, nemijlocită între două corpuri, două forțe, două energii etc. ◊ Expr. În contact cu... = în nemijlocită apropiere de..., în legătură strânsă cu... ♦ (Concr.) Piesă care servește la stabilirea unui contact (1). ◊ Contact electric = legătură electrică între două piese sau elemente conductoare, realizată prin atingere. 2. Apropiere între oameni; relație, legătură. ◊ Expr. A lua contact (cu cineva) = a) a stabili o legătură cu (cineva); b) (Mil.) a ajunge în imediata apropiere a inamicului și a începe primele lupte. – Din fr. contact, lat. contactus.

CONSTRÚCȚIE, construcții, s. f. 1. Clădire executată din zidărie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care servește la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec. casă, edificiu, clădire. 2. Faptul de a construi. ◊ Loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. ♦ Alcătuire, compunere, structură. 3. (La pl.) Ramură a economiei naționale care are ca obiect efectuarea de construcții (1); ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea și executarea construcțiilor. ◊ Construcții de mașini = ramură de bază a industriei care produce mașini-unelte, utilaje, mijloace de transport etc.; ramură a științelor care se ocupă cu studiul, proiectarea și construirea instalațiilor, mașinilor etc. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte; mod de a grupa cuvintele în propoziții și propozițiile în fraze. – Din fr. construction, lat. constructio.

COPEPÓD, copepode, s. n. (La pl.) Subclasă de crustacee mici care formează planctonul din apele dulci sau marine; (și la sg.) crustaceu din această subclasă. – Din fr. copépodes.

NECĂJÍ, necăjesc, vb. IV. 1. Tranz. A pricinui cuiva un necaz, o neplăcere; a face cuiva sânge rău; a mânia, a amărî, a supăra. ♦ A sâcâi, a tachina pe cineva; a agasa, a plictisi. ♦ Refl. A se enerva, a se mânia. 2. Refl. A depune eforturi (mări) pentru realizarea unui scop; a-și da osteneala, a se trudi; a se căzni. [Var.: (reg.) năcăjí vb. IV] – Din necaz. Cf. sl. nakazati.

RAPÓRT, (I) raporturi, (II) rapoarte, s. n. I. 1. Legătură între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noțiuni pe care gândirea omenească o poate constata și stabili; relație. ◊ Expr. În raport cu... = față de..., în comparație cu... Sub raportul (sau sub acest raport, sub diverse raporturi, sub toate raporturile) = din acest punct de vedere (sau din diverse puncte, din toate punctele de vedere, sub toate aspectele). 2. (Mai ales la pl.) Contact, legătură între mai multe persoane, instituții etc.; relație. 3. (Mat.) Câtul dintre două mărimi de același fel, exprimate în aceleași unități. 4. Relație (numerică) între două valori. II. 1. Comunicare scrisă sau orală făcută de cineva în fața unei adunări, a unei autorități etc., cuprinzând o relatare (oficială) asupra unei activități personale sau colective; textul acestei comunicări. 2. Scurtă prezentare orală asupra situației trupei făcută de un militar în fața superiorului său; ora, momentul când se face această prezentare. ◊ Expr. A se prezenta (sau a ieși, a fi scos) la raport = a se prezenta (sau a fi chemat) în fața unui superior pentru a-și susține o doleanță sau a răspunde pentru o greșeală săvârșită. III. (În sintagma) Casă (sau imobil) de raport = casă sau imobil cumpărat sau construit în vederea speculei. – Din fr. rapport.

TĂCĂÍ, tăcăiesc, vb. IV. Intranz. A scoate la intervale regulate sunetul exprimat prin interjecția „tac”. ♦ A ciocăni, a țăcăni. ♦ (Despre inimă) A zvâcni, a bate (ritmic). [Var.: tâcâí vb. IV] – tac1 + suf. -ăi.

TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, ca peștele, ca pământul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate). A sta în nemișcare. 2. A înceta să vorbească, a se întrerupe din vorbă. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde. ◊ Tranz. Am trecut prin viață, durerile tăcând (EFTIMIU). ♦ A nu-și exprima fățis părerea. – Lat. tacere.

TĂCIUNÁ, tăciunez, vb. I. 1. Tranz. A arde ceva până când se face tăciune (1). 2. Refl. (Despre unele cereale) A fi atacat de tăciune (2). – Din tăciune.

TĂCIUNÁT, -Ă, tăciunați, -te, adj. 1. (Despre oameni sau despre părul, ochii, tenul lor) Negru ca tăciunele (1). 2. (Despre unele cereale) Atacat de tăciune (2); tăciunos. – V. tăciuna.

TĂCIUNÓS, -OÁSĂ, tăciunoși, -oase, adj. (Despre unele cereale) Atacat de tăciune (2); tăciunat. – Tăciune + suf. -os.

NEELEGÁNȚĂ s. f. Lipsă de eleganță, de finețe, de tact în vorbire, în purtare; vorbă sau comportare lipsită de finețe, de tact; (rar) ineleganță. – Ne- + eleganță.

TĂCÚT2, -Ă, tăcuți, -te, adj. 1. Care tace, care nu vorbește; p. ext. care nu face zgomot; calm, liniștit. 2. Taciturn; p. ext. discret, rezervat, timid. – V. tăcea.

INFIBULÁȚIE s. f. operație la unele populații primitive pentru a suprima contactul sexual, prin unirea cu ajutorul unui inel a labiilor și a prepuțului. (< fr. infibulation)

NESPECTACULÓS, -OÁSĂ, nespectaculoși, -oase, adj. Care este lipsit de spectaculozitate. – Ne- + spectaculos.

NEVĂTĂMÁT, -Ă, nevătămați, -te, adj. Care nu este lovit sau rănit, fără nici o vătămătură; neatins, întreg, teafăr. ♦ P. anal. (Despre obiecte) Fără nici o lovitură sau stricăciune; intact. – Ne- + vătămat.

INEXPUGNÁBIL, -Ă adj. care nu poate fi cucerit; de neînvins; (fig.) care rezistă la toate atacurile. (< fr. inexpugnable, lat. inexpugnabilis)

NESTRICÁT, -Ă, nestricați, -te, adj. (Pop.) Întreg, intact; nevătămat. ♦ Neatins de vicii. – Ne- + stricat.

NEȘTIRBÍT, -Ă, neștirbiți, -te, adj. (Adesea fig.) Neatins, intact. – Ne- + știrbit.

ECOLOCÁȚIE s. f. Reperaj al obstacolelor cu ajutorul ultrasunetelor. – Din fr. écholocation.

ECÓU, ecouri, s. n. 1. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol. ♦ Unde reflectate care pot fi percepute distinct în raport cu undele directe. 2. Fig. Răsunet, vâlvă produsă de un eveniment, de o problemă etc. ◊ Expr. A se face ecoul cuiva = a repeta, a răspândi cuvintele sau ideile cuiva. – Din fr. écho, lat. echo.

ECTOPARAZÍT, -Ă, ectoparaziți, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Și substantivat) Care trăiește ca parazit pe suprafața corpului omului și al animalelor. 2. S. f. Ciupercă parazită al cărei miceliu se dezvoltă la suprafața organelor atacate. – Din fr. ectoparasite.

ECVISETACÉE, ecvisetacee, s. f. (La pl.) Familie de plante erbacee criptogame vasculare cu un singur gen în flora actuală (coada-calului), cu frunze foarte mici, solzoase, concrescute într-o teacă în jurul nodurilor, și care se înmulțesc prin spori (Equisetum); (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. équisétacées.

INERÉNȚĂ s. f. 1. calitatea, starea a ceea ce este inerent. 2. caracteristică a unei relații de reciprocitate între două categorii sintactice presupuse în cadrul aceleiași unități. (< fr. inhérence)

INELEGÁNȚĂ s. f. lipsă de eleganță în vorbire, în purtare; vorbă, comportare lipsită de finețe, de tact. (< fr. inélégance)

EXPLÓZIE, explozii, s. f. 1. Reacție chimică sau fizică foarte rapidă, violentă, însoțită de efecte mecanice, sonore, termice, luminoase etc., provocate de descompunerea substanțelor explozive pe care le conține un dispozitiv de distrugere; explodare, detonație, fulminație. ♦ Proces de descompunere a substanțelor explozive și de transformare a lor în alți compuși, mai simpli, însoțit de dezvoltare mare de căldură, lumină, zgomot și de efectuare de lucru mecanic într-un timp foarte scurt. ♦ (Impr.) Ardere a amestecului de combustibil și aer din cilindrul unui motor cu ardere internă. ◊ Motor cu explozie = motor la care arderea combustibilului se face într-un timp foarte scurt și este provocată de o scânteie. 2. (În sintagma) Explozie vulcanică = ieșire bruscă a lavei, a bombelor vulcanice și a gazelor unui vulcan. 3. Trecere bruscă a unui fenomen de la vechea lui calitate la una nouă, prin distrugerea calității vechi. 4. Fig. Manifestare bruscă, izbucnire neașteptată și puternică, dar de scurtă durată, a unei acțiuni, a unui sentiment etc. 5. (Fon.) Ieșire bruscă a aerului, în momentul rostirii unor sunete, după ce acesta a fost oprit de un obstacol (limbă, dinți, buze etc.). – Din fr. explosion, lat. explosio.

ELEGÁNT, -Ă, eleganți, -te, adj. 1. (Despre îmbrăcăminte) Făcut cu gust, frumos; (despre oameni) care se distinge prin armonia și bunul gust al îmbrăcămintei. 2. (Adesea adverbial) Care se deosebește prin armonia formei, prin îmbinarea plăcută a elementelor, printr-o sobrietate plină de gust. ♦ Fig. Plin de tact, lipsit de brutalitate. – Din fr. élégant, lat. elegans, -ntis.

CONTRAMÁRCĂ, contramărci, s. f. Parte a unui bilet de spectacol care ràmâne la spectator după intrarea în sală, ca dovadă a dreptului său de a lua parte la spectacolul respectiv. – Din fr. contremarque.

ENDOMORFÍSM s. n. Totalitatea schimbărilor suferite de rocile eruptive la contactul cu alte roci și prin asimilarea acestora. – Din fr. endomorphisme.

CONTRACURÉNT, contracurenți, s. m. Curgere în sensuri opuse a două fluide în contact pentru a realiza o interacțiune de natură fizică sau chimică între cele două fluide. – Din fr. contre-courant.

ERGOTÍSM2 s. n. Boală provocată de consumarea cerealelor atacate de cornul-secarei; intoxicație cu ergotină. – Din fr. ergotisme.

ESCALADÁ, escaladez, vb. I. Tranz. A se cățăra pe un zid sau pe un alt obstacol înalt, pentru a trece de partea cealaltă; p. ext. a sări peste un obstacol. – Din fr. escalader.

CONTESTÁȚIE, contestații, s. f. Cale de atac prin care se face opunere la executarea unei hotărâri (judecătorești) sau prin care se cere anularea ei; (concr.) act întocmit în acest scop. ♦ Plângere îndreptată către un organ ierarhic superior împotriva actelor ilegale (sau considerate nedrepte) comise de organul ierarhic inferior, fapt pentru care se solicită revizuirea sau anularea hotărârii respective. – Din fr. contestation, lat. contestatio.

ENTOMOSTRACÉU, entomostracee, s. n. (La pl.) Grup de crustacee inferioare mici, fără apendice abdominal și cu branhii; (și la sg.) crustaceu care face parte din acest grup. – Din fr. entomostracés.

CONTRAATÁC, contraatacuri, s. n. Ripostă ofensivă desfășurată de o unitate militară aflată în apărare, cu scopul de a respinge un atac al inamicului pătruns în dispozitivul ei și de a restabili pozițiile inițiale. ♦ (Sport) Ripostă. [Pr.: -tra-a-] – Din fr. contre-attaque.

CONTRAATACÁ, contraatac, vb. I. Tranz. A executa un contraatac. ♦ (Sport) A da o ripostă. [Pr.: -tra-a-] – Din fr. contre-attaquer.

ESTACÁDĂ, estacade, s. f. 1. Punte fixă construită la țărmul unei ape mari, către larg, pentru a realiza legătura cu vapoarele care nu pot acosta la chei. ♦ Platformă așezată pe picioare înalte pentru a realiza comunicația între două puncte situate deasupra solului sau între un punct de pe sol și altul situat la înălțime. ♦ Construcție din bare de lemn, de metal sau de beton armat, la intrarea într-un port sau la gura unui fluviu, pentru a micșora lățimea apei în acel loc. 2. Baraj construit de-a curmezișul unui curs de apă sau la intrarea într-un port maritim pentru protejarea contra minelor, corpurilor plutitoare etc. – Din fr. estacade.

ESTEZIOMETRÍE, esteziometrii, s. f. (Metodă de) măsurare a sensibilității tactile prin stabilirea distanței minime la care vârfurile esteziometrului, aplicate pe piele, determină două senzații distincte. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. esthésiométrie.

ESTRÁDĂ, estrade, s. f. 1. Platformă (demontabilă) de dimensiuni mici, adesea improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfășoară reprezentații artistice. ◊ Loc. adj. De estradă = (despre muzică, concerte, spectacole) distractiv, ușor și variat; (despre teatre) care dă spectacole cu program distractiv, ușor și variat. ♦ Platformă ridicată față de nivelul unei săli, pe care este așezată masa prezidiului, catedra etc. 2. Gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând mici piese vocale și instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.

SLÓBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Pop.; în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și cetățenești: liber. ♦ (Despre popoare, state) Independent, neatârnat. ♦ (Despre orașe) Autonom. 2. (Despre oameni) Care se găsește în stare de libertate, care nu este închis, întemnițat. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. 3. Care nu este supus nici unei constrângeri, nici unei îngrădiri; care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință, care nu este împiedicat să facă un anumit lucru. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. A avea mână slobodă = a fi darnic, generos. Cu inima slobodă = liniștit, împăcat. A rămâne pe voia slobodă a cuiva sau a ceva = a fi la dispoziția cuiva sau a ceva. ♦ (Adverbial) În voie, nestingherit. 4. (Despre oameni și manifestările, cuvintele lor) Lipsit de rezervă, de măsură; prea familiar; indecent, licențios. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, depășind limitele bunei-cuviințe. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate trece fără obstacole; pe care nu sunt impuse restricții. ♦ (Despre locuri, scaune) Pe care nu l-a ocupat nimeni; gol. 6. (Despre timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite. 7. (Despre lucruri care leagă, fixează, strâng etc.) Care permite mișcările, care nu strânge; p. ext. larg. ◊ Expr. A da (cuiva) frâu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, să facă ce dorește. 8. (Substantivat, f.; în loc. adv.) Cu sloboda = fără bagaj, fără greutate sau încărcătură. – Din bg. sloboden.

INCURSIÚNE s. f. 1. pătrundere de scurtă durată a unor forțe armate printr-un teritoriu sau spațiu aerian străin; atac prin suprindere dat pentru distrugerea unui obiectiv, luare de prizonieri sau de informații etc. ◊ (sport) pătrundere în porțiunea de teren a adversarului. 2. (fig.) abordare a unui subiect străin de preocupările obișnuite, de tema tratată. (< fr. incursion, lat. incursio)

STINGE, sting, vb. III. 1. Tranz. A face să nu mai ardă, a opri din ardere focul sau obiectele care ard. ◊ Expr. (Absol.) Bea de stinge = e foarte bețiv. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde; a se distruge, a se trece, a se consuma prin ardere. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) potoli; a (se) liniști, a (se) astâmpăra. ♦ Refl. Fig. A slăbi, a deveni lipsit de puteri, a se slei, a se topi. ♦ Refl. Fig. (Fam.) A sărăci cu totul, a se ruina. 2. Tranz. și refl. A face să nu mai lumineze, să nu mai radieze etc. sau a înceta să lumineze, să radieze. ♦ Refl. (Despre aștri; adesea fig.) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca; (rar; despre culori) a deveni palid, șters. ♦ Tranz. Fig. A întuneca ochii, vederea; a orbi. ♦ Refl. A se voala, a nu se mai vedea (bine, clar). 3. Refl. și tranz. A slăbi în intensitate; a se auzi sau a face să se audă tot mai puțin sau deloc. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. ♦ A dispărea fără a lăsa urmași. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. 5. Tranz. A șterge de pe fața pământului; a distruge, a nimici. 6. Tranz. A pune capăt unei obligații, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse (lăsând în continuare preparatul la foc). ♦ (Chim.) A amesteca două substanțe al căror contact produce o efervescență, cu dezvoltare de căldură, care încetează când soluția devine saturată. ◊ Expr. A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru ca, în urma reacției chimice produse, să se obțină var pentru construcții. – Lat. stinguere.

RECÚRS, recursuri, s. n. 1. (Jur.) Cale de atac prin care se cere unei instanțe superioare să verifice legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești nedefinitive, în vederea anulării sau modificării ei. 2. (Rar) Referire, recurgere. – Din lat. recursus, germ. Rekurs, fr. recours.

DISLOCÁ, dislóc, vb. I. Tranz. și refl. A (se) mișca din locul unde se afla, a (se) deplasa, a (se) desprinde (din întregul din care face parte). ♦ Refl. (Despre straturi geologice) A-și modifica poziția inițială (orizontală). ♦ Tranz. și refl. (Med.) A (se) deplasa (un os sau un membru) din articulații. ♦ Tranz. A deplasa trupele dintr-un loc în altul, a le schimba dintr-o garnizoană în alta. ♦ Tranz. A separa doi termeni ai unui grup sintactic prin introducerea între ei a unui cuvânt sau a mai multor cuvinte. – Din fr. disloquer, lat. dislocare.

DIRÉCT, -Ă, direcți, -te, adj., s. f., adv. 1. Adj. Care duce la țintă, de-a dreptul, fără ocol; drept. ◊ În linie directă = din tată în fiu, în linie dreaptă de rudenie. 2. S. f. Lovitură dată de un boxer cu mâna întinsă drept înainte. 3. Adv. De-a dreptul, fără ocol. 4. Adj. Care se face, are loc fără intermediar sau fără ascunzișuri, fățiș; nemijlocit. ◊ Vot direct = vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean. Impozit direct = impozit asupra venitului sau proprietății, perceput pe baza unor roluri nominale. Complement direct = complement care determină un verb tranzitiv. Vorbire directă sau stil direct = procedeu sintactic și stilistic de redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5. Adv. Fără intermediar, în mod nemijlocit; fără ascunzișuri, fățiș. ◊ Expr. A fi (sau a face) direct răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face să răspundă) personal și integral (de faptele sale). 6. Adv. (În sintagma) Mărimi direct proporționale = mărimi al căror raport este de asemenea natură încât creșterea sau scăderea uneia de un număr de ori provoacă creșterea sau scăderea celeilalte de același număr de ori. – Din fr. direct, lat. directus.

TĂIÁ, tai, vb. I. I. Tranz. A despărți, a separa ceva în mai multe bucăți, cu ajutorul unui obiect tăios. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a găsi soluția unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situație încurcată. Poți să tai lemne pe dânsul = doarme buștean. ♦ A desprinde, a desface filele unei cărți unite la margini. ♦ A diviza un solid sau a desprinde părți din el prin procedee tehnice, chimice, electrice etc. 2. Tranz. A despica, a spinteca. ◊ Expr. A (-și) tăia drum (sau cale, cărare) = a-și face loc, a-și croi drum. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ◊ Expr. A tăia răul de la rădăcină = a stârpi radical o manifestare negativă a vieții. 4. Tranz. A brăzda. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbrăcăminte. ♦ A săpa, a sculpta. Pe-un jilț tăiat în stâncă stă... preotul cel păgân. (EMINESCU) 6. (Înv.) A fabrica bani, a bate monedă. 7. Tranz.A străbate; A traversa; a despărți. Drumul către sat Taie-n lung pădurea (TOPÎRCEANU). ◊ Expr. A tăia drumul (sau calea) cuiva. = a ieși înaintea cuiva pentru a-l opri. ♦ A lua drumul cel mai scurt, a scurta drumul. ◊ Intranz. Tăiarăm la dreapta prin hugeacuri (HOGAȘ). 8. Refl. A se întretăia. 9. Refl. (Despre țesături) A se destrăma, a se rupe în direcția firului țesut. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspectul de lapte brânzit. II. 1. Tranz. și refl. A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide. 2. Tranz. și intranz. (Înv.) A ataca; a bate; a izbi. Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Tranz.) A tăia și a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar și abuziv. ♦ A provoca o durere fizică ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal. III. 1. Tranz. și refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ◊ Expr. A se tăia cuiva drumurile (sau cărările) = a fi în încurcătură. 2. Tranz. A face să slăbească sau să înceteze, a micșora, a slăbi, a opri. ◊ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta. = a nu mai avea chef sau a nu mai cuteza să facă un lucru. (Refl.) A i se tăia cuiva (mâinile și) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mâinile și) picioarele. ♦ A distruge, a șterge efectul. 3. Tranz. A consfinți încheierea unui târg (prin desfacerea mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punând jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ținând banca împotriva tuturor celorlalți jucători. 4. Tranz. A spune, a inventa minciuni, vorbe etc. 5. Tranz. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a înțelege, a se pricepe să facă un lucru. 6. Tranz. (Fam., în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. – Lat. taliare.

INATACÁBIL, -Ă adj. care nu poate fi atacat, contestat. (< fr. inattaquable)

DONCHIHOTÍSM s. n. (Livr.) Atitudine sau purtare caracteristică omului lipsit de simțul realității, care urmărește scopuri fantastice și irealizabile, manifestând eroism în lupta cu obstacole imaginare. [Var.: donchijotísm, donchișotísm s. n.] – Din fr. don-quichottisme (după pron. sp. a n. pr. Don Quijote).

DRAMÁTIC, -Ă, dramatici, -ce, adj. 1. Care ține de dramă sau de teatru, privitor la dramă sau la teatru. ◊ Artă dramatică = ansamblu de principii privitoare la interpretarea și la punerea în scenă a unui spectacol, a unei piese. Artist dramatic = actor. Genul dramatic = gen literar care cuprinde opere scrise pentru a fi reprezentate pe scenă. ♦ (Despre vocea cântăreților) Care are o sonoritate amplă, intensă, capabilă să exprime situații zbuciumate, de tensiune. 2. Fig. (Despre întâmplări, împrejurări, situații, momente etc.) Bogat în contraste și în conflicte; zguduitor, impresionant. ◊ (Substantivat, n.) Dramaticul unei situații. – Din fr. dramatique, lat. dramaticus.

DRAMATÍSM s. n. 1. Încordarea acțiunii, a situației, intensitatea conflictului, profunzimea și ciocnirea sentimentelor care caracterizează o operă (dramatică), un spectacol etc. 2. Fig. Situație, împrejurare care creează o luptă ascuțită între sentimente și interese, conflicte zguduitoare etc.; tensiune. – Din fr. dramatisme.

INACTIVÍSM s. n. accentuare a atitudinii inactive; mod de viață care evită contactul cu lumea din afară. (< germ. Inaktivismus)

DRÁMĂ, drame, s. f. 1. Piesă de teatru cu caracter grav, în care se redă imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice și complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice și comice. ◊ Dramă lirică (sau muzicală) = (spectacol) de operă; (sens curent) creație de operă cu un puternic caracter dramatic. 2. Artă dramatică. 3. Fig. Întâmplare, situație nefericită, zguduitoare; nenorocire. ◊ Dramă pasională = crimă sau sinucidere determinate de gelozie sau de o dragoste nefericită. ◊ Expr. A face dramă din ceva = a exagera gravitatea unei situații. ♦ Conflict sufletesc puternic, care produce cuiva mari suferințe morale. – Din fr. drame, lat. drama.

DULÍE, dulii, s. f. Piesă metalică în care se fixează becul electric și care asigură contactul becului cu rețeaua electrică; fasung. – După fr. douille.

DREPTÁCI, -CE, dreptaci, -ce, s. m. și f. Persoană predispusă din naștere să scrie, să lucreze etc. numai cu dreapta. – Drept + suf. -aci.

DUBLÁ, dublez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni de două ori mai mare; a (se) îndoi. 2. Tranz. A reuni două materiale, punându-le unul peste altul. ♦ A căptuși, a acoperi cu un alt material. 3. Tranz. A face o lucrare similară cu alta existentă sau care servește aceluiași scop ca și prima. 4. Tranz. (În teatru, la operă etc.) A înlocui pe titularul unui rol; a juca, a interpreta un rol, alternativ cu titularul lui. ♦ (În film) A înlocui pe titularul rolului în scenele primejdioase, care cer calități fizice deosebite; a realiza dublajul unui actor. ♦ (Sport) A se plasa înapoia coechipierilor din apărare, pentru a putea preveni contraatacurile jucătorilor din echipa adversă. 5. Tranz. (Despre nave) A înconjura, a ocoli un cap. – Din fr. doubler.

DUBLÚRĂ, dubluri, s. f. 1. Actor, cântăreț etc. care înlocuiește într-un spectacol pe titularul rolului. ♦ Persoană care înlocuiește un actor de film în scenele periculoase, la unele repetiții, când se reglează lumina pentru filmare etc. 2. Țesătură (subțire), vatelină, vată, blană etc. care servește la căptușirea unui obiect de îmbrăcăminte. – Din fr. doublure.

DRESÚRĂ, dresuri, s. f. 1. Dresare a unui animal. 2. Număr într-un spectacol de circ realizat cu animale dresate. – Din germ. Dressur.

SCÉNĂ, scene, s. f. 1. Parte mai ridicată și special amenajată în incinta unei săli de spectacole sau în aer liber, unde se desfășoară reprezentațiile. ◊ Expr. A pune în scenă = a regiza. ♦ Teatru. ◊ Expr. A părăsi scena = a) a părăsi profesiunea de actor; b) a se retrage dintr-o activitate. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieșirea unui personaj. 3. Fig. Loc unde se petrece ceva. 4. Fig. Acțiune capabilă de a impresiona pe cineva, de a-i atrage atenția; întâmplare interesantă. ♦ (Concr.) Compoziție plastică în care sunt de obicei înfățișate mai multe personaje. 5. Fig. Ceartă, ieșire violentă. ◊ Expr. (Fam.) A-i face cuiva o scenă = a aduce cuiva imputări violente (cu amenințări, cu lacrimi etc.). – Din fr. scène, it. scena, lat. scaena.

SCOÁTE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea.Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure.Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă.Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam.Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

IMPRESARIÁT s. n. instituție care se ocupă cu organizarea de turnee, de spectacole etc. (< germ. Impresariat)

SLÁLOM, slalomuri, s. n.. Coborâre pe schiuri într-o succesiune de viraje. ♦ Probă din schiul alpin care constă în coborârea în două manșe a unei pante, prin anumite puncte de trecere obligatorii (denumite porți). ◊ Slalom nautic = ramură din sportul nautic care constă în parcurgerea unui traseu, cu caiacul sau cu canoia, pe ape curgătoare și tumultoase, printre obstacole suspendate deasupra apelor. – Din fr. slalom.

DEBARASÓR, -OÁRE, debarasori, -oare, s. m. și f. Persoană care degajează mesele într-un local de consum de tacâmurile folosite, de resturile alimentare etc. – Din fr. débarrasseur.

DEBARCÁ, debárc, vb. I. 1. Intranz. și tranz. A (se) da jos, a coborî pe mal de pe o navă; p. ext. a coborî din tren sau din alt vehicul. ♦ Intranz. A ataca țărmul inamic cu trupe aduse pe nave (speciale). ♦ (Rar; glumeț) A descinde (într-o localitate sau într-un loc). 2. Tranz. A înlătura (pe cineva) dintr-un post de conducere, de răspundere; a da afară, a concedia. – Din fr. débarquer.

SÚLIȚĂ, sulițe, s. f. 1. Armă de atac formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu un vârf de fier ascuțit, folosită mai ales în antichitate și în evul mediu; lance. ♦ Fig. Înțepătură, ironie îndreptată împotriva cuiva. ♦ (Sport) Instrument folosit în probele de aruncări la atletism, de forma unei prăjini lungi din lemn sau din metal, cu un vârf metalic ascuțit și cu un manșon situat în jurul centrului de greutate; p. ext. probă sportivă practicată cu acest instrument. 2. Fig. (Pop.) Unitate de măsură a timpului, egală cu circa o oră și jumătate, calculată după spațiul străbătut de un astru pe cer, începând de la răsăritul lui. [Pl. și: súliți] – Din sl. sulica.

IMPEDIMÉNT s. n. piedică, obstacol. ◊ (jur.) impediment legal = obiecție la săvârșirea unui act juridic. (< lat. impedimentum, it. impedimento)

DEBLOCÁ, deblochez, vb. I. Tranz. 1. A degaja un drum de obstacole, de oameni, de vehicule etc. spre a-l reda circulației. ♦ A pune, a aduce o mașină, un aparat blocat etc. în stare de funcționare. 2. A scoate de sub blocare bani sau valori bănești. 3. A scoate un ofițer din cadrul activ al armatei. – Din fr. débloquer.

IMPACTÁRE s. f. (med.) menținere în contact a două suprafețe, a două fragmente de oase fracturate. (după fr. impactation)

IMPÁCT s. n. 1. coliziune a două sau a mai multor corpuri, dintre care cel puțin unul este în mișcare. 2. ciocnire, incidență. 3. (fig.) efect de șoc, de surpriză. ◊ influență, efect. ◊ contact, lovire. 4. relație; întâlnire, incidență. 5. prezență. (< fr. impact, lat. impactus)

tac1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs prin lovirea unui obiect (de lemn). – Onomatopee.

tac2, tacuri, s. n. Baston special de lemn, cu care jucătorii izbesc bilele la biliard; achiu2. – Din ngr. tákos.

TACẤM, tacâmuri, s. n. I. 1. Serviciu de masă complet, care se așază în dreptul fiecărui mesean; p. restr. totalitatea obiectelor de metal de care se servește o persoană când mănâncă. 2. Ansamblu de obiecte sau de unelte necesare unei anumite operații sau specifice unei anumite îndeletniciri. ♦ Harnașament. 3. Acaret. 4. (La pl.) Aripi, gheare, gâturi de pasăre (2). II. 1. (Înv.) Cortegiu, alai. 2. Taraf (1). 3. Fig. Fel de om, soi; poamă. – Din tc. takim.

TACHELÁJ, tachelaje, s. n. Ansamblul parâmelor folosite la fixarea arborilor sau la manevrarea pânzelor și a vergilor pe o navă. – Din germ. Takelage, rus. takelaj.

TACHÉT, tacheți, s. m. Piesă metalică scurtă care se montează într-un motor cu ardere internă, pentru a împiedica uzura supapei de distribuție. ♦ Piesă de formă prismatică, folosită la îmbinările a două piese, pentru a mări suprafața de transmitere a forțelor de la o piesă la alta. – Din fr. taquet.

TACLÍT, taclituri, s. n. (Înv.) Bucată de stofă sau de mătase vărgată, cu care se legau boierii la cap sau peste mijloc, după moda turcească. – Din tc. taklit.

TACRÍR, tacriruri, s. n. (Înv.) 1. Interogatoriu. 2. Proces-verbal. – Din tc. takrir.

TACT1, (2) tacturi, s. n. 1. Simț care se referă la senzațiile provocate de agenții exteriori asupra receptorilor pielii sau mucoaselor; pipăit. 2. Măsură, cadență, ritm în muzică. ♦ Ritm de mișcare în mers, în dans etc. 3. Facultate de a judeca o situație dificilă rapid și cu finețe, care determină o comportare corectă, delicată și adecvată. – Din germ. Takt, fr. tact.

TACT2 s. n. v. taht.

TACTÁ, tactez, vb. I. Tranz. (Muz.) A indica diverși timpi ai măsurii, în procesul de execuție, prin gesturi ale mâinii, conform unei scheme speciale. – Din tact1. Cf. germ. taktieren.

TACTÁRE, tactări, s. f. (Muz.) Acțiunea de a tacta.V. tacta.

TACTICIÁN, -Ă, tacticieni, -e, s. m. și f. Specialist în probleme de tactică (I). [Pr.: -ci-an] – Din fr. tacticien.

TACTÍSM s. n. Deplasare a unui organism liber înspre o sursă de excitație sau în sens contrar acestei surse. – Din fr. tactisme.

TAHEOMETRÍE s. f. Tahimetrie. [Pr.: -he-o-] – Din fr. tachéométrie.

TAHEOMÉTRU, taheometre, s. n. Tahimetru. [Pr.: -he-o-.Var.: (înv.) tahiométru s. n.] – Din fr. tachéomètre.

TAHIARITMÍE, tahiaritmii, s. f. (Med.) Aritmie cu frecvență cardiacă mare. [Pr.: -hi-a-] – Din fr. tachyarythmie.

TAHICARDÍE, tahicardii, s. f. Accelerare anormală a bătăilor inimii datorită unui efort fizic, unei emoții, unei afecțiuni cardiace etc. – Din fr. tachycardie.

TAHIFAGÍE s. f. Faptul de a mânca repede. – Din fr. tachyphagie.

TAHIFEMÍE, tahifemii, s. f. (Med.) Manifestare patologică constând în accelerarea exagerată a ritmului vorbirii. – Din fr. tachyphémie.

TAHIGRÁF1, tahigrafe, s. n. Aparat folosit în topografie, cu care se întocmesc planuri cu ajutorul unui creion-trasor acționat de aparat în timpul observațiilor. – Din germ. Tachygraphe.

TAHIGRÁF2, tahigrafi, s. m. (Înv.) Stenograf. – Din fr. tachygraphe.

TAHIGRAFÍE, tahigrafii, s. f. (Înv.) Stenografie. – Din fr. tachygraphie.

TAHILÁLIC, -Ă, tahilalici, -ce, adj., s. m. și f. (Med.) (Persoană) care manifestă tahilalie. – Din fr. tachylalique.

TAHILALÍE, tahilalii, s. f. (Med.) Vorbire precipitată, cu debit mare de cuvinte, care conduce la articulare defectuoasă și incompletă. – Din fr. tachylalie.

TAHIMÉTRIC, -Ă, tahimetrici, -ce, adj. Privitor la tahimetrie, care aparține tahimetriei. – Din fr. tachymétrique.

TAHIMETRÍE, tahimetrii, s. f. Metodă de măsurare a distanțelor și a diferențelor de nivel dintre anumite puncte de pe teren, cu ajutorul tahimetrului; taheometrie. – Din fr. tachymétrie.

TAHIMÉTRU, tahimetre, s. n. 1. Instrument topografic alcătuit dintr-un dispozitiv special, care permite determinarea pe cale optică a distanței până la un punct vizat, prin citire cu ajutorul unei mire așezate în acest punct. 2. Aparat folosit pentru măsurarea vitezei curentului cursurilor de apă. – Din fr. tachymètre.

TAHIÓN, tahioni, s. m. (Fiz.) Particulă elementară ipotetică, a cărei viteză ar fi superioară celei a luminii. [Pr.: -hi-on] – Din engl., fr. tachyon.

TAHIPNÉE, tahipnee, s. f. Accelerare a ritmului de respirație datorită unor boli ale aparatului respirator, cardiac, în nevroze etc. – Din fr. tachypnée.

TAHISCÓP, tahiscoape, s. n. Aparat folosit pentru studierea pieselor în mișcare ale unui dispozitiv mecanic, cu ajutorul unor fotografii parțiale. – Din fr. tachyscope.

TAHISTOSCÓP, tahistoscoape, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se prezintă unei persoane, pentru un timp foarte scurt, diferite desene, cuvinte, litere etc., în vederea studierii atenției, percepției, a unor procese senzoriale etc. – Din fr. tachistoscope.

TAHISTOSCÓPIC, -Ă, tahistoscopici, -ce, adj. Referitor la tahistoscop sau la folosirea lui, de tahistoscop. – Din fr. tachistoscopique.

TAHOGENERATÓR, tahogeneratoare, s. n. Tahometru electric. – Din fr. tachogénérateur.

TAHOGRÁF, tahografe, s. n. 1. Tahometru înregistrator. 2. (Med.) Aparat pentru înregistrarea frecvenței pulsului, respirației etc. – După fr. tachéographe.

TAHOMÉTRU, tahometre, s. n. Instrument de măsurat viteza unghiulară și turațiile unei piese rotitoare. ◊ Tahometru electric = tahometru alcătuit dintr-un mic generator electric și dintr-un voltmetru electric, a cărui scală e gradată în unități de viteză unghiulară sau de turație; tahogenerator. – Din germ. Tachometer.

TAHT, tahturi, s. n. (Înv.) 1. Reședință a unei subprefecturi sau a altei administrații locale. 2. Stație de poștă; poștă. 3. Tron împărătesc; scaun domnesc. [Var.: tact, taft s. n.] – Din tc. taht.

TICĂÍ1, pers. 3 ticăie, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ceasornice) A emite un sunet ritmic caracteristic în timpul funcționării; a face tic-tac. 2. (Despre inimă) A bate tare (sub efectul unei emoții puternice); a zvâcni, a palpita. – Tic1 + suf. -ăi.

TIC-TÁC interj. Cuvânt care imită sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii etc.; tic1. ◊ (Substantivat, n.) Tic-tacul ceasornicului. – Din fr. tic-tac, germ. Ticktack.

TÍGVĂ, tigve, s. f. 1. (Pop.) Craniu, țeastă; (depr.) cap; p. ext. ins, individ. 2. Plantă erbacee agățătoare sau târâtoare din familia cucurbitaceelor, cu flori mari, albe, cu fructe mari de forme variate, de obicei bombate, care la maturitate devin lemnoase și gălbui; tâlv (Lagenaria vulgaris); p. restr. fructul acestei plante. ♦ Vas făcut din fructul uscat de tigvă (2). ◊ Expr. Cap de tigvă = om prost. [Var.: (reg.) tívgă s. f.] – Din bg., scr. tikva.

IMBRÓGLIO BRO-LI-O/ s. n. 1. încurcătură. 2. piesă de teatru cu intrigă foarte încurcată. 3. (muz.) denumire a anumitor complicații ritmice, care încurcă tactul. (< it. imbroglio)

TAȘÍST, -Ă, tașiști, -ste, adj. (Despre picturi) Care este realizat în pete de culoare. – Din fr. tachiste.

TERMOTACTÍSM s. n. (Biol.) Reacție a microorganismelor la variațiile de temperatură. – Din fr. thermotactisme.

TĂCEÁ, tac, vb. II. Intranz. 1. A nu vorbi nimic, a se abține să vorbească. ◊ Loc. adv. Pe tăcute = în tăcere, în ascuns. ◊ Expr. A tăcea chitic (sau molcom, mâlc, ca peștele, ca pământul, ca melcul) = a nu spune nimic. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea spre a nu se da de gol. tac mă cheamă = nu spun o vorbă. Tace și face, se spune despre cineva care acționează fără vorbă multă sau despre cineva care uneltește în ascuns ceva rău. Tace și coace, se zice despre cineva care plănuiește în ascuns o răzbunare. ♦ Fig. (Despre elementele naturii și despre lucruri personificate) A sta în nemișcare, a nu se face auzit. 2. A înceta să vorbească, să plângă, a se întrerupe din vorbă; a amuți. ◊ Expr. Ia (sau ian) taci! arată bucuria sau neîncrederea în cuvintele cuiva. Tacă-ți gura sau taci din gură! = nu mai vorbi! isprăvește! 3. A nu răspunde, a nu riposta. 4. A tăinui, a ascunde; a fi discret. ♦ A nu-și exprima fățiș părerea. – Lat. tacere.

TĂCÚT, -Ă, tăcuți, -te, adj. 1. Care tace, care nu vorbește; p. ext. care nu face zgomot; calm, liniștit. 2. Puțin comunicativ, taciturn; p. ext. discret, rezervat, timid. – V. tăcea.

TĂIÁ, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A despărți, a separa ceva în bucăți cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice și chimice; a diviza, a scinda, a despica, a fragmenta, a îmbucătăți. ◊ Expr. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a-și primejdui situația printr-o acțiune negândită. A tăia nodul gordian = a găsi soluția unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situație încurcată. Poți să tai lemne pe dânsul, se spune despre cineva care doarme adânc. ♦ Spec. A desprinde, a desface filele unei cărți necitite, unite la margini. 2. Tranz. A despica, a spinteca, a trece prin... ◊ Expr. A(-și) tăia drum (sau cale, cărare) = a-și face loc îndepărtând obstacolele ce îi stau în cale. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ◊ Expr. A tăia răul de la rădăcină = a lua măsuri energice pentru a stârpi radical un rău. 4. Tranz. A lăsa urme în profunzime, a brăzda; a executa (prin așchiere) adâncituri sau proeminențe pe suprafața unui obiect. ♦ A săpa, a sculpta. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbrăcăminte. 6. Tranz. (Înv.) A fabrica bani, a bate monedă. 7. Tranz. (Despre drumuri, râuri etc.) A străbate; a traversa. ♦ (Despre oameni, vehicule etc.) A merge pe drumul cel mai scurt; a scurta drumul. 8. Refl. recipr. A se întretăia. 9. Refl. (Despre țesături) A se destrăma, a se rupe în direcția firului țesut sau la îndoituri. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspect de lapte brânzit din cauza alterării sau a unei greșeli de preparare. ♦ Tranz. A opri fermentarea mustului. II. Tranz. și refl. (recipr.) A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide (cu un obiect tăios). ◊ Expr. (Absol.) A tăia și a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar și abuziv. ♦ A (se) răni cu un instrument tăios. ♦ Tranz. A provoca o durere fizică. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal (în scopul valorificării). III. 1. Tranz. și refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ◊ Expr. (Tranz.) A tăia drumul (sau calea) cuiva = a ieși înaintea cuiva spre a-l împiedica să înainteze, a-l opri din drum. (Refl.) A i se tăia cuiva drumurile (sau cărările) = a fi în încurcătură, a i se reduce posibilitatea de a-și aranja treburile. 2. Tranz. A face să slăbească sau să înceteze; a micșora, a slăbi, a modera, a atenua, a opri. ◊ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta = a face să-și piardă sau a-și pierde cheful, curajul de a (mai) face ceva. A-i tăia (cuiva) cuvântul = a descuraja (pe cineva). (Refl.) A i se tăia cuiva (mâinile și) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mâinile și) picioarele. ♦ A distruge, a șterge efectul. 3. Tranz. A consfinți încheierea unei tranzacții (prin desfacerea cu palma deschisă a mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punând jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ținând banca împotriva tuturor celorlalți jucători. 4. Tranz. și intranz. (Fam.; în expr.) A tăia (la) piroane = a spune minciuni. 5. Tranz. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a înțelege, a (se) pricepe să facă un lucru. (Fam.) A spune ce-l taie capul = a spune vrute și nevrute, a vorbi fără rost. 6. Tranz. (Fam.; în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. [Pr.: tă-ia] – Lat. *taliare.

TĂRTĂCÚȚĂ, tărtăcuțe, s. f. 1. Plantă târâtoare sau agățătoare din familia cucurbitaceelor, cu flori albe, cu frunze lunguiețe, roșii și cu fructe comestibile (Coccinia indica).P. restr. Fructul acestei plante. 2. Fig. (Glumeț) Cap. ♦ Ființă mică, bondoacă. – Tătarcă + suf. -uță.

TÂCÂÍ vb. IV v. tăcăi.

TEATRALÍSM s. n. 1. Interpretare emfatică a unui rol (I 1). 2. Atitudine teatrală (2); teatralitate. ♦ Caracter teatral (2); teatralitate. 3. (Med.) Tendință către manifestări emotive spectaculare. – Din fr. théâtralisme.

TEATROLOGÍE s. f. Disciplină care se ocupă cu istoria, teoria, estetica și critica spectacolului, cu literatura dramatică, precum și cu organizarea și conducerea teatrelor. – Din teatru.

TEÁTRU, teatre, s. n. I. 1. Clădire sau loc special amenajat în vederea reprezentării de spectacole; p. ext. instituție de cultură care organizează spectacole. 2. Spectacol, reprezentație dramatică. ◊ Loc. adj. De teatru = care se reprezintă la teatru (I 1), destinat a fi reprezentat pe scenă. ◊ Expr. A face (sau a juca) teatru = a se preface. ♦ (Fam.) Discuție aprinsă între mai mulți, ceartă care atrage pe curioși. 3. Arta de a prezenta în fața unui public un spectacol, o piesă. ♦ Profesiunea de actor, de regizor. 4. Literatură dramatică; culegere de piese. ♦ Ansamblul operelor dramatice care prezintă caractere comune sau au o origine comună. II. Loc unde se petrece un eveniment, unde are loc o acțiune. ◊ Teatru de operații (sau de război) = câmp de luptă; teritoriu, loc unde au loc acțiuni militare ample în timp de război. – Din fr. théâtre, lat. theatrum.

TECS, tecsuri, s. n. Cui mic de metal cu formă specială, folosit în cizmărie. – Din germ. Täcks.

TELETERMOMÉTRU, teletermometre, s. n. Termometru a cărui citire se face de la distanță, partea instrumentului care măsoară temperatura fiind în contact cu corpul respectiv. – Din fr. téléthermomètre.

ÍCTUS s. n. 1. accent care cade pe una din componentele unui picior metric. 2. partea cea mai reliefată a unui motiv melodic, asupra căreia cade accentul. 3. (med.) atac morbid, subit; șoc. (< fr., lat. ictus)

TENTÁCUL, tentacule, s. n. Fiecare dintre apendicele mobile, nearticulate, musculoase și sensibile ale unor animale (acvatice), care servește la pipăit, la apucat prada și uneori la deplasare. – Din fr. tentacule, lat. tentaculum.

TENTACULÁR, -Ă, tentaculari, -e, adj. Cu tentacule, de natura tentaculelor; ca un tentacul. – Din fr. tentaculaire.

SĂRÍ, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

TEREBÍNT, terebinți, s. m. Arbore rășinos, răspândit pe coastele Mediteranei, din care se extrag terebentina și alți tananți (Pistacia terebinthus). – Din fr. térébinthe, it. terebinto, lat. terebinthus.

TENTACULÁT, tentaculate, s. n. (La pl.) Încrengătură de animale acvatice nevertebrate care se caracterizează printr-un aparat tentacular dispus în jurul gurii; (și la sg.) animal care face parte din această încrengătură. – Din tentacul.

CODOBÁTURĂ, codobaturi, s. f. Pasăre migratoare mică, cenușie, cu coada lungă, în veșnică mișcare, care trăiește pe lângă ape; prundar, prundaș (Motacilla alba). – Lat. *codabattula.

HUNTER [HÁN-TER] s. m. cal de vânătoare, bun săritor de obstacole. (< engl., fr. hunter)

DECAPÓD, decapode, s. n. 1. (La pl.) Ordin de crustacee cu zece picioare; (și la sg.) crustaceu care face parte din acest ordin. 2. (La pl.) Ordin de cefalopode care au zece tentacule și un rudiment de cochilie; (și la sg.) moluscă din acest ordin. 3. (Tehn.) Locomotivă cu aburi cu cinci osii motoare cuplate, folosită la trenurile de marfă. – Din fr. décapodes.

HTONOGÉN, -Ă adj. (despre agenți patogeni) care trăiește în sol, de unde atacă diferite plante. (< fr. chtonogène)

TERMÍTĂ, termite, s. f. (La pl.) Gen de insecte tropicale care seamănă cu furnica, trăiesc în colonii (Reticulitermes) și sunt foarte dăunătoare, atacând mai ales lemnul; (și la sg.) insectă care face parte din acest gen. – Din fr. termite.

TOPSÍN1, topsine, s. n. Lovitură de atac la tenis (de masă), în urma căreia mingea urmează o traiectorie neprevăzută. – Cf. engl. top-side.

TORPILÁ, torpilez, vb. I. Tranz. A ataca o navă dușmană cu torpile, a scufunda o navă cu ajutorul torpilelor. ♦ Fig. (Fam.) A face să eșueze, a submina un plan, o acțiune etc. – Din fr. torpiller.

TESTACÉU, testacee, s. n. (La pl.) Subordin de moluște al căror corp are un înveliș calcaros; (și la sg.) moluscă aparținând acestui subordin. – Din fr. testacé, lat. testaceus.

TRANSPOZITÍV, -Ă, transpozitivi, -e, adj. (Despre limbi) Care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. – Din fr. [langues] transpositives.

HOMÁR s. m. crustaceu decapod marin, comestibil, asemănător cu racul. (< fr. homard)

TUȘÁ, tușez, vb. I. Tranz. 1. (Franțuzism) A emoționa. 2. A verifica netezimea suprafețelor metalice de contact sau de sprijin ale unui element de mașină. – Din fr. toucher.

TRÉCE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri, printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, a străbate un loc fără a se opri, a-și urma drumul, a fi în trecere pe undeva. ◊ Expr. A trecut baba cu colacii = e prea târziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. ♦ A merge rânduri-rânduri, formând un convoi, o coloană; a se succeda, a se perinda. ◊ Expr. (Tranz.) A trece în revistă = a) a inspecta trupele adunate în acest scop (într-o anumită formație); b) a lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și desfășurarea lor. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă, cu un anumit scop. ♦ (Despre ape curgătoare, despre drumuri, șosele etc.) A avea cursul sau traseul prin... 3. Intranz. A se abate din drum pe undeva sau pe la cineva, a face o (scurtă) vizită cuiva. 4. Tranz. (Pop.) A ocoli. ◊ Expr. A trece cu vederea = a) a nu lua în seamă (pe cineva sau ceva), a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite; b) a nu lua ceva în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. 5. Intranz. (Adesea fig.) A depăși, a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. 6. Tranz. A sări, a păși peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. ◊ Expr. A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Nu zi hop până nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. ♦ Intranz. A păși peste cineva sau ceva, călcând în picioare, zdrobind. ◊ Expr. A trece peste cineva = a desconsidera, a disprețui pe cineva. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste...). 8. Tranz. A atinge un corp, un obiect cu o mișcare ușoară de alunecare pe suprafața lui. ◊ Expr. (Intranz.) A trece cu buretele peste ceva = a da uitării ceva, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin..., peste..., pe după... 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. ◊ Expr. A trece la cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de partea cuiva = a se ralia la ceva (sau cu cineva). ♦ Fig. (Determinat prin „în cealaltă lume”, „din lume”, „din viață” etc.) A muri. ♦ A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mână în mână, de la unul la altul, din om în om) până la... ♦ Tranz. A da, a transmite ceva. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou câmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva, a se apuca de altceva. ◊ Expr. A trece la fapte = a acționa. 13. Tranz. A introduce, a înregistra, a înscrie (într-un registru, într-o rubrică, într-o clasificare); a repartiza pe cineva undeva. ♦ A înscrie un bun pe numele cuiva. 14. Tranz. A susține cu succes un examen; a declara reușit, admis; a fi promovat într-o clasă superioară. II. 1. Intranz. și tranz. A parcurge un drum sau un spațiu limitat, îngust. ◊ Expr. A-i trece cuiva printre degete, se spune când cineva lasă să-i scape ceva, când pierde ceva. Îi trec mulți bani prin mâini, se spune când cineva cheltuiește fără socoteală, când risipește bani mulți. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, de cernere, de strecurare. ♦ Intranz. A străbate greu un spațiu îngust, a-și face drum (cu greu) printr-un spațiu îngust; a răzbate. ◊ Expr. A trece ca un câine prin apă = a nu se alege (din viață, din școală etc.) cu nici o experiență, cu nici o învățătură. A trece prin foc și prin apă = a îndura multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat; a fi supus ia... 3. Intranz. A ieși de partea cealaltă (făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. ◊ Expr. A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul sabiei (sau sub sabie, sub paloș) = a omorî. ♦ (Rar; despre agenți fizici sau chimici; cu determinări introduse prin prep. „prin”) A pătrunde în întregime prin... 4. Tranz. (Despre anumite stări fiziologice) A cuprinde, a copleși pe cineva (fără a putea fi oprit). III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) a se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfârșit). ◊ Expr. Mai trece ce mai trece... = după o bucată de vreme..., după un timp (nu prea lung). Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea târziu, mai e timp. ♦ Refl. A lua sfârșit: a nu mai fi actual. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit să mai acționeze. 3. Tranz. A petrece un timp, o epocă din viață. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și folosi vremea fără rost. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. ♦ Refl. (Înv.) A se întâmpla, a se petrece. 4. Intranz. A depăși o anumită vârstă, o anumită limită de timp. 5. Refl. A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții; a îmbătrâni. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se stinge. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, valoare, cantitate; a depăși. ◊ Expr. Treacă de la mine (sau de la tine etc.), se spune când se face o concesie. ♦ A ajunge până dincolo de... ♦ Tranz. (Înv. și reg.) A depăși limita obișnuită, normală. ◊ Expr. (Refl.; pop.) A se trece din pahare (sau din băut) = a bea prea mult; a se ameți de băutură. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios; a se emoționa. A trece măsura = a exagera. V. 1. Refl. (Pop.: în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă; a nu avea crezare, a nu avea trecere. ♦ Tranz. A nu ierta, a nu îngădui. 2. Intranz. A fi considerat..., a fi luat drept... 3. Intranz. (Rar) A se transforma, a se preface în... – Lat. traicere.

TRÉCERE, treceri, s. f. 1. Faptul de a (se) trece.Loc. adv. În trecere = în treacăt, în fugă; fugitiv. ♦ (Concr.) Loc pe unde se poate trece. ♦ (Concr.) Construcție amenajată într-un anumit loc pentru a permite trecerea (1) unui vehicul peste un obstacol. ◊ Trecere de nivel = loc de intersecție la același nivel între o cale ferată și o șosea. 2. Fig. Considerație sau autoritate de care se bucură (și de care se folosește) cineva; influență. ◊ Expr. A avea trecere = a) a fi luat în seamă, a fi prețuit; b) (despre mărfuri) a avea căutare, a fi cerut, a se vinde ușor. – V. trece.

RECENZÁ1, recenzez, vb. I. Tranz. A face o scurtă dare de seamă, a analiza sau a prezenta critic o lucrare literară, științifică, un spectacol etc. – Din recenzie (derivat regresiv). Cf. germ. rezensieren.

HOLD-UP HÓULD-AP/ s. n. atac armat organizat în scopul jefuirii unei bănci, a unui birou de poștă, a unui convoi. (< engl. hold-up)

HLESTACOVÍSM s. n. lăudăroșenie ușuratică și mincinoasă. (< rus. hlestakovscina)

TRICOFIȚÍE, tricofiții, s. f. Boală parazitară contagioasă produsă de unele ciuperci microscopice care atacă pielea capului, provocând căderea părului și formarea pe piele de cruste și plăci; chelbe. – Din fr. trichophytie.

TROMBOCHINÁZĂ, trombochinaze, s. f. Enzimă prezentă în țesuturi, care, în contact cu ionii de calciu, provoacă coagularea sângelui; tromboplastină. – Din fr. thrombokinase.

TRÓMPĂ, trompe, s. f. 1. Excrescență cărnoasă în formă de tub, care prelungește nasul la elefant, la tapir etc. și care servește la pipăit și la apucat. ♦ Prelungire a capului sau a gurii la unele animale nevertebrate (care servește la supt). 2. Canal prin care se elimină ovulele formate în ovar. 3. (În sintagma) Trompa lui Eustache = canal interior al urechii, care face legătura între timpan și faringe. 4. Aparat folosit pentru ventilarea sau evacuarea gazelor dintr-un recipient, dintr-o încăpere etc., pentru a realiza un vid. 5. Element de construcție în formă de boltă trunchiată, înlesnind de obicei trecerea de la un plan pătrat la un plan poligonal sau circular. – Din fr. trompe.

TRUCÁJ, trucaje, s. n. Procedeu tehnic folosit în teatru și în cinematografie pentru a crea o iluzie optică sau acustică spectaculoasă. – Din fr. truquage, trucage.

TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect) Tu râzi. ♦ (Impersonal) Tu școală, tu studii, și el un golan.Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie. 2. (La dativ, în formele ție, îți, ți, -ți, ți-) Nu ți-l dau. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea) Tacă-ți gura! ◊ (Cu funcție atributivă, indicând posesiunea) Ai să-ți vezi mama. ◊ (Impersonal) Ți-ai găsit! ◊ (Cu valoare de dativ etic) Ți le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele te, -te, te-) Am de gând să te mărit. ◊ (Intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă) Unde te trezești? ◊ (Impersonal) Ia te uită la el! ◊ (Precedat de prepoziții, în forma tine) Am în tine toată nădejdea. 4. (La vocativ) Tu, cel care privești încoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Tu unul nu știi. [Dat. ție, îți, ți, -ți, ți-; acuz. tine, te, -te, te-] – Lat. tu.

RECEPTÁCOL s. n. v. receptacul.

RECEPTÁCUL, receptacule, s. n. Porțiune terminală a axului floral, care, de obicei, este mai îngroșată, formând partea susținătoare a florii, și care adesea se prelungește, alcătuind pedunculul floral. [Var.: receptácol s. n.] – Din fr. réceptacle, lat.receptaculum.

TANGÉNȚĂ, tangențe, s. f. Poziție, stare a două figuri geometrice tangente. ♦ Atingere, legătură, contact. ♦ Fig. Relație, legătură trecătoare, indirectă. – Din fr. tangence.

RESPÍNGE, resping, vb. III. Tranz. 1. A refuza, a nu admite, a nu accepta. 2. A îndepărta de la sine, a da la o parte. ♦ A arunca înapoi. 3. A ține piept unui atac armat, a sili pe dușman să se retragă. 4. Fig. A înăbuși un sentiment, o pornire. – Din it. respingere.

RESÁC, resacuri, s. n. Val marin sau oceanic produs prin întoarcerea violentă a apei care a lovit un obstacol și care se combină continuu cu valul direct, prezentând aspectul unei explozii. – Din fr. ressac.

RECUNOÁȘTE, recunósc, vb. III. Tranz. 1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. ♦ A deosebi ceva după anumite semne caracteristice. ♦ Refl. A-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice, a se regăsi în altul. 2. A admite (ca existent, ca bun, ca valabil); a mărturisi. ♦ A considera pe cineva sau ceva merituos, valoros. ♦ A declara că acceptă sau a admite tacit o anumită situație nou creată în relațiile internaționale. ♦ A declara un copil natural ca legitim. 3. (Mil.) A cerceta terenul și pozițiile inamice; a cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 4. A se arăta recunoscător față de cineva sau de ceva. – Re1- + cunoaște (după fr. reconnaître).

RECUZÍTĂ, recuzite, s. f. Totalitatea obiectelor auxiliare (mobilier, costume etc.) necesare la montarea unui spectacol sau a unui film. – Din germ. Requisit.

REDRESÓR, -OÁRE, redresori, -oare, s. n., adj. I. S. n. 1. Aparat sau dispozitiv cu ajutorul căruia se obține, dintr-un curent electric alternativ, un curent electric continuu. 2. Lentilă, sistem de lentile sau de prisme, folosite pentru a îndrepta imaginea răsturnată dată de obiectivul unui instrument optic. 3. Dispozitiv care readuce în direcția inițială un curent de fluid abătut de un obstacol oarecare. II. Adj. Care redresează. – Din fr. redresseur.

RĂCÚȘCĂ s. f. (Cu sens colectiv) Crustacee mici de diferite specii. – Rac + suf. -ușcă.

HIPNOTOXÍNĂ s. f. toxină paralizantă secretată de tentaculele celenteratelor. (< fr. hypnotoxine)

RĂȚIȘOÁRĂ, rățișoare, s. f. 1. (Zool.) Rățușcă. 2. (Entom.) Gen de insecte coleoptere lungi, brune-cenușii, cu rostrul lățit, asemănător cu ciocul de rață, care atacă porumbul, sfecla, ovăzul etc. (Tanymecus). 3. (Bot.; la pl.) Plantă erbacee perenă, cu rizom și frunze lungi, cu tulpina scurtă, cu flori mari, albe, galbene sau violacee (Iris pumila).Rață + suf. -ișoară.

RĂZBÁTE, răzbát, vb. III. 1. Intranz. A-și face, a-și croi drum prin..., a înainta cu greu, înlăturând obstacolele; a străbate, a pătrunde. 2. Intranz. A răzbi (2), a izbuti. 3. Intranz. A umbla în lung și în larg; a cutreiera, a colinda. 4. Tranz. (Despre stări, sentimente) A pune stăpânire cu putere pe cineva; a birui, a învinge, a copleși, a răzbi (4). – Răz- + bate.

RĂZBÍT, -Ă, răzbiți, -te, adj. 1. (Despre piedici, obstacole etc.) Peste care s-a trecut, care a fost depășit (cu efort mare). 2. (Despre oameni) Care este biruit, copleșit de durere, de greutăți etc. – V. răzbi.

HIPERCALCULATÓR s. n. calculator bazat pe o creștere spectaculoasă a numărului procesoarelor componente. (< hiper- + calculator)

REGIZÁ, regizez, vb. I. Tranz. 1. A organiza, a conduce un spectacol din punct de vedere artistic și tehnic; a îndruma jocul actorilor și montarea unui spectacol (de teatru, de film etc.) conform unei concepții și viziuni prealabile a regizorului; a pune în scenă. 2. Fig. (Peior.) A pune la cale, a organiza, a conduce (din umbră) o activitate, o operație etc. – Din regizor (derivat regresiv).

REGIZÓR, -OÁRE, regizori, -oare, s. m. și f. 1. Specialist cu calificare profesională care se ocupă cu regia filmelor, a spectacolelor etc. 2. (Franțuzism rar) Administrator al unei moșii; vechil. [Acc. și: regízor] – Din fr. régisseur, germ. Regisseur.

REGLÉTĂ, reglete, s. f. Element auxiliar de montaj al unei instalații electrice, construit dintr-un material izolant pe care sunt fixate piese de contact și prin intermediul căruia se face legătura între cablul fix al instalației și diferitele aparate mici. – Din fr. réglette.

REVUÍSTIC, -Ă, revuistici, -ce, adj. Care ține de un spectacol de revistă. – Revuist + suf. -ic.

HILOGNOZÍE s. f. capacitatea de a recunoaște tactil materia care constituie diferite obiecte. (< fr. hylognosie)

REPREZENTÁȚIE, reprezentații, s. f. Prezentare pe scenă a unei opere dramatice, a unui program artistic etc.; spectacol. [Var.: reprezentațiúne s. f.] – Din fr. représentation, lat. repraesentatio, -onis.

REVERBERÁȚIE, reverberații, s. f. 1. Persistență a unui sunet într-o încăpere închisă, datorită reflexiei, după ce izvorul sonor a încetat să mai emită unde. ◊ Reverberație artificială = realizare cu mijloace acustice, electromagnetice, electromecanice sau electrice a unor efecte asemănătoare celor determinate de reverberația (1) naturală. 2. Reflexie a luminii. 3. Reflexie repetată a căldurii pe pereții unui focar sau ai unui cuptor special. ◊ Cuptor cu reverberație = cuptor cu acoperișul boltit, căptușit cu cărămidă refractară, în care încălzirea materialului se face prin contactul cu gazele de ardere și prin radiere din acoperișul boltit. – Din fr. réverbération.

REVÍSTĂ, reviste, s. f. 1. Publicație periodică ce cuprinde articole, studii, dări de seamă, note din domenii variate sau dintr-o anumită specialitate. 2. (În sintagme și expr.) Trecere în revistă = solemnitate constând în trecerea unui comandant sau a unei persoane oficiale de-a lungul frontului unei subunități sau unități militare, care dă onorul stând pe loc. A trece în revistă = a examina pe rând, a cerceta succesiv elementele unui ansamblu. 3. Reprezentație teatrală constând dintr-o succesiune variată de dansuri, cântece, scenete vesele cu subiecte din actualitate; spectacol de varietăți. – Din it. rivista. Cf. fr. revue.

REPETÁ, repét, vb. I. Tranz. A spune, a face, a produce încă o dată (sau de mai multe ori) ceea ce a mai fost spus, făcut sau produs. ♦ A citi sau a spune încă o dată un rol, o lecție, pentru a le reține, pentru a le fixa în memorie sau pentru a le înțelege mai bine conținutul; (despre artiști) a face exerciții pregătitoare în vederea unui spectacol sau a unei audiții publice, a face repetiția unui rol, a unei piese de teatru etc. ♦ (Despre elevi, studenți) A urma din nou cursurile clasei sau anului de studii (în care a rămas repetent). ♦ Refl. A se produce, a se întâmpla încă o dată (sau de mai multe ori), a avea loc din nou. [Var.: (înv.) repețí vb. IV] – Din fr. répéter, germ. repetieren.

REPETÍȚIE, repetiții, s. f. 1. Repetare, reluare a acelorași vorbe, idei, acțiuni etc. ◊ Armă cu repetiție = armă cu care se pot trage mai multe focuri (reîncărcându-se automat). ♦ Exercițiu făcut de către interpreți pentru pregătirea unui spectacol sau a unei audiții publice. ◊ Repetiție generală = ultima repetiție (cu decoruri și costume) făcută înainte de spectacol. ♦ Reluare de către elevi, la școală, în cadrul unor lecții speciale, sau acasă, a materiei de învățământ deja parcurse. 2. Procedeu sintactic-stilistic care constă în întrebuințarea de două sau de mai multe ori a aceluiași cuvânt sau a aceluiași grup de cuvinte, pentru a exprima durata, intensitatea, distribuția, progresia, succesiunea, periodicitatea sau pentru a sublinia o idee. – Din fr. répétition.

REȚÉTĂ, rețete, s. f. 1. Formulare în scris a unei doctorii și a modului de a o prepara; prescripție a medicamentelor necesare unui bolnav; p. ext. hârtia pe care medicul a scris această prescripție medicală. 2. Ansamblu de indicații privind materiile prime, proporția, modul de preparare pentru obținerea unui anumit produs, a unei mâncări, a unei băuturi etc. 3. Fig. Soluție practică pentru rezolvarea unui lucru, a unei situații dificile etc. ♦ Mijloc, procedeu. 4. Sumă de bani realizată din vânzarea unui spectacol. – Din ngr. reséta. Cf. it. ricetta, fr. recette.

RUGINÍT, -Ă, ruginiți, -te, adj. 1. Acoperit, ros de rugină (I 1). ♦ Fig. Vechi, uzat. ♦ Fig. (Despre voce) Îmbătrânit; dogit. 2. Fig. (Adesea substantivat; despre persoane, idei, concepții etc.) Învechit, înapoiat, demodat. 3. (Despre plante) Atacat de rugină (II 1). ♦ Care are culoarea galben-roșiatică a ruginii. – V. rugini.

RUGINÍȚĂ, ruginițe, s. f. 1. Numele a două plante: a) plantă erbacee cu frunze mici, înguste la bază și dințate la vârf (Asplenium ruta muraria); b) strașnic (III) (Asplenium trichomanes). 2. Ciupercă parazită care atacă și distruge frunzele plantelor (Uromyces scuteleatus).Rugină + suf. -iță.

RUTÍNĂ1 s. f. Capacitate câștigată printr-o practică îndelungată; (depr.) obișnuință de a acționa sau de a gândi totdeauna în același fel. ♦ Totalitatea obișnuințelor sau a prejudecăților considerate ca fiind un obstacol în calea noului, a creației sau a progresului. – Din fr. routine.

RICOȘÉU, ricoșeuri, s. n. Faptul de a ricoșa. ♦ Înscriere a proiectilului pe o nouă traiectorie când întâlnește pământul sau alt obstacol sub un unghi mic, până la 20°; p. gener. schimbare de direcţie a unui lucru când se ciocneşte de un obstacol. ◊ Tragere prin ricoșeu = tragere în care se folosesc efectele proiectilelor care au ricoşat. [Var. ricoșét s. n.] – Din fr. ricochet.

HIDROTACTÍSM s. n. atracție exercitată asupra unor animale inferioare de către apă sau umiditate. (< fr. hydrotactisme)

RIPOSTÁ, ripostez, vb. I. Intranz. A răspunde în contradictoriu, a replica prompt și cu energie. ♦ A răspunde unui atac al adversarului (într-o luptă, într-o întrecere sportivă). – Din fr. riposter.

RIPÓSTĂ, riposte, s. f. Răspuns prompt și energic, replică; acțiune hotărâtă prin care se respinge un atac. – Din fr. riposte.

COMBUSTIBILITÁTE s. f. Proprietate a unor corpuri de a arde în contact cu aerul. – Din fr. combustibilité.

COMÉDIE2, comedii, s. f. 1. (Pop. și fam.) Întâmplare ciudată și hazlie; poznă, bazaconie. ♦ Lucru neașteptat, surprinzător; minune. 2. (Rar) Spectacol public cu numere de circ, panoramă, călușei etc. ♦ Mecanism, mașinărie. – Din tc. komedya.

DEJIVRÁ, dejivréz, vb. I. Tranz. A înlătura stratul de gheață sau de chiciură format pe suprafețele care vin în contact cu aerul umed la temperaturi scăzute. [Var.: degivrá vb. I] – Din fr. dégivrer.

RITM, ritmuri, s. n. 1. Așezare simetrică și periodică a silabelor accentuate și neaccentuate într-un vers sau în proză ori a accentelor tonice într-o frază muzicală; cadență, tact; p. ext. efect obținut prin această așezare. ♦ Vers. 2. Desfășurare gradată, treptată a unei acțiuni, evoluție mai rapidă sau mai lentă a unei activități, condiționată de anumiți factori. ♦ Periodicitate a unei mișcări, a unui proces, a unei activități. ♦ Mișcare regulată; tempo, cadență. 3. Repetare periodică a unor elemente de arhitectură sau de decorație, la o construcție. – Din ngr. rithmós, fr. rythme, lat. rhythmus.

REVIZIONÍSM s. n. 2. d. Curent în mișcarea muncitorească internațională care a apărut în jurul anului 1900 și al cărui teoretician de frunte a fost Eduard Bernstein; bernsteinism. Teoria revizionismului susține caracterul perimat al marxismului ortodox și înlocuirea acestuia din urmă cu teorii conforme cu actualitatea. Prin formularea lui Bernstein, după care nu scopul final, ci mișcarea reprezintă esența, sunt atacate tezele fundamentale ale marxismului ortodox (precum principiul luptei de clasă). Bernstein afirmă că realitatea dezminte tezele marxiste ale pauperizării proletariatului, acumulării capitalului și împărțirii societății în exploatatori și muncitori (tradusă într-o luptă de clasă tot mai ascuțită) și, prin urmare, teoria socială marxistă trebuie revizuită. Susține că statul de drept reprezintă mai puțin expresia puterii de clasă, pe cât este un instrument în mâinile proletariatului, cu ajutorul căruia să reformeze societatea într-un cadru legal. În plus, reformele sociale obținute prin presiunea exercitată de partidele muncitorești și sindicate demonstrează că se pot obține îmbunătățiri și în cadrul ordinii sociale de drept. Din aceste motive, Bernstein cere social-democrației să nu se pregătească pentru revoluție, ci să se străduiască să ajungă la reforme sociale pe calea parlamentară și, dacă este cazul, să colaboreze și cu partidele nesocialiste. Tezele lui Bernstein au fost dezbătute timp îndelungat în sânul Partidului Social-Democrat German. Deși au fost aspru criticate de Rosa Luxemburg, K. Kautsky, Lenin ș.a., revizionismul s-a bucurat de o tot mai largă simpatie în cercurile social-democrate din interiorul și din afara Germaniei. În 1925, Partidul Social-Democrat German preia frâiele teoriei revizioniste, consemnată în Programul de la Heidelberg. ◊ În tabăra comunistă, revizionismul (denumit și reformism) este combătut cu vehemență, fiind socotit drept falsificare a liniei de bază marxiste și una dintre devierile cele mai periculoase de la linia generală a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Punerea sub semnul întrebării a pozițiilor marxiste sau marxist-leniniste sub aspectul reformist este calificată de partidele comuniste drept o formă gravă de deviere de dreapta putând duce la sancțiuni care merg de la excluderea din partid pâna la procese publice. 2. e. Termen folosit pentru a caracteriza ideile lansate, la începutul secolului al XX-lea, de Eduard Bernstein, prin care se susținea că se putea ajunge la socialism fără a recurge la revoluție. După 1957, termenul de revizionism a devenit parte integrantă a discursului comunist, fiind folosit cu diferite înțelesuri (de ex., ideile iugoslave au fost denunțate drept revizioniste) ♦ (în înțelesul puterii comuniste chineze) Sinonim al hrusciovismului, adică al politicii introduse de Hrusciov in relațiile interne și internaționale, față de care guvernul chinez s-a împotrivit. ♦ (în înțelesul puterii sovietice) Termen cu caracter de slogan indicând orice reformă politică care părea să pună în pericol autoritatea partidului comunist. După cum a fost definit la conferința de la Moscova din 1957 (cu consimțământul de atunci al Chinei), termenul de revizionism s-a aplicat tuturor mișcărilor reformatoare din sânul sistemului comunist care negau necesitatea istorică a revoluției proletare sau principiile leniniste de construire a partidului comunist. [d. Brockhaus Enzyklopädie, Der Neue Brockhaus, e. Encyclopaedia Britannica]

DEPRESÁ, depreséz, vb. I. Tranz. 1. A desface cu presa un ansamblu de două piese care au contact forțat. 2. A rări puieții crescuți prea des, pentru a se dezvolta normal. 3. A modifica proprietățile superficiale ale minereurilor cu ajutorul depresantelor. – Din fr. dépresser.

DEPRESÁJ, depresaje, s. n. 1. Desfacere cu ajutorul presei a unui ansamblu de două piese care au contact forțat. 2. Acțiune de rărire a puieților dintr-o pepinieră. 3. Modificare a proprietăților superficiale ale minereurilor cu ajutorul depresantelor. – Din fr. dépressage.

DERMATÓZĂ, dermatoze, s. f. Nume generic dat bolilor de piele. ◊ Dermatoze profesionale = boli de piele datorate contactului cu substanțe toxice în timpul procesului de muncă. – Din fr. dermatose.

RIZÁRE, rizări, s. f. Defect de funcționare al unei mașini, ca urmare a apariției rizurilor pe suprafețele a două piese aflate în contact. – Din riz.

HIDROCUTÁRE s. f. sincopă cu pierderea cunoștinței și oprirea respirației, ca urmare a contactului brusc cu apa rece; hidrocuție. (după fr. hydrocution)

SPECTACULÁR, -Ă, spectaculari, -e, adj. (Franțuzism) Spectaculos. – După fr. spectaculaire.

DEMIVOLÉU, demivoleuri, s. n. Lovitură (la tenis) prin care mingea este expediată imediat după contactul ei cu solul. – Din fr. demi-volée.

DESCHÍS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte spre a lăsa descoperită o deschizătură. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate. ◊ Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării unui spectacol. A avea (sau a ține) casă deschisă = a avea mereu musafiri; a fi primitor. ♦ (Despre vehicule) Neacoperit. Camion deschis. ♦ (În sintagmele) Scrisoare deschisă = specie de scrisoare cu conținut polemic, destinată publicității. Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mâini. Sedință(sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care sunt invitate și persoane din afara organizației respective. 3. Fig. (Adesea adverbial) Lipsit de ascunzișuri, de fățărnicie; franc, sincer. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis, cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Deschis la minte (sau la cap) = deștept, receptiv. Cu pieptul deschis = fără teamă, plin de curaj. ♦ (Despre războaie, certuri etc.) Declarat, manifest. 4. (Despre obiecte care se pot închide) Cu marginile (sau cu părțile componente) desfăcute, îndepărtate; care nu mai e împreunat sau strâns. A lăsa foarfecele deschis. ♦ (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care e treaz, vigilent. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. ♦ (Despre mână) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. ♦ (Despre brațe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrățișa pe cineva. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. ♦ (Despre răni) Care sângerează sau supurează, care nu este vindecat. 5. (Despre terenuri) Neîngrădit, neîmprejmuit; p. ext. care se întinde pe o mare distanță; (despre drumuri) pe care se poate circula nestingherit, fără obstacole. ◊ Oraș deschis = oraș nefortificat sau neapărat, care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat sau atacat în timp de război. Port deschis = port în care au acces navele de orice naționalitate. 6. (În sintagmele) Vocală deschisă = vocală pronunțată cu gura mai deschisă decât în cazul vocalelor închise. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. 7. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 8. (Despre culori) Cu nuanță mai apropiată de alb decât de negru; pal, luminos, clar. [Var.: (pop.) deșchís, -ă adj.] – V. deschide.

STUDIÓ, studiouri, s. n. I.1. Atelier special amenajat în care lucrează pictorii, sculptorii, fotografii etc. 2. Ansamblu de clădiri, de instalații și de amenajări speciale care servește în procesul de turnare a filmelor. 3. Încăpere special amenajată din punctul de vedere al acusticii (și iluminatului) și echipată cu utilajul necesar captării unor programe sonore sau de sunete și imagini, destinată transmisiunii sau înregistrării în vederea unei transmisiuni ulterioare la radio și televiziune. 4. Teatru de capacitate mică, de obicei dependent de un teatru mai mare, destinat prezentării de spectacole în scopul valorificării unor artiști (tineri) sau al prezentării unor spectacole experimentale. II. Divan prevăzut cu o ladă pentru păstrarea așternutului (și cu polițe sau rafturi pentru cărți). [Pr.: -di-o] – Din fr., engl. studio.

RÓLĂ, role, s. f. 1. Rotiță sau cilindru care se învârtește în jurul unui ax pentru a face să alunece mai repede un lanț, o curea de transmisie etc. Rolă de lanț. 2. Corp în formă de cilindru care poate fi rostogolit în jurul axei sale de simetrie, folosit ca organ de rulare sau ca unealtă de prelucrare prin apăsare. 3. Piesă mecanică de formă cilindrică cu ax interior, care se rotește ușor pentru a putea fi antrenată de film, având rolul de a imprima acestuia un anumit traseu în aparatul de fotografiat sau de filmat. 4. Unealtă formată dintr-un cilindru de lemn sau de aliaje neferoase, care servește la unele lucrări de finisare în construcții (zugrăvit, tencuit). Rolă de tencuit. 5. Piesă de contact a unor trolee, constituită dintr-o roată cu șanț, care se rostogolește pe firul de contact. 6. (Reg.) Cuptor al mașinii de gătit. – Din germ. Rolle.

DIRT-TRACK s. n. Cursă motociclistă care are loc pe o pistă cu zgură (și adesea cu obstacole). [Pr.: dărt-trec] – Cuv. engl.

COMITAGÍU, comitagii, s. m. Membru al unei organizații revoluționare bulgare care a luptat în trecut pentru eliberare. – Din tc. komitacı.

DECÓR, decoruri, s. n. 1. Ansamblu de obiecte care servesc la crearea cadrului în care se desfășoară un spectacol de teatru, balet, film. ♦ Fig. Cadru, ambianță în care se petrece o acțiune; peisaj, tablou. 2. Ceea ce servește pentru a decora ceva; ornament, podoabă; ornamentația interioară sau exterioară a unei clădiri, a unei săli, a unui obiect etc. – Din fr. décor.

ROTACIZÁNT, -Ă, rotacizanți, -te, adj. (Despre graiuri, texte etc.) Care prezintă fenomenul rotacismului; cu rotacism. – Din fr. rhotacisant.

ROTACIZÁRE, rotacizări, s. f. Faptul de a (se) rotaciza; rotacism. – V. rotaciza.

ROTACIZÁT, -Ă, rotacizați, -te, adj. Cu rotacism. – V. rotaciza.

ROXOLÁN, -Ă, roxolani, -e, s. m. și f. (La pl.) Nume dat unor triburi sarmatice existente la începutul secolului I la răsărit de Prut, care au atacat provincia romană Moesia, au fost aliați cu Decebal în timpul campaniei romane împotriva statului dac (101-102) și au fost supuși de goți la mijlocul sec. III; (și la sg.) persoană care făcea parte din aceste triburi. – Din lat. Rhoxolani, fr. Roxolans.

RUBEFIÁNT, rubefiante, s. n. (Substanță) care, în contact cu pielea, provoacă o iritație ușoară, uneori cu consecințe revulsive. [Pr.: -fi-ant.Pl. și: (m.) rubefianți] – Din fr. rubéfiant.

HEXACORALIÉRI s. m. pl. subclasă de polipi coralieri având în jurul gurii șase tentacule. (< fr. hexacoralliaires)

DEFINITÍV, -Ă, definitivi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care nu mai e supus modificărilor, stabilit pentru totdeauna; irevocabil, absolut, categoric. ◊ Hotărâre definitivă = hotărâre a unui organ de jurisdicție împotriva căreia nu mai există nici o cale ordinară de atac (apel, recurs). Profesor (sau învățător) definitiv = profesor (sau învățător) care a obținut definitivatul. ◊ Loc. adv. În definitiv = în cele din urmă, la urma urmelor. – Din fr. définitif, lat. definitivus.

DEGAJÁ, degajez, vb. I. Tranz. 1. A răspândi, a împrăștia, a emana căldură, miros etc.; a exala. ♦ Refl. (Despre mirosuri, căldură etc.) A se desprinde. ♦ A elimina, a scoate un gaz dintr-o combinație chimică. 2. A elibera, a scăpa pe cineva de o sarcină, de o îndatorire; a elibera ceva de un obstacol. 3. A îndepărta surplusul de material de pe o piesă pentru a înlesni o operație ulterioară sau pentru a obține o suprafață curată; a elibera un teren de diverse lucruri care stânjenesc utilizarea lui. 4. (La fotbal, hochei etc.) A trimite mingea departe de propria poartă pentru a evita o acțiune periculoasă a adversarului. ♦ (La scrimă) A-și desprinde floreta de floreta adversarului. [Prez. ind. pers. 3 și: degájă] – Din fr. dégager.

DEGAJÁRE, degajări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) degaja și rezultatul ei; răspândire, exalare; eliberare de o sarcină, de un obstacol. ♦ Libertate în mișcări, în comportare; nonșalanță. 2. Operație de îndepărtare a unei porțiuni de material de pe o piesă, de pe un teren etc. în vederea unei operații ulterioare. ◊ Unghi de degajare = unghi pe care îl formează fața de așchiere a unei unelte de tăiat cu planul perpendicular pe suprafața pe care o prelucrează. 3. (Concr.) Canelură circulară realizată prin așchiere la exteriorul sau în interiorul unei piese cilindrice. – V. degaja.

DEGAJÁT, -Ă, degajați, -te, adj. 1. Eliberat de o îndatorire, de un obstacol; (despre oameni și gesturile lor) cu mare libertate în mișcări; nestânjenit, nonșalant. 2. (Despre o coloană sau un pilastru) Situat în apropierea unui zid. – V. degaja.

DEGAZIFICÁ, degazífic, vb. I. Tranz. 1. A îndepărta substanțele volatile din cărbuni prin distilare, la temperaturi înalte, în afara contactului cu aerul. 2. A îndepărta gazele dintr-un lichid prin agitare, împroșcare etc. 3. A îndepărta gazele din noroiul de foraj pentru a-l putea folosi din nou. – De4 + gazifica.

DESPĂRȚÍ, despárt, vb. IV. 1. Refl. A se îndepărta de cineva sau de ceva plecând în altă parte, a părăsi, vremelnic sau definitiv, pe cineva sau ceva; (despre mai multe persoane) a se separa, plecând în direcții diferite. ♦ Refl. Fig. A se înstrăina, a se detașa sufletește de cineva sau de ceva; a rupe legăturile cu cineva. ♦ Refl. A se lipsi de ceva de care e legat sufletește; a renunța la... 2. Refl. A divorța. 3. Tranz. (Despre bariere, obstacole etc.; adesea fig.) A separa, a izola, a pune între... ♦ Tranz. și refl. A (se) împărți (în două sau mai multe părți); a (se) separa, a (se) segmenta. – Lat. *dispartire.

SPECTATÓR, -OÁRE, spectatori, -oare, s. m. și f. Persoană care asistă la un spectacol artistic sau la o competiție sportivă. ♦ Persoană martoră la o întâmplare, la un eveniment. – Fr. spectateur (lat. lit. spectator).

DETAȘÁ, detașez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) desprinde, a (se) desface, a (se) separa (dintr-un ansamblu unitar). ♦ Refl. (Sport) A se desprinde de ceilalți concurenți în timpul concursului, luând-o cu mult înainte. 2. Tranz. A deplasa un angajat în mod temporar și în interes de serviciu de la o unitate la alta sau dintr-o localitate în alta. 3. Refl. A ieși în evidență, a se evidenția. – Din fr. détacher.

DETAȘÁBIL, -Ă, detașabili, -e, adj. Care poate fi detașat. – Din fr. détachable.

DETAȘAMÉNT, detașamente, s. n. 1. Grup de subunități sau de unități militare reunite temporar sub o comandă unică pentru a îndeplini o misiune cu caracter independent. 2. Echipă, grup. – Din fr. détachement.

DETAȘÁT, -Ă, detașați, -te, adj. Desprins, separat, izolat (de cineva sau de ceva). ♦ (Sport; adverbial) În mod evident, categoric. A câștigat detașat cursa.V. detașa. Cf. fr. détaché.

DEZIOTACIZÁRE, deziotacizări, s. f. (Fam.) Eliminare a iotacizării. – Dez- + iotacizare.

SALPINGOSCOPÍE, salpingoscopii, s. f. (Med.) Explorare vizuală a orificiului intern al trompei lui Eustache cu ajutorul salpingoscopului. – Din fr. salpingoscopie.

SALTÁNDO adv. (Muz.; indică modul de execuție la instrumentele cu coarde și arcuș) în felul procedeului staccato, prin lansarea ușoară a arcușului pe coarde și revenirea lui naturală. – Cuv. it.

SATURÁNT, -Ă, saturanți, -te, adj. 1. (Despre factori fizici) Care se află în contact cu lichidul care l-a produs. ♦ (Impr.) Saturat. 2. Care are proprietatea de a satura. – Din fr. saturant.

SĂMÂNȚÓS, -OÁSĂ, sămânțoși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. (Despre fructe) Care are multe semințe. 2. Adj. (Despre viețuitoare) Prolific. 3. S. f. (La pl.) Grup de arbori fructiferi cu fructe cărnoase, provenite din dezvoltarea receptaculului floral și a ovarului; (și la sg.) arbore din acest grup. – Sămânță + suf. -os.

SAPONÍNĂ, saponine, s. f. Substanță de origine vegetală care, în contact cu apa, formează o spumă abundentă și persistentă. – Din fr. saponine.

SĂNĂTÓS, -OÁSĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nici o stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. Înțelept, bun, cu (sau de) bun-simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (< sanus).

HEPTACÓRD s. n. 1. liră antică cu șapte coarde. 2. scară muzicală de șapte trepte diatonice. (< fr. heptacorde)

DIFICULTÁTE, dificultăți, s. f. Greutate de a face ceva; anevoință. ♦ Piedică, obstacol. ◊ Expr. A face (sau a crea) dificultăți = a pune (cuiva) piedici; a opune rezistență, a se împotrivi (într-o problemă). – Din fr. difficulté, lat. difficultas, -atis.

DIFRÁCȚIE, difracții, s. f. Mod de propagare a undelor de lumină, radio, acustice etc. în spatele unui obstacol, prin ocolirea marginilor lui și prin abaterea aparentă de la traiectoria rectilinie. – Din fr. diffraction.

DIFUZÁ, difuzez, vb. I. 1. Tranz. A răspândi, a propaga o știre, o idee etc. (prin viu grai, prin presă, prin radio etc.). ♦ A distribui, a pune în vânzare o carte, o publicație etc. 2. Tranz. A propaga, a răspândi, a împrăștia în toate direcțiile sunete, lumină, căldură etc. ◊ Refl. Razele luminoase se difuzează când trec printr-un corp translucid. 3. Intranz. (Despre moleculele unui corp) A pătrunde în masa altui corp cu care se află în contact. – Din fr. diffuser.

DIFUZIÚNE, difuziuni, s. f. 1. Împrăștierea în toate direcțiile a razelor unui fascicul de lumină, a undelor de radio etc. care trec printr-un mediu translucid sau care se reflectă când întâlnesc o suprafață cu asperități. 2. Pătrunderea moleculelor unui corp în masa altui corp cu care vin în contact. [Pr.: -zi-u-.Var.: difúzie s. f.] – Din fr. diffusion, lat. diffusio, -onis.

HEMOTAHOMÉTRU s. n. aparat pentru determinarea vitezei de circulație a sângelui. (< engl. hemotachometer)

HEMOPROFILAXÍE s. f. injectare, în scop profilactic, de sânge uman matern sau patern presupus a conține anticorpi protectori față de boala cu care un copil a venit în contact, metodă practicată în trecut mai ales în rujeolă. (< fr. hémoprophylaxie)

HEMOCIANÍNĂ s. f. pigment respirator protidic albastru, analog hemoglobinei, prezent în hemolimfa moluștelor și a crustaceelor. (< fr. hémocyanine)

SCĂPÁ, scap, vb. I. 1. Intranz. A se desprinde din...; a se elibera, a se salva (dintr-o cursă, dintr-o strânsoare etc.); a se descătușa. ♦ A se strecura prin..., a străbate. ♦ A ieși cu bine dintr-un necaz, dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a se feri de..., a evita, a se apăra de... ♦ Intranz. și tranz. A reuși să (se) elibereze de cineva sau de ceva supărător, neplăcut; a (se) descotorosi, a (se) debarasa. ♦ Tranz. A nu mai putea prinde (fiindcă a fugit smulgându-se din mâna cuiva, desprinzându-se din legăturile în care era legat etc.). 2. Tranz. A lăsa un obiect să cadă din mână fără voie (din cauza unei emoții, a neatenției sau din cauză că este prea greu); a da drumul din mână involuntar la ceva. ◊ Expr. A scăpa din mână (pe cineva sau ceva) = a) a pierde de sub control (pe cineva sau ceva); b) a pierde un bun prilej de a face, de a obține ceva. 3. Intranz. (Rar; despre Soare) A coborî spre asfințit; a fi în declin, a trece de... 4. Refl. A spune sau a face ceva fără voie, din greșeală; a nu se putea stăpâni de a spune sau de a face ceva. ◊ Expr. (Tranz.) A scăpa o vorbă = a face (din imprudență) o indiscreție. 5. Tranz. A pierde un spectacol, o întâlnire, un tren etc.; a nu mai apuca, a nu mai prinde (întârziind), a sosi prea târziu. 6. Tranz. A lăsa neobservat, a pierde din vedere, a nu lua în seamă, a omite. ◊ Expr. A nu scăpa (pe cineva sau ceva) din ochi (sau din vedere) = a ține (pe cineva sau ceva) sub continuă observație. ♦ Intranz. A trece neobservat, neluat în seamă. 7. Intranz. A nu reuși momentan să-și amintească de... 8. Refl. A avea senzația acută de defecare sau de urinare, a simți imperios nevoia de a ieși afară. – Lat. *excappare.

SCENÁRIU, scenarii, s. n. Textul succint al unei piese de teatru, al unui spectacol sau al unui film, de obicei împreună cu indicațiile tehnice și de regie. – Din fr. scénario, it. scenario.

SCENOGRAFÍE s. f. Arta de a executa decoruri, costume etc. pentru un spectacol. – Din fr. scénographie.

SCVÁMĂ, scvame, s. f. (Bot.) Frunzișoară modificată, tare, care protejează mugurii, receptaculul. – Din lat. squama.

SEMIAUXILIÁR, semiauxiliare, adj. (În sintagma) Verb semiauxiliar (și substantivat, n.) = verb având rol sintactic asemănător cu al auxiliarelor propriu-zise, dar care dă acțiunii verbului „ajutat” o nuanță modală, care izvorăște din înțelesul său lexical. [Pr.: -mi-a-u-xi-li-ar] – Din fr. semi-auxiliaire.

SÉPIE, sepii, s. f. 1. Moluscă marină cu corpul oval, prevăzut cu zece brațe acoperite cu numeroase ventuze și cu o cochilie calcaroasă internă și care, când este atacată, elimină o secreție negricioasă dintr-o „glandă de cerneală”, tulburând apa din jur (Sepia officinalis). 2. (În forma sepia) Vopsea de culoare cafeniu-închis provenită din viscerele sepiei sau fabricată pe cale artificială, întrebuințată în pictură sau în grafică. 3. Desen colorat roșu-brun, realizat cu sepia (2). – Din fr. sépia, lat. sepia.

HELIOTROPÍSM s. n. reacție de orientare și de mișcare a plantelor și animalelor sub influența luminii solare; fototropism; heliotactism. (< fr. héliotropisme)

HELIOTACTÍSM s. n. heliotropism. (< fr. héliotractisme)

SERVÁNTĂ, servante, s. f. 1. (Livr.) Servitoare, slujnică. 2. Masă sau bufet pe care se pun tacâmurile și vasele de schimb necesare pentru servitul mesei. – Din fr. servante.

SFÂȘIÁ, sfấșii, vb. I. Tranz. 1. A rupe cu mâna în bucăți, în fâșii, a sfârtica o pânză, o hârtie etc. fără a folosi instrumente tăioase. ♦ Fig. A chinui, a îndurera pe cineva. ◊ Expr. A sfâșia (sau, refl., a i se sfâșia) cuiva inima = a produce (sau a simți) o mare durere. ♦ (Despre animale) A mușca, a sfârtica, a rupe pe cineva sau ceva cu colții, cu ghearele. 2. A ataca pe cineva cu îndârjire, cu răutate; a defăima, a bârfi. [Pr.: -și-a] – Lat. *exfasciare.

SENONIÁN, -Ă, senonieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Etaj al cretacicului superior, caracterizat prin faună de amoniți, echinide, lamelibranhiate, gasteropode, corali etc. 2. Adj. Care se referă la formațiile sau la vârsta senonianului (1). [Pr.: -ni-an] – Din fr. sénonien.

SHOW, show-uri, s. n. Gen de spectacol muzical-distractiv în care locul principal îl deține recitalul unui actor (renumit). [Pr.: șóu] – Din engl. show.

SIFÓN, sifoane, s. n. 1. Tub în formă de U răsturnat folosit pentru a face ca un lichid să treacă de la un nivel la alt nivel, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3. Butelie etanșă de sticlă, de material plastic etc., cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune a apei acidulate cu bioxid de carbon; p. ext. apă gazoasă obținută prin saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile. 4. Aparat pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie la unele animale acvatice inferioare. – Din fr. siphon, lat. sipho, -onis, germ. Siphon.

SÍGUR, -Ă, (I) siguri, -e, adj., (II) adv. I. Adj. 1. De a cărui realitate sau realizare nu se poate îndoi nimeni; neîndoielnic. 2. Convins, încredințat. ◊ Expr. A fi sigur (de ceva sau de cineva) = a avea deplină încredere (în ceva sau în cineva), a se baza (pe cineva sau ceva). 3. Care este demn de încredere, pe care te poți bizui. ◊ Expr. A fi sigur de sine (sau de el) = a se comporta și a acționa în mod neșovăielnic, a fi conștient de valoarea și de puterile proprii. (Fam.) A lua (pe cineva) la sigur = a ataca (pe cineva) de-a dreptul, cu dovezi evidente și cu precizie, fără a-i lăsa posibilitatea să se eschiveze. A merge (sau a se duce) la sigur = a merge drept la țintă, fără risc; a nu da greș. ♦ Care nu prezintă pericol, fără primejdie. Drum sigur.Expr. A pune (ceva sau pe cineva) la loc sigur = a pune (ceva sau pe cineva) într-un loc ferit de orice pericol; a ascunde. 4. Care nu dă greș; precis; fără defect. Judecată sigură. ♦ Hotărât, ferm. neșovăielnic. ♦ Care produce efectul dorit; eficace. Medicament sigur. II. Adv. 1. Da. 2. În mod precis, negreșit. ◊ Expr. (Fam.) Mai mult ca (sau decât) sigur = fără nici un fel de îndoială. – Din ngr. síghuros.

SILÉPSĂ, silepse, s. f. Construcție sintactică în care cuvintele se acordă după asociații logice și nu după regulile gramaticale obișnuite; p. ext. figură de stil în care se folosește o astfel de construcție sintactică și în care un cuvânt este luat atât în sensul propriu, cât și în cel figurat. – Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsís.

SCHIZOPÓD, schizopode, s. n. (La pl.) Ordin de crustacee terestre sau marine mici, cu picioarele bifurcate; (și la sg.) crustaceu care face parte din acest ordin. – Din fr. schizopodes.

HAUTERIVIÁN, -Ă OT-RI-/ adj., s. n. (din) al treilea etaj al cretacicului inferior. (< fr. hauterivien)

STÂNCĂ, stânci, s. f. 1. Bloc mare de piatră (în munți), de obicei cu pereții drepți și colțuroși; stană. 2. Fig. Obstacol, dificultate mare. – Et. nec.

STRAPONTÍNĂ, strapontine, s. f. Scaun rabatabil fără spătar, fixat de un perete sau de un alt scaun alăturat, folosit într-o sală de spectacole, pe culoarul unui tren, în trăsură, în autobuz etc. [ Var.: strapontín s. n.] – Din fr. strapontin.

HAPTOTROPÍSM s. n. orientare de creștere a organelor vegetale (tulpini, rădăcini) datorită excitației de contact, făcându-le să se încolăcească în jurul suporților. (< fr. haptotropisme)

HAPTOMORFÓZĂ s. f. morfoză provocată prin excitații tactile. (< fr. haptomorphose)

HÁPTIC, -Ă adj. referitor la simțul tactil, la palpație. (< fr. haptique)

HAPT(O)- elem. „simțul tactil”. (< fr. hapt/o/-, cf. gr. haptein, a atinge)

HAPPENING [HÉPNING] s. n. 1. spectacol improvizat care presupune o participare activă a publicului, urmărindu-se o creație artistică spontană. 2. mișcare artistică bazată pe interferența între mai multe forme de artă (teatru, plastică, muzică, film, fotografie etc.), urmărind anularea distanței dintre realitate și artă. (< amer. happening)

SFĂDÍ, sfădesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. și tranz. (Pop.) A (se) certa; a (se) dojeni, a (se) mustra. ♦ Refl. recipr. A se hărțui, a se tachina. ♦ Intranz. Fig. A face zgomot, zarvă, agitație. 2. Tranz. (Înv.) A înfrunta; a probozi. – Din sl. sŭvaditi.

SINÁPSĂ, sinapse, s. f. (Anat.) Punct de contact între doi neuroni, la nivelul căruia se face transmiterea influxului nervos de la o celulă nervoasă la alta. – Din fr. synapse.

SINDIOTÁCTIC, -Ă, sindiotactici, -ce, adj. (Chim.; despre polimeri) Care are o structură spațială regulată, în ale cărui lanțuri macromoleculare succesiunea unităților structurale se repetă constant de-a lungul lanțului, în poziția alternantă. [Pr.: -di-o-] – Din fr. syndiotactique, engl. syndyotactic.

SINTÁCTIC, -Ă, sintactici, -ce, adj. 1. Care se referă la sintaxă, privitor la sintaxă, de sintaxă. 2. (Substantivat, f.; în sintagma) Sintactică poetică = sintaxă poetică, v. sintaxă. – Din ngr. sintaktikós, fr. syntactique.

SMEȘ, smeșuri, s. n. Lovitură de atac la tenis, prin care o minge înaltă primită este expediată cu putere în terenul adversarului. [Var.: smeci s. n.] – Din engl., fr. smash.

SMOCHÍN, smochini, s. m. Arbore cu frunzele lobate, cu numeroase flori închise într-un receptacul globulos, care la maturitate devine un fruct comestibil cărnos, dulce și suculent (Ficus carica). – Din smochină (derivat regresiv) sau din sl. smokĩnŭ.

SPECTACULÓS, -OÁSĂ, spectaculoși, -oase, adj. Care atrage privirile, care impresionează prin aspectul plăcut, prin strălucire; impresionant, spectacular. – Spectacol + suf. -os (după it. spettacoloso).

SPECTACULOZITÁTE s. f. Însușirea de a fi spectaculos. – Spectaculos + suf. -itate.

SPECTATÓR, -OÁRE, spectatori, -oare, s. m. și f. Persoană care asistă la un spectacol, la o competiție sportivă, la o ceremonie etc. ♦ Martor la o întâmplare, la un eveniment. – Din fr. spectateur, lat. spectator.

SPARTACHIÁDĂ, spartachiade, s. f. (Ieșit din uz) Competiție sportivă de amploare care cuprindea mai multe sporturi și care se desfășura în mai multe etape eliminatorii. [Pr.: -chi-a-] – Din rus. spartakiada.

SPECTACULÁR, -Ă, spectaculari, -e, adj. (Livr.) Spectaculos. – Din fr. spectaculaire.

HABITÁCLU s. n. 1. locaș special al compasului pe o navă. 2. spațiu amenajat într-o aeronavă sau într-o mașină pentru echipaj, călători, poștă etc. 3. cască de metal pentru scafandri grei. (< fr. habitacle)

SPRIJINÍ, spríjin, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) susține, a (se) rezema, a (se) propti (ca să nu cadă). ♦ Fig. A pune bază pe ceva sau a constitui temeiul a ceva; a (se) întemeia pe... 2. Tranz. Fig. A ajuta pe cineva sau ceva, a ocroti, a proteja; a-și da concursul la ceva. 3. Tranz. (Înv. și reg.) A ține piept unui atac; a rezista. – Din sprijin.

SPURCAT2 -Ă, spurcați, -te, adj. 1. Murdar; respingător, scârbos, scârnav. ♦ Fig. (Despre vorbe) Trivial, vulgar. ◊ Expr. Spurcat la gură = care spune vorbe triviale, vulgare. 2. (Despre alimente) Care a venit în contact cu ceva scârbos, murdar și nu mai poate fi mâncat; (despre vase) în care (din același motiv) nu se pun alimente pentru oameni. ♦ Oprit, interzis de biserică (în posturi). 3. Fig. (Despre oameni și manifestările lor; adesea substantivat) Vrednic de dispreț; mârșav, ticălos. ♦ (Despre lucruri, fapte etc.) Odios, nesuferit; rău, nedrept. 4. Fig. (Adesea substantivat) Eretic, păgân. ♦ (Substantivat, m. art.) Dracul. – V. spurca.

STACÁN s. n. v. stacană.

STACÁNĂ, stacane, s. f. (Pop. și fam.) Cană de pământ, ceașcă sau pahar mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. [Var.: (reg.) stacán s. n.] – Din rus. stakan.

STACÓJ, stacoji, s. m. (Înv. și reg.) Homar; p. ext. rac. [Var.: (reg.) stacóș s. m.] – Din ngr. stakós.

STACOJÍU, -ÍE, stacojii, adj. De culoare roșu-aprins (ca a stacojului sau ca a racului fiert). [Var.: (reg.) stacoșíu, -íe adj.] – Stacoj + suf. -iu.

STACÓȘ s. m. v. stacoj.

STACOȘÍU, -ÍE adj. v. stacojiu.

STAL, staluri, s. n. Scaun numerotat situat la parterul unei săli de spectacole, în spatele fotoliilor; p. ext. parte a sălii de spectacole unde se găsesc astfel de scaune. – Din fr. stalle.

GÚMĂ s. f. 1. substanță vâscoasă secretată de unele plante sau obținută sintetic, care se întărește în contact cu aerul. 2. bucățică de cauciuc pentru șters urmele de creion sau de cerneală lăsate pe hârtie; radieră. ♦ ~ de mestecat = bomboană din gumă (1), cu o glazură dulce, care se mestecă în gură. (după fr. gomme, it. gomma, lat. gummi)

GUEST-STAR GHEST-STÁR/ s. n. actor invitat într-un spectacol. (< engl. guest-star)

STOLÓN, stoloni, s. m. Tulpină sau ramură târâtoare care, în contact cu pământul, formează rădăcini și dă naștere unei plante noi. – Din fr. stolon.

STEREOGNOZÍE s. f. (Med.) Facultatea de a identifica obiectele prin simțul tactil, pe baza reliefului acestora. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stéréognosie.

STEREOTAHIGRÁF, stereotahigrafe, s. n. (Top.) Aparat tahimetric pentru măsurarea distanței de la punctul de stație la punctul dat de pe teren. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stéréotachygraphe.

STINGĂTÓR, stingătoare, s. n. Dispozitiv, aparat etc. care servește la stingerea unei flăcări, a unor scântei, a unui foc; (în special) extinctor. ◊ Stingător de scântei = dispozitiv pentru stingerea scânteilor și arcurilor electrice de la contactele întrerupătoarelor electrice. [Var.: stingătoáre s. f.] – Stinge + suf. -ător.

SOCIÁL-DEMOCRATÍSM s. n. Ideologia și tactica social-democrației. [Pr.: ci-al] – Social-democrat + suf. -ism.

CRUSTACÉU, crustacee, s. n. (La pl.) Clasă de animale artropode, în general acvatice, cu corpul alcătuit din segmente acoperite cu o carapace chitinoasă; (și la sg.) animal care face parte din această clasă. ◊ (Adjectival) Animale crustacee. [Pl. și: (m.) crustacei] – Din fr. crustacé.

STRĂBÁTE, străbát, vb. III. 1. Tranz. și intranz. A trece printr-un corp, a pătrunde prin..., a traversa, a răzbi. 2. Tranz. A trece pe o suprafață în diferite sensuri, pe toată întinderea ei, de la un capăt la altul; a parcurge, a cutreiera, a traversa. 3. Intranz. A trece pe undeva cu greu, învingând obstacole; a răzbate. ♦ A ajunge la... ♦ Fig. A izbuti, a reuși. – Stră- + bate.

STRÉCHE, streche, s. f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în sintagma strechea vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți sub pielea vitelor cornute mari, hrănindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (și în sintagma strechea oilor) insectă mare de culoare brună-cenușie, păroasă, care își depune larvele în nările oilor, de unde ajung în sinusurile frunții, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (și în sintagma strechea cailor) insectă mare de culoare galbenă-brună, păroasă, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insectă cu abdomenul oval, cu picioarele păroase, care își depune ouăle pe părul căprioarelor și al cerbilor (Hypoderma diana și actaeon). ♦ Neliniște, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniște; (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastâmpăr. ♦ Furie subită, acces de nebunie. – Din bg. străk.

STUPÍ, stupésc, vb. IV. Intranz. și tranz. (Reg.) A scuipa. ♦ Tranz. Spec. A scuipa sau a se face că scuipă în semn de batjocorire, de înjosire a cuiva. ♦ Tranz. A elimina un obiect aflat sau introdus în gură. ◊ Expr. A-și stupi sufletul (cu cineva) = a se chinui mult cu un om nepriceput sau îndărătnic. ♦ (Despre pisici) A-și încorda corpul într-un gest de apărare sau de atac, însoțit de un pufăit specific. – Probabil lat. *stupire (< *scuppire + sputare).

SUBMINÁ, subminez, vb. I. Tranz. A ataca, a lovi (indirect, pe ascuns) pentru a slăbi, a compromite, a zădărnici sau a nimici o acțiune, o realizare (a unui adversar). – Sub1- + mina.

SUBORDONÁRE, subordonări, s. f. Acțiunea de a subordona și rezultatul ei; dependență. ♦ (Log.) Raport de concordanță între două noțiuni, de la noțiunea subordonată speciei la noțiunea gen. ♦ Raport sintactic între două elemente lingvistice (cuvinte, construcții, propoziții), dintre care unul depinde din punct de vedere gramatical de celălalt. ♦ Raport de ierarhie între organele puterii de stat sau între cele ale administrației de stat, ori între acestea și organele puterii care le-au ales, în temeiul căruia organul superior îndrumează și controlează activitatea organului inferior. – V. subordona.

COMPÁRS s. m. (Livr.) Personaj mut sau cu rol minor într-un spectacol; figurant. – Din fr. comparse, it. comparsa.

SUPÁ, supez, vb. I. Intranz. A lua masa seara târziu (după un spectacol). – Din fr. souper.

CUBÍCULUM, cubiculumuri, s. n. Cameră de dormit în locuințele romane; p. ext. cameră sepulcrală într-o catacombă. – Din lat. cubiculum.

GOMÓZĂ s. f. boală a plantelor caracterizată prin scurgerea unei gome (2) din țesutul atacat. (< fr. gommose)

SUPERPRODÚCȚIE, superproducții, s. f. Film realizat cu mijloace și efecte de mare spectaculozitate. – Din fr. superproduction.

SUPERVIZÁ, supervizez, vb. I. Tranz. A vedea un film, un spectacol, a citi un text etc. pentru a constata calitățile lor și pentru a dispune ori a recomanda achiziționarea, reprezentarea, publicarea lor etc. – Din fr. superviser.

SUPÉU, supeuri, s. n. Masă care se ia seara târziu (după spectacol). – Din fr. souper.

SUPLIMÉNT, suplimente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l completa sau pentru a suplini o lipsă. 2. Bilet de călătorie sau de spectacol, eliberat ca anexă la alt bilet, prin care se acordă drepturi sau avantaje în plus. 3. Ceea ce se adaugă la un unghi pentru a forma două unghiuri drepte (180º). – Din fr. supplément, lat. supplementum.

SUPRASTRÁT, suprastraturi, s. n. (Lingv.) Influență exercitată de un idiom asupra altuia, în condițiile unui contact îndelungat, înainte ca acesta din urmă să se constituie ca idiom nou; superstrat. – Supra- + strat.

SUPRAVIEȚUÍ, supraviețuiesc, vb. IV. Intranz. A rămâne în viață după moartea cuiva sau după o catastrofă, un cataclism etc. – Supra- + viețui (după fr. survivre).

SUPRAVIEȚUITÓR, -OÁRE, supraviețuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care a scăpat cu viață dintr-un cataclism, dintr-o nenorocire; persoană care supraviețuiește alteia. [Pr.: -țu-i-] – Supraviețui + suf. -tor (după fr. survivant).

SUSPÁNS, suspansuri, s. n. Moment dintr-un film, dintr-un spectacol sau dintr-o operă literară când acțiunea se întrerupe (temporar) într-un punct culminant, ținând pe spectator sau pe lector într-o stare de tensiune, în așteptarea deznodământului; stare de tensiune provocată de un astfel de moment. – Din fr., engl. suspense.

COMPÉR, comperi, s. m. (Rar) Prezentator al unui spectacol de estradă, de varietăți etc. – Din engl. compeer.

COMPERÁJ, comperaje, s. n. Prezentare a unui spectacol de estradă, de varietăți etc.; text care conține această prezentare. – Din fr. compérage.

COMPLOTÍSM s. n. (Rar) Tactică de complotist. – Complot + suf. -ism.

COMUNICÁȚIE, comunicații, s. f. 1. Mijloc de comunicare între puncte diferite; legătură, contact. 2. Sistem tehnic folosit pentru realizarea comunicației. 3. (În sintagma) Comunicații de masă = totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare a informațiilor (poștă, telegraf, telefon, radio, televiziune, cinema, publicații etc.). [Var.: (înv.) comunicațiúne s. f.] – Din fr. communication, lat. communicatio, -onis.

CONCEPTÁCUL, conceptacule, s. n. Cavitate mică unde se formează gameții la unele criptogame. – Din fr. conceptacle, lat. conceptaculum.

COȘENÍLĂ, coșenile, s. f. Insectă exotică din Mexic, care atacă o specie de smochin și din care se extrage cârmâzul (Coccus cacti); cârmâz. – Din fr. cochenille.

CRAB, crabi, s. m. Nume dat mai multor specii de animale crustacee marine, cu zece picioare, cu abdomenul scurt și îndoit sub cefalotoracele mare și turtit; mai cunoscută este o specie din Marea Neagră, cu carnea foarte gustoasă (Carcinus moenas). – Din fr. crabe.

CRẤMPIȚĂ, crâmpițe, s. f. (Reg.) Încurcătură a firelor din urzeală; fig. piedică, obstacol. – Cf. crâmpei.

COREGRAFIÁ, coregrafiez, vb. I. Tranz. (Rar) A crea, aranja și regiza dansuri, balete. ♦ A face coregrafia unui spectacol. [Pr.: -fi-a] – De la coregraf.