Am găsit 658 de definiții care conțin toate cuvintele sora sau forme flexionare ale acestora:

CARITÁTE s. f. Atitudine miloasă, plină de generozitate față de cineva; filantropie. ◊ soră de caritate = soră de ocrotire; infirmieră. – Din fr. charité, lat. caritas, -atis.



DÁDĂ, dade, s. f. (Reg.) Termen de respect folosit de oamenii de la țară pentru a se adresa unei femei mai în vârstă sau unei surori mai mari; leliță, daică. – Din bg., scr. dada.

MASORÁ s. f. exegeză a textului ebraic al Bibliei efectuată de masoreți în sec. VI-X după Christos. (< fr. massorah)

INCÉST, incesturi, s. n. Legătură sexuală, oprită de legile juridice și morale, între părinți și copii sau între frați și surori. – Din fr. inceste, lat. incestus.

ÎMPLINÍ, împlinesc, vb. IV. 1. Tranz. A atinge vârsta de... 2. Refl. (Despre timp sau măsuri de timp) A ajunge la soroc, a se scurge, a trece în întregime, a expira. ♦ (Rar; despre noțiuni de cantitate) A ajunge la numărul, la suma dorită, indicată, necesară. 3. Tranz. A face să fie plin sau întreg; a întregi, a completa. ◊ Expr. A-și împlini somnul = a dormi suficient. 4. Refl. (Despre ființe) A se dezvolta; a se îngrășa. ♦ Fig. A se desăvârși. 5. Tranz. și refl. A aduce sau a ajunge la îndeplinire, a (se) realiza, a (se) îndeplini. 6. Tranz. A achita, a plăti. ♦ (Înv. și reg.) A obliga pe un datornic să plătească banii datorați. 7. Tranz. (Reg.; în expr.) A o împlini (cu cineva) = a o păți (cu cineva), v. păți. (Refl.) I s-a împlinit = i s-a înfundat, v. înfunda.Lat. *implenire (< plenus) sau în + plini (înv. „împlini” < plin).

SCOÁRȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Înveliș extern (gros și tare) al trunchiului și al crengilor unui copac sau al unei plante lemnoase; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până la ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea.

ȚÁȚĂ, țațe, s. f. 1. (Pop.) Mătușă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la țară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alinător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică. – Din ngr. tsa'tsa.

UNCHI, unchi, s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii fraților și surorilor sale, în raport cu copiii fraților și surorilor soției sale sau în raport cu copiii verilor și verișoarelor sale; termen cu care se adresează acestui bărbat nepoții; grad de rudenie astfel stabilit; unchiaș. 2. Termen de respect cu care o persoană mai tânără se adresează unui bărbat mai în vârstă. – Lat. avunculus.

VADEÁ, vadele, s. f. (Înv.) Termen de plată; scadență, soroc. – Din tc. vāde.

VĂR, VÁRĂ, veri, vere, s. m. și f. 1. Grad de rudenie între copiii sau descendenții persoanelor care sunt frați sau surori; persoană care se află cu alta într-o asemenea relație de rudenie, considerată în raport cu aceasta. 2. (La voc. m.) Termen familiar de adresare către un prieten, un cunoscut. – Lat. [consobrinus] verus, [consobrina] vera.

VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune. 2. (Jur.; în sintagma) Vocația succesorală = îndreptățire a unei persoane de a veni la o succesiune în temeiul calității sale de rudă. [Var.: (înv.) vocațiúne s. f.] – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.

ZGRIPSORÁȘ s. m. v. zgripțoraș.

ZGRIPSOROÁICĂ s. f. v. zgripțuroaică.

ZGRIPȚORÁȘ, zgripțorași, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui zgripțor. ♦ Veche monedă austriacă valorând 10 creițari, care avea imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. [Var.: zgripsoráș s. m.] – Zgripțor + suf. -aș.

ZGRIPȚUROÁICĂ, zgripțuroaice, s. f. 1. Femela zgripțorului (1). 2. Personaj din basme închipuit ca o femeie rea, cu puteri supranaturale. ♦ Fig. Femeie bătrână, zgârcită și rea; cotoroanță. [Var.: zgripsoroáică, zgripțoroáică s. f.] – Zgripțor + suf. -oaică.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp intre două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile.Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii.Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții.Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: zíuă s. f.] – Lat. dies.

ZIUÁTIC, -Ă, ziuatici, -ce, adj. (Reg.; despre frați, surori) Născut în aceeași zi a anului, dar în ani diferiți. [Pr.: zi-ua-] – Ziuă + suf. -atic.

MÁȘTER, -Ă, mașteri, -e, s. f., adj. 1. S. f. (Înv. și reg.) Mamă vitregă; maștehă. 2. Adj. (Reg.; despre frați, surori) Vitreg. ♦ Fig. Aspru, crud, nemilos. – Et. nec.

MĂTCĂLẮU s. m. (Reg.) Sărbătoare populară care se ține într-una din zilele de după Paști, când băieții și fetele se adună pentru a schimba între ei ouă roșii și a se prinde frați sau surori de cruce. [Var.: mâtcălắu s. n.] – Din magh. mátkáló.

MĂTÚȘĂ, mătuși, s. f. 1. sora tatălui sau a mamei unei persoane; (mai rar) verișoara unuia dintre părinți sau soția unchiului; tanti, țață, tușă2. 2. (Pop.) Termen de respect cu care se adresează cineva unei femei în vârstă sau folosit când vorbește despre ea; lele; p. gener. femeie în vârstă; babă. – Lat. amita.

SCADÉNȚĂ, scadențe, s. f. Termen de plată, soroc; expirare a datei la care trebuie onorată o datorie, o obligație. ♦ P. gener. Termen până la care cineva este obligat să facă ceva. – Din it. scadenza.

FRATRICÍD, -Ă, fratricizi, -de, subst., adj. 1. S. m. și f., adj. (Persoană) care și-a ucis fratele sau sora. 2. S. n. Omor de frate sau de soră. 3. Adj. Care constituie o crimă față de un frate, o soră sau față de semenii săi. – Din fr. fratricide, lat. fratricida.

PRIMÁR, -Ă, primari, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Inițial, primordial, originar; p. ext. de prim grad, de primă importanță, de bază. ◊ Învățământ primar = formă de învățământ cu caracter obligatoriu, în care se predau elementele de bază ale celor mai importante discipline și care constituie primele patru clase ale scolii generale. Clasă primară (și substantivat, f.) = clasă din cursul primar. Școală primară (și substantivat, f.) = școală de învățământ primar; curs primar; clădire în care se predă această formă de învățământ. Văr primar (sau vară primară) = grad de rudenie între copiii mai multor frați și surori; persoană care se află cu alta într-un asemenea grad de rudenie. (Geol.) Era primară = era paleozoică. Medic primar = grad în ierarhia cadrelor medicale, superior medicului specialist, care se obține în urma unui concurs; persoană care are acest grad. ♦ Simplu, rudimentar, elementar; p. ext. neevoluat. ♦ (Despre cuvinte) Care provine direct din rădăcină și care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte; primitiv. 2. (Despre elemente și compuși chimici) Care are o singură valență satisfăcută de un anumit element sau radical. II. S. m. Reprezentant al conducerii centrale în orașe și comune, cu atribuții administrative. [Var.: (II, pop.) primáre s. m.] – Din lat. primarius. Cf. fr. primaire, maire.

PROFESORÁT s. n. Meseria de profesor; funcția de profesor; timpul cât cineva exercită această profesiune. – Din fr. professorat. Cf. germ. Professorat.

PROFESORÁL, -Ă, profesorali, -e, adj. Care ține de profesori, privitor la funcția de profesor, specific profesorilor. ♦ Care este alcătuit din profesori. Corp profesoral. ♦ (Depr.) Pretențios, pedant, cu aere de savant. Ton profesoral. – Din fr. professoral.

PROFESORÁȘ, profesorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui profesor.Profesor + suf. -aș.

SIAMÉZ, -Ă, siamezi, -e, s. m. și f., adj. 1. Persoană care face parte din populația de bază a Siamului. 2. Adj. Care aparține Siamului sau populației lui, privitor la Siam sau la populația lui. ◊ Frați siamezi sau surori siameze = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite total sau parțial între ele; fig. grup format din doi prieteni nedespărțiți. Pisică siameză = specie de pisică originară din Extremul Orient, cu ochii albaștri, cu părul cafeniu, scurt, moale, mătăsos și cu coada scurtă. [Pr.: si-a-] – Siam (n. pr.) + suf. -ez.

ȘARAMPÓI, șarampoi, s. m. (Reg.) Par lung și gros, folosit pentru a face garduri, picioare de pod etc. – Din magh. sorompó.

COSORÎ́, cosorăsc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A tăia vița de vie cu cosorul (1). 2. Fig. A ironiza pe cineva, a spune cuiva vorbe supărătoare, a jigni. – Din cosor.

COSOROÁBĂ, cosoroabe, s. f. (Reg.) Fiecare dintre bârnele așezate orizontal deasupra pereților casei în lungul acoperișului, pentru a susține căpriorii. [Var.: costoroábă s. f.] – Cf. magh. koszorú, koszorúfa.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare.Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

MOȘTENÍRE, moșteniri, s. f. Faptul de a moșteni. 1. Drept de succesiune; (concr.) totalitatea bunurilor rămase de la o persoană decedată și intrate în posesiunea altcuiva; p. restr. bun obținut prin drept succesoral. 2. Fig. Patrimoniu cultural, bunuri morale, intelectuale, artistice care se transmit de la o generație la alta. ♦ P. ext. Caracter fizic, însușiri care se transmit ereditar. – V. moșteni.

TÉRMEN, (1, 2, 3) termene, s. n., (4, 5, 6, 7, 8) termeni, s. m. 1. S. n. Dată fixă la care, potrivit unei învoieli, unei decizii sau unei dispoziții prealabile, se execută o obligație (bănească) sau se realizează ceva; soroc. ◊ Loc. adv. În (sau la) termen = la data fixată, prevăzută. ♦ Condiție, clauză într-un tratat, într-un acord. 2. S. n. Interval de timp, stabilit dinainte, în limita căruia trebuie să se înfăptuiască sau să se întâmple ceva. ◊ Loc. adv. În termen de... = în timp de... 3. S. n. (Înv.) Limită, hotar, sfârșit. 4. S. m. (În loc. și expr.) În termen = care își face serviciul militar în condițiile prevăzute de legi. A fi în termen = a-și face stagiul militar. 5. S. m. Cuvânt; expresie. 6. S. m. Fig. (În expr.) A fi în termeni buni (sau răi) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. 7. S. m. (Mat.) Fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre numerele care alcătuiesc o progresie sau un raport. 8. S. m. Fiecare dintre cuvintele care au o accepție specifică unui anumit domeniu de activitate. – Din lat. termen, -inis (cu unele sensuri după fr. terme).

FÚRCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Furcărie. 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.

MENSTRUÁȚIE, menstruații, s. f. Hemoragie fiziologică din mucoasa uterină, care apare la femeia adultă în mod regulat și periodic, începând din epoca pubertății, cu întreruperi temporare în perioadele de sarcină și de alăptare, și până la menopauză, când dispare definitiv; soroc, regulă, period. [Pr.: -stru-a-] – Din fr. menstruation.

CONSANGVÍN, -Ă, consangvini, -ne, adj. Înrudit (din partea tatălui); (despre frați și surori) care au același tată; p. ext. rudă, rubedenie. [Var.: consanguin, -ă adj.] – Din fr. consanguin, lat. consanguineus.

MOSORÁ, mosorez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A bobina. – Din mosor.

MOSORÁRE, mosorări, s. f. (Tehn.) Bobinare. – V. mosora.

MOSORÁT, -Ă, mosorați, -te, adj. (Tehn.) Bobinat. – V. mosora.

NÁNĂ, nane, s. f. (Reg.) Termen de respect cu care se adresează la țară cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă ori cu care vorbește despre acestea. – Cf. bg., scr. nana, alb. nanë.

SOR1 s. f. v. soră.

soră, surori, s. f. 1. Persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii acelorași părinți sau ai aceluiași tată ori aceleiași mame. ◊ soră bună = soră care are amândoi părinții comuni cu ai fraților săi. (Reg.) soră de scoarță = fiica din altă căsătorie a unuia dintre soții recăsătoriți, considerată în raport cu copilul sau cu copiii celuilalt soț. soră de lapte = fată care a supt o dată cu alt copil de la aceeași femeie, considerată în raport cu acel copil. ◊ Loc. adj. soră cu moartea = grozav, zdravăn, foarte mare. ◊ Compuse: sora-soarelui = floarea-soarelui; sor-cu-frate = numele a două plante erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene-aurii sau albastre-violete, cu fructul o capsulă (Melampyrum). 2. (Fam.; la voc.) Termen cu care cineva se adresează unei fete sau unei femei în semn de intimitate, de prietenie sau de dragoste; dragă. 3. Fig. Tovarășă, prietenă. ♦ Țară, limbă etc. de aceeași origine cu alta, cu afinități și trăsături comune. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad. 5. Infirmieră. [Var.: (pop.) suróră, sor s. f.] – Lat. soror, -oris.

INCÉST s. n. relație sexuală între părinți și copii sau între frați și surori, oprită de lege. (< fr. inceste, lat. incestus)

SORÓC, soroace, s. n. (Pop.) 1. Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații; interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se efectuează un lucru. ◊ Loc. adv. (Pe) la soroace = din când în când; la zile mari. ◊ Expr. A sfinți sorocul = a respecta cu strictețe un termen de plată. A i se împlini (cuiva sau la ceva) sorocul = a ajunge la sfârșitul existenței, a înceta să mai existe; p. ext. a muri. ♦ Dată la care se întâmplă ceva. ♦ Epocă a anului când se coace și se strânge recolta; (concr.) recolta culeasă în această epocă. ♦ Menstruație. 2. Dată, fixată în practica creștină, când se pomenesc morții; slujbă religioasă care se face cu acest prilej. 3. (Rar) Margine, limită. ♦ Loc determinat. 4. Rost, socoteală, orânduială. ♦ (Reg.) Ursită, soartă; prevestire. – Din sl. sŭrokŭ.

COLATERÁL, -Ă, colaterali, -e, adj. Lăturalnic; subordonat, secundar. ♦ (Despre rude, grade de rudenie) Care unește între ei pe frați și surori (și pe descendenții acestora). – Din fr. collatéral, lat. collateralis.

DECÁN, -Ă, decani, -e, subst. 1. S. m. și f. Membru al corpului profesoral universitar însărcinat cu conducerea unei facultăți; grad deținut de această persoană. 2. S. m. Persoană (aleasă dintre avocați) care conducea baroul avocaților. 3. S. m. Persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare în anumite corpuri constituite. 4. S. m. (În biserica anglicană) Conducător al unui colegiu de preoți, al unei instituții religioase sau al unui local de cult. Decanul de Canterbury. 5. S. m. Decurion. – Din lat. decanus, germ. Dekan.

REZERVATÁR, -Ă, rezervatari, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Moștenitor) care se bucură de rezervă succesorală. 2. Adj., s. n. (Stat) care formulează o rezervă la încheierea unui tratat. – Din fr. réservataire.

REZÉRVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de bioxid de carbon care se degajează din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ♦ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nici o garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea,exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ♦ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.

DIORÍE, diorii, s. f. (Grecism înv.) Termen de plată; scadență, soroc. [Pr.: di-o-] – Din ngr. dioría.

DEVOLUȚIÚNE, devoluțiuni, s. f. (În sintagma) Devoluțiune succesorală = transmitere a unei averi la moștenitori. – Din fr. dévolution.

DIÁBOLO s. n. Jucărie formată dintr-un fel de mosoraș subțiat la mijloc, care se aruncă în sus și se prinde pe o sforicică întinsă între două bețisoare. – Din fr. diabolo.

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (Înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus. *sa (= suus, sua).

SEPARÁȚIE, separații, s. f. Despărțire, separare. ◊ Separația puterilor = principiu care susține că puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească dintr-un stat pot și trebuie să acționeze independent una de alta, având o anumită interdependență și dreptul de control reciproc. Separație de domiciliu = dispensă premergătoare divorțului prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separație de bunuri = (în unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea că femeia își păstrează libera dispunere a bunurilor sale aduse în căsătorie pentru susținerea sarcinilor acesteia. Separație de patrimoniu = măsură luată la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moștenitorului și a evita astfel eventuala concurență a creditorilor acestuia din urmă. – Din fr. séparation, lat. separatio.

SORCOVẮȚ s. m. v. sorocovăț.

SEZÍNĂ, sezine, s. f. Posesiune de drept a bunurilor succesorale, în temeiul căreia anumiți moștenitori sunt îndreptățiți să perceapă uzufruct și să exercite dreptul la acțiune privitoare la aceste bunuri încă de la deschiderea succesiunii. – Din fr. saisine.

SOROCEÁLĂ, soroceli, s. f. (Pop.) Sorocire. – Soroci + suf. -eală.

SOROCÍ, sorocésc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A fixa termenul la care urmează să se efectueze un lucru; p. gener. a hotărî, a fixa. 2. (În superstiții) A ursi, a sorti; a descânta, a meni. – Din soroc.

SOROCÍRE, sorociri, s. f. (Pop.) Acțiunea de a soroci și rezultatul ei; soroceală. – V. soroci.

SOROCOVẮȚ, sorocoveți, s. m. Veche monedă de argint, a cărei valoare a variat în decursul timpului. [Var.: sorcovắț s. m.] – Din ucr. sorokovec'.

SORÓZĂ, soroze, s. f. Tip de fruct compus, la care învelișurile florale devin cărnoase. – Din fr. sorose.

STRĂNEPÓT, -OÁTĂ, strănepoți, -oate, subst. 1. S. m. și f. Copil al nepotului sau al nepoatei de fiu sau de fiică, considerat în raport cu străbunii (2) lui; copil al nepotului de frate sau de soră, considerat în raport cu părinții unchilor și mătușilor lui. 2. S. m. pl. Urmași, descendenți. – Stră- + nepot.

GLOSORAFÍE s. f. sutură a limbii. (< fr. glossorrhaphie)

SURÁTĂ, surate, s. f. (Pop.) Prietenă bună, apropiată. ◊ Expr. A se prinde surate = (despre femei) a lega între ele o prietenie trainică. ♦ Termen familiar, prietenesc, pus (la țară) înaintea numelui unei femei despre care se vorbește sau căreia i se adresează cineva; apelativ folosit de femeile de la țară în relațiile dintre ele. – Cf. soră.

SURIOÁRĂ, surioare, s. f. 1. Diminutiv al lui soră. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei fete sau unei femei. [Pr.: -ri-oa-] – Sor + suf. -ioară.

SURÓRĂ s. f. v. soră.

SUCCESORÁL, -Ă, succesorali, -e, adj. Care ține de succesiune (2), privitor la succesiune. – Din fr. successoral.

COSTOROÁBĂ s. f. v. cosoroabă.

CUMNÁT, -Ă, cumnați, -te, s. m. și f. Fratele sau sora unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. ♦ (La pl.) Persoane (femei sau bărbați) înrudite în acest fel. – Lat. cognatus.

GÁRDĂ s. f. 1. pază; veghe; persoană sau grup de persoane care păzește pe cineva sau ceva. ♦ ~ de onoare = pază instituită în semn de respect cu ocazia anumitor solemnități. 2. (sport) poziția corpului și a brațelor luată de boxeri și luptători în vederea atacului sau a apărării. ♦ a se pune în ~ = a lua poziție de apărare; (fig.) a-și lua măsurile necesare pentru a nu fi surprins. ♦ medic (sau soră) de ~ = medic (sau soră) de serviciu într-un spital, care asigură serviciul în afara orelor de program. 3. parte a sabiei, între mâner și lamă, care protejează pumnul contra loviturilor. (< fr. garde)

FRATRICÍD, -Ă I. s. n. ucidere de frate sau de soră. II. s. m. cel care săvârșește un fratricid (I). III. adj. (despre războaie) care se desfășoară între membrii aceleiași națiuni. (< fr. fratricide, lat. fratricida)

DIABOLO s. n. 1. jucărie dintr-un mosoraș care se aruncă în sus și se prinde pe o sforicică legată între două bețișoare. 2. proiectil la armele cu aer comprimat din alice de plumb excavate spre interior. (< fr. diabolo)

DECÁN3, -Ă I. s. m. 1. (ant.) decurion. 2. persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare dintr-un anumit corp constituit. 3. (în trecut) persoană aleasă dintre avocați, care conducea baroul. 4. conducător, șef ecleziastic în biserica anglicană. II. s. m. f. membru al corpului profesoral universitar care deține conducerea unei facultăți. (< lat. decanus, germ. Dekan)

COLATERÁL, -Ă I. adj. situat alături, lăturalnic, subordonat; secundar. ♦ (jur.) linie ~ă = legătură de rudenie care unește între ei pe frați și surori și pe descendenții acestora. II. s. n. navă laterală a unei biserici. (< fr. collatéral, lat. collateralis)

floáre (flóri), s. f.1. Parte a plantei care are o corolă frumoasă și variat colorată. – 2. Ornament floral și, de aici, ornament în general. – 3. Partea cea mai aleasă, frunte, elită, cremă. – 4. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului. – 5. Partea exterioară a pielii tăbăcite. – 6. (Pl.) Ciclu, soroc, menstruație. – 7. Vîrf de burghiu. – 8. Parte a cheii care intră în broască. – 9. Extremitate a caracterelor tipografice. – 10. Parfum, savoare a băuturii. – 11. (Înv.) Culoare. – Mr. floare, megl. floari. Lat. flōrem (Pușcariu 623; Candrea-Dens., 604; REW 3390; DAR), cf. it. fiore, prov., cat., sp., port. flor, fr. fleur. Sensul 6, rar, este romantic (după Capidan, Dacor., I, 331, din lat. fluores, cf. Spitzer, Archiv., CXXXIX, 89; cf. și alb. ljulje „floare” și „menstruație”). Sensul 11 este un calc lingvistic, fără circulație populară, din sl. cvĕtŭ (DAR). Der. florar, s. n. (vază; luna mai; dreptar pentru linii curbe); florăreasă, s. f. (vînzătoare de flori); florărie, s. f. (magazin de flori); florian (var. florinte, florințel), s. m. (pasăre, brotăcel, Ligurinos chloris); floricică (var. floricea), s. f. (dim. al lui floare; boabă de porumb prăjită și crăpată); Florii, s. f. pl. (sărbătoare creștină ce cade în duminica de dinaintea Paștelui, Duminica Floriilor), der. intern (Rosetti, I, 159), care este pus în legătură cu lat. Floralia, prin intermediul unei forme vulg. *florilia (Candrea-Dens., 605; DAR); înflori (var. flori), vb. (a face floare; a se dezvolta, a progresa; a împodobi, a înfrumuseța; a aranja, a găti; a face floare vinul); înfloritor, adj. (care înflorește); înfloritură, s. f. (ornament); înflora, vb. (a împodobi cu flori; Bucov., a pregăti culorile vegetale; a ciopli, a sculpta). Cf. flor. Din rom. provine sb. florečika „varietate de guvid”.

CATEDRÁTIC, -Ă I. adj. profesoral, de catedră. II. s. m. f. titularul unei catedre universitare. (< it. cattedratico)

sistríță, sistríțe, s.f. (reg.) soră de caritate.

ASESORÁT s.n. Funcție de asesor. [< fr. assesorat].

BLEFARORAFÍE s.f. (Med.) Sutură a pleoapelor pentru protecția ochiului în caz de logoftalmie; tarsorafie (2). [< fr. blépharorraphie, gr. blepharon – pleoapă, rhaphe – sutură].

TARSORAFÍE s.f. (Med.) 1. Sutură a cartilajelor tarsului. 2. Blefarorafie. [Gen. -iei. / < fr. tarsorraphie, cf. gr. tarsos – marginea pleoapei, raphe – sutură].

MASORÉTIC, -Ă, masorétici, -e, adj. 1. Care se referă la masora sau la masoreți. 2. Care se referă la sistemul de vocalizare și accentuare a cuvintelor din ebraică, introdus de către masoreți. (cf. fr. massorétique < lat. scol. masorethicus) [și TLF]

MASORÁ s. f. Note critice, glose pe marginea manuscriselor sacre ebraice, realizate înaintea secolului al X-lea e.n., cu scopul de a corecta si fixa textul Vechiului Testament ebraic pentru a evita denaturări la transmiterea sa. ♦ (prin metonimie) Textul Vechiului Testament însuși ca alcătuire și transmitere în funcție de principiile criticilor din textele și exegezele masoreților. (< fr. massore, massorah, engl. Masora(h) < ebr. mod. mªsōrā < ebr. veche māsōreth = tradiție < ebr. māsar = a transmite) [și TLF, MW]

CATEDRÁTIC, -Ă adj. (Italienism) Profesoral, de catedră. // s.m. Titularul unei catedre universitare. [< it. cattedratico].

CATÉDRĂ s.f. 1. Masă specială, ridicată de obicei pe o estradă, de unde profesorul explică lecția. ◊ A vorbi (ca) de la catedră = a vorbi savant, afectat. ♦ Tron arhieresc, din piatră sau din lemn, instalat în biserica principală a unei eparhii. 2. post în învățământ, funcție de profesor. ♦ Unitate de bază în învățământul superior, în cadrul căreia se desfășoară activitatea didactică, metodică și de cercetare științifică la o disciplină. ♦ (Fig.) Profesorat, învățământ. [< lat. cathedra – jeț, fr. cathedre].

COLATERÁL, -Ă adj. Lăturalnic, subordonat; secundar. ◊ (Jur.) Linie colaterală = legătură de rudenie care unește între ei pe frați și surori și pe descendenții acestora. [< fr. collatéral].

DECÁN, -Ă s.m. și f. 1. Profesor (sau alt membru al corpului profesoral universitar) care deține conducerea unei facultăți. 2. Persoana cea mai în vârstă sau care are vechimea cea mai mare într-un anumit corp constituit. // s.m. 1. (Ant.) Ofițer roman care comanda 10 soldați; decurion. 2. (În trecut) Persoană aleasă dintre avocați, care conducea baroul avocaților. 3. Conducător, șef ecleziastic în biserica anglicană. [ < lat. decanus, cf. it. decano, fr. doyen).

DIÁBOLO s.n. Jucărie (de origine japoneză) alcătuită dintr-un mosoraș, care se aruncă în sus și se prinde pe o sforicică legată între două bețișoare. [< fr., it. diabolo].

DIDACTICÍST, -Ă adj. Cu un ton exagerat didactic, profesoral. [Cf. it. didatticisto].

DÓDĂ, dóde, s. f. 1. (Banat, Olt.) Termen cu care se adresează cineva surorii mai mari. 2. (Trans.; în limbajul copiilor) Mână. 3. (Mold.) Termen cu care se adresează copiii fetelor sau femeilor nemăritate. (creație expresivă proprie copiilor, la fel ca și cocă; după Candrea, sensul 3. ar trebui pus în legătură cu sb. dodola = paparudă (1.) (> (Banat) dodolă), iar, după Scriban, sensul 1. e o variantă a lui dadă)

DÁICĂ, daici, s. f. (Olt., Munt.) 1. Gospodină, stăpâna casei. 2. sora mai mare. (din sb. dajka, diminutiv al lui dadă; cf. dodă)

PROVIZORÁT s.n. Caracterul a ceea ce este provizoriu, nedefinitiv. [< fr. provisorat].

REGISORÁL, -Ă adj. v. regizoral.

REGISORÁT s.n. v. regizorat.

REGIZORÁL, -Ă adj. Referitor la regizor; de regizor. [Var. regisoral, -ă adj. / < regizor + -al].

REGIZORÁT s.n. Faptul de a regiza; arta regizorului; regie. ♦ (Concr.) Birou, loc unde lucrează un regizor. [Var. regisorat s.n. / < regizor + -at].

REZÉRVĂ s.f. 1. Cantitate (de bunuri) pusă deoparte pentru a fi folosită mai târziu; depozit. ◊ Rezervă succesorală = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. ♦ (Fig.; mai ales la pl.) Posibilități. ◊ Rezerve interne = totalitatea posibilităților existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit realizarea unor cantități sporite de produse. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile conținute într-un zăcământ. 2. Cameră de spital unde se internează un singur bolnav. 3. Parte din armată chemată sub arme numai în timp de război sau în mod excepțional în timp de pace; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ♦ (Sport) Jucător care poate înlocui la nevoie pe unul dintre jucătorii angajați în competiție. 4. Motiv de îndoială, obiecție. ◊ Fără rezervă = fără reținere, în întregime. ♦ (Fig.) Prudență, cumpătare, măsură; discreție; (p. ext.) răceală, indiferență, jenă. [< fr. réserve < réserver – a pune deoparte].

SERPÉTĂ s.f. Cuțit special, cu vârf în formă de pană îndoită, folosit pentru altoire; cosoraș. [< fr. serpette].

COSORÁȘ, cosorașe, s. n. Diminutiv de la cosor; cuțitaș. – Din cosor + suf. -aș.

BLEFARORAFÍE s. f. sutură a cartilajelor tarsale ale pleoapelor; tarsorafie. (< fr. blépharorrhaphie)

SORÍT s.n. Polisilogism contractat prin excluderea concluziilor intermediare, care în polisilogismele inițiale îndeplineau rolul uneia dintre premise. [< fr. sorite, lat. sorites, gr. soreites < soros – mulțime].

VOCÁȚIE s.f. 1. Aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare. 2. (Jur.) Vocație succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor. [Gen. -iei, var. vocațiune s.f. / cf. fr. vocation, lat. vocatio].

ASESORÁT s. n. funcția de asesor. (< fr. assessorat)

firóg s.m. sg. (reg.) lucru (manual) destinat unei persoane să-l termine într-o zi; soroc.

cosoroábă, cosoroábe, s.f. (reg.) 1. fiecare dintre bârnele așezate orizontal deasupra pereților casei în lungul acoperișului, pentru a susține căpriorii. 2. femeie groasă și diformă. 3. cal bătrân și neputincios.

fășiu, fășii, s.m. (reg.; la pl.) bărbați care țin de soții două surori.

încosorî, încosorắsc, vb. IV (reg., înv.) a înfige cosorul (sau alt obiect ascuțit) în cineva; a înțepa.

însorărí, însorărésc, vb. IV (reg., înv.) a împreuna, a comasa (părți dintr-o moșie sau moșii), formând un tot.

însorăríre, s.f. (înv.) împreunare sau comasare a două părți dintr-o moșie sau a două moșii.

însorărít, însorărítă, adj. (înv.; despre un lot de pământ, o moșie) hotărnicit prin însorărire (v.).

FRATRICÍD, -Ă s.m. și f. Ucigaș de frate sau de soră. // s.n. Ucidere de frate sau de soră. // adj. (Despre războaie) Care se desfășoară între membrii aceleiași națiuni. [< fr. fratricide, cf. lat. fratricida < frater – frate, caedere – a omorî].

GÁRDĂ s.f. 1. Pază; veghe; persoană sau grup de persoane care păzește pe cineva sau ceva. ◊ Gardă de onoare = pază instituită în semn de respect cu ocazia anumitor solemnități. 2. (Sport) Poziția corpului și a brațelor luată de boxeri și luptători în vederea atacului sau a apărării. ◊ A se pune în gardă = a lua poziție de apărare; (fig.) a-și lua măsurile necesare pentru a nu fi surprins de ceva. ◊ Medic (sau soră) de gardă = medic (sau soră) de serviciu într-un spital, care asigură serviciul în afara orelor de program pentru cazurile urgente. 3. (Mil.) Parte a sabiei cuprinsă între mâner și lamă, care protejează pumnul contra loviturilor. [< fr. garde].

mosorî, mosorăsc, vb. IV (reg.) a se umfla, a se tumefia (rana, buba).

ACOLISI vb. (Mold.) A se ține, a se lega de capul cuiva (mai ales cu gînd rău). A: Cînd se va acolisi un om de altul nefiindu-i cela cu nici o deală, așa numai într-o pizmă va vrea să-l ucigă, cela însă nu se va da. PRAV. Ce să acoliseaște Radul-Vodă de cel sărac? CLM, 21v. Ce mai bine ar fi, o, soră, să nu te mai acolisăști de lucrul mieu. B 1779, 36v; cf. DOSOFTEI, VS; CRON. 1689, 37v; CRON. 1707, 34v; PSEUDO-AMIRAS (gl.); CRON. 1732, 28v; NECULCE; CRON. SEC. XVIII, 27v. // B: cf. ÎNDREPTAREA LEGII. Etimologie: ngr. ekóllissa (aor. al lui kolló „a (se) lipi”). Vezi și acolisitură.

posesoráș, posesoráși, s.m. (înv. și reg.; deprec.) arendășel.

profesorésc, profesoreáscă, adj. (înv.) profesoral, care este al învățătorului, care ține de învățător, specific învățătorilor.

saceác, saceácuri, s.n. (reg.) 1. (în forma: salceag) parte componentă a unei case, lată de 2-3 palme, care se află între calcan și streașina casei. 2. (în forma: saciap) parte a podului situată pe capetele ieșite în afară ale grinzilor. 3. (în forma: saciap) locul gol la streașina casei, între cosoroabă și grindă. 4. bârna care leagă stâlpii casei deasupra.

sărăcústă s.f. (înv. și reg.) 1. rugăciune, sărindar; slujbă de pomenire a morților făcută în sâmbetele postului Paștilor. 2. interval de 40 de zile. 3. (la pl., în forma: sorocouste) alimente care se duc la biserică, pentru a fi sfințite și date de pomană, la sfântul Toader. 4. (la pl.) popasurile în care se citesc evangheliile, pe drumul de la casa mortului până la groapă. 5. praznic, ospăț la înmormântare.

során s.n. (înv.) țesătură groasă, grosolană.

sorár s.n. (înv. și reg.) umbrelă de soare.

soráriu, sorárie, adj. (înv.) solar.

sorasamfíra s.f. art. (reg.) grangur, firă.

soráștină, soráștine, s.f. (reg.) parte a unui deal sau a unui munte care este luminată de soare.

soroácă s.f. (înv.) pauză în psaltichie (în muzica vocală bisericească).

soroceálă, sorocéli, s.f. (reg.) 1. citație. 2. soroc, termen. 3. (înv.) soartă, destin, ursită.

sorocít, sorocítă, adj. 1. (înv. și reg.) chemat în judecată, citat. 2. (înv. și reg.) sortit, destinat. 3. (pop.) hotărât.

sorocovăț, sorocovéți, s.m. (înv.) 1. veche monedă de argint, a cărei valoare a variat în decursul timpului; sfanț, ban, pitac. 2. (art.; reg.) numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans.

strămătúșă, strămătúși, s.f. (înv. și reg.) sora tatălui sau a mamei bunicului sau bunicii; sora bunicului sau a bunicii.

suroricíd, suroricízi, s.m. (înv.) ucigaș de soră.

PROFESORÁL, -Ă adj. De profesor, referitor la funcția de profesor, care aparține profesorilor. ♦ Corp profesoral = totalitatea profesorilor. ♦ (Depr.) Pretențios, doctoral, pedant. [Cf. fr. professoral].

PROFESORÁT s.n. Cariera, funcția de profesor; timpul cât se exercită această profesiune. [Cf. fr. professorat].

REZERVATÁR, -Ă adj., s.m. și f. (Moștenitor) care are dreptul la rezerva succesorală. // s.n. Stat care formulează o rezervă la încheierea unui tratat. [Cf. fr. réservataire].

cioráp (ciorápi), s. m.1. Obiect de îmbrăcăminte care acoperă piciorul. – 2. Șosetă. – 3. (Arg.) Mănușă. Tc. çorab (Cihac, II, 566; Roesler 608; Șeineanu, II, 132; Meyer 450; Lokotsch 439; Ronzevalle 78); cf. ngr. τσουράπι, alb. tšorape, bg. čorap.Der. ciorăpar, s. m. (fabricant de ciorapi); ciorăpărie, s. f. (fabrică sau magazin de ciorapi; cantitate mare de ciorapi).

cioróslă (-le), s. f. – (Trans.) Brăzdar de plug. Mag. csoroszlya (DAR). Este cuvînt sl., intrat în mag. prin rut. čeresló; cf. bg. čerešlo, de unde provine cireșnă, s. f. (zăbrea), după A. Bocănețu, Codrul Cosminului, II, 165.

SOR s.m. (Bot.) Grup de sporangi situați pe dosul frunzei de ferigă. [< fr. sore, cf. gr. soros – grămadă].

cosoroábă (cosoroábe), s. f. – Traversă, bîrnă principală la acoperiș. – Var. costoroabă, costoroavă. Mag. koszoru(fa), „coroană” (Scriban, Arhiva, 1913; DAR). Este var. de la cosoroabă, s. f. (stafide), al cărui nume se explică prin faptul că sînt puse pe bîrna principală la uscat; cosoreu, s. n. (bîrnă; par).

cumnát (cumnáți), s. m. – Fratele unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. – Mr., megl. cumnat, istr. cumnǫt. Lat. cognatus (Diez, I, 132; Pușcariu 422; Candrea-Dens., 438; REW 3755; DAR); cf. alb. kunat (Meyer 214), it. cognato (v. sard. cumnadu), prov. cunhat, cat. cunyat, sp. cuñado, port. cunhado.Der. cumnată, s. f. (sora unuia dintre soți în raport cu celălalt soț); (în)cumnăți, vb. (a deveni cumnați); cumnăție, s. f. (gradul de rudenie între cumnați); cumnățesc, adj. (de cumnați); cumnățește, adv. (precum cumnații). Din rom. provin bg. kumnatul (Capidan, Raporturile, 231), rut. kumnat (Miklosich, Etym. Wb., 147; Candrea, Elemente, 407; Berneker 644).

dádă (dáde), s. f. – Nume care se dă de obicei la țară unei surori mai mari, unei mătuși, și, în general, unei femei mai în vîrstă. – Mr. dadă. Tc. dada „stăpîna casei, gospodină”, probabil în parte prin intermediul bg., sb., mag. dada (Tiktin; Candrea; cf. Berneker 176). – Der. dădacă, s. f. (doică); dădăci, vb. (a crește; a educa, a forma, a călăuzi); dădăceală, s. f. (creștere; educație, grijă); daică, s. f. (Olt., Munt., stăpîna casei; soră mai mare), din sb. dajka, dim. de la dada; cf. dodă.

dáscăl (dáscăli), s. m.1. Institutor, profesor. – 2. Cantor. – Var. dascal, (înv.) didascal. Mr., megl. dascal. Ngr. δάσϰαλος, din gr. διδάσϰαλος (Cihac, II, 654; Murnu 16; Tiktin; Gáldi 172; Candrea; Scriban); cf. alb. dhaskalj, bg., sb. daskal (Vasmer, Gr., 51). – Der. dăscălaș, s. m. (dim. peiorativ al lui dascăl); dăscăleci, s. m. (dăscălaș); dăscălesc, adv. (profesoral; didactic); dăscălește, adv. (în mod didactic); dăscăliță, s. f. (învățătoare; nevastă de dascăl); dăscălime, s. f. (mulțime de dascăli); dăscălicesc, adj. (erudit); dăscălie, s. f. (instrucție, învățătură; știință; profesiunea de dascăl); dăscăli, vb. (a sfătui, a călăuzi; a orienta; a dojeni, a face observații; a plictisi cu discursuri, a ține predici).

dioríe (dioríi), s. f. – Termen, soroc. Ngr. διορία (Gáldi 172; Tiktin). Sec. XIX, înv.

dódă (dóde), s. f.1. (Banat, Olt.) Formulă de adresare pentru sora cea mare. – 2. (Trans., în limbajul infantil) Mînă. – 3. (Mold.) Nume dat de copii femeilor cu părul lins. Creație expresivă de origine infantilă, ca și cocă. După Candrea, sensul 3 ar trebui pus în legătură cu sb. dodola „persoană travestită care ia parte la diverse rituri populare, pentru a chema ploaia” (› Banat dodolă); și după Scriban, sensul 1 este o var. de la dadă.Der. dodi, vb. (Trans., a nimeri fără voie); dodii, s. f. pl. (în expresia în dodii, la întîmplare); dodot, s. n. (prostie, aiureală), cf. dondăni; dodoleț (var. dodoneț, dodoloț), adj. (rotund; neted).

NÚRSĂ s. f. 1. doică, bonă la sugari; dădacă; guvernantă. 2. femeie care se dedică îngrijirii copiilor bolnavi; infirmieră, soră. (< fr., engl. nurse)

PROFESORÁL, -Ă adj. de profesor; referitor la funcția de profesor, care aparține profesorilor. ◊ alcătuit din profesori. ◊ (depr.) pretențios, doctoral, pedant. (< fr. professoral)

PROFESORÁT s. n. cariera, funcția de profesor. (< fr. professorat)

PROVIZORÁT s. n. (stare a) ceea ce este provizoriu. (< fr. provisorat)

REZERVATÁR, -Ă I. adj., s. m. f. (moștenitor) care are dreptul la rezerva succesorală. II. adj., s. n. (stat) care formulează o rezervă la încheierea unui tratat. (< fr. réservataire)

REZÉRVĂ s. f. 1. cantitate (de bunuri) pusă deoparte pentru a fi folosită mai târziu; depozit. ♦ (jur.) ~ succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, rezervată de drept unor anumiți moștenitori. ◊ (fig.; pl.) posibilități. ◊ cantitate de substanțe minerale utile într-un zăcământ. 2. cameră de spital unde se internează un singur bolnav. 3. parte din armată chemată sub arme numai în timp de război sau în mod excepțional în timp de pace; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ (sport) jucător care poate înlocui la nevoie pe unul dintre jucătorii angajați în competiție. 4. motiv de îndoială, obiecție. ♦ fără ~ = fără reținere, în întregime. ◊ (fig.) prudență, cumpătare, măsură; discreție. (p. ext.) răceală, indiferență. (< fr. réserve)

SENÁT s. n. 1. (ant.) organ suprem de conducere al statului roman în timpul republicii; (p. ext.) nume dat unor adunări care aveau importante puteri în sistemul de guvernare; sfatul bătrânilor. 2. corp legislativ al unor țări cu sistem bicameral, din membri aleși sau de drept. ◊ loc unde se adună senatorii. 3. consiliul profesoral al unei instituții de învățământ superior. (< fr. sénat, lat. senatus)

SERPÉTĂ s. f. cuțit special, cu vârf pană, îndoită, pentru altoire; cosoraș. (< fr. serpette)

SIAMÉZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Siam. II. adj. referitor la Siam (Thailanda). ♦ frați ĩ sau surori ĕ = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite; (fig.) prieteni nedespărțiți; pisică ~ă = rasă de pisici cu ochi albaștri, cu părul cafeniu, mătăsos și coada scurtă, originară din Extremul Orient. III. s. f. 1. limbă vorbită de siamezi. 2. fotoliu dublu cu spătarele îndreptate în sens opus. (< fr. siamois)

SORÁB, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Germania, de pe cursul superior al râului Spree. ◊ (s. f.) limbă slavă occidentală vorbită de sorabi. (< fr. sorabe)

SORABÍST, -Ă s. m. f. specialist în sorabistică. (< germ. Sorabist)

SORABÍSTICĂ s. f. știință care studiază limba, literatura și cultura sorabă. (< gemr. Sorabistik)

SORÓZĂ s. f. fruct compus din bace pe jumătate sudate între ele, ca la ananas. (< fr. sorose)

TÁNTI s. f. inv. 1. soră a tatălui sau a mamei; mătușă. 2. soția unchiului. (< germ. Tante, fr. tante)

TARSORAFÍE s. f. 1. blefarorafie. 2. sutură a cartilajelor tarsului1. (< fr. tarsorraphie)

VOCÁȚIE s. f. 1. aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, știință sau profesiune; predispoziție, chemare. 2. (jur.) ~ succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soț supraviețuitor. (< fr. vocation, lat. vocatio)

ga interj. – Exprimă gîngureala copiilor și strigătul gîștelor. – Var. gaga, gîga. Creație expresivă. – Der. gîgîi, vb. (despre gîște, a striga), cf. sl. gagati, germ. gackern; gîgîială (var. gîgîitură), s. f. (strigăt al gîștelor); gîgă, s. m. (copil; Bulă, personificare a copilului care le știe pe toate); gagă (var. gîgă, gaică), s. f. (mamă; soră mai mare); gîgîli (var. găgăli), vb. (despre rațe, a striga; despre copii, a gînguri); gîgîlice, s. f. (micuț, mititel; obiect mic); ghirghilic, s. m. (copil, copilaș); gîgîțele, s. f. pl. (anemonă, Anemona pulsatilla); gîgău (var. găgău), s. n. (Trans., terci); găgăuț(ă), s. m. (prost, tont); găgăuție, s. f. (prostie). Cf. gîng-, gogă, gaie.

jos adv.1. Aproape de pămînt, în loc mai puțin ridicat (decît altul). – În jos, în partea inferioară. – 2. La nivelul pămîntului, pe sol. – 3. În ton grav. – 4. (Adj.) Scund, care este puțin ridicat de la pămînt. – 5. (S. n.) Parte inferioară, bază. – Var. (Mold.) gios.Mr. (d)gios, megl. (an)jos, istr. jos. Lat. deorsum, prin intermediul var. pop. deosum, diosum (Diez, I, 216; Pușcariu 912; Candrea-Dens., 907; REW 2566), cf. it. giuso (calabr. jusu, sard. giòssu), v. fr. jus, sp. ayuso. După Cipariu, Gramm., 103 și Scriban, din lat. pop. jussum, jossum. Dacă se admite primul etimon, care pare cel mai probabil, rezultatul dij este același ca adiungereajunge sau adiutareajuta, cf. și jumătate; și în acest caz, mr. gios, pe care Meyer, Alb. St., IV, 64, îl consideră inexplicabil, este normal, cf. mr. agiunge, agiuta. Der. josean, s. m. (locuitor al unui sat situat mai jos decît altul; în general, locuitor din Moldova de Sud); josime, s. f. (plebe, strat inferior al societății; josnicie, mîrșăvie); josnic, adj. (scund; scurt, cîrn; mîrșav, abject, lipsit de demnitate); josnicie, s. f. (mîrșăvie, ticăloșie); înjosi, vb. (a umili, a dezonora); înjositor, adj. (care înjosește); înjosora, vb. (a umili, a înjosi); înjosa, vb. (a înjosi); înaljos, s. n. (prăpastie, abis; nedreptate, umilire), de la formația adverbială în al josului „în jos; iute, precipitat” (Tiktin, DAR); prejos, adv. (în expresia mai prejos, în inferioritate, mai puțin).

léle s. f.1. Denumire care se dă mătușilor, surorilor mai mari și, în general, tuturor femeilor, dar să nu fie bătrîne. – 2. Titlu pe care uneori îl dă îndrăgostitul tinerei căreia îi face curte. – 3. Femeie stricată, desfrînată. – Mr. lele, lală, mod de adresare pentru unchi sau văr. Creație expresivă din limbajul copiilor (DAR; Iordan, BF, IX, 150), comună unui mare număr de idiomuri: cf. gr. λαλά „bunică”, λαλᾶς „bunic”, alb. lala „mătușă”, lale „unchi”, ljaljë „titlu de curtoazie, în general”; tc. lela „doamnă”, lolo „prostituată”; sl. (bg.) lĕlja „mătușă”, bg. lelĕk „unchi”; genov. lalla „mătușă”; sp. lela „doamnă; stăpînă”. E puțin probabilă der. din sl., susținută de Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 169; și Conev 58; și mai puțin chiar cea din numele Leila (Roesler 597). Este un cuvînt de uz comun (ALR, I, 164). Der. lelică, lică, leliță, s. f. (dim. al lui lele); lea, s. f. (haplologie din lelea), se folosește numai cu numele propriu, cf. bg. le, ljo „exclamație pentru a se adresa unei femei”; leică, s. f. (dim. de la lele), cu suf. -că, cf. maică, sau direct din sl., cf. bg. lĕlka „cumnată”, rut. leljka „mătușă”. – Din rom. pare a proveni țig. lele (Wlislocki 100).

mátcă (mắtci), s. f.1. Matrice, uter. – 2. Albia unui rîu. – 3. Regina albinelor. – 4. Stupul-mamă. – 5. Cotorul, partea care se păstrează la un chitanțier. – 6. Năvod, fundul plasei de pescuit. – Megl. matcă „regina albinelor”. Sl. (bg., ceh., rus.) matka, din sl. mati „mamă” (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Cihac, II, 182; Berneker, II, 26; Conev 40). Cf. matiță.Der. mătcuță, s. f. (Banat, prietenă intimă, soră spirituală), din slov. matka, prin intemediul mag. matka „iubită”; mătcălău, s. n. (Banat, sărbătoare folclorică în marțea de după Paști), din mag. mátkáló „căsătorie” (Drăganu, RF, II, 75); mătcuța, vb. refl. (Banat, a se înfrăți).

náni interj.1. Cîntec de leagăn, bebeluș. – 2. (S. m.) Cuvînt cu care se îndeamnă copiii la somn. Creație expresivă, cf. ngr. νάννι, it. (ninna) nanna, sp. nana, sb. ninati, „a adormi”. – Der. nană, s. f. (mamă, mătușă, titlu de reverență pentru femeile mai în etate), cf. ngr. νάννη, alb. nënë, sb., bg. nana, rus. njanja „doică” (după Candrea, din sb., soluție care nu este imposibilă, fiind vorba de cuvinte comune mai ales în Banat. și Trans.); nănăi, vb. (Trans., a îngîna, a fredona); nănăială, s. f. (îngînare, fredonare); nene, s. m. (Mold., tată; Munt., tată, unchi, titlu de reverență, adesea pentru fratele mai mare; Arg., netrebnic, pește, codoș), cf. gr. νέννος „unchi”, νάννα „mătușă”, ngr. νενέ „mamă”, tc. nenesoră sau frate mai mare”, bg. nene, mag. néne, sp. nene (după Lokotsch 1553 și Ronzevalle 169, rom. ar proveni din tc.; după Cihac, II, 210 și Conev 58, din bg.); nea, s. m. (unchi), formă abreviată din nenea, se folosește numai urmat de numele de persoană; neică, s. m. (unchi; prieten); neneacă (var. Mold. nineacă), s. f. (mamă), format după babacă (după Candrea din tc. nene „mamă”); neneri (var. nineri, ninera), vb. (Mold., a adormi cu cîntec un copil; a se preface, a momi), probabil legat de ngr. νανουρίζω „a legăna” (după Pușcariu 1182, dintr-un lat. *nῑnnĭnāre, care pare mai puțin probabil). Pentru nene, cf. ALR, I, 162. Din rom. provine rut. nene (Miklosich, Wander., 17).

nóră (nuróri), s. f. – Soția fiului. – Var. (înv.) nor. Mr. nor(ă), megl. noră. Lat. nǒrus, formă populară a lui nŭrus (Densusianu, Hlr., 78; Pușcariu 1190; Candrea-Dens., 1244; REW 6000), cf. it. nuora, prov. noro, v. fr. nuere (saintong. nore), sp. nuera, port. nora. Var. supraviețuiește în legături sintactice: noru-mea, noru-sa; pl. indică un paralelism cu soră. Pentru absența diftongării, cf. Rosetti, I, 60. E cuvînt de uz general (ALR, I, 260).

pe prep.1. Peste, deasupra: pe bolta alburie (Eminescu); cum șade? bolnav în pat? Nu, sănătos, pe pat (Alecsandri). – 2. La, în: sărută fata pe frunte (Sadoveanu); pe gînduri cad (Eminescu). – 3. Peste (indică ideea de repetiție): scrisori pe scrisori (N. Costin). – 4. Indică o relație bidimensională: camera secretarului, mare de vreo trei metri pe patru (Cocea). – 5. Spre, înspre (sens local): ușa se deschidea pe-afară (Fundescu); hai să ne’ntoarcem pe-acasă (Alecsandri). – 6. În (sens temporal): pe o frumoasă zi de vară (Odobescu). – 7. Pînă (sens local și temporal): o sticluță de spițerie plină pe sfert (Bassarabescu). – 8. Pînă la (indică anii neîmpliniți ai vîrstei): una-i de 16 pe 17 (Alecsandri). – 9. Circa, mai mult sau mai puțin (arată aproximația): plecă de acasă pe la răsăritul soarelui (Gane). – 10. Cu, pe timpul (sens temporal): pe toamnă (Ghica). 11. Prin intermediul, cu ajutorul (sens modal): au strîns oaste pe bani (Urechiă); găsește ușa sălii pe pipăite (Caragiale). – 12. Pentru (arată scopul): eu n-am venit pre bătaie, ce pre pace (Neculce); zaharicale pe diseară (Alecsandri); jucau uneori pe cîte-o prăjitură (Bassarabescu). – 13. Contra, împotrivă: ați trimis cu pîră pre Urechiă (Doc. Mold. 1617). – 14. Fiecare (sens distributiv): am un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri); mînca pe zi cîte trei care de pîne (Sbiera). – 15. Formează acuzativul numelor de persoană: aștept pe soră-mea (Alecsandri). – 16. Introduce adv. și locuțiunile adv. (sens expletiv): cum ai ajuns pe aici? (Ispirescu); pe la noi, în provincie (Alecsandri). – Var. (înv.) pre, (Mold.) pi, (Munt., vulg.) pă.Mr., megl. pri, istr. pre. Lat. per (Pușcariu 1293; Candrea-Dens., 1396), cf. alb. për, it. per (calabr. pe), fr. par, sp., port. por. În mod general, reproduce sensurile rom. ale lui per și super; în anumite sensuri, totuși, pare să reproducă ngr. ϰατά. Pentru acuzativul personal, cf. sp. a și Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 351 (explicația lui Gr. Nandriș, Mélanges M. Roques, Paris 1952, III, 1599-65, care se bazează pe sl. na, nu e convingătoare). Întrebuințarea acestui acuzativ nu este generală. Se evită folosirea lui pe cu s. articulat și fără atribut: cunosc omul, cunosc pe om, cunosc pe omul bun, dar niciodată cunosc pe omul. Paralelismul cu sp. nu e întîmplător. Sensul lui prepe folosit pentru a indica acuzativul este, ca și în sp., cel al lui ad lat., ca în multe dintre sensurile 5-11, din același înțeles se explică folosirea lui expletivă, cînd introduce un adv. Comp. presus, adv. (pe deasupra; superior); prejos, adv. (dedesubt, inferior), ambele folosite doar la comparativ; precum, adv. (cum, așa cum). – Cf. peste.

plin (plínă), adj.1. Umplut, ocupat. – 2. Compact, masiv. – 3. (S. n.) Întîlnire întîmplătoare cu o persoană care duce un vas plin cu apă; se consideră de bun augur, iar dacă vasul este gol, de rău augur. – Cu plin, în mod fericit; în plin, perfect; din plin, întocmai, exact. – Mr. plin, megl. (am)plin, istr. pl’ir. Lat. plenus (Pușcariu 1337; Candrea-Dens., 1405; REW 6596), cf. it. pieno, prov. ple, fr. plein, sp. lleno, port. cheio.Der. plinătate, s. f. (plenitudine), format după fr. plénitude; plineală, s. f. (înv., îndeplinire, executare silită); plinuț, adj. (aproape plin; durduliu); împlini (var. plini), vb. (a umple, a face plin; a completa; a satisface; a executa, a îndeplini; a atinge o vîrstă sau o cantitate; refl., a se realiza, a se verifica; refl., a ajunge la soroc, la scadență; refl., a-și găsi nașul, a i se înfunda), se consideră îndeobște ca der. din lat. (im)plenῑre (Densusianu, Hlr., 150; Candrea-Dens., 1407; Pușcariu 789), în timp ce Cihac, II, 265, îl deriva din sl. (na)plŭniti; neîmplinit, adj. (neexecutat; imperfect); împlinitor, s. m. (înv., executor); deplin, adv. (împlinit; adj., complet); deplinătate, s. f. (plenitudine); îndeplini, vb. (a executa). – Cf. suplini.

răgáz (răgázuri), s. n. – Repaus, odihnă, așteptare, amînare. – Var. regaz. Origine incertă. Poate fi un der. din sb. gaz „vad”; cf. zăgaz și sb. (za)gaziti „a trece prin vad”, sb. razgaziti „a fixa separat”, care permite să presupunem un *răzgaz (cf. răstimp față de zăstimp), cu disimilare posterioară. Pentru semantism, cf. sp. vado „repaus”. Relația cu sl. rokŭ „soroc” sau lituan. rákas „soroc” (Cihac, II, 303; Tiktin) este dificilă fonetic.

rátă (ráte), s. f. – Termen, soroc, parte dintr-o sumă care se plătește în mai multe rînduri. Germ. Rate (Candrea), cf. it. ratangr. ράτα (Meyer, Neugr. St., IV, 75).

roc (rócuri), s. n. – (Banat) Soroc, termen. Sb. rok (Candrea).

soáre (-óri), s. m. – Corpul ceresc principal al planetei noastre. – Mr. soare, megl. soari, istr. sǫre. Lat. sōlem (Pușcariu 1601; REW 8059), cf. vegl. saul, it. sole, v. prov., cat., sp., port. sol.Comp. soare-apune, s. n. (occident, vest); soare-răsare, s. n. (răsărit); soare-scapătă, s. n. (apus); soaresec (var. soare’n cap), s. n. (insolație); soarea-soarelui, s. f. (plantă, Helianthus annuus), deformație de la florea-soarelui, contaminată cu sora-soarelui. Der. sorean, s. m. (obleț, Alburnus lucidus); soreață, s. f. (obleț); sori, vb. (a încălzi, a expune la soare); asori, vb. refl. (Maram., a se expune la soare), dintr-o expresie adv. a soare (DAR); însorit, adj. (cu soare, luminos); sorin, adj. (însorit); solar, adj., din fr. solaire. Din rom. soare-apune provin în ngr. σουρουπώνει, σουρούπωσε „soarele apune” (Meyer, Neugr. St., II, 78), σουρουπώνω „a-l prinde noaptea”, σουρούπωμα „crepuscul”.

șoárice (-ci), s. m. – Mic animal rozător de culoare gri (Mus musculus). – Var. șoarece și der.Mr., megl. șoaric, istr. șoreču. Lat. sōrĭcem (Diez, I, 389; Cihac, I, 275; Pușcariu 1602; REW 8089), cf. vegl. surko, it. sorcio, berg. sorek, calabr. suóriciu, cors. sóragu), sp. sorce.Der. șoricar, s. m. (specie de șoim, Buteo vulgaris), cf. calabr. suricaru; șoricărie (var. soric(ăr)ime, șoricărit), s. f. (mulțime de șoareci); șoricel, s. m. (șoarece mic; umflătură la cal sau la vite); șoricesc, adj. (privitor la șoareci); șoricioaică (var. șoricică, șoriceasă, șorecie), s. f. (arsenic; otravă de șoareci, în general), rezultatul unei contaminări cu săricică; șoriciu, adj. (gri): sorocină, s. f. (Banat, coada-șoricelului, Achillea millefolium), probabil în loc de *șorecină (după Candrea, din lat. sōrĭcῑna).

șop interj. – Indică ideea de șușoteală. Creație expresivă, se folosește mai ales în forma șopa-șopa, uneori și șopîc(-șopîc).Der. șopăi (var. șopoi, șopocăi, șopăcăi), vb. (a șușoti); șopăit (var. șopocăit), s. n. (șușotit); șopăială (var. șopîcăială), s. f. (șușotit); șopîrcăi, vb. (Mold., a fraieri, a linguși); șopîrcăială, s. f. (lingușeală); șopoti, vb. (a șușoti), probabil contaminat cu sl. šiputati, slov. šepetati, rut. šepotaty, šopotity, bg. šupotja, deși unele din aceste forme ar putea proveni din rom.; șopot, s. n. (susur, murmur), mr. șoput „șiroi”, megl. șopit, cf. sl. šapŭtŭ, šopotŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 387; Tiktin; Rosetti, III, 52), bg. šepot, sb. šopot; șipot, s. n. (șovoi, izvor), var. de la cuvîntul anterior; șopti, vb. (a șușoti, a murmura), var. de la șopoti care se întilnește cu sl. šop(s)ti „a sufla în flaut”, sb. šaptati „a șușoti”, rus. šeptati; șoaptă, s. f. (murmur), deverbal; șopteală, s. f. (șușoteală); șoptit, s. n. (murmur); șoptitor, adj. (murmurător); șoroboti, vb. (Mold., a șușoti), de la șopoti, cu r infix (după Scriban, legat de rus. šorošiti „a gîfîi”); șoroboteală, s. f. (șușotit).

sóră (-suróri), s. f. – Persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii acelorași părinți. – Var. înv. sor rar suroră. Mr. sor(ă), megl. soră. Lat. soror (Pușcariu 1608; REW 8102), cf. vegl. saur, v. it. suora (calabr. suora, sora, sorura), sard., prov. sorre, fr. soeur, cat., sp., v. port. sor. Uz general (ALR, I, 163). Rezultatul normal sor, a fost adaptat posterior la decl. s. f., dar se mai folosește în Trans. de V. și în anumite expresii, cum ar fi sor cu frate, s. m. (plantă, Melampyrum nemorosum), sor(u)-mea, sor(u)-ta, sor(u)-sa. Pentru pl. imparisilabic, cf. și noră, om. Der. sorică, s. f. (Maram., Bucov., sora mai mică); surată (mr. surata), s. f. (soră de suflet; soră, titlu de prietenie; prietenă, camaradă), format ca fîrtat, v. aici (de la un lat. *sororiātasororiāre, după Pascu, I, 158; legătura cu sl. sestraposestrima, sugerată de Candrea, nu prezintă interes); surăție, s. f. (frăție de suflet); însurăți vb. refl. (a se înfrăți: a lega prietenie); surioară, s. f. (dim. de la soră); însorări, vb. (Mold., a asocia, a uni două gospodării țărănești). Din rom. provine mag. szúráta (Candrea, Elemente, 409; Edelspacher 23).

soroácă (-áce), s. f.1. Punct. – 2. Vers (în Biblie). Sl. sroka (Tiktin). Sec. XVII, înv.

soróc (-oáce), s. n.1. Termen, timp, zi prestabilită. – 2. Rată, scadență. – 3. Dată, timp special. – 4. Interval, răstimp. – 5. Date stabilite pentru comemorarea morților. – 6. Menstruație. – Sl. sŭrokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 354; Conev 79), cf. ceh., rus. srok.Der. soroci, vb. (a fixa un termen; a lua o hotărîre, a determina); soroceală, s. f. (hotărîre, ursită).

sorocovắț (-véți), s. m. – (Mold., înv.) Monedă de plată de 20 de creițari. – Var. sorcovăț. Rus. sorokovecĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 46).

sur (-ră), adj. Gri. Sl., cf. bg., sb., cr. sur, rus. ser (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 380; Conev 97). După Tiktin, din lat. syrus „sirian”, legat de it. soro, fr. saure; dar nu este sigur că cuvintele it. și fr. au această origine și nici nu se cunoaște o culoare gri specifică Siriei. Der. suraia, s. f. (nume de vacă); suran, s. m. (nume de bou); suriu, adj. (gri, cenușiu, încărunțit, înspicat); surchea, s. f. (nume de animal), din mag. szürke „gri” (Ruffini 101); suri, vb. (a colora în gri); surilă, s. m. (nume de bou); însuri, vb. (a încărunți).

térmen (-ne), s. n.1. Limită (în spațiu sau în timp). – 2. Soroc, scadență. – Var. mold. termin. Lat. termen, cu sensurile din fr. terme.Der. termina, vb. (a sfîrși, a încheia); teminal, adj. (final); terminați(un)e, s. f. (finală); neterminat, adj. (care nu a fost sfîrșit).

țáță (-țe), s. f.1. Titlu de respect pe care îl dau tinerii surorilor mai mari, mătușilor și, în general, femeilor mai în etate. – 2. Namilă de femeie, femeie voinică. – Var. Mold. (țî)țacă, Olt., țaică, țațae. Creație expresivă, cf. țîță. Se folosește în Munt. și în Mold. de S (ALR, I, 164). Ngr. τσάτσα „mamă”, care se consideră ca etimon al rom. (Cihac, II, 709; Ronzevalle 75; Tiktin; Gáldi 259) ar putea proveni din acesta.

tátă (-ți), s. m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Pușcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata și tatăl, genitiv tatei și tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frățîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, față de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).

țárcă (-țắrci), s. f. – Coțofană (Pica caudata). Mag. szarka, din sl. svraka (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 429; Gáldi, Dict., 165), cf. slov. sraka, rus. soroka. În Trans. și Mold.

vadeá (-éle), s. f. – Scadență, soroc. – Mr. vadea. Tc. vade (Șeineanu, II, 374), cf. alb., bg. vade, sb. vada.

văr (véri), s. m. – Grad de rudenie între copiii persoanelor care sînt frați și surori. – Mr., megl. ver, istr. veru „adevărat”. Lat. (consobrinus) vērus (Cipariu, Gram., 27, 11; Pușcariu 1856; REW 9262), cf. it., v. sp., port. vero, prov., cat. ver, v. fr. voir. Pentru evoluția semantică, cf. sp. primo. Uz general (ALR, I, 173). Sensul etimologic s-a păstrat în istr. și poate și în vare, conj. (atunci, căci), care pare să reprezinte lat. vere, formă azi înv. și complet înlocuită de oare.Der. vară, s. f. (corespondentul feminin al lui văr); verișor, s. m. (văr); verișoară, s. f. (vară); vărui, vb. (a se numi văr), formație glumeață, folosită rar, de ex. de Alecsandri; verie, s. f. (calitatea de văr). După REW 9180, vare provin din lat. velle, soluție improbabilă.

zi (zíle), s. f.1. Interval de timp între răsăritul și apusul Soarelui.; 24 de ore. – 2. Dată. – 3. Termen, soroc. – 4. Sărbătoare de aniversare sau onomastică. – 6. (Pl.) Timp, epocă. – 7. (Pl.) Viață. – 8. (Adv.) Ziua, în timpul cît este zi (1), în fiecare zi. – Mr. dzi, dzuă, megl. zuă, istr. zi. Lat. dĭes (Pușcariu 1940; REW 2632), cf. vegl. dai, it., prov., v. fr. di, v. it., cat., sp., port. dia. Forma art. ziua (ca steasteaua) a dus la formarea unui dublet ziuă, care se folosește paralel, mai ales în anumite expresii, precum: se face ziuă, de cu ziuă, pînă’n ziuă, spre ziuă. Der. zili (var. înzili), vb. (a da viață lungă; Olt., a mînca prost, a-și duce zilele); ziler, s. m. (Trans., muncitor plătit cu ziua); zilnic, adj. (cotidian); zîuar, s. m. (Banat, ziler); deunăzi, adv. (într-o altă zi, zilele trecute); preziua, s. f. (ajun). Cf. astăzi, azi. Der. neol. ziar, s. n. (jurnal), după lat. diarium; ziarism, s. n. (jurnalism); ziarist, s. m. (gazetar); ziaristică, s. f. (gazetărie).

BELLONA (sau DUELLONA) (în mitologia romană), zeiță a războiului, identificată uneori cu sora sau soția lui Marte și cu paredrul ei, Nerio. Avea un important templu la Roma, în afara porților cetății, unde preoții îndeplineau ceremoniile specifice declărării războiului și senatul primea ambasadorii străini.

ACADEMOS (în mitologia greacă), erou din Atica. A arătat Dioscurilor unde era ascunsă sora lor, Elena, răpită de Teseu. În grădina lui A. din apropierea Atenei, Platon și-a instalat școala sa folozofică, numită Academia.

BĂLȚI, oraș în Rep. Moldova, pe Răut; 159 mii loc. (1989). Ind. constr. de mașini agricole; încălț., tricotaje și conf., alim. (carne, zahăr, vin, uleiuri vegetale). Catedrală (1785). Veche așezare românească, întemeiată în sec. 15. În sec. 16 și 17 s-a aflat sub stăpînirea domniei, devenind (1774) cea mai mare așezare rurală din ținutul Soroca. În 1818 a primit statutul de oraș.

TEOCTIST, numele mai multor prelați români. 1. T. I, mitropolit al Moldovei (1453-1478). 2. T. II, mitropolit al Moldovei (1508-1528). 3. T. III (pe numele său laic Teodor Arăpașu) (1915-2007, n. sat Tocileni, jud. Botoșani), patriarh al României. Membru de onoare al Acad. (1999). Episcop al Aradului (1962-1970), arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei (1973-1977), arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Sucevei (1977-1986) și din 1986 arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. S-a preocupat atât de probleme administrative și economice, cât și de restaurarea monumentelor de artă bisericească. Reprezentant al ecumenismului românesc, a primit vizitele unor reprezentanți de seamă ai bisericilor ortodoxe surori, cât și a papei Ioan Paul al II-lea (1999). Autor a numeroase studii, articole și cuvântări strânse în 5 volume, sub titlul „Pe treptele slujirii creștine”.

ARTEMIS (în mitologia greacă), zeița vînătorii, fiica lui Zeus și a titanidei Leto, soră geamănă cu Apolo. Asimilată timpuriu la romani cu Diana.

ASĂNEȘTI, dinastie de origine românească care a condus Imp. Vlaho-Bulgar (1186-1256), întemeiată de Asan I, în urma răscoalei antibizantine (1185-1186). Propriu-zis, A. sînt numai descendenți în linie bărbătească ai lui Asan I: Ioan Asan II (1218-1241), cu fiii săi Căliman I (1241-1246) și Mihail II (1246-1256) și sebastocratorul Alexandru, cu fiul său Căliman II (1256). Ulterior, numele de A. a fost extins și asupra fraților lui Asan I, Petru (1186-1191 și 1196-1197) și Ioniță (1197-1207) și a nepotului său de soră, Borilă (1207-1218), a unor urmași ai acestora, precum și asupra unor bărbați intrați in familie prin căsătorii. Mai importanți: Petru (Calopetru), Ioniță (Caloian) și Ioan A. II.

BASRA (AL-BASRAH, BASSORA), oraș în Irak, port pe Shat el’Arab; 1,54 mil. loc. (1977, cu suburbiile). Nod de comunicații. Aeroport internațional. Prelucr. petrolului. Export de produse petroliere și curmale. Universitate.

AVUNCULÁT (‹ lat. avunculus „unchi după mamă”) s. n. (SOCIOL.) Relație specială între unchiul după mamă și copiii sorei lui (nepoții), relație care predomină în societățile cu o descendență matriliniară.

BASARABIA, prov. istorică românească, parte integrantă a Moldovei, situată pe terit. dintre Nistru, Prut, Dunăre și Marea Neagră, denumită astfel prin extinderea numelui atribuit în 1812 doar părții sale sudice. Urme de locuire umană din Paleoliticul mijlociu. Vestigii aparținînd triburilor traco-getice. În sec. 2-4, sudul B. a intrat în stăpînirea Imp. Roman, în restul terit. continuînd să viețuiască triburile dacilor liberi. A urmat un larg proces de romanizare, care a continuat și după retragerea aureliană (sec. 3). În sec. 6-10, B. a cunoscut numeroase incursiuni ale populațiilor migratoare. În 1359 s-a întemeiat statul independent Moldova, care, ulterior, a unit în hotarele sale toate teritoriile românești cuprinse între Marea Neagră și Ceremuș pe de o parte, și Carpații Răsăriteni și fl. Nistru pe de altă parte. Domnii Moldovei au creat un sistem complex de apărare, construind cetăți la: Soroca, Orhei, Chilia Nouă, Tighina, Hotin, Cetatea Albă ș.a. În 1583, sudul B. a fost anexat Imp. Otoman (raiaua Tighina). Prin tratatul de la Luck (apr. 1711) încheiat între Petru I și Dimitrie Cantemir, Rusia a recunoscut suveranitatea și integritatea Moldovei, obligîndu-se să o apere împotriva tendințelor de aservire totală venite din partea Imp. Otoman. Prin Tratatul de pace de la București (1812), încheiat în urma Războiului Ruso-Turc (1806-1812), Poarta Otomană a cedat B. (care număra c. 500.000 de locuitori, în imensa lor majoritate români), Rusiei. Ulterior, B. a fost transformată în gubernie a Rusiei și supusă unui dur proces de deznaționalizare, intensificat în perioada 1878-1905, condiții în care peste un milion de români basarabeni, s-au refugiat în Vechiul Regat. În 1856, Congresul de la Paris, convocat în urma Războiului Crimeei, a restituit Moldovei trei județe din B. (Cahul, Ismail și Bolgrad) care, în 1878, potrivit hotărîrilor Congresului de la Berlin, au fost reîncorporate Rusiei. În 1905, B. a fost zguduită de puternice mișcări sociale, care au îmbrăcat un caracter național. În urma frămîntărilor izbucnite în Rusia după declanșarea Revoluției burghezo-democratice din febr. 1917, la 3 apr. 1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc, iar la 18 apr. Comitetul Central Ostășesc. În oct. 1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească în cadrul Republicii Federative Democratice Ruse. La 24 ian. 1918, exprimînd voința poporului, în virtutea dreptului istoric și de neam, Sfatul Țării a adoptat, cu o majoritate covîrșitoare de voturi, unirea Republicii Democratice Moldovenești cu România. În urma tranzacției dintre Stalin și Hitler din 23 aug. 1939 și a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26 și 27 iun., U.R.S.S. ocupă, la 28 iun. 1940, teritoriul românesc al B. și Bucovinei de Nord, inclusiv ținutul Herța (jud. Botoșani), nenominalizat în notele ultimative. Prin deciziile sesiunii Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 2 aug. 1940 și ale Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 nov. 1940, S Basarabiei, jud. Hotin, N Bucovinei, precum și cea mai mare parte a Transnistriei au fost trecute în componența Ucrainei. După intrarea României în al doilea război mondial (iun. 1941), B. a fost eliberată și integrată în hotarele firești ale României, pînă in 1944 cînd a fost din nou ocupată de trupele sovietice și anexată la U.R.S.S. V. și Republica Moldova.

BALOTĂ 1. Nicolae B. (n. 1925, Cluj), critic literar român. Stabilit în Germania. Eseuri, articole, studii („Euphorion”, „Labirint”, „De la Ion la Ioanide”); monografii („Urmuz”, „Al. Philippide”). 2. Ileana B. (1929-1996, n. Cluj), artist decorator român. soră cu B. (1). Pornind de la tehnicile tradiționale ale țesutului, ajunge la o artă modernă ca structură și compoziție, fie în tapiserie, fie în formele tridimensionale (seria „Dealuri”).

BOLIVIA, Republica ~, stat în America de Sud, în partea centrală a Anzilor (fără ieșire la mare); 1,1 mii km2; 7,2 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Sucré. Reșed. guvernului: La Paz. Orașe pr.: Santa Cruz de la Sierra, Cochabamba, Oruro, Potosi. Este împărțit în nouă departamente. În V țării se desfășoară M-ții Anzi sub forma a două lanțuri principale ce închid între ele un podiș înalt (Altiplano). 2/3 din terit. B. este ocupat de reg. joasă Oriente (alt. sub. 500 m) drenată de afl. ai Amazonului și Paraguayului. Climă temperat-continentală în zona montană, tropical-umedă în Oriente. Expl. de staniu (10.5 mii t, 1988), stibiu, bismut, wolfram, argint, plumb (12,5 mii t, 1988), zinc (32,9 mii t, 1988), cupru, aur, petrol, gaze naturale (2,7 miliarde m3, 1988). Mari resurse de min. de fier (nevalorificate). Pe 3% din supr. țării se practică cultura cartofului (700 mii t, 1988), cerealelor (porumb, orez, grîu), plantelor tropicale (trestie de zahăr 2 mil. t, 1988, bananieri ș.a.), citricelor (104 mii t, 1988), maniocului ș.a. Se cresc bovine (5,45 mil. capete, 1988), ovine (9,6 mil. capete, 1988), caprine, lama, alpaca. Ind. textilă și alim. îndeosebi, dar și metalurgie neferoasă, rafinarea petrolului, ind. lemnului. C. f.: 3,8 mii km. Căi rutiere: 37,3 mii km. Moneda: 1 peso = 100 centavos. Exportă gaze naturale (c. 55%), staniu și min. feroase (c. 1/3), cafea ș.a. și importă utilaje și echipament ind., mijloace de transport, produse alim. și cereale, produse chim. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi amerindiene (guarani, aymara, chiciua ș.a.), terit. B. a fost cucerit în sec. 16 de spanioli, împotriva cărora au avut numeroase răscoale (cea mai puternică în 1780-1781, sub conducerea lui Tupac-Amaru). La 6 aug. 1825 în urma Războiului pentru independența Coloniilor Spaniole din America, se proclamă independența B (Peú de Sus), numită astfel în cinstea eliberatorului S. Bolivar. La sfîrșitul sec. 19 au început să pătrundă în economia țării capitalul englez și american. În urma războaielor care i-au fost impuse (cu Chile în 1879-1883 și cu Paraguay în 1932-1935), B. a pierdut aproximativ jumătae din terit. inițial. În 1943, B. a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliției antihitleriste. După al doilea război mondial s-a întărit mișcarea democratică, antiimperialistă. V. Paz Estenssoro, venit la putere în urma unei răscoale populare (1952), a realizat unele reforme politice și economice (sufragiul universal, naționalizarea majorității minelor de cositor, reforma agrară). În 1964, guvernul V. Paz Estenssoro a fost înlăturat de o juntă militară, condusă de generalul R. Barrientos Ortuño. În 1969, puterea a fost preluată de un guvern condus de generalul A. Ovando Candia, care a trecut la naționalizarea unor companii străine, iar în 1970, de un guvern democrat condus de generalul J.J. Torres. A 187-a lovitură de stat de la proclamarea independenței și cea de-a 5-a de după cel de-al doilea război mondial înlătură, în aug. 1971, guvernul generalului Torres Gonzales și instituie regimul colonelului Hugo Bánzer Suárez (1971-1978). După demisia președintelui Bánzer Suárez, B. cunoaște o nouă etapă de frămîntări social-politice. Președintele J. Paz Zamora (1989) s-a angajat într-o politică de stabilizare economică și de combatere a traficului de droguri și de distrugere a plantațiilor ilegale de coca. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Congresul Național, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte.

BRONTË [brɔnti] 1. Charlotte B. (1816-1855), scriitoare engleză. Capodopera sa, romanul „Jane Eyre”, e o împletire originală de romantism exaltat și lucidă observație realistă. 2. Emily Jane B. (1818-1848), scriitoare engleză. sora Charlottei B. În romanul „La răscruce de vînturi” evocă o tragică poveste de dragoste.

LORIOD 1. Yvonee L. (1924-2010), pianistă și compozitoare franceză. Studii cu Lazare-Lévy și Messiaen (care va deveni soțul ei). Prof. la Conservatorul din Paris. Semnează numeroase prime audiții (Schönberg, Bartók, Jolivet, Messiaen, Boulez). Stăpânește un considerabil repertoriu tradițional (Mozart, Schumann, Debussy). Numeroase înregistrări. Lucrări camerale și orchestrale. 2. Jeane L. (1928-2001), instrumentistă franceză. soră cu L. (1). Prof. la Conservatorul din Paris. Renumită pe plan internațional ca interpretă la unde Martenot (a înființat un cvarte, apoi un sextet).

BÉLFER, belferi, s. m. (Reg.; fam. sau depr.) 1. Învățător, dascăl; profesoraș, dăscălaș. 2. Om care se lăfăiește în lux și bogăție; p. ext. termen injurios la adresa cuiva. – Germ. -evr. Belfer (= germ. Beihelfer).

CARAGIU. 1. Toma C. (1925-1977, n. Hrupișta, azi Argos Orestikón, Grecia), actor român. Largă disponibilitate interpretativă pentru comedie („De Pretore Vincenzo” de Eduardo de Filippo, „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale, „Revizorul” de Gogol) și dramă („Azilul de noapte” de Gorki, „Opera de trei parale” de B. Brecht, „Lungul drum al zilei către noapte” de O’Neill, „Domnișoara Anastasia” de G.M. Zamfirescu). Remarcabil interpret de revistă muzical-umoristică și de film („Procesul alb”, ciclul „Haiducilor”, „Actorul și sălbaticii”, „Tatăl risipitor” ș.a.) 2. Matilda C. Marioțeanu (1927-2009, n. Hrupișta, azi Argos Orestikón, Grecia), lingvistă română. soră cu C. (1). Specialistă în dialectologie și istoria limbii române („Compendiu de dialectologie nord- și sud-dunăreană”). Editor al celui mai vechi text religios românesc („Liturghier aromânesc, manuscris anonim inedit”). 3. Georgeta C. Gheorghiță (n. 1929, Sarsînlar, Durostor), scultoriță română. soră cu C. (1 și 2). Compoziții figurative cu sens simbolic și portrete („I.L. Caragiale”). Predilecție pentru sculptura în lemn.

CEHOV, Anton Pavlovici (1860-1904), scriitor rus. Opera sa, vastă frescă a societății ruse, denunțînd mediocritatea existenței cotidiene, relevă o profundă cunoaștere a sufletului uman. Creator de atmosferă, înzestrat cu un deosebit simț al observației, împletește umorul subtil, amar, cu lirismul discret, într-un limbaj de o mare economie a mijloacelor de expresie (nuvelele „Salonul nr. 6”, „Ordinul Anna”, „Omul în cutie”; piesele „Pescărușul”, „Unchiul Vania”, „Trei surori”, „Livada cu vișini”).

SORUREÁ, sorurele, s. f. Surioară. – Din surori (pl. lui soră) + suf. -ea.

SORÓS, -OÁSĂ, soroși, -oase, adj. (Rar) Însorit. – Din soare + suf. -os.

PROFESÚRĂ, profesuri, s. f. (Înv.) Profesorat. – Germ. Professur.

POSESORÁȘ, posesorași, s. m. (Înv. și reg.; depr.) Posesor (2). – Din posesor + suf. -aș.

CARITÁTE s. f. Atitudine miloasă, plină de generozitate față de cineva; filantropie. ◊ (Ieșit din uz) soră de caritate = soră de ocrotire; infirmieră. – Fr. charité (lat. lit. caritas, -atis).

sóră-șéfă s.f., art. sóra-șéfă, g.-d. art. sórei-șéfe; pl. suróri-șéfe

CIORĂNESCU 1. Nicolae C. (1903-1957, n. București), matematician român. Prof. univ. la București. Lucrări de analiză matematică, algebră și mecanică generală. 2. Ion C. (1905-1926, n. Moroeni, jud. Dîmbovița), poet român. Frate cu C. (1). Versuri de o sensibilitate maladivă („Vestiri”). Traduceri. 3. Ecaterina C.-Nenițescu (1909-2000, n. București), chimistă română. soră cu C. (1). Acad. (1974), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul chimiei organice și farmaceutice („Medicamentele de sinteză”). 4. Alexandru C. (1911-1999, n. Moroeni), istoric literar român. Stabilit în ins. Tenerife (Canare). Prof. univ. la Lyon, Bordeaux, Londra, Bologna, La Laguna. Studii comparatiste („Teatrul românesc în versuri și izvoarele lui”, „Estudios de literatura espanola y comparada”, „Principios de literatura comparada”, „Barocul sau descoperirea dramei”). Versuri („Atlantic”, „Biografie pentru rîndunele”), un roman („Cuțitul verde”), piese de teatru („Don Carlos de Viana”). Lucrări lexicografice („Diccionario etimólógico rumano”); o monumentală bibliografie a literaturii franceze din sec. 16-18. M. de onoare al Acad. (1991).

ZIUÁTIC, -Ă, ziuatici, -ce, adj. (Reg., despre frați, surori) Născuți în aceeași zi a anului, dar în ani diferiți. – Din ziuă + suf. -atic.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cât soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumina solară; interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere (SADOVEANU). ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urâtul (SADOVEANU). Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fig. la infinit. Amâna din zi în zi (CREANGĂ); b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Observa din zi în zi surprins deosebirea dintre vacanțele de până atunci (VORNIC). De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă = până a nu se lumina; dis-de-dimineață. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua = formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) desăvârșit, perfect. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cât trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Zi de lucru (sau lucrătoare) = a) zi în care se execută programul de lucru obișnuit; b) (înv.) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea (CARAGIALE). ♦ (În expr., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate în interval de 24 de ore. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii celor care lucrează în gospodării agricole colective, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul la care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen, soroc. ◊ Expr. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Expr.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntâi mai, tocmai la Socola (HOGAȘ). ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii.Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile va avea = cât va trăi. A-și ține zilele = a se hrăni, a-și întreține viața. Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în toată viața mea (sau a ta etc.). 3. (La pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Și-o adus aminte de zilele tinereții (GALACTION). ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. O, mag de zile veșnic, la tine am venit (EMINESCU). (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: zíuă s. f.] – Lat. dies.

ZGRIPȚOROÁICĂ, zgripțoroaice, s. f. 1. Femela zgripțorului (1). 2. Fig. Femeie bătrână, zgârcită și rea; cotoroanță. [Var.: zgripsoroáică, zgripțuroáică s. f.] – Din zgripțor + suf. -oaică.

ZGRIPȚORÁȘ, zgripțorași, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui zgripțor. ♦ (Înv.) Monedă austriacă în valoare de 10 creițari, care avea imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. [Var.: zgripsoráș s. m.]

ZGRIPSOROÁICĂ s. f. v. zgripțoroaică.

ZGRIPSORÁȘ s. m. v. zgripțoraș.

fáta morgána s.f. 1 Fenomen optic, frecvent în țările calde, care face ca obiectele aflate la orizont (sau dincolo de el) să apară ca reflectate în apă, cu imaginea răsturnată (simplă sau multiplicată) și care se datorează mișcării sau creșterii rapide a densității aerului în raport cu înălțimea. 2 Fig. Apariție înșelătoare; iluzie trecătoare. / • <it. fata morgana; cf. nm. pr. Morgana, sora regelui Arthur, elevă a vrăjitorului Merlin, personaj în romanele cavalerești din Evul Mediu. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

ISIS (în mitologia egipteană), zeiță a căsătoriei, fiica lui Geb și a zeului Nut, soră și soție a lui Osiris. Simbol al armoniei matrimoniale și al fidelității casnice a femeii față de soțul ei, chiar și după moartea acestuia. Mai târziu, I. devine zeiță sapiențală, posedând arta magiei și a tămăduirii și chiar a învierii din morți. Este reprezentată ca o femeie cu coarne de vacă și cu globul lunar pe cap, uneori cu fiul ei, Horus, în brațe. Cultul ei a fost foarte răspândit în lumea greco-romană.

IRIS (în mitologia greacă), zeița curcubeului. Fiica lui Thaumas și a oceanidei Electra și soră a Harpiilor, I. o slujea pe Hera, fiind în același timp curieră acesteia și a lui Zeus. Reprezentată ca o tânără fecioară cu aripi de aur. Simbol personificat al curcubeului, I. era considerată mesageră între zei și oameni.

fắră conj., prep. I 1 (urmat de o prop. circ. de mod sau de un vb. la inf. care îi ține locul; are val. unei negații) Gingașa copilă ceti răvașul... fără să verse măcar o lacrimă (C. NEGR.) 2 (urmat de o prop. conces. sau de un vb. la inf. care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie hotărâtor, argumentul său a contribuit la lămurirea problemei. 3 (înv., reg.; după negație; cu sens advers.) Ci, dar. Nici mă iubești, nici mă lași, Făr-numai necaz îmi faci (POP.). ◊ Loc. conj. (înv.) Fără că... = decât (numai) că... Fără când... = decât dacă... Fără decât numai... = decât că... Fără cât numai... sau fără de numai (cât)... = decât numai (că)... Fără cât = ci numai. 4 (arh.; cu val. adv.; de obicei urmat de „numai”) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... Alți boieri mai aproape nu se aflară, fără numai Preda Buzescu și frate-său (BĂLC.). II prep. (în opoz. cu prep. „cu”; exprimă negarea asocierii sau ideea de excludere) 1 Introduce un atribut sau un nume predicativ care exprimă caracterizarea prin a) Posesie. Sărăcenii erau un sat fără popă (SLAV.); b) Conținut. Pahar fără apă; c) Asociere. Cafea fără zahăr. 2 (după un subst. vb. sau care are un sens apropiat de al unui vb.) Introduce un atribut care exprimă: a) Instrumentul. Pescuitul fără undiță; b) Asocierea. Traiul fără ea devenise de nesuportat. 3 (introduce un circ. de mod) Trăiră mulți ani fără certuri. 4 (introduce un compl. asociativ neg.) A plecat fără sora lui. 5 (întărit de adv. „numai”, „cât”; introduce un circ. de excepție) Nu am întâlnit niciun copac..., fără numai grămezi de ramuri. 6 (introduce un circ. instr. neg.) A scos cuiele fără clește. 7 (în constr. cu num. care exprimă orele, cantitatea sau măsura, indică lipsa unei părți până la măsura deplină) Este ora cinci fără zece minute. 8 (în operații aritmetice de scădere; leagă două num.) 10 fără 2 fac 8. 9 Loc.adj., adv. (înv.) Fără cuvânt = pe nedrept. Fără (de) cale v. cale. Fără (de) căpătâi v. căpătâi. Fără (de) minte v. minte. Fără (de) număr v. număr. Fără (de) rând v. rând. Fără seamă v. seamă. Fără șir v. șir. Fără (de) veste v. veste. Fără (de) vreme v. vreme. 10 Compuse: (înv.) fără-de-cinste = necinste; fără-de-dumnezeire = necredință; fără-fund = prăpastie; fără-minte = nebunie; fără-veste = nesiguranță; fără-vreme = maturitate; fără-voroavă = liniște. • / lat. fǒras „afară”. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

*antipsóric, -ă adj., (vgr. anti, contra, și psóra, rîĭe; ngr. antipsorikós). Med. Contra rîiĭ.

bélfer m. (germ. behelfer, saŭ beihefler, ajutător, pron. de Jidanῑ belfer). Iron. Profesor de școală jidănească. Profesoraș.

*arhiducésă f., pl. e (arhi- și ducesă; fr. archiduchesse). Soție de arhiduce. Titlu dat fiĭceĭ saŭ suroriĭ unuĭ Împărat.

*caritáte f. (lat. cáritas, -átis, d. carus, scump, ĭubit). Ĭubire de Dumnezeŭ saŭ de oamenĭ. Milă. Pomană. soră de caritate, călugăriță din congregațiunea instituită la 1607 de Vincențiŭ de Paul p. ajutarea săracilor și bolnavilor. Bĭuroŭ de caritate, unde se distribue ajutoare nevoĭașilor. Dame de caritate, acelea care secundează bĭurourile de caritate.

HERA (în mitologia greacă), cea mai de seamă dintre zeițele olimpiene. Fiica lui Cronos și A Rheei; sora și soția lui Zeus. Mama zeilor Ares și Hefaistos și a zeițelor Hebe și Eileithyia. Pătimașă, orgolioasă, irascibilă și geloasă, se răzbună pe infidelitățile soțului ei (Alcmene, Europa, Io, Leto, Echo, Semele ș.a.) și pe copiii naturali ai acestuia (Herakles). În Războiul troian, supărată pe Paris, care a preferat-o pe Afrodita, ea îi va ajuta pe greci, contribuind la prăbușirea Troiei. Protectoarei căsniciei. Reprezentată ca o tânără matroană impozantă, frumoasă și gravă. Identificată la romani cu Iunona.

CORDESCU 1. Marcela C. (1913-1984, n. Constanța), graficiană română. grafică de carte; gravuri. Imagini de tip suprarealist cu intenții moralizatoare („Negativ”, „Pozitiv”). 2. Florica C.-Jebeleanu (1914-1965, n. Constanța), pictoriță și graficiană română. soră cu C. (1), soția lui E. Jebeleanu. Portrete și peisaje; desenatoare și ilustratoare de carte („Surîsul Hiroșimei”).

călínă f., pl. e (bg. kalina, fruct de călin, soră maĭ mică a bărbatuluĭ; rut. kalina). Fruct de călin. Olt. Fam. Epitet alintător uneĭ cumnate maĭ micĭ orĭ între femeĭ (Izv. Sept. 1923, 22 și rev. I. Crg. 2, 163). Munt. Nume de țărancă. A poftit Călina la teĭ prăjit, țopîrlanca dorește ceva care e de nasu eĭ. V. cîrn, mălină, scroafă.

DABIJA, Nicolae (n. 1948, Căinarii Vechi, Soroca), poet român. Evocare patetică și oraculară a reperelor identității spirituale naționale și a momentului actual al renașterii basarabene. Lirism interiorizat al experiențelor formative originare („Ochiul al treilea“, „Apă neîncepută“, „Zugravul anonim“, „Aripă sub cămașă“). O „Antologie a poeziei vechi moldovenești“.

cetáte f., pl. ățĭ (lat. civitas, civitátis, cetățenie, oraș, stat; it. cittá, vpv. ciutat, fr. cité, sp. ciudad, pg. cidade. V. civil). Oraș fortificat. Fort. Dreptu de cetate, dreptu de cetățenie. Artilerie de cetate, artilerie compusă din tunurĭ stabile în forturĭ. – Vechile cetățĭ moldoveneștĭ cu zidurĭ de peatră [!] eraŭ comandate de cîte un pîrcălab, apoĭ de cîte doĭ. Ele eraŭ: Hotinu, Orheĭu, Soroca, Tighina (turc. Bendér, adică „port, șcheĭe”), Cetatea Albă (turc. Ak-kermán), Chilia, Țețina, Ciceu, Suceava, Romanu, Cetatea Neamțuluĭ și Crăcĭuna. Unele tîrgurĭ, ca Baĭa, eraŭ întărite numaĭ cu șanțurĭ și palisade (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. 1910, I, 71, 123 și 152). V. nazir, raĭa.

boiandróc -úc, -úg m., ca butuc și n., pl. urĭ, ca jug (turc. boĭunduruk, jug). Grinda care susține zidu deasupra uneĭ ușĭ orĭ uneĭ ferestre. – Forma -uc, -ug la Dun. de jos. V. cosoroabă.

RẤIE (lat. aranea „păianjen”) s. f. (Pop.) 1. Boală provocată la om și la animale de diverși acarieni, paraziți, la suprafața sau în profunzimea epidermei; se manifestă prin mâncărimi, leziuni ale pielii, frecvent cu formarea de cruste iar la mamifere și prin căderea părului. Printre cele mai frecvente forme se numără r. sarcoptică (v. scabie), r. psoroptică (produsă de acarieni din genul Psoroptes, care afectează îndeosebi caii, bovinele și ovinele), r. notoedrică (afectează pisicile, câinii și iepurii, fiind localizată în special pe cap, gât și membre, produsă de acarieni din genul Notoedres), r. auriculară (localizată la urechi, produsă la câini și pisici de acarianul Otodectes). 2. Fig. Termen depreciativ pentru cineva sau pentru ceva de care nu poți scăpa; năpastă, pacoste. 3. (FITOPAT.) Râia neagră a cartofului = boală a cartofului provocată de ciuperca Synchytrium endobioticum, manifestată prin apariția unor excrescențe moi, brune-negricioase pe părțile subterane ale plantei. ◊ Râia comună a cartofului = actinomicoza cartofului.

HALIPPA, Pan(telimon) (1883-1979, n. Cubolta, Soroca, Basarabia), publicist și om politic român. M. coresp. al Acad. (1918). În 1905, în fruntea unor tineri intelectuali basarabeni, încearcă să impulsioneze redeșteptarea spiritului național. Colaborează la ziarul „Basarabia”, prima publicație românească cu caractere chirilice, în paginile căreia a tipărit imnul revoluționar „Deșteaptă-te române!”; arestat și condamnat de autoritățile ruse. În 1908, a tipărit la Chișinău, cu caractere chirilice, „”Pilde și povețe. Întâia carte moldovenească de citire„m iar în 1912, ”Basarabia, schiță geografică„. A condus ziarul ”Cuvânt moldovenesc„. Fondator al Partidului Național Moldovenesc (1917). Vicepreședinte (1917-1918) și președinte (nov.-dec. 1918) al Sfatului Țării, care a hotărât unirea Basarabiei cu România. Președinte al Partidului Țărănesc din Basarabia (1918-1921). Ministru de stat (1919-1920), reprezentant al Basarabiei în guvernul României. A făcut parte din Delegația Permanentă a Partidului Național-Țărănesc. De mai multe ori ministru. Arestat și închis la Sighet (1950) de autoritățile române; predat, peste doi ani, celor sovietice, a fost judecat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. Predat din nou autorităților române (1955), este închis la Gherla (până în 1957).

Academus, erou grec care le-a ajutat dioscurilor Castor și Pollux s-o găsească pe sora lor Helena, ascunsă în Attica de către Theseus. De la el își trăgea numele vestita Academie ateniană.

cĭorovăĭésc și -voĭésc (mă) v. refl. (sîrb. čavarijati, a flecări, rudă cu rut. čvara, cĭorovăĭală, și poate și cu turc. čav-čav, ciripire, ung. csör-pör, cĭorobor, csörömpölni, a vocifera. V. sfară 2). Fam. Mă cert orĭ discut cu glas tare: Să ne cĭorovăim pentru nimicuri? Joĭa viitoare mergem împreună să facem actele, cum se cuvine între frațĭ (Rebr. 2, 40). V. cicălesc, cĭondănesc.

cĭúcure m. (cp. cu cĭuf și țurțure. D. rom. vine bg. kičor și ung. csukor, fundă, cĭucure. V. chicĭură. Cp. cu vĭezure ș. a.). Vest. Canaf, motocel, snop de fire de ață. Adv. Grămadă, îmbulzițĭ: caliciĭ cĭucure la pomană. Est. (cĭucur). Cĭorchină, strugure fără bobițe. Adv. Ne trezim plinĭ cĭucur de rîĭe căprească (Cr.), foarte plinĭ de rîĭe. V. soroacă.

CROMATÍDĂ s. f. (GENET.) Fiecare dintre cele două segmente rezultate prin diviziunea longitudinală a unui cromozom, în cursul mitozei sau meiozei, și care se separă total, ulterior, pentru a da naștere cromozomilor-fii; sînt numite și c. surori, cînd referirea se face la același cromozom sau c. omologe, cînd este vorba de cromozomi omologi.

cĭurec m. și n., pl. urĭ (turc. čorek, de unde și ngr. tsuréki, bg. čorek, rut. čurek, ung. csörög). Rar azĭ. Un fel de pesmet lung compus din treĭ sulurĭ de aluat cu unt, oŭă și zahăr (costa 5 banĭ bucata pînă la 1916 și-l vindeaŭ covrigariĭ la Dun. de jos). – Rar și cĭurechĭ, pl. tot așa. – Azĭ în Mold. nord cĭuréc, m., cozonac împletit. V. burec.

cîrmój m. și cîrmoájă f., pl. ójĭ și (Buc.) oaje (din germ. kirch-messe, prescurtat în kirmesz, „hram, sărbătoare populară, ospăț, tîrg, dar”, s´a făcut sorabicu kermus și kermuša, ceh. slovac karmaš, pol. kiermasz, kiermaz, hram, ospăț; rus. alb. kermáš, [de unde litv. kermoszus], rom. cîrmuj, -oj și -oajă, poate infl. de rus. kormëž, hrănire, orĭ krómočka, darab, halcă, cîrmoj [Dac. 3, 701, și Bern. 1, 501]. V. kermesă). Vechĭ (Ps.S. -új, pl. ujure). Jertfă, prinos, pomană, dar. Azĭ. Trans. Mold. Iron. Codru (darab, halcă) de pîne [!], resturĭ de la pomenĭ, de la ospețe: caliciĭ umblă după cîrmojĭ. Munt. Colacĭ orĭ covrigĭ proștĭ ferțĭ [!] orĭ copțĭ. – Și cîrmojie (Munt. est): Tărtăcuță roșie plină de cîrmojiĭ (Rodia).

Admetus, unul dintre argonauți, care a participat și la vînătoarea mistrețului din Calydon. Era rege în cetatea Pherae, din Thessalia. L-a găzduit pe Apollo în vremea cînd acesta era prigonit de către Zeus, fapt pentru care mai tîrziu zeul avea să-și dovedească din plin recunoștința. Îndrăgostindu-se de Alcestis, fiica regelui Pelias, Admetus, cu concursul lui Apollo, reușește s-o ia în căsătorie, îndeplinind condiția impusă de Pelias: aceea de a veni s-o ia într-un car la care erau înhămați alături un leu și un mistreț. Tot datorită lui Apollo, lui Admetus i se făgăduiește nemurirea în schimbul vieții altui om care ar fi vrut să se sacrifice în locul lui. Cînd se-mplinește sorocul, singura care se hotărăște să se sacrifice din dragoste pentru el este regina Alcestis. Tocmai atunci sosește însă la Pherae și Heracles, vechiul tovarăș al lui Admetus de pe vremea expediției argonauților. Auzind de trista veste a morții reginei, Heracles pornește pe urmele ei în Infern, o readuce pe pămînt și o redă soțului ei. După o altă versiune, abnegația lui Alcestis ar fi mișcat inima Persephonei, care i-ar fi îngăduit, de bunăvoie, să se întoarcă înapoi, pe pămînt.

Aeaea, nume purtat de Circe, sora lui Aeetes.

Aëdon, fiica lui Pandareos și soția lui Zethus, regele cetății Thebae. Geloasă pe sora ei Niobe, care avea mai mulți copii, Aëdon, care nu avea decît un singur fiu, pe Itylus, a hotărît să-l ucidă pe cel mai mare dintre nepoții ei. Din greșeală însă și-a ucis propriul copil. Ca să-i curme suferința, Zeus a preschimbat-o în privighetoare.

Aethra 1. Mama lui Theseus. A însoțit-o la Troia pe Helena, sora lui Castor și Pollux. 2. Soția lui Atlas și una dintre oceanide.

Agave, fiica lui Cadmus și a Harmoniei și mama lui Pentheus. Fiindcă acesta din urmă s-a opus la introducerea cultului lui Dionysus în Boeotia, zeul s-a răzbunat pe Agave luîndu-i mințile. În nebunia ei, Agave l-a ucis pe Pentheus cu ajutorul sorei ei, Autonoë.

Aglauros (sau Agraulos) 1. Fiica lui Actaeus, primul rege al Atticei, și soția lui Cecrops. 2. Fiica lui Cecrops și a lui Aglauros (1.), în legătură cu care circulau mai multe legende. Se spunea, de pildă, că zeița Athena i-a dat în păstrare lui Aglauros și surorilor ei, Herse și Pandrosos, un cufăr pe care le-a interzis să-l deschidă. Curioase, cele trei surori au încălcat porunca zeiței: deschizînd cufărul, l-au găsit înăuntru pe Erichthonius, copilul Athenei, în jurul căruia era încolăcit un șarpe înfricoșător. Înspăimîntate de această priveliște, cele trei surori și-au pierdut mințile și s-au aruncat de pe stîncile Acropolei, primindu-și astfel pedeapsa cuvenită. O altă legendă relatează că Aglauros a fost transformată într-o statuie de piatră de către Hermes, pentru faptul că s-a împotrivit unirii acestuia cu Herse.

Alcestis, fiica lui Pelias, regele din Iolcus. Era cea mai frumoasă și cea mai cucernică dintre fetele lui și singura dintre surori care n-a participat la omorîrea tatălui lor, pusă la cale de Medea. A fost soția lui Admetus (v. Admetus).

Amphiaraus, vestit prezicător și erou grec care a domnit în Argos. Era fiul lui Oecleus și al Hypermnestrei. A participat la vînătoarea mistrețului din Calydon și la expediția argonauților. S-a căsătorit cu Eriphyle, sora lui Adrastus (v. și Adrastus), cu care a avut patru copii: pe Alcmaeon, Amphilochus, Eurydice și Demonassa. Îndemnat de Eriphyle, căreia Polynices îi cîștigase complicitatea dăruindu-i colierul Harmoniei, Amphiaraus îl însoțește pe cumnatul său Adrastus în expediția organizată de acesta împotriva cetății Thebae, deși cunoștea dinainte sfîrșitul ei tragic și faptul că-i va aduce moartea. La plecare, îi cere însă fiului său Alcmaeon să-l răzbune, ucigînd-o pe Eriphyle de îndată ce-i va sosi vestea morții lui (v. și Alcmaeon). În luptele de la porțile cetății Thebae Amphiaraus săvîrșește minuni de curaj, dar nu poate schimba voia soartei. Urmărit de Periclymenus, el încearcă să scape fugind. Cînd e gata să fie însă ajuns din urmă, dispare din ochii dușmanului său, fiind înghițit, împreună cu car, cai și vizitiu, de pămîntul care se deschisese înaintea lui. După moarte, Amphiaraus a fost onorat ca un erou. Se spunea că Zeus i-ar fi dăruit nemurirea. I s-a ridicat un templu și i s-a instituit un oracol în Attica, la Oropos.

Amphitrite, fiica lui Nereus și a lui Doris și una dintre nereide. Într-o zi, pe cînd se juca împreună cu surorile ei în apropiere de insula Naxos, a fost răpită de Poseidon, cu care a avut mai tîrziu un fiu, pe Triton, o altă divinitate marină. Amphitrite era considerată regina mării.

Ang(u)itia, divinitate romană despre care se spunea că ar fi fost fiica regelui Aeetes și sora Medeei.

Anna Perenna, veche divinitate romană. Anna, fiica lui Belus și sora lui Dido, s-a refugiat după moartea acesteia din urmă (v. și Dido) în Italia, unde a fost găzduită de Aeneas. Răscolind amintirile și trecutul eroului, sosirea ei nu e însă privită cu ochi buni de Lavinia, soția lui Aeneas, care hotărăște s-o piardă. Dido i se înfățișează Annei în vis și-i dezvăluie uneltirile Laviniei. Înspăimîntată, Anna părăsește în miez de noapte palatul lui Aeneas și se aruncă în apele rîului Numicius. Transformîndu-se în nimfă, ea devine nemuritoare, luînd numele de Anna Perenna.

UNIUNEA REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE (Uniunea Sovietică) (U.R.S.S.), stat federativ care ocupa jumătatea estică a Europei, Asia septentrională și centrală (40% din supr. Asiei), cu capitala la Moscova; 22,4 mil. km2 (inclusiv Marea Albă și M. Azov – 130 mii km2), dintre care 5,6 mil. km2 în Europa și 16,8 mil. km2 în Asia. La Congresul I al Sovietelor (30 dec. 1922) s-a hotârât constituirea U.R.S.S., în care au intrat la început R.S.F.S. Rusă (creată la 25 oct./7 nov. 1917), R.S.S. Ucraineană (creată în dec. 1917), R.S.S. Bielorusă, R.S.F.S. Transcaucazia (creată în 1922). La 31 mart. 1924 a fost adoptată prima constituție a U.R.S.S. În Constituția din 1936 sunt enumerate 11 republici federative. În 1940 sunt anexate Estonia, Letonia și Lituania, precum și Basarabia (viitoarea R.S.S. Moldovenească) și Bucovina de Nord (în componența R.S.S. Ucrainene), astfel că numărul republicilor ajunge la 15. Eșecul politicii de restructurare a președintelui M. Gorbaciov, a dus la destrămarea U.R.S.S. și apariția mai multor state independente. În mart. 1991 un referendum a încercat să dea U.R.S.S. o nouă bază constituțională, dar tentativa de lovitură de stat din 19-20 aug. 1991 organizată de comuniștii conservatori a dus la precipitarea evenimentelor, soldate cu demisia președintelui Gorbaciov, alegerea lui B.N. Elțin în fruntea nou createi Federații Ruse și autodizolvarea Partidului Comunist la 29 aug. 1991. După 25 dec. 1991, o dată cu dizolvarea oficială a U.R.S.S., s-a creat Comunitatea Statelor Independente, o asociație a 11 foste republici sovietice. Federația Rusă a moștenit prerogativele internaționale ale fostei U.R.S.S. Statele succesorale ale U.R.S.S. sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Relublica Moldova, Federația Rusă (care a moștenit drepturile patrimoniale), Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan.

Antigone (sau Antigona), fiica lui Oedipus, regele cetății Thebae, născută din dragostea incestuoasă a acestuia cu mama sa, Iocasta, și soră cu Ismene, Eteocles și Polynices. După ce oracolul lui Tiresias a dezvăluit crima și incestul săvîrșit și Oedipus s-a pedepsit singur, scoțîndu-și ochii și pornind orb în pribegie, Antigone și-a însoțit tatăl, devenit cerșetor. După moartea lui Oedipus la Colonus, ea s-a reîntors la Thebae, unde a trăit alături de sora sa Ismene. Între timp, cei doi frați, Eteocles și Polynices, muriseră în luptă, ucigîndu-se reciproc. Încălcînd porunca tiranului Creon, care oprise ca Polynices să fie îngropat, Antigone presară țărînă peste trupul neînsuflețit al fratelui ei, îndeplinind în felul acesta ritualul înmormîntării. Pentru acest gest, ea e condamnată de Creon să fie îngropată de vie în mormîntul labdacizilor. Antigone se spînzură în închisoare, iar Haemon, logodnicul ei și fiul lui Creon, se sinucide.

Artemis, în mitologia greacă, zeița vînătorii, asimilată de timpuriu de către romani cu Diana, o veche divinitate de origine italică (v. și Diana). Artemis, soră geamănă cu Apollo (în legătură cu nașterea ei, v. Apollo), era fiica lui Zeus și a Letonei. La început a avut aceleași atribute cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care semăna molimi și moarte printre muritori. Artemis își secondează fratele în numeroase acțiuni: îl însoțește în exil atunci cînd Apollo ispășește omorîrea Pythonului, e alături de el în războiul troian, participă împreună la uciderea copiilor Niobei etc. Cînd Apollo ajunge să fie identificat cu Helios (Soarele), Artemis e identificată și ea cu Selene (Luna). Mai tîrziu, Artemis capătă atribute de zeitate binefăcătoare: ea era, de pildă, considerată protectoare a cîmpurilor, a animalelor și a vindecărilor miraculoase. În calitatea sa de zeiță a vînătorii era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică și care cutreiera pădurile însoțită de o haită de cîini, dăruiți de Pan, ucigînd animalele cu arcul și cu săgețile ei făurite de Hephaestus. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți cei care încercau să se apropie de ea (v. Actaeon și Orion) sau, dacă la rîndu-i încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece și stranie (v. Endymion).

Asteria, fiica titanului Cocus și a Phoebei și soră cu Leto. S-a căsătorit cu Perses și a avut, la rîndu-i, o fiică, Hecate. Ca să scape de urmărirea lui Zeus, care se îndrăgostise de ea, Asteria, luînd înfățișarea unei prepelițe, s-a aruncat în mare. A fost metamorfozată într-o insulă, numită inițial Ortygia și devenită ulterior insula Delos, singurul colț de uscat din lume care i-a oferit ospitalitate Letonei atunci cînd trebuia să-i nască pe Apollo și pe Artemis (v. și Apollo).

Autonoë, fiica lui Cadmus și soră cu Agave (v. și Agave). S-a căsătorit cu Aristaeus, cu care a avut un fiu, pe Actaeon.

Bellona, la romani, zeița războiului, identificată cu Enyo din mitologia greacă (v. și Enyo). Se credea că e soția (sau sora) lui Mars și era reprezentată ținînd în mînă o spadă, o lance sau o torță aprinsă.

Bia, personificare a „Violenței”. Era fiica gigantului Pallas și soră cu Cratus (Puterea), cu Nice (Victoria) și cu Zelus (Ardoarea). A participat împreună cu sora și frații ei la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor și a ajutat la înlănțuirea lui Prometheus pe Caucasus.

Bona Dea, veche divinitate romană, al cărei cult era strîns legat de cel al lui Faunus. Bona Dea era socotită o zeiță castă, înzestrată cu darul profeției și protectoare a femeilor. Era considerată, după o tradiție, fiica (sau sora) zeului Faunus, pentru care se spunea că acesta din urmă ar fi nutrit o dragoste incestuoasă. După o altă tradiție ea era soția lui Faunus, pe care zeul omorînd-o, și căindu-se apoi, ar fi cinstit-o după moarte ca pe o divinitate (v. și Faunus).

Cadmus, erou din ciclul teban, fiul Telephassei și al lui Agenor, regele Phoeniciei. Trimis de tatăl său împreună cu ceilalți frați să-și caute sora, pe Europa, răpită de către Zeus, Cadmus ajunge după multe peregrinări zadarnice la Delphi, unde consultă oracolul. Apollo îi poruncește să n-o mai urmărească pe Europa, ci să întemeieze o cetate. În acest scop el va trebui să fugărească o vacă și, pe locul unde animalul va cădea mort de oboseală, să ridice zidurile noului oraș. Supunîndu-se oracolului, Cadmus ajunge în Boeotia. Acolo e nevoit să se lupte cu un balaur, spaima ținutului, pe care-l omoară. La îndemnul zeiței Athena, Cadmus seamănă un ogor cu dinții fiarei. Din această sămînță răsare un neam de oameni războinici, care se iau de îndată la luptă și se ucid între ei. Doar cinci supraviețuiesc. Aceștia îl ajută pe Cadmus să întemeieze noua cetate – Thebae. Zeița Athena îi încredințează conducerea cetății Thebae, iar Zeus i-o dă de soție pe Harmonia, fiica lui Ares și a Aphroditei. La ospățul dat cu ocazia căsătoriei lor iau parte toți zeii olimpieni. Printre darurile primite cu acest prilej de către Harmonia se numără și faimosul colier care avea să joace un rol important în expediția celor șapte contra Tebei (v. și Amphiaraus). Cu Harmonia Cadmus a avut mai mulți copii: pe Agave, Autonoë, Illyrius, Ino, Polydorus și Semele. Spre sfîrșitul vieții, Cadmus și Harmonia s-au retras în Illyria și, în cele din urmă, au fost metamorfozați în șerpi. Despre Cadmus se spunea că ar fi fost cel care le-a dăruit grecilor scrierea.

Cassandra, fiica lui Priamus și a Hecubei și soră geamănă cu Helenus. Apollo, care o îndrăgise, i-a făgăduit să-i împlinească orice dorință dacă va consimți să se unească cu el. Cassandra i-a cerut s-o înzestreze cu darul profeției dar, de îndată ce zeul i-a împlinit vrerea, ea i-a refuzat dragostea. Mînios, Apollo i-a lăsat atunci darul făcut, luîndu-i însă înapoi puterea de a-și convinge semenii. Într-adevăr, toate profețiile ei în legătură cu destinele Troiei, cu răpirea Helenei sau cu Calul Troian n-au fost luate în seamă de troieni, deși pînă la urmă s-au adeverit. În noaptea incendierii cetății, Cassandra s-a refugiat în templul Athenei. A fost smulsă însă chiar de la picioarele statuii zeiței de către Aiax, fiul lui Oileus, ca s-o necinstească. Mai tîrziu, revenind ca pradă de război lui Agamemnon, Cassandra i-a dăruit doi fii: pe Teledamus și pe Pelops. Prezicîndu-i lui Agamemnon nenorocirile care-l așteptau cînd avea să se întoarcă acasă, Cassandra își vede, o dată mai mult, prorocirile nesocotite. Agamemnon ține cu orice preț să se înapoieze la Mycenae și o ia și pe Cassandra cu el. Acolo însă sînt uciși amîndoi de mîna Clytaemnestrei (v. și Agamemnon).

LAMB [læm], Charles (1775-1834), critic literar și eseist englez. A publicat, împreună cu sora sa, Mary (Ann) L. (1764-1847), „Povestiri după Shakespeare”; a avut un rol important în popularizarea operei marelui dramaturg. Lucrări de critică literară („Tragediile lui Shakespeare”, „Asupra geniului și personalității lui Hogarth”) și eseuri („Eseurile lui Elia”).

Circe, celebră magiciană din insula Aeaea (pomenită în ciclul argonauților și în Odiseea). Circe era fiica lui Helius și a lui Perse și soră cu Aeetes, regele din Colchis și deținătorul Lînei de Aur. Pe drumul de întoarcere, argonauții au făcut un popas pe insula Aeaea. Ei au fost găzduiți de Circe, care i-a purificat pe Iason și pe Medea de păcatul săvîrșit prin omorîrea lui Absyrtus (v. și Absyrtus). Odysseus, la rîndul lui, întorcîndu-se din țara lestrigonilor, ajunge și el pe insula Aeaea, la Circe. Tovarășii lui, atinși de bagheta ei vrăjită, sînt prefăcuți cu toții într-o turmă de porci. Cu ajutorul lui Hermes, Odysseus învinge puterea magică a Circei și o silește să le redea înfățișarea lor de oameni. Eroul e însă cucerit, la rîndul lui, de farmecele Circei, alături de care rămîne un an încheiat. Cu Odysseus Circe are un fiu numit, după unii, Telegonus, după alții, Latinus.

Cleopatra 1. Fiica lui Idas și a Marpessei, căsătorită cu Meleager. După moartea soțului ei s-a spînzurat. 2. Fiica lui Boreas și a Orithyiei. Era soră cu Chione, cu Zetes și cu Calais (v. și Boreades). Aruncată în închisoare de către soțul ei Phineus – care voia s-o ucidă ca să se căsătorească cu altă femeie – Cleopatra a fost eliberată de argonauți.

Clytaemnestra, fiica Ledei și a lui Tyndareus, regele Spartei, și soră cu Castor, cu Pollux și cu Helena. A fost căsătorită mai întîi cu Tantalus, fiul lui Thyestes, apoi cu Agamemnon, regele Argosului (v. și Agamemnon). În lipsa soțului ei, plecat să lupte în războiul troian, Clytaemnestra îl înșală, aducîndu-l în casă pe vărul acestuia, Aegisthus (v. și Aegisthus). Dorind să-l păstreze pe acesta din urmă pe de o parte, geloasă pe Chryseis pe de altă parte și în același timp dornică să răzbune moartea fiicei sale, Iphigenia, la întoarcerea lui Agamemnon, Clytaemnestra își ucide soțul. Șapte ani mai tîrziu însă e și ea, la rîndul ei, ucisă de către propriul ei fiu, Orestes, care în felul acesta răzbună moartea tatălui său (v. și Orestes).

Creon 1. Regele Corinthului și tatăl lui Glauce. Vrînd să-și mărite fiica cu Iason, pe care-l adăpostea la curtea sa împreună cu Medea, Creon și-a atras ura acesteia din urmă. Ca să se răzbune, Medea i-a oferit drept dar de cununie lui Glauce un veșmînt otrăvit. De îndată ce l-a îmbrăcat, Glauce a fost cuprinsă de flăcări și a murit în chinuri groaznice. Aceeași soartă a împărtășit-o și tatăl ei, Creon, care alergase să-i dea ajutor. 2. Fiul lui Menoeceus și fratele Iocastei. La moartea regelui Laius, Creon s-a urcat pe tronul cetății Thebae. Asupra cetății însă s-a abătut o mare năpastă: rînd pe rînd tebanii erau devorați de Sfinx. Acest animal monstruos le punea întrebări la care nu știau să răspundă, și-i ucidea. Ca să mîntuie cetatea, Creon a făgăduit tronul și mîna surorii sale aceluia care, reușind să dezlege enigma pusă de Sfinx, avea să izbăvească poporul. Oedipus reușește să dea răspunsul cuvenit. El obține în felul acesta tronul lui Creon și mîna Iocastei (v. și Oedipus). Cînd, mai tîrziu, Oedipus și-a descoperit incestul săvîrșit cu mama sa și a plecat în exil, el și-a lăsat familia în grija lui Creon, care, în felul acesta, și-a redobîndit tronul. Figura lui Creon e legată și de expediția celor șapte împotriva cetății Thebae, el fiind cel care a ordonat ca trupul lui Polynices să rămînă neîngropat. Tot el este cel care a pedepsit-o pe Antigone cu moartea pentru vina de a-i fi încălcat porunca (v. și Adrastus, Antigone, Eteocles, Polynices și Oedipus).

Cronus, cel mai tînăr dintre titani, fiul lui Uranus și al lui Gaea. Cu ajutorul mamei sale și-a mutilat tatăl și i-a luat locul, devenind stăpînul lumii. S-a căsătorit cu sora sa Rhea și, fiindcă i se prezisese că va fi detronat de către unul dintre fiii săi, și-a devorat pe rînd copiii de îndată ce se nășteau. Astfel s-au născut și au fost devorați succesiv Demeter, Hades, Hera, Hestia și Poseidon. Văzîndu-se deposedată rînd pe rînd de toți copiii ei, Rhea a recurs la un șiretlic. A fugit în insula Creta, unde într-ascuns, l-a născut pe Zeus, punîndu-l astfel la adăpost de furia tatălui său. I-a dat în schimb acestuia să înghită în locul noului născut o piatră înfășurată în scutece. Crescînd mare, Zeus, cu ajutorul lui Gaea și al lui Metis, l-a făcut pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți. Aliați cu Zeus, ei au declarat război tatălui lor. În ajutorul acestuia au sărit însă frații săi, titanii. Războiul a durat zece ani și s-a sfîrșit cu victoria lui Zeus și a olimpienilor. Cronus și titanii au fost puși pe vecie în lanțuri. După o altă legendă, Cronus s-ar fi împăcat cu Zeus, și ar fi domnit pe pămînt printre oameni, ca un rege bun și înțelept. Tîrziu, în epoca de fier, cînd se spunea că oamenii ar fi devenit răi, el i-a părăsit pentru a se urca din nou la ceruri. În afara copiilor născuți cu Rhea, Cronus a mai avut, cu Philyra, un copil cu înfățișare de om și de cal în același timp, pe nume Chiron.

Deianira, fiica regelui Oeneus și sora lui Meleager. Întors din Infern, unde umbra lui Meleager îl rugase s-o ia în căsătorie pe Deianira, rămasă pe pămînt fără nici un sprijin, Heracles îi cere acesteia la întoarcere mîna. După ce îl învinge în luptă pe zeul apei, Achelous (v. și Achelous), se căsătorește cu ea și au un fiu, pe Hyllus. O dată, pe drum, în timp ce părăseau Calydonul, ei se întîlnesc cu centaurul Nessus, îndrăgostit și el de Deianira (v. și Nessus). Centaurul încearcă s-o violeze, fapt pentru care între cei doi se încinge o luptă. Rănit mortal de Heracles, Nessus îi dăruiește înainte de a muri Deianirei un filtru miraculos cu care – după spusele lui – să-l poată face pe soțul ei s-o iubească veșnic. Curînd după aceea, aflînd de o infidelitate a lui Heracles, care se îndrăgostise de Iole, Deianira, rămasă acasă, îi trimite o cămașă îmbibată în filtrul miraculos. Cum o îmbracă, eroul e cuprins de flăcări mistuitoare și moare în chinuri cumplite (v. și Heracles). Auzind de sfîrșitul tragic al soțului ei și dîndu-și seama de înșelătoria și totodată de răzbunarea centaurului, Deianira se sinucide la rîndu-i.

Dido, întemeietoarea legendară a cetății Carthago (Cartagina). Dido, numită și Elissa, era o prințesă de origine feniciană, fiica unui rege tirian și soră cu Pygmalion. La moartea tatălui lor cei doi frați i-au moștenit tronul. Dido s-a căsătorit cu un înalt dregător și preot al lui Heracles, pe nume Sichaeus (sau Sicharbas). Ca să pună mîna pe bogățiile acestuia, Pygmalion l-a asasinat. Nu și-a putut atinge însă scopul, pentru că Dido a încărcat într-ascuns averea lui Sichaeus pe mai multe corăbii și a fugit pe mare, împreună cu alți numeroși fenicieni, care au urmat-o. Ajunși pe coasta Africii, fugarii au cerut adăpost localnicilor. Aceștia le-au făgăduit în dar un petic de pămînt, cît vor putea cuprinde cu o piele de taur. Tăind pielea în fîșii foarte subțiri, Dido a reușit să încercuiască o întindere atît de mare de pămînt încît a ridicat pe locul acela o cetate. Prosperitatea noii așezări a atras însă privirile pizmașe ale celor din jur. Iarbas, un rege vecin, i-a cerut mîna Didonei, amenințînd cu război cetatea în cazul că avea să fie refuzat. Credincioasă memoriei primului ei soț și ca să-și scape supușii de urgia războiului, Dido și-a înălțat singură un rug funerar și s-a sinucis arzînd în flăcări. După o altă versiune (Eneida lui Vergilius), Dido s-ar fi îndrăgostit de Aeneas, care în drumul lui spre Italia a poposit pe țărmurile Carthaginei. Iubită și ulterior părăsită de erou, ea s-a sinucis. În Eneida Dido are și o soră, Anna (v. și Anna Perenna).

REDGRAVE [rédgreiv] 1. Sir Michael Redgrave (1908-1985), actor britanic de teatru și film. Pe scenă – distins interpret al repertoriului shakespearian („Hamlet”, „Richard al II-lea”, „Regele Lear”) și cehovian („Trei surori”, „Unchiul Vania”). În film – maestru al jocului interiorizat, remarcabil prin discreția și distincția cu care exprimă drama personajelor sale („Drumul spre stele”, „Suflete împietrite”, „”Singurătatea alergătorului de cursă lungă„). Vanessa R. (n. 1937), actriță britanică de teatru și film. Fiica lui R. (1). Considerată cea mai mare actriță de teatru, de limbă engleză, a sec. 20, excelează în roluri care îi pun în valoare feminitatea ei rebelă (”Femeia îndărătnică„, ”Femeie mării„, ”Pescărușul„, ”Orfeu În Infern„). Aparent rațională, dar profund temperamentală, este pe ecran interpreta unor femei puternice, voluntare, dar care nu ezită să-și devoaleze excentricitățile (”Isadora„, ”Diavolii„, ”Bostonienii„, ”Întoarcerea la Howards End„).

Dioscuri, se numeau cei doi frați, Castor și Pollux, fiii lui Zeus (Dios), născuți din unirea acestuia cu Leda. Ei le aveau drept surori pe Helena și pe Clytaemnestra. Cum Leda era însă soția muritorului Tyndareus, regele Lacedaemonului, copiii ei purtau și numele de tindarizi. Pentru că Leda se împreunase în aceeași noapte și cu Zeus – care luase înfățișarea unei lebede – și cu bărbatul ei, cele două perechi de gemeni care au ieșit din ouăle născute de ea au fost atribuite atît lui Zeus, cît și lui Tyndareus, în felul următor: Helena și Pollux – născuți cu Zeus, iar Castor și Clytaemnestra – cu Tyndareus. Cei doi frați, Castor și Pollux, unul muritor iar celălalt părtaș la nemurire datorită părintelui lui divin, erau simbolul vitejiei și al dragostei frățești. Au participat amîndoi la vînătoarea mistrețului din Calydon (v. și Meleager), la expediția argonauților, au organizat ei înșiși o expediție împotriva Atticii ca s-o elibereze pe sora lor Helena, răpită de către Theseus, au luptat alături de Iason în Iolcus etc. Într-o bună zi însă Castor e ucis într-o luptă pe care cei doi o dădeau – ca de obicei luptînd alături – împotriva lui Idas și a lui Lynceus. Rănit și el, Pollux e învăluit într-un nor de către Zeus și ridicat la ceruri. El nu vrea însă să se bucure de nemurirea pe care i-o oferă tatăl său, dacă fratele lui trebuie să rămînă printre cei morți, în Infern. Împlinindu-i ruga, Zeus îi împarte nemurirea cu Castor. În felul acesta cei doi frați rămîn și după moarte nedespărțiți, petrecînd alături, o zi din două, printre zeii nemuritori. După o altă legendă, Castor și Pollux au fost transformați după moarte de Zeus într-o constelație, a Gemenilor.

SCUDERY [sküderí], 1. Georges de S. (1601-1667), scriitor francez. Autor de tragicomedii opuse stilului lui Corneille („Comedia actorilor”, „Moartea lui Cezar”). 2. Madeleine de S. (1607-1701), scriitoare franceză. soră cu S. (1). Romane moralizatoare, unele dintre ele publicate sub numele fratelui său („Marele Cyrus”, „Clélie”). Salonul său literar era frecventat de elita literaturii „prețioase”.

Electra 1. Una dintre fiicele lui Oceanus și ale lui Tethys și mama lui Iris – mesagera zeilor – și a harpiilor. 2. Una dintre cele șapte pleiade, fiicele lui Atlas și ale Pleionei, denumite după tatăl lor și atlantide (v. și Atlantides). Din unirea ei cu Zeus s-au născut Fardanus, Iasion și – după o versiune – Harmonia. 3. Fiica lui Agamemnon (v. și Agamemnon) și a Clytaemnestrei. După uciderea lui Agamemnon, numai mila Clytaemnestrei o scapă pe Electra de mînia lui Aegisthus și de moarte. Aegisthus o zăvorăște însă pe Electra în palatul lui din Mycenae. Apoi, temîndu-se că va naște urmași care-i vor lua tronul, el o căsătorește cu sila cu un țăran. La întoarcerea lui Orestes (v. și Orestes), Electra își îndeamnă și-și ajută fratele să-i omoare, la rîndul lui, pe cei doi ucigași. Cînd Orestes e urmărit de erinii, ea e alături de el, înconjurîndu-l cu dragostea și grija ei de soră. Mai tîrziu, Orestes pleacă împreună cu prietenul său Pylades în Taurida. În lipsa lui, zvonindu-se că ar fi mort, Aletes, fiul lui Aegisthus, uzurpă tronul cetății Mycenae. Electra pleacă atunci la Delphi, unde îl întîlnește pe Orestes, se întorc împreună acasă și-l detronează pe Aletes. Electra se căsătorește apoi cu Pylades, prietenul fratelui ei, cu care are mai tîrziu un fiu, pe nume Strophius.

Eos, la greci, zeița dimineții, corespunzătoare Aurorei din mitologia romană. În fiecare dimineață ea cobora din ceruri și alerga printre nouri într-un car tras de cai iuți, vestind ivirea zorilor și răsăritul primelor raze de soare. Era fiica lui Hyperion și a Theiei și soră cu Helius și cu Selene. Cu Astraeus a avut mai mulți copii, printre care vînturile, pe nume: Boreas, Notus și Zephyrus. Se spunea că Eos și-ar fi atras mînia Aphroditei, care a surprins-o odată cu zeul Ares. Ca să se răzbune, zeița dragostei a făcut din Eos o veșnică îndrăgostită. Într-adevăr, existența ei este plină de episoade amoroase: l-a răpit pe Orion și l-a dus cu ea în insula Delos, l-a răpit pe Cephalus și l-a dus cu ea în Syria, unde i-a dăruit un fiu – Phaëthon, l-a răpit, în sfîrșit, pr Tithonus și l-a dus cu ea în Aethiopia, unde i-a dăruit doi fii, Emathion și Memnon. La rugămintea ei, Zeus l-a făcut pe Tithonus nemuritor, uitînd însă să-i dăruiască și tinerețe veșnică. Tithonus a devenit într-adevăr nemuritor, dar a îmbătrînit atît de rău încît Eos, rușinată, l-a zăvorît în palatele ei, de unde n-a mai ieșit niciodată.

Erebus, divinitate infernală, fiul lui Chaos și frate cu Nyx (Noaptea). Unindu-se cu sora lui, i-a zămislit pe Aether și pe Hemera. Uneori, Erebus denumea înseși întunecimile lumii subpămîntene.

Erechtheus, erou atenian, fiul regelui Pandion și frate cu Butes, cu Philomela și cu Procne. A avut numeroși fii și fiice, printre care se numărau: Cecrops, Merion, Pandorus, Creusa, Orinthyia, Procris și Chthonia. La moartea lui Pandion, Erechtheus i-a urmat la tron. Cu ocazia unui război între Athenae și Eleusis, la cererea unui oracol, Erechtheus și-a sacrificat una dintre fiice, pentru a obține victoria. Se spunea că celelalte fiice s-ar fi sinucis și ele, deoarece juraseră să nu supraviețuiască surorii lor sacrificate. Erechtheus a cîștigat bătălia, dar a fost omorît, la rîndul lui, de trăsnetul lui Zeus, drept pedeapsă că îl ucisese în luptă pe Eumolpus, fiul lui Poseidon.

Erigone 1. Fiica unui atenian, pe nume Icarius. A fost iubită de zeul Dionysus, care i-a dăruit un fiu, Staphylus. Aflînd de moartea tatălui ei, ucis cu ciomegele de niște ciobani (v. și Icarius), Erigone, deznădăjduită, s-a spînzurat de un copac. Ca să răzbune moartea ei, Dionysus le-a luat mințile fetelor din cetatea Athenae, făcîndu-le să se spînzure de crengile copacilor. Mînia lui nu s-a potolit decît atunci cînd atenienii i-au pedepsit pe ciobanii ucigași. Erigone a fost după moarte transformată în constelația numită a Fecioarei. 2. Fiica lui Aegisthus și a Clytaemnestrei și sora lui Aletes.

Eriphyle, fiica lui Talaus, regele Argosului, și sora lui Adrastus. S-a căsătorit cu Amphiaraus care, datorită ei, și-a găsit moartea în expediția împotriva cetății Thebae (v. Amphiaraus). Dorind să obțină întîi colierul, apoi veșmîntul Harmoniei (v. Harmonia), Eriphyle și-a trimis și fiul, pe Alcmaeon, să lupte în rîndul epigonilor împotriva tebanilor. La întoarcere însă Alcmaeon își ucide mama (v. și Alcmaeon), răzbunînd în felul acesta moartea tatălui său.

1) dádă f., pl. e (bg. sîrb. dáda, țață, soră maĭ mare, alb. dadă, d. turc. pers. dadá, ngr. dadá [scris ntantá], dădacă; ung. dada, țață. V. dădacă, daĭcă, dodă). Vest. Țată, gagă, epitet respectuos uneĭ surorĭ maĭ marĭ saŭ uneĭ femeĭ maĭ în vîrstă, dar nu prea. V. mătușă.

Fauna, în mitologia romană, soția (fiica sau sora) zeului Faunus și mama regelui Latinus. Era identificată cu Bona Dea (v. și Bona Dea).

Gaea (sau Ge), personificare a Pămîntului, considerată în vechime drept element primordial din care se trăgeau toți ceilalți zei. Gaea s-a născut după Chaos (Haosul), zămislindu-i, la rîndul ei, pe Uranus (Cerul) și pe Pontus (Marea). Din unirea ei cu Uranus s-au născut titanii, titanidele și ciclopii (v. Titanes, Titanides, Cyclopes). Toți acești copii ai Gaeei îl urau însă pe tatăl lor, Uranus, fiindcă îi silea să trăiască în adîncurile pămîntului și nu le îngăduia să vadă lumina zilei. Pentru a-și scăpa copiii de tirania lui Uranus, Gaea l-a ajutat pe unul dintre ei, pe Cronus, să-și mutileze tatăl. Din picăturile de sînge scurse de la Uranus, care au căzut pe pămînt și l-au fecundat, s-a născut o nouă generație de copii: eriniile, giganții și nimfele (v. Erinyes, Gigantes, Nymphae). După mutilarea lui Uranus, Gaea s-a unit cu celălalte fiu al ei, Pontus, și a zămislit o serie de divinități marine, printre care se numărau Ceto, Nereus și Thaumas. Domnind asupra universului, Cronus se dovedește însă la fel de tiran ca și tatăl său. Atunci Gaea hotărăște să-l nimicească și pe el. Cronus se unise de mai multe ori cu sora sa, Rhea, și avusese cu ea mai mulți copii, pe care însă îi înghițise pe rînd. Cînd a fost să-l nască pe Zeus, ca să-și scape copilul de furia tatălui, Rhea a cerut sprijinul Gaeei. Aceasta i-a dezvăluit voia destinului: Zeus avea să supraviețuiască și să-și doboare tatăl, cu sprijinul titanilor. Cu ajutorul lui Gaea, Rhea reușește să-l înșele pe Cronus și să-l ascundă pe Zeus (v. Zeus). Mai tîrziu, cînd Zeus ajunge să conducă destinele lumii, Gaea, nemulțumită și de cîrmuirea lui, dă naștere – unindu-se de data aceasta cu Tartarus – unor ființe monstruoase: Typhon și Echidna. Typhon le declară război zeilor, care mult timp sînt înspăimîntați de forța lor uriașă. Tot lui Gaea îi sînt atribuiți – după diferite versiuni – numeroși alți copii monstruoși, printre care: Antaeus, Charibdis, harpiile etc. Într-o perioadă mai tîrzie Gaea trece drept mama tuturor zeilor și ulterior cultul ei se identifică fie cu cel al zeiței Demeter, fie cu cel al Cybelei. În mitologia romană Gaea poartă numele de Tellus.

SARA (SARAï) (‹ în ebr. sārâ „prințesă”), (în „Vechiul Testament”), sora vitregă și soția lui Avraam, care la vârsta de 90 de ani (până atunci nu a putut să aibă copii), a născut un fiu, pe care l-a botezat cu numele Isaac. A murit la vârsta de 127 de ani.

cosoroábă (vest), costoroábă (est) și (Buc.) costoroávă (oa dift.) f., pl. e (ung. koszorúfa, cosoroabă, d. koszorú, coronă, și fa, lemn). Grinda orizontală (numită și lígăr) pe care se sprijină acoperișu (opt la număr la casa țărănească, cîte doŭă de fie-care parte). Grinda orizontală din josu păreteluĭ [!]: cosoroaba de la prispă (VR. 1911, 4, 6). – În Trans. și cusurăŭ (ung. koszorú, coronă, adică „lemnu care încoronează casa”). V. boĭandroc, samar, intabulament.

costoroábă și -oávă, V. cosoroabă.

Helenus, fiul lui Priamus, regele Troiei, și al Hecubei. Ca și sora sa, Cassandra, Helenus fusese înzestrat de Apollo cu darul profeției. A participat la războiul troian, luptînd alături de Hector, și a fost rănit de către Menelaus. După moartea lui Paris s-a numărat printre pretendenții la mîna Helenei. A fost respins însă în favoarea lui Deiphobus și, simțindu-se jignit, s-a retras pe muntele Ida. Acolo a fost luat prizonier de greci, cărora le-a dezvăluit – grație darului său de prezicător – ce condiții trebuiau îndeplinite pentru ca Troia să poată fi cucerită: Pyrrhus, fiul lui Achilles, să lupte în rîndurile grecilor, Palladium, statuia miraculoasă căzută din ceruri, să fie luată de la troieni și grecii să pună mîna pe osemintele lui Pelops. După incendierea Troiei, Helenus a revenit, ca pradă de război, lui Pyrrhus pe care l-a salvat de la moarte sfătuindu-l – tot grație darului său de prezicător – să nu aleagă drept cale de întoarcere marea, pe care avea să piară ulterior întreaga flotă a grecilor. Mai tîrziu, Helenus s-a căsătorit cu Amdromacha (v. și Andromacha), cu care a avut un fiu, Cestrinus. După moartea lui Pyrrhus i-a urmat la tron, căpătînd o parte din regatul acestuia. Cînd Aeneas, în drum spre Italia, a trecut prin Epirus, el a fost găzduit acolo de către Helenus.

Heliades, fiicele lui Helios și ale Clymenei și surorile lui Phaëthon. Cînd Phaëthon a fost ucis de trăsnetul lui Zeus, surorile lui l-au plîns atît încît lacrimile lor s-au transformat în ambră și ele însele au fost metamorfozate în plopi.

dăscăláș m. Fam. Iron. Dascăl neînsemnat, profesoraș, belfer.

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut maui mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles.Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene.A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămață îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înașță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea urăp a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

Helios (sau Helius), „Soarele”, era o divinitate solară, asemănătoare – și uneori identificată – cu Apollo. Aparținea generației preolimpiene; era fiul lui Hyperion și al Theiei și frate cu Selene și cu Eos. Helios, închipuit ca un tînăr frumos și puternic, este zeul care aude și vede totul. Vestit de Aurora, care-l precedă, el străbate zilnic bolta cerească pe carul său tras de patru cai iuți. Seara Helios coboară în apele oceanului, unde-și scaldă și-și răcorește caii înfierbîntați, el însuși odihnindu-se într-un palat de aur, de unde o pornește din nou la drum în ziua următoare. Cu oceanida Perse, Helios are mai mulți copii: Circe, Aeetes regele Colchidei, Pasiphaë și Perses. Cu oceanida Clymene, una dintre surorile soției lui, are mai multe fiice (v. Heliades). Acestea din urmă îi păzesc faimoasele cirezi de boi din care s-au înfruptat tovarășii lui Odysseus (v. și Odysseus). În mitologia romană Helios se numea Sol.

Helle, fiica lui Athamas și a lui Nephele și soră cu Phrixus. Salvată împreună cu fratele ei de furia lui Ino, de către un berbec zburător (v. și Athamas), Helle își găsește moartea în apele mării care în amintirea ei poartă numele de Hellespontus.

Herse, fiica lui Cecrops și soră cu Aglauros și cu Pandrosos (v. și Aglauros). A fost iubită de către zeul Hermes, cu care a avut un fiu, pe nume Cephalus.

Hestia, cea mai mare dintre fiicele lui Cronus și ale Rheei și soră cu Zeus și cu Hera. Cu toate că a fost curtată de Apollo și de Poseidon ea a rămas, cu îngăduința lui Zeus, pururea fecioară. Nu părăsea niciodată Olympul și era considerată, atît de zei cît și de muritori, drept protectoarea căminului. Atribuțiile ei se suprapuneau cu cele ale Vestei, din mitologia romană.

Hilaira (sau Ilaira), una dintre fiicele lui Leucippus. A fost răpită de către dioscuri împreună cu sora ei, Phoebe, în timp ce mergeau amîndouă să se cunune cu fiii lui Aphareus (v. și Idas).

PAZ ESTENSSORO [pas], Victor (1907-2001), om politic bolivian. Președinte al partidului Mișcarea Națională Revoluționară – aripa istorică (din 1941). Președinte al țării (1952-1956, 1960-1964, 1985-1989); a naționalizat minele de cositor și a realizat o reformă agrară.

POPP, Sabin (1895-1928, n. București), pictor și grafician român. Portrete în spiritul picturii votive din sec. 17-18, care se disting prin monumentalitatea și decorativismul viziunii („Cele trei surori”, „Portret de familie”).

Hippolyte, regina amazoanelor, era fiica lui Ares și a Otrerei și soră cu Antiope și cu Melanippe. La porunca lui Eurystheus, Heracles i-a luat cingătoarea (v. Și Heracles) și a ucis-o. După o altă versiune, Hippolyte s-ar fi unit cu Theseus, cu care a avut un fiu, pe Hippolytus.

Hyades, denumire purtată de șapte surori nimfe, fiicele lui Atlas și ale Pleionei. Se numeau Ambrosia, Eudora, Pedile, Coronis, Polyxo, Phyto și Dione (sau Thyene). L-au crescut pe Dionysus și apoi, de teama Herei care urmărea cu răzbunarea ei pe toți cei care îngrijeau copilul, s-au refugiat la bunica lor, Tethys. Au fost transformate de Zeus într-o constelație – a Hyadelor – fie pentru a le feri de mînia Herei, fie – după o altă variantă – în urma faptului că și-ar fi curmat ele singure viața din cauza morții lui Hyas, fratele lor iubit (v. și Hyas).

Hyas, fiul lui Atlas și al Pleionei și frate cu Pleiadele și cu Hyadele. O dată, pe cînd se afla la vînătoare, a fost ucis de un mistreț. Îndurerate, surorile lui l-au plîns într-atît, încît au murit și ele de durere și au fost transformate de Zeus într-o constelație – a Hyadelor – vecină cu Pleiadele.

Hyperm(n)estra 1. Una dintre fiicele lui Danaus, căsătorită cu Lynceus (v. și Danaides), cu care a avut un fiu, pe Abas. 2. Mama lui Amphiaraus. 3. Fiica lui Thestius și sora Ledei și a Althaeei.

Iarbas, fiul lui Iupiter-Ammon și al unei nimfe libiene și rege al getulilor pe vremea cînd Dido a întemeiat cetatea Carthaginei. Respins de regină, căreia-i ceruse mîna, Iarbas a atacat Cartagina după moartea Didonei, izgonind-o de acolo pe sora ei, Anna (v. și Dido).

cumnát, -ă s. (lat. cognatus, cognat, d. con-, împreună, și gnatus, natus, născut; it. cognato, pv. cunhat, sp. cuñado, pg. cunhado; alb. kunát. D. rom. vine rut. kumnát. V. nat). Fratele orĭ sora soțuluĭ orĭ soțiiĭ. V. tătăișă.

PICTÚRĂ (‹ lat.) s. f. 1. Ramură a artelor plastice care constă în interpretarea artistică a realității în imagini vizuale, prin forme colorate, bidimensionale, desfășurate pe o suprafață plană. Aceste imagini pot fi executate pe carton, pânză, lemn, piatră, zid, sticlă, ceramică cu ajutorul guașelor, acuarelelor, lacurilor, culorilor tempera, uleiurilor etc. Prin tematică p. cunoaște mai multe genuri: peisajul, natura moartă (statică), portretul, compoziția de gen (cu subiecte din viața obișnuită), compoziția cu teme istorice sau alegorice (mitologice, biblice, din istoria reală); p. animalieră etc. Ca destinație, p. poate fi de reprezentare (compoziția murală, de șevalet, miniatura și ilustrația figurativă de carte sau pe obiecte) sau strict ornamentală (în artele decorative). Există o p. populară, care s-a dezvoltat pe baza tradiției și o p. cultă, care este opera unor personalități distincte. V. acuarelă, encaustic, frescă, peisaj, portret.P. murală v. mural.P. metafizică = orientare în arta italiană (perioada 1910-1925) reprezentată, în principal, de Giorgio de Chirico, care a și creat acest termen, inspirată din tradiția Renașterii italiene. S-a caracterizat prin folosirea clarobscurului, a unor procedee neobișnuite, stranii, cu distribuiri alegorice disproporționate ale umbrelor care a generat, voit, o atmosferă magică, punctată de anxietate și înstrăinare. Din 1913 a folosit motivul „manechinului” fără fizionomie, simbol al goliciunii spirituale, al nimicului. Continuatori ai p.m.: G. Morandi, M. Sironi, F. Casorati ș.a. 2. Lucrare executată de un pictor; tablou. 3. Totalitatea operelor unui pictor sau a pictorilor dintr-o țară ori dintr-o epocă.

cusurắŭ, V. cosoroabă.

PEKKANEN, Toivo Rikhard (1902-1957), scriitor finlandez. Romane sociale și în parte autobiografice („Copilăria mea”, „În umbra uzinei”). Teatru („Frați și surori”, „Demonul”).

PELLEA 1. Amza P. (1931-1983, n. Băilești), actor român. Creator al unor roluri de mare dramatism sau de un comic savuros. Înzestrat cu o vocație cinematografică extraordinară, a creat eroi de excepție în situații excepționale sau a întruchipat cu un farmec deosebit tipul olteanului isteț, ironic, inventiv și dinamic („Dacii”, „Mihai Viteazul”, „Puterea și Adevărul”, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, „Osânda”, „Duios Anastasia trecea”, „Nea Mărin miliardar”, „Capcana mercenarilor”). Protagonist în piesele: „Croitorii cei mari din Valahia”, „Platonov”, „A treia țeapă”. 2. Oana P. (n. 1962, București), actriță română. Fiica lui P. (1). Talent remarcabil ce acoperă o paletă interpretativă complexă în registre diferite, de la comedie la dramă, tragedie (în teatru: „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, „Scorpia îmblânzită”, „Richard al II-lea” de Shakespeare, „Trei surori” de Cehov; în film: „Faleze de nisip”, „Vulpe vânător”, „Stare de fapt”).

Ino, fiica lui Cadmus și a Harmoniei și soția lui Athamas, regele cetății Thebae (v. și Athamas). După moartea surorii sale Semele, Ino și-a îndemnat soțul să-l primească în casa sa pe micul Dionysus și să-l crească alături de copiii lui. Pentru acest fapt, atît Ino cît și Athamas au fost pedepsiți de Hera, care le-a luat mințile. În nebunia lor, ei și-au ucis proprii copii, pe Learchus și pe Melicertes. Dîndu-și apoi seama de fapta săvîrșită, de durere Ino s-a aruncat în mare împreună cu cadavrul lui Melicertes și a fost transformată într-o divinitate marină, numită Leucothea.

Iris, fiica lui Thaumas și a Electrei și soră cu harpiile. Simboliza curcubeul și îndeplinea printre muritori funcția de mesageră a zeilor. Iris îi slujea cu precădere pe Zeus și pe Hera.

Ismene, sora Antigonei și fiica lui Oedipus (v. și Antigone).

Iuturna, fiica regelui Daunus și sora lui Turnus, iubită de Iupiter, care a făcut-o nemuritoare. Ca zeiță, era protectoarea apelor și a izvoarelor din Latium.

Laius, fiul și urmașul lui Labdacus la tronul cetății Thebae, căsătorit cu Iocasta, sora regelui Creon. Un oracol îi prezisese lui Laius că avea să moară ucis de propriul său fiu. Datorită acestui fapt, cînd Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius a poruncit ca el să fie abandonat pe muntele Cithaeron, pradă fiarelor sălbatice. Copilul a fost găsit însă de niște păstori, care l-au luat cu ei și l-au dus la curtea regelui Polybus (v. și Oedipus). După trecerea anilor, Laius își întîlnește pe drum fiul, care se dusese să consulte oracolul de la Delphi. Între cei doi are loc un incident și, fără să știe că se află în fața propriului său părinte, Oedipus îl ucide pe Laius. În felul acesta oracolul se împlinește.

Lampetia 1. Fiica lui Apollo și a unei nimfe Neaera. Păzea împreună cu sora ei cirezile lui Apollo, cînd Odysseus și însoțitorii lui au furat și ucis animalele. 2. Una dintre heliade (v. și Heliades).

Leucippe 1. Fiica lui Minyas și soră cu Alcithoë. A fost transformată de zeul Dionysus în liliac, drept pedeapsă pentru că le-a interzis sclavelor ei să participe la serbările date în cinstea zeului. 2. Soția lui Laomedon și mama lui Priamus.

OSIRIS (în mitologia egipteană), zeul cel mai popular, simbolizând moartea și învierea periodică a vegetației (renașterea permanentă), dar mai ales moartea, ca trecere în altă lume, al cărei rege este. Trădat și ucis ca orice om, a fost readus la viață datorită răbdării și fidelității surorii și soției sale, Isis, a cărei iubire conjugală a reușit să învingă moartea. În cinstea renașterii lui O. se organizau mari serbări populare și mistere reprezentate în temple, în perioada în care apele Nilului se retrăgeau după inundație. Reprezentat, de obicei, înfășurat în niște benzi, ca o mumie, purtând în mâinile înfășurate pe piept atributele specifice: flagelul și cârja.

Lynceus 1. Unul dintre cei cincizeci de fii ai lui Aegyptus, căsătorit cu Hypermnestra. Hypermnestra a fost singura dintre danaide care, nesocotind porunca tatălui ei, și-a cruțat soțul și nu l-a omorît în noaptea nunții, așa cum au făcut celelalte surori ale ei. Lynceus îl ucide mai tîrziu pe Danaus, împlinind în felul acesta oracolul. Cu Hypermnestra, Lynceus a avut un fiu, Abas. 2. Fiul lui Aphareus și frate cu Idas. Era vestit pentru vederea sa pătrunzătoare. A luat parte la vînătoarea mistrețului din Calydon, la expediția argonauților și s-a luptat alături de fratele său împotriva dioscurilor, pentru mîna fiicelor lui Leucippus.

Macareus 1. Rege din Lesbos și tatăl Issei (v. și Issa 2). 2. Fiul lui Aeolus. S-a sinucis o dată cu sora sa, Canace, pentru care nutrea o dragoste incestuoasă (v. și Canace).

Maia 1. Fiica lui Atlas și a Pleionei și una dintre pleiade. Maia era cea mai frumoasă dintre toate surorile ei. Cucerit de frumusețea ei, Zeus s-a unit cu ea într-o peșteră de pe muntele Cyllene. În urma acestei uniri Maia l-a născut pe zeul Hermes. 2. La romani, veche divinitate de origine obscură. Simboliza, se pare, Primăvara. Mai tîrziu a fost identificată cu Maia din mitologia greacă.

OGATA Kenzan (pseud. lui O. Shinsei) (1663-1743), ceramist, caligraf și pictor japonez. În atelierele sale de la Kyōto și Edo (Tōkyō), în colaborare cu sora sa, O. Korin (1658-1716), a realizat ceramică pictată color. A pictat peisaje și a cultivat un gen de poezie, asemănătoare cu cea tradițională chineză.

POLIGINÍE (‹ fr.; {s} poli- + gr. gyne „femeie”) s. f. Situație în care un bărbat are concomitent mai multe soții. O formă aparte o constituie o. sororală, practicată de unele triburi, care trăiesc în condiții de mediu dificile, prin care bărbatul ia în căsătorie, și deci în grija sa, și pe surorile primei soții.

Melanippe 1. Fiica zeului Ares și soră cu Hippolyte, regina amazoanelor. A murit, ucisă de către Telamon, în ciocnirea care a avut loc între Heracles și amazoane. 2. Fiica lui Aeolus și urmașa directă a lui Hellen.

Musae, fiicele lui Zeus și ale Mnemosynei, considerate drept inspiratoare ale muzicii, ale dansului și ale poeziei și patroane ale artelor în general. Ele îi desfătau pe zeii Olympului cu cîntecele lor la ospețe și la serbări. Au participat, de pildă, în această calitate, la nunta Harmoniei cu Cadmus, la cea a lui Thetis cu Peleus etc. Se născuseră în Thracia, anume în Pieria (de unde și denumirea pe care o purtau, de Pierides), și sălășluiau în pădurile umbroase ale Heliconului și ale Parnassului. Erau nouă surori: Clio – muza istoriei, Euterpe – muza poeziei lirice, Thalia – muza comediei, Melpomene – muza tragediei, Terpsichore – muza dansului, Erato – muza poeziei erotice, Poly(hy)mnia – muza retoricii, Urania – muza astronomiei și Calliope(a) – muza poeziei epice. În mitologia romană muzele purtau numele de Camene.

Nyx, zeița și personificarea Nopții, considerată de cei vechi drept una dintre divinitățile infernale. Sălășluia în Hades și era fiica lui Chaos și soră cu Erebus. Zeița Nyx i-a zămislit, la rîndu-i, pe Aether (Aerul), pe Hemera (Ziua), pe Nemesis (Soarta), pe Eris (Vrajba) etc.

SOR (gr. soros, „grămadă”) s. m. Grup compact de sporangi așezat pe fața inferioară a frunzelor mature la ferigi. În funcție de specie, pot fi liniari, rotunzi, oblongi sau eliptici, dispuși de obicei în șiruri regulate, uneori foarte deși, acoperind în mare parte suprafața frunzei.

SOROCA, oraș în NE Republicii Moldova, pe dr. Nistrului; 38,9 mii loc. (2003). Centrul unei zone agricole (tutun, porumb, viță de vie, fructe). Aeroport. Menționat documentar din 1499. Aici a existat o cetate de hotar construită din lemn și pământ în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, peste care s-a durat, în piatră, în 1543-1546, o nouă cetate de către domnul Petru Rareș, cu meșteri aduși din Bistrița transilvăneană. Cu o incintă de plan circular, cu cinci turnuri, a avut un important rol militar în sec. 16-17, după care a decăzut. A fost declarată monument medieval de arhitectură militară din Republica Moldova. A aparținut Rusiei (1812-1918), României (1918-1940), R.S.S. Moldovenești din cadrul U.R.S.S. (1940-1941),din nou României (1941-1944), U.R.S.S. (1944-1991) și Republicii Moldova (din 1991).

SOROCABA, oraș în SE Braziliei, (São Paulo), la 130 km V de São Paulo; 521,5 mii loc. (2003). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. textilă, chimică (îngrășăminte), încălțămintei, de prelucr. a lemnului, mat. de constr. (ciment) și alim. Metalurgia fierului și aluminiului. Centrul unei reg. de cultură a bumbacului. Oraș din 1661, centrul ad-tiv (1842) al unei municipalități.

SOROKIN, Pitirim Alexandrovitch (1898-1968), sociolog american de origine rusă. Expulzat din Rusia (1922). Naturalizat în S.U.A. (1930). Unul dintre fondatorii teoriei stratificării și mobilității sociale. A formulat o teorie sociologică bazată pe ideea că societatea, „realitatea socioculturală” ar reprezenta o totalitate reductibilă la fapte anorganice, organice sau psihologice, al cărei studiu este abordat structural și dinamic („Sociologie și revoluție”, „Rusia și Statele Unite”, „Dinamica socială și culturală”, „Societate, cultură și personalitate”, „Teoriile sociologice de azi”). M. de onoare al Acad. Române (1938).

Oceanus, zeul și personificarea marilor ape care înconjurau – în concepția celor vechi – lumea locuită, iar mai tîrziu personificarea Oceanului Atlantic, socotit hotarul vestic al lumii vechi. Oceanus era cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus și al lui Gaea. Din unirea lui cu sora sa Tethys, s-au născut oceanidele (v. și Oceanides). El era socotit deopotrivă tatăl tuturor apelor curgătoare – peste trei mii la număr – al marilor fluvii, al rîurilor și al izvoarelor.

SOROS, George (n. 1930), miliardar și filantrop american, originar din Ungaria, pe care a părăsit-o în 1944. Stabilit la Londra (din 1947), unde și-a făcut studiile, în 1956 a trecut în S.U.A. Inițial activând ca analist în problemele securității europene. Este unul dintre cei mai de succes financiari ai timpurilor contemporane, dobândind o avere considerabilă; din 1981 a fondat și subvenționat numeroase proiecte, între care crearea de „societăți deschise” în statele din centrul și E Europei, precum și în cele din fosta U.R.S.S. În 1991 a fondat Universitatea Central Europeană, cu sediul la Budapesta (și parțial la Praga).

Pandrosos, fiica lui Cecrops și soră cu Aglauros și cu Herse. A fost pedepsită, împreună cu surorile ei, de către zeița Athena, pentru că i-a încălcat porunca (v. Aglauros).

Parcae, trei surori, considerate de către romani drept zeițe ale sorții. Ele erau identice cu moirele, din mitologia greacă (v. și Moerae).

Pasiphaë, fiica lui Helios și a oceanidei Perse și soția regelui Minos. Episodul cel mai cunoscut legat de numele ei este dragostea nefirească pe care a nutrit-o față de taurul furios care devasta țara lui Minos (v. și Minos). Din unirea monstruoasă dintre taur și Pasiphaë s-a născut Minotaurul. Cu regele Minos, Pasiphaë a avut trei copii: Androgeos, Ariadne și Phaedra. Ca și sora sa Circe, Pasiphaë avea darul profeției și se pricepea la vrăji.

LÂNA DE AUR (în mitologia greacă), lâna berbecului înaripat pe care au zburat Frixos și sora sa, Hele, pe deasupra Helespontului. Ajuns în Colhida (S Caucazului), Frixos sacrifică berbecul și dăruiește L. de a. regelui Aietes, atârnând-o de un stejar sacru. Dobândirea L. de a. a constituit apoi țelul expediției argonauților.

Perseus, erou de origine argiană, fiul lui Zeus și al lui Danaë, fiica regelui Acrisius. Pentru a pătrunde în turnul înalt în care era închisă Danaë și pentru a se uni cu ea, Zeus s-a transformat într-o ploaie de aur (v. și Danaë). Descoperind existența copilului despre care un oracol îi prezisese că va fi ucigașul său, Acrisius îi închide pe Danaë și pe Perseus într-un cufăr și le dă drumul pe mare. Purtați de valuri, cei doi sînt aruncați pe țărmurile insulei Seriphus. Acolo își găsesc refugiu la curtea regelui Polydectes. Cu trecerea anilor, Perseus crește și devine un tînăr frumos și curajos. Îndrăgostit de Danaë, Polydectes vede însă în Perseus o piedică în calea dragostei lui. Cu gîndul ascuns să-l piardă, el îl trimite pe viteazul tînăr să-i aducă capul Meduzei, una dintre gorgone. Perseus o pornește la drum însoțit de calul înaripat Pegasus. El le întîlnește mai întîi pe graie, surorile gorgonelor, datorită cărora reușește să afle unde sălășluiau acestea din urmă. Ajuns pe meleagurile gorgonelor, Perseus le găsește adormite. Zeul Hermes și zeița Arhena îl ajută. Ei îl feresc pe Perseus să zărească chipul Meduzei, la vederea căruia oricine e transformat în stană de piatră. El se îndreaptă către ea, privind-o prin oglinda unui scut pe care zeița protectoare i-l ține în față și, dintr-o singură lovitură, îi retează capul (v. și Gorgones). Îl ia apoi cu sine și face cale-ntoarsă. Pe drum, Perseus trece prin Aetiopia. Acolo o întîlnește pe Andromeda, fiica regelui Cepheus, și se îndrăgostește de ea. Andromeda – la cererea unui oracol (v. și Andromeda) – a fost înlănțuită de o stîncă și lăsată acolo pradă unui monstru îngrozitor ca să o devoreze. Cînd monstrul se apropie de ea, Perseus îi arată chipul Meduzei și-l împietrește pe loc. Andromeda e astfel salvată. Dar Cepheus refuză să o dea drept răsplată lui Perseus, așa cum făgăduise. Atunci eroul se răzbună. El îl transformă și pe rege în stană de piatră, după care o ia cu el pe Andromeda. În drum spre Argos cei doi se abat prin insula Seriphus. Sosesc acolo la momentul potrivit pentru a o salva pe Danaë: tiranul Polydectes vrea s-o necinstească. Lipsită de apărare, Danaë se refugiase, căutînd ocrotire, la altarul zeiței Athena. La sosirea lui Perseus tiranul își primește și el pedeapsa cuvenită: vederea chipului înspăimîntător al Meduzei îl împietrește. După ce o eliberează pe Danaë de urmăritorul ei, Perseus își continuă drumul împreună cu Andromeda. El dorește să-și revadă cît mai grabnic bunicul. Înainte de a sosi în Argos face un ultim popas în cetatea Larissa, unde participă la niște întreceri. Din greșeală lovește cu discul pe unul dintre cei ce priveau desfășurarea întrecerilor. Or, cel lovit e tocmai Aerisius. Fără să știe și fără să vrea, Perseus își ucide în felul acesta bunicul, împlinind oracolul. După omorul astfel săvîrșit, eroul nu mai cutează să domnească asupra Argosului. El pleacă, după ce schimbă coroana cu Megapenthes, vărul său, și domnește în locul acestuia în cetatea Tirynthului.

Phaëthon, fiul lui Helios și al nereidei Clymene (după o altă versiune, al lui Cephalus și al zeiței Eos). Tînărul Phaëthon a cerut părintelui său să-i dăruiască pentru o zi carul cu armăsarii înaripați în care zeul Soarelui obișnuia să traverseze bolta cerească. Înduplecat de rugăciunile lui, Helios se învoiește. Cu toate recomandările primite, Phaëthon nu e în stare să țină piept iureșului cailor, care zboară la înălțimi amețitoare. El părăsește drumul indicat și, fiind cît pe ce să dea foc cerului și pămîntului, este lovit de Zeus cu fulgerul său și precipitat în apele Eridanului. Acolo-și află moartea preacutezătorul și necugetatul tînăr, jelit îndelung de către surorile sale (v. și Heliades).

Phaëthonti(a)des, surorile lui Phaëthon, numite și heliade (v. Heliades).

Phaëthusa, una dintre heliade. După moartea fratelui ei Phaëthon, pe care l-a jelit îndelung, Phaëthusa a fost metamorfozată în plop, ca și celelalte surori ale ei.

Philomela, fiica lui Pandion, regele cetății Athenae, și soră cu Procne. Sedusă de Tereus, cumnatul ei (v. și Tereus), care i-a tăiat apoi limba ca să nu poată da în vileag fărădelegea, Philomela a găsit totuși un mijloc prin care i-a dezvăluit adevărul lui Procne: ea a țesut trista întîmplare pe o pînză, pe care i-a arătat-o surorii ei. Pradă desperării, Procne a pus atunci la cale o răzbunare cumplită: ea și-a ucis propriul copil născut cu Tereus și l-a tăiat în bucăți, pe care apoi i le-a servit la masă nelegiuitului ei soț. Tereus descoperă crima și o pornește în căutarea celor două surori, care între timp fugiseră. Le dă de urmă, le ajunge și e pe punctul de a le ucide, cînd, implorînd ajutorul și mila zeilor, Philomela și Procne sînt metamorfozate în păsări: Philomela în rîndunică, iar Procne în privighetoare; după o altă versiune, Procne în rîndunică și Philomela în privighetoare.

MANGOP (THEODORO-MANGOP), principat în SE Crimeii, constituit în sec. 13. În 1475, a fost cucerit de turcii otomani. De aici era Maria de M., a doua soție a lui Ștefan cel Mare, sora principelui Alexandru, adept al luptei antiotomane.

Phorcys (sau Phorcus) 1. Divinitate marină care aparținea generației de zei dinaintea olimpienilor. Era fiul lui Pontus și al lui Gaea. Din unirea lui Phorcys cu sora sa Ceto s-au născut gorgonele, graiele și alte ființe monstruoase. 2. Unul dintre tovarășii lui Priamus, ucis de către Aiax în timpul războiului troian.

Phoronis, denumire purtată de Io, sora lui Phoroneus.

Phrixus, fiul lui Athamas și al Nephelei (v. și Athamas). Fiind persecutat împreună cu sora sa Helle de către mama lor vitregă Ino, care voia să-i ucidă, Phrixus a fugit împreună cu Helle încălecînd pe un berbec înaripat, cu lîna de aur, pe care-l primiseră în dar de la Nephele. Purtată cu repeziciune prin văzduh, Helle a amețit, a căzut de pe spinarea animalului și s-a înecat în apele mării, care de atunci îi poartă numele: Hellespontul. Phrixus a ajuns în schimb teafăr în Colchis, la regele Aeetes. Acesta i-a îngăduit să rămînă la curtea lui și, mai tîrziu, i-a dat-o în căsătorie pe fiica sa, Chalciope. Drept mulțumire că a fost salvat de la moarte, Phrixus a sacrificat berbecul lui Zeus, iar Lîna de Aur a acestuia a dăruit-o regelui Aeetes. Mai tîrziu, faimoasa lînă avea să devină țelul expediției întreprinse de argonauți.

Polynices, fiul lui Oedipus și al Iocastei și frate cu Eteocles. După moartea lui Oedipus, cei doi frați – blestemați de către părintele lor pentru că nu voiseră să-l sprijine atunci cînd fusese izgonit de către Creon – hotărăsc să-și împartă tronul, domnind fiecare cîte un an. La împlinirea termenului fixat însă, Eteocles refuză să-i cedeze domnia fratelui său, așa cum fusese învoiala. Polynices se refugiază atunci în Argos, la curtea lui Adrastus (v. și Adrastus). Cu sprijinul acestuia el pornește expediția celor șapte pentru a pune mîna prin forță pe tronul rîvnit. În lupta care are loc, cei doi frați se ucid reciproc (v. și Eteocles), împlinind în felul acesta blestemul lui Oedipus. Dar, în timp ce Eteocles e înmormîntat cu mare cinste, Polynices, socotit uzurpator și trădător, e sortit să putrezească în țărînă neîngropat, pradă fiarelor sălbatice. Mînată de sentimentul datoriei și de dragostea de soră pe care a nutrit-o pentru frații ei, fără deosebire, Antigone încalcă porunca și oficiază ritualul înmormîntării. Pentru păcatul săvîrșit ea plătește, la rîndu-i, cu viața (v. și Antigone).

Porrima, una dintre surorile (sau însoțitoarele) nimfei Carmenta.

Postvorta, în mitologia romană, divinitate care proteja nașterile. Era una dintre surorile (sau însoțitoarele) nimfei Carmenta.

Priamus, fiul lui Laomedon (v. și Laomedon) și ultimul rege al Troiei. Copil fiind, cînd Heracles a cucerit Troia, Priamus – numit pe atunci Podarces – a fost luat în captivitate de către erou împreună cu frații și surorile sale. La rugămintea Hesionei însă, el a fost cumpărat de către aceasta, dobîndindu-și libertatea și totodată noul nume de Priamus (v. Podarces 1. și Hesione). Mai tîrziu Heracles i-a dăruit tronul Troiei, asupra căreia Priamus a domnit mulți ani. S-a căsătorit mai întîi cu Arisba, apoi cu Hecuba și a avut numeroși copii (după o versiune, cincizeci la număr). Printre ei se numărau Hector – cel mai viteaz dintre troieni – apoi Paris, Creusa, Cassandra, Polyxena, Helenus, Deiphobus, Polydorus, Troilus etc. La războiul troian Priamus n-a participat direct, pe cîmpul de luptă, fiind prea bătrîn. Au luptat însă vitejește fiii săi, sub conducerea lui Hector. La moartea acestuia din urmă (v. și Hector), bătrînul îndurerat n-a pregetat să se furișeze noaptea din cetate și, ajungînd pînă în tabăra ahee, în cortul lui Achilles, să-l roage pe erou să-i înapoieze trupul neînsuflețit al fiului său. În momentul incendierii cetății, Priamus se refugiază împreună cu Hecuba în fundul palatului său, pe treptele protectoare ale unui altar. E smuls însă de acolo de către Pyrrhus, care-l sugrumă. Astfel, după ce asistase cu durere la uciderea pe rînd a tuturor fiilor lui, bătrînul rege își află și el o moarte crudă și nedreaptă iar cadavrul său rămîne neîngropat.

Procne, fiica lui Pandion, regele cetății Athenae, și soția lui Tereus. Soarta nenorocită pe care Procne a împărtășit-o cu sora ei constituia subiectul unei triste legende (v. și Philomela).

Proetides, denumire purtată de Iphianassa, Iphinoë și Lysippe, fiicele lui Proetus, regele Tiryntului. Fiindcă o sfidaseră cu frumusețea lor, Hera, mînioasă, le-a luat mințile celor trei surori. Pradă rătăcirii care le stăpînea, ele cutreierau în lung și-n lat munții și pădurile. Îndurerat, părintele lor l-a chemat în ajutor pe prezicătorul Melampus (v. și Melampus), care a reușit să le purifice. Drept răsplată, regele Proetus le-a dăruit, atît lui Melampus cît și fratelui său, Bias, cîte o treime din regatul său. Cei doi s-au căsătorit cu două dintre Pretide.

Pylades, fiul lui Strophius și al Anaxibiei, văr și prieten nedespărțit cu Orestes. După moartea lui Agamemnon, cei doi copii au crescut împreună, la curtea lui Strophius, unde Orestes s-a refugiat ca să scape de mînia lui Aegisthus. Mai tîrziu, Pylades l-a întovărășit pe Orestes în Taurida și s-a căsătorit cu sora prietenului său, Electra (v. și Orestes).

MANIU 1. Adrian M. (1891-1968, n. București), poet român. M. coresp. al Acad. (1933). După debutul caracterizat printr-o atitudine de frondă, parodică și demitizantă (vol. de poeme în proză „Figurile de ceară”, și poemul în versuri „Salomeea”), a combinat în poezia sa temele tradiționaliste cu expresia modernistă. Lirică peisagistică și erotică, valorificând filonul baladesc și mitologia populară, în viziuni picturale stilizate, ce sugerează naivitatea, rusticul și hieratismul icoanelor bizantine („Lângă pământ”, „Cartea țării”) sau exprimând în manieră expresionistă neliniștile poetului („Cântece de dragoste și moarte”, „Drumul spre stele”). Proză lirică („Din paharul cu otravă”, „Jupânul care făcea aur”), teatru de factură expresionistă („Meșterul”, „Lupii de aramă”); eseuri („Theodor Aman”, „La gravure sur bois en Roumanie”) și cronici de artă plastică; numeroase traduceri. Premiul Național (1938). 2. Rodica M. (1892-1958, n. București), pictoriță română. soră cu M. (1). Scene de muncă din viața țărănească și peisaje, într-o construcție viguroasă susținută de sobrietatea armoniei cromatice („Cules de vie”, „Peisaj corsican”, „Sighișoara”).

Roma, soția (sau sora) lui Ascanius (într-o altă versiune una dintre însoțitoarele lui Aeneas pe țărmurile Italiei și) de la care-și trăgea numele, conform tradiției, cetatea Roma.

Soran = Soranus.

Soranus, zeu obscur din mitologia romană, identificat uneori cu Apollo. I se aduceau jertfe pe muntele Socrate.

Sphinx (sau Sphinga), ființă monstruoasă, zămislită din unirea Echidnei cu Typhon (sau, după o altă versiune, cu Orthros), și trimisă de Hera să-i pedepsească pe tebani, al căror rege, Laius, își atrăsese asupră-și mînia zeiței. Sfinxul avea chip de femeie, aripi de pasăre, trup de cîine, coadă de șarpe și gheare de leu. Obișnuia să le pună tebanilor cîte o întrebare și, cum nu puteau răspunde, îi ucidea. Fiindcă devenise spaima ținutului, regele Creon a făgăduit coroana și mîna surorii sale, Iocasta, aceluia care avea să scape țara de urgia sfinxului. Cînd s-a înfățișat Oedipus (v. și Oedipus), Sfinxul l-a pus să dezlege următoarea enigmă: „Cine merge dimineața în patru picioare, la amiază în două și seara în trei?” Oedipus a izbutit să dea răspunsul cuvenit: el a ghicit că era vorba de om, care în copilărie, adică în zorii vieții, merge de-a bușilea, slujindu-se de mîini și de picioare, la amiază, adică în floarea vîrstei, merge în două picioare, iar seara, adică la bătrînețe, se sprijină și într-un baston. De îndată ce a auzit răspunsul lui Oedipus, Sfinxul s-a sinucis, aruncîndu-se din înaltul unei stînci.

Strophius 1. Rege al Phocidei, era fiul lui Crissus și al Antipathiei. S-a căsătorit cu Anaxibia, sora lui Agamemnon, cu care a avut doi copii: pe Astydamia și pe Pylades. Cînd Orestes a fost silit să fugă din casa părintească ca să scape de urgia lui Aegisthus, el a găsit adăpost la regele Strophius, care l-a găzduit și l-a crescut alături de Pylades, ca pe propriul său fiu. 2. Fiul lui Pylades și al Electrei, denumit astfel în amintirea bunicului său.

Ten(n)es, fiul regelui Cycnus și frate cu Hemithea. Iubit în taină de Philonome, cea de-a doua soție a lui Cycnus, și nevrînd să-i împărtășească dragostea, Tenes a fost pe nedrept învinovățit de către aceasta în fața tatălui său. Cycnus l-a închis, atît pe el cît și pe sora sa Hemithea, într-un cufăr și le-a dat drumul pe mare. Salvați de la înec ca prin minune, cei doi au fost purtați de valuri pînă la țărmul unei insule. Locuitorii de acolo l-au ales pe Tenes rege și, de la el, insula s-a numit Tenedos.

Tereus, rege trac, căsătorit cu Procne, fiica regelui Pandion. Și-a necinstit cumnata și a împărtășit soarta nefericită a celoir două surori (v. Philomela).

Theonoë 1. Una dintre fiicele lui Proteus, regele Aegyptului, și a Psamathei. 2. Fiica lui Thestor. Dusă în sclavie de niște pirați, a ajuns în Caria. Acolo a fost regăsită, în cele din urmă, de către tatăl și sora ei care plecaseră s-o caute.

Vergiliae, în mitologia romană, denumire purtată de șapte surori, transformate într-o constelație și numite de greci Pleiade (v. Pleiades).

Zeus, cel mai puternic dintre olimpieni, socotit drept stăpînul suprem al oamenilor și al zeilor. Zeus făcea parte din cea de-a doua generație divină (v. și Gaea). El era cel mai mic dintre fiii lui Cronus și ai Rheei. Ca să-l scape de urgia tatălui său, care-și înghițea rînd pe rînd copiii de îndată ce se nășteau (v. Cronus), Rhea l-a ascuns pe Zeus trimițîndu-l în Creta, unde a fost îngrijit de nimfe (v. și Amalthea). Cînd a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Gaeei și al lui Metis, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți, Zeus, împreună cu frații săi acum reîntorși la viață, i-a declarat război lui Cronus. În ajutorul acestuia au sosit însă frații săi, titanii. Lupta a durat zece ani încheiați și a luat sfîrșit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpînul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpămînteană fratelui său Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrîndu-și pentru sine Pămîntul. Pînă să dobîndească pacea, a avut de înfruntat însă noi vrpjmași, de data asta pe giganții asmuțiți împotriva sa de către Gaea. Lupta cu Typhon (v. și Typhon) a fost cea mai grea, dar, în cele din urmă, Zeus a ieșit din nou și definitiv biruitor. Cu prima sa soție, Metis, Zeus a născut-o pe zeița Athena (asupra împrejurărilor în care s-a produs nașterea ei, v. Athena), cu Themis a avut mai multe fiice, numite Ore și Moire, cu Eurynome – Grațiile, cu titanida Dione a avut o fiică, pa zeița Aphrodite, cu altă titanidă – pe nume Mnemosyne – a avut drept fiice cele nouă Muze, cu Leto, doi copii – pe Artemis și pe Apollo, cu sora sa Demeter, pe Persephone etc. Dintre soții, cea sortită să-i fie egală și regină alături de el în Olympus a fost sora sa, Hera. Cu ea Zeus a avut trei copii: pe Ares, pe Hebe și pe Ilithyia. Zeus a zămislit numeroși copii unindu-se, în egală măsură, și cu muritoarele de rînd: Alcmene, Danaë, Io, Europa, Niobe etc. (v. numirile respective). Ca stăpîn suprem și ca deținător al puterii supreme absolute, Zeus era cel care împărțea dreptatea printre oameni și zei, el era expresia echilibrului și a ordinii din natură și din societate. Era socotit zeul luminii, al fenomenelor naturale, deținătorul fulgerelor și, mai ales, al trăsnetelor – manifestare cu precădere a forței și a mîniei sale divine. El domnea în palatul său care se afla pe crestele înalte ale Olimpului și de acolo, înconjurat de ceilalți zei, cîrmuia destinele lumii, împărțind binele și răul printre muritori și veghind asupra împlinirii destinelor lor. În mitologia romană Zeus purta numele de Iupiter (v. și Iupiter).

fúrcă f., pl. ĭ (lat. fŭrca, it. pv. cat. pg. forca, fr. fourche, sp. horca. D. rom. vine ngr. fúrka, spînzurătoare; bg. hurka, furcă, alb. furkǎ). Prăjină terminată cu doĭ saŭ maĭ mulțĭ cracĭ (de lemn orĭ de metal): a rîdica [!] fînu cu furca. Vorbe aruncate cu furca, vorbe nesărate, fără spirit (V. țăpoĭ). Furca peptuluĭ [!], osu sternuluĭ. La unele puțurĭ, stîlpu vertical care ține cumpăna; la scrîncĭov [!], ceĭ doĭ marĭ stîlpĭ care susțin osia; la casa țărănească, stîlpiĭ care susțin cosoroabele (V. martac); la car, piscu, gruĭu; la bicicletă, pĭesa care cuprinde roata anterioară și în vîrfu căreĭa e fixat ghidonu. Băț în vîrfu căruĭa se leagă caĭeru (de lînă, de cînepă, de in) ca să fie tors. A avea de furcă (cu cineva, cu ceva), a avea de lucru, a avea încurcăturĭ. A te certa furcă (adv.) cu cineva, a te certa violent. Furcărie: s´aŭ adunat la furcă. Pl. Spînzurătoare: a perit [!] în furcĭ.

SALONIC (THESSALONÍKI), oraș în NE Greciei (Macedonia), port la G. Salonic (M. Egee); 363,9 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, textilă, a constr. de mașini, de prelucr. a tutunului, pielăriei, mat. de constr. și alim. Producție de covoare. Exportă cereale, tutun, produse chimice, textile și cosmetice, articole din piele ș.a. Târg internațional de mostre. Universitate (1925). Muzeu de arheologie. Centru turistic. Monumente: ruinele unor fortificații din sec. 4 î. Hr., Arcul lui Galeriu (303 d. Hr.), care celebra victoria sa din 296 împotriva Sasanizilor, biserica Sf. Dumitru, ocrotitorul orașului (sec. 5, reconstruită după incendiul din 1917), bisericile bizantine Sf. Parascheva (sec. 5), Sf. Sofia (sec. 8), Sf. Fecioară (sec. 9), bisericile Sf. Apostoli (sec. 14) și Sf. Gheorghe (sec. 16), Turnul alb (sec. 15), Citadelă (sec. 15). Monumentele paleocreștine și bizantine au fost incluse (1988) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 6 î. Hr. cu numele Therme, a fost reîntemeiat în anul 315 î. Hr. de Casandru (Kassandros), regele Macedoniei, atribuindu-i numele soției sale (sora lui Alexandru Macedon), Thessaloniki. În scurt timp orașul ajunge principalul port al Macedoniei elenistice. În 146 î. Hr. a devenit cap. prov. romane Macedonia. Locuitorii orașului au fost creștinați în anii 49-50 de Sf. Apostol Pavel, care a predicat aici și a adresat cetățenilor două epistole. Ridicat la rangul de colonia (în c. 250) de împăratul roman Decius, a devenit reședință imperială în timpul tetrarhiei, iar de la sfârșitul sec. 4 este centrul ad-tiv al Illyricum-ului, una dintre cele patru prefecturi ale Imp. În 390, o mare parte din loc. au fost masacrați de împăratul roman Theodosios la măartea căruia (395) S. revine Imp. Roman de Răsărit, apoi celui Bizantin. În sec. 5-7 orașul s-a apărat cu succes în fața repetatelor atacuri ale ostrogoților, avarilor și slavilor și în pofida întreruperii cvasitotale a legăturilor terestre cu Constantinopolul, S. a continuat să se dezvolte, devenind al doilea oraș ca importanță din Imp. Bizantin și capitala themei omonime (de la începutul sec. 9). Din S. erau originari și și-au pornit activitatea misionară, în 863, frații Chiril și Metodiu. De-a lungul vremii, S. a cunoscut momente foarte dificile: la 31 iul. 904 a fost cucerit și jefuit de pirații arabi conduși de Leon de Tripoli, iar la 24 aug. 1185 normanzii conduși de regele Guilaume II, după un atac combinat, terestru și naval, au cucerit S., pe care l-au jefuit cumplit, dar pe care au fost constrânși să-l abandoneze rapid. După 1204 și cucerirea Constantinopolului de către participanții la a patra Crudiadă, Bonifaciu de Montferrat a devenit rege al S., dar la puțină vreme orașul a fost recucerit în 1224 de despotul Teodor Anghelos Ducas al Epirului (care s-a încoronat împărat al S.), iar în 1246 de Ioan III Ducas Vatațes, împăratul de la Niceea, l-a dobândit fără luptă, orașul revenind în Imp. Bizantin restaurat în 1261. Aici a avut loc, între 1342 și 1349, puternica răscoală a zeloților. În sec. 14, S. a cunoscut o înflorire artistică și culturală remarcabile. Cucerit de Murad I în 1387, a fost redat bizantinilor în 1403, aceștia cedându-l Veneției în 1423. Recucerit de turci în 1430, a rămas sub stăpânirea lor până în 1912. în urma Războaielor Balcanice a revenit Greciei prin Tratatul de Pace de la Londra din 1913. În oct. 1915, la S. s-a deschis un nou front, prin debarcarea trupelor Antantei. Distrus în mare parte de incendiul din 1917. În timpul ocupației germane (apr. 1941-oct. 1944), începând din vara anului 1942 populația evreiască din oraș (c. 6-7.000 oameni) a fost trimisă în lagăre de muncă forțată, o parte dintre ei aflându-și acolo moartea.

SNEGUR, Mircea (n. 1940, Trifănești, jud. Soroca), om politic român. Membru al Biroului C.C. al P.C. Moldovenesc, secretar al C.C. al P.C.M. în probleme de agricultură (1985-1989). Președinte al Prezidiului Suprem al R.S.S. Moldovenești (1989-1990); președinte al Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova (1990), președinte al Republicii Moldova (1990-1996).

* didáctic, -ă adj. (vgr. didaktikós. V. dascal). De învățămînt, care te învață: carte didactică. Relativ la învățămînt, la școală: reformă didactică. Învățătoresc, profesoral: cerc didactic. Poemă didactică, care te învață ceva, ca Arta Poetică a luĭ Orațiŭ și Boileau. S.f. Arta de a preda, de a instrui. Adv. În mod didactic.

geámăn, -ănă adj., pl. gemenĭ, gemene (lat. géminus, it. gemino, pg. gémeo; dim. gemellus, fr. jumeau, sp. gemelo). Născut împreună cu altu (vorbind de frațĭ): surorĭ gemene. Crescut la un loc: prune gemene. S. m. pl. O constelațiune (Cástor și Polúce). Un semn al zodiaculuĭ (luna Maĭ). – Și de gemene: aceștĭ copiĭ îs de gemene (Cp. cu seamăn 1).

*giráfă f., pl. e (fr. girafe, it. giraffa, d. ar. zerafa saŭ zurafa, d. egiptenescu sorafa, gît lung). Un cuadraped rumegător african cu gîtu foarte lung, cu trupu scurt și cu păru pătat ca al leoparduluĭ. (Ajunge înalt pînă la 3-4 metri și nu poate paște ĭarbă de pe jos de cît depărtîndu-șĭ picĭoarele). Fig. Persoană înaltă, slabă și fără eleganță. V. cămilă.

dioríe f. (ngr. dioria). Flm. Termin, vadea, soroc.

LOVINESCU 1. Eugen L. (1881-1943, n. Fălticeni), critic, istoric literar și prozator român. Fondator și mentor al revistei și cenaclului „Sburătorul” (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ș.a. Format la școala maioresciană și a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul și excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste și a romanului citadin și de analiză („Critice”, „Istoria literaturii române contemporane”). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluția societății române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizației române moderne”). Monografii, sinteze despre scriitori pașoptiști („Gr. Alexandrescu”, „C. Negruzzi”, „Gh. Asachi”) și um impunător ciclu junimist („T. Maiorescu”, „T. Maiorescu și posteritatea lui critică”, „T. Maiorescu și contemporanii lui”), antologii. Proză scurtă („Nuvele”), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite” și „Bălăuca”), roman de analiză (ciclul „Bizu”), teatru (drama „Peste prag”). Memorialistică și portretistică („Memorii” I-III, „Aqua forte”, „Sburătorul [Agende literare]”) de un interes excepțional, cu intuiția justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinței caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea”), Vergiliu („Eneida”), Horațiu („Ode”, „Epode”), Tacit („Anale”) ș.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale și psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creației, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată”, „surorile Boga”, „Moartea unui artist”, „Petru Rareș”, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”). 3. Monica L. (1923-2008, n. București), critic literar și eseist român. Fiica lui L. (1) și soția lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze și antiteze la Paris” și „Actualitatea românească”) a contribuit substanțial la informarea ascultătorilor din țară și al evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare și articole polemice („Unde scurte”). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice și analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană”, „Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”, „Mitul sfâșiat”, „Jurnal alchimic”) și operele unor scriitori ca I. Creangă și Mateiu I. Caragiale („Creangă și Creanga de aur”, „Al patrulea hagialîc”), înțeleși ca mari inițiați.

LUCIAN, Ion (n. 1924, București), actor român. Interpret polivalent, a creat roluri de dramă, comedie, music-hall și în piese pentru copii (Jean din „Rinocerii” de E. Ionescu, Masca în „Volpone” de B. Jonson, Kulîghin din „Trei surori” de A.P. Cehov). Roluri în filme („D-ale carnavalului”, „Doi vecini”, „Titanic-vals”).

LUCINSCHI, Petru (n. 1940, Rădulenii Vechi, jud. Soroca), om politic român. Președinte al Parlamentului Republicii Moldova (1993-1996) și președinte al Republicii (1996-2001).

MACROSOCIÁL, -Ă (‹ fr. sau macro- + social) adj. (SOCIOL.) Care se referă la investigarea și analiza unor procese și structuri sociale relativ mari, precum și al elaborarea unor teorii sociologice generale. Termenul a intrat în circulație în legătură cu creșterea interesului față de sistemele sociologice teoretice (P.A. Sorokin, T. Parsons, H. König).

* doctorál, -ă adj. (fr. doctoral; it. dottorale). De doctor: aer doctoral. Fig. De o gravitate nepotrivită și ridiculă: Don Quijote ținea discursurĭ doctorale. Adv. În mod doctoral. V. profesoral.

EÖTVÖS [ötvöș] 1. Jóssef, baron E. (1813-1871), scriitor și om politic ungur. Romane de factură romantică („Notarul satului”, „surorile”) și studii prezentând opțiunile sale în favoarea liberalismului. De mai multe ori ministru. 2. Loránd, baron E. (1848-1919), fizician ungur. Fiul lui E. (1). Contribuții în studiul gravitației, geomagnetismului, capilarității. A descoperit (1886) legea variației tensiunii superficiale cu temperatura (legea lui E.) și a construit (1888) balanța de torsiune gravimetrică, care-i poartă numele, cu aplicații în geofizică.

ERÉDE (‹ lat., fr.) s. m. Persoană cu vocație succesorală (legală) universală sau cu titlu universal; moștenitor.

EREDITÁTE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Însușire fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generație la alta factorii genetici (genele). ◊ E. celulară = transmitere a informației genetice existente în structurile DNA celulare. E. citoplasmatică = transmitere a informației genetice existente în formațiuni specifice extranucleare, ce nu se supune legilor mendeleene. E. controlată de sex = transmitere diferită a informației genetice. la cele două sexe. E. cromozomială = transmitere a informației genetice cantonată în cromozomi. E. extracromozomială = transmitere a informației genetice implicate în sterilitatea masculină. 2. Proprietate a stării unui material sau a unui fenomen de a depinde atât de acțiunile momentane, cât și de mulțimea stărilor succesive anterioare. 3. (Dr.) Moștenire; avere succesorală.

ETRURIA (în Antic.), regiune în V Pen. Italice, locuită de etrusci și inclusă, în sec. 3 î. Hr., în statul roman. Corespunde azi, în mare parte, Toscanei.Regatul Etruriei, regat creat (1801) de Napoleon Bonaparte în Toscana în favoarea lui Ludovic, duce de Bourbon-Parma. Alipit în 1807 imperiului francez. Transformat în marele ducat de Toscana (1809) și donat de Napoleon I surorii sale, Eliza.

*intabulamént n., pl. e (lat. in-, în, și tabulamentum, pardoseală, d. tábula, tablă; fr. entablement). Arh. Partea de sus și în relief a caseĭ și pe care se sprijină marginile acoperemîntuluĭ [!]. V. cosoroabă.

FRÉYA (FREYJA) (în mitologia scandinavă), zeița dragostei. soră cu Fréy.

înjosésc v. tr. (d. jos). Umilesc, degradez: vițiu te înjosește. V. refl. Nu te înjosi umblînd după favoarea pioporuluĭ! – Și (în)josorăsc.

GHELERTER, Moni (1905-1979, n. Iași), regizor român de teatru. Prof. univ. la București. Viziune plastică accentuând psihologia personajelor („Trei surori”, „Ziariștii”, „Vizita bătrânei doamne”, „Romeo și Julieta”).

1) însór, a urá v. tr. (d. soră, surată, după obiceĭu de a onora soția cu epitetu de „soră”, după cum și ĭa [!] onorează bărbatu cu epitetu de „frate”. Decĭ etim. lat. *uxorare, d. uxor, soție, rămîne zadarnică! – El însoară, să însoare). Căsătoresc, vorbind de bărbațĭ. V. refl. Mă căsătoresc: Să le spuĭ curat, Că m´am însurat, C´o mîndră crăĭasă, A lumiĭ mireasă (Al.).

lélea f. fără pl., voc. lele și leleo (ea și eo dift. Cuv. imit. d. vsl. lelĭa, mătușă, sîrb. ljelna, soră maĭ mare, bg. lélĕa, lelka, mătușă, lélĕak, lelin, unchĭ, rut. lelíka, mătușă, rus. lëlĕa, naș, pol. lala, lalka, păpușă; ngr. lalá, bunică. V. leĭca). Epitet respectuos care se adresează în popor uneĭ surorĭ saŭ uneĭ femeĭ ceva maĭ marĭ de cît [!] tine, dar nu încă bătrînă (c´atuncĭ i se zice mătușă). Epitet de chemare uneĭ țărance tinere măritate: cu cît vinzĭ morcoviĭ, lele? Fecĭor de lele, copil natural, bastard, (fig.) ștrengar. În doru leliĭ, la noroc, la întîmplare: a o porni în doru leliĭ. V. lolă.

lápte m. (lat. lac, lact și lácte, vgr. gála, gálaktos; it. latte m., pv. lach, fr. lait, pg. leite, cat. llet f., sp. leche f. V. lacteŭ). O licoare albă cam dulce care se suge saŭ se mulge din mamelele femelelor și cu care se nutresc puiĭ mamiferelor pînă cînd se fac maĭ marĭ: laptele e foarte nutritiv și se mistuĭe foarte ușor. Tot ceĭa ce seamănă a lapte, ca sucu lăptuciĭ și a altor plante, apă amestecată cu var ș. a. N. pl. lăpturĭ, lăptăriĭ, bucate de lapte. Lapte dulce, așa cum ĭese din mamelă. Lapte acru (est), ĭaurt, lapte închegat covăsit. Lapte bătut, V. bătut. Lapte de buhaĭ, julfă. Lapte de pasăre, gălbenuș cu apă caldă și zahăr. Dințĭ de lapte, primiĭ dințĭ aĭ copiilor. Frate, soră de lapte, se zice despre copiiĭ care aŭ supt de la aceĭașĭ femeĭe în acelașĭ timp. A suge ceva odată cu laptele, a primi din primiĭ anĭ aĭ copilăriiĭ: a suge odată cu laptele ura contra dușmanilor patriiĭ. Laptele cîneluĭ [!] saŭ al cuculuĭ, aleur, alior, eŭforbie. Laptele stînciĭ, o mică plantă erbacee primulacee cu florĭ albicĭoase și care crește pe stîncĭ (andrásace arachnoídea).

* jandárm m. (fr. gendarme, din gens d’armes, de arme). Soldat însărcinat cu siguranța publică. Fig. Iron. Femeĭe prea înaltă și robustă (vivandieră). – Pop. (Trans. Bucov. Mold. nord) jandár (ung. zsandár, rut. žandar). – În România sînt jandarmĭ pedeștrĭ, care fac parte din armata activă și aŭ rezidența în Bucureștĭ și Iașĭ. Ceĭ foștĭ călărĭ se numesc astăzĭ soldați de escortă regală. Adevărațiĭ jandarmĭ sînt ceĭ ruralĭ, care-s foștĭ soldațĭ activĭ, angajațĭ cu leafă. Eĭ aŭ fost înființațĭ la 1893 de partidu conservator și eraŭ vre-o 2000, toțĭ călărĭ, înlocuindu-ĭ în acest rol pe călărașĭ. Maĭ pe urmă, număru celor călărĭ s’a redus. Partidu liberal s’a agitat furios contra acestor „schingĭuitori ai poporuluĭ” și a promis că-ĭ va desființa. Dar, cînd a venit la putere, nu numaĭ n’a putut comite această nebunie, ci a sporit număru jandarmilor. La început jandarmiĭ formaŭ companiĭ, apoĭ batalioane, iar pe ziŭa de 1 ianuarĭŭ 1921 au fost constituițĭ în 11 regimente. Reg. 1 cuprinde județele: Dolj, Gorj, Romanațĭ, Vîlcea, Mehedinți, Olt; reg. 2: Ilfov, Dîmbovița, Argeș, Teleorman, Vlașca, Prahova, Muscel: reg. 3: Covurluĭ, Tutova, Tecucĭ, Putna, R. Sărat, Buzăŭ; reg. 4: Iașĭ, Vasluĭ, Roman, Neamțu, Suceava, Botoșanĭ, Bacăŭ; reg. 5: Cetatea Albă, Ismail, Cahul, Tighina; reg. 6: Chișinăŭ, Orheĭ, Soroca, Bălțĭ, Fălciŭ; reg. 7: Cluj, Bihor (Beĭuș), Dej, Oradea Mare, Satu Mare, Maramureș, Zalăŭ, Turda; reg. 8: Brașov, Făgăraș, Sibiŭ, Tîrnava Mică, Tîrnava Mare, Mureș, Orheĭ, Cĭuc, Treĭ Scaune; reg. 9: Timiș, Arad, Torontal, Lugoj, Caransebeș, Huniedoara, Petroșanĭ, Alba Inferioară; reg. 10: Bistrița, Dorohoĭ, Hotin, Cernăuțĭ, Storojineț, Cîmpulung, Rădăuțĭ: reg. 11: Constanța, Tulcea, Caliacra, Durostor, Brăila, Ialomița.

GISH [giʃ], Lilian (pseud. lui Lilian De Guiche) (1896-1993), actriță americană de film. A întruchipat tipuri adolescentine, cărora le-a conferit o forță dramatică plină de patetism („Intoleranță”, „Crinul strivit”, „sora albă”, „Nopți de dragoste”, „Pânza de păianjen”, „Comedianții”).

lígăr n., pl. e, ca lagăr (germ. lieger, care zace, care e așezat orizontal). Cosoroabă.

lólă f., pl. e (V. lălîŭ). Munt. Mold. Iron. Femeĭe lălîĭe și urît îmbrăcată. Trans. Țață (epitet respectuos uneĭ surorĭ maĭ marĭ). V. lele.

DREISER [dráisə], Theodore (1871-1945), scriitor american. Romane de tendință naturalistă, înlocuind mirajul „visului american” cu analiza lucidă a destinelor individuale și dezvăluind – uneori cu mijloacele limbajului simbolic și metaforic – incompatibilitatea dintre erou și societate („sora Carrie”, „Jennie Gerhardt”, „O tragedie americană” – capodopera sa).

DRUȚĂ, Ion (n. 1928, Horodiștea, Soroca), scriitor român. M. de onoare al Acad. (1990). Nuvele („Dor de oameni”, „Ultima lună de toamnă”) și romane („Povara bunătății noastre”, „Clopotnița”, „Biserica Albă”) în care creează, cu mijloacele prozei poetice, imaginea morală și spirituală a satului tradițional moldovean. Piese de teatru („Casa cea mare”), eseuri („Lumea lui Cehov”, „Eminescu, poet național”).

josorắsc V. înjosesc.

DUMITRESCU-BUȘULENGA, Zoe (1920-2006, n. București), istoric și critic literar român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Monografii („Eminescu”, „Ion Creangă”, „Sofocle”, „surorile Brontë”), cercetări comparatiste („Eminescu și romantismul german”), studii de sinteză bazate pe o vastă și erudită documentare („Renașterea – umanismul și dialogul artelor”, „Itinerarii prin cultură”).

ECKERSBERG [ékərsberk], Christoffer Wilhelm (1783-1853), pictor danez. Reprezentant al neoclasicismului. Elev al lui David. Peisaje („Villa Borghese”), portrete („Thorvaldsen”, „surorile Nathanson”), pictură istorică (Palatul Christianborg). Lucrări teoretice despre perspectivă.

*masóra f. (cuv. ebr.). Examin [!] critic al textuluĭ Bibliiĭ făcut de savanțiĭ Jidanĭ care aŭ fixat diferitele lecțiunĭ și distribuțiunea.

*masorét m. Nume dat celor ce aŭ lucrat la masora.

mătúșă (est) și -úșe (vest) f., pl. ĭ (rus. mátuška, mămucă, d. matĭ, mamă. D. rom. vine rut. matuša, mătușă. Uniĭ îl derivă d. lat. ámita cu sufixu -ușă, ceĭa ce e greŭ!). sora tatăluĭ saŭ a mameĭ. Epitet respectuos uneĭ femeĭ maĭ bătrîne, maĭ ales în popor (V. păpușă). – Fam. tușă: tușa Marina.

*ménstrue f. saŭ n. pl. (lat. ménstrua n. pl.). Flux sanghin mensual la femeĭ (period, soroc).

LEONIDA 1. Dimitrie (1883-1965, n. Fălticeni), inginer energetician român. Prof. univ. la Timișoara și București. A proiectat și a condus lucrările de construire a centralei elelctrice Grozăvești din București și a elaborat (1908) primul proiect de construcție a unui baraj la Bicaz și de amplasare a unei centrale hidroelectrice (cu unele modificări, proiectul a fost realizat în anii 1951-1960). Întemeietor al Muzeului Tehnic din București (1908). 2. Eliza L.-Zamfirescu (1887-1973, n. Galați), inginer român. soră cu L. (1). Prima femei inginer (1914) din România și Europa. Lucrări despre bauxitele, cromitele și pământurile colorate din România.

meŭ (est) și mĭeŭ (vest), mea pron. posesiv de pers. întîĭa, pl. meĭ (vest mĭeĭ), mele (lat. méus, méa, it. sp. mio, mia, sard. cat. meu, mia, pv. mieu, mia, pg. meu, minha). Steagu meŭ, țara mea, acest steag e al meŭ, această țară e a mea. Enclitic la sing. (numaĭ cu numele de rudenie): frate-meŭ, soră-mea saŭ sor´mea, luĭ frate-meŭ, sor´miĭ.

mĭeríŭ, -íe adj. (d. mĭere). Munt. Trans. De coloarea [!] mieriĭ: frunza codruluĭ toamna e mĭerie, de coloarea mĭeriĭ (ziaru Dacia, Bucureștĭ, 3 Ĭuliŭ 1920, 1, 5). Albastru (cp. cu albastru, dim. d. alb): ochĭ căpriĭ [!], negri și mĭeriĭ (Rebr. 2, 168). Nord. (mĭeriŭ, miriŭ, mirîŭ): acestuĭ neam le-aŭ zis Greciĭ Savromațĭ de pe ochiĭ mĭeriĭ albinețĭ, adecă [!] ochĭ de șopîrlă (Cost. 1, 25); Heĭ, tu, soră, tu mirîĭe, Fă colac din noaŭă grîĭe (Țpl. 4); Am o sucnă mirie Plină de puzdérie = ceru´nstelat (Zbĭera, 322). – În Olt. mĭerliŭ și merliŭ, pe aĭurea și meriŭ. – Greșit crede Wgd. (6, 20) că acc. e mĭériŭ la Cost.

LIBERALITÁTE (‹ fr., lat.) s. f. Însușirea de a fi liberal (I, 2). ♦ (Dr.) Act juridic prin care o persoană dispune de un bun al său în favoarea altei persoane, fără a urmări să primească de la aceasta un echivalent (donația și legatul). ◊ L. excesivă = l. a cărei valoare depășește cotitatea disponibilă și știrbește rezerva succesorală, putând fi supusă reducțiunii, după decesul dispunătorului, la cererea unui moștenitor rezervatar.

MARGARETA (MARGUERITE) D’ANGOULÉME [dãgulém] sau DE NAVARRA (1492-1549), scriitoare franceză. Regină a Navarrei (din 1544). sora a regelui Franței, Francisc I, la Curtea căruia a exercitat o mare influență. A protejat reforma religioasă și cultura renascentistă. Nuvele de moravuri („Heptameronul”), poezii („Oglinda sufletului păcătos”).

MARIA (în „Noul Testament”), sora Martei și a lui Lazăr. L-a chemat la mormântul fratelui ei pe Iisus, care l-a înviat pe Lazăr a patra zi după moarte. M. i-a uns picioarele lui Iisus cu mir de nard și i le-a șters cu părul ei, când acesta era răstignit pe cruce. Este prăznuită la 9 iun., împreună cu sora sa, Marta.

MASORA (MASSORAH) (cuv. ebr. „tradiție”), denumirea dată studiilor filologice și critice a textelor „Vechiului Testament”, efectuate de exegeții iudei și babilonieni (masoreți), în sec. 6-10.

MASORÉȚI (‹ fr. {i}) s. m. pl. Savanți evrei care au alcătuit în sec. 6-10 „Masora” (exegeză a textului ebraic al Bibliei).

MATER MATUTA (sau MATUTA) (în mitologia romană), zeiță a luminii din zori. Preluată din religiile populațiilor din Italia arhaică, romanii i-au adăugat și atributul de ocrotitoare a nașterilor. Îi era consacrată ziua de 11 iun., sărbătoarea Matralia, când femeile se rugau pentru copiii surorilor lor. Într-o epocă târzie, simboliza numai zorile, fiind complet identificată cu Aurora.

MATHIEU [matjö], Mireille (n. 1947), cântăreață franceză. Considerată „sora mai mică a lui Piaf”. Din 1966, carieră internațională de mare profesionalism. Discografie selectivă: „Les plus grands succes de Mireille Mathieu”, „Vous lui direz...”.

MĂLĂNCIOIU, Ileana (n. 1940, Godeni, jud. Argeș), poetă română. Lirică gravă, oraculară, cu dimensiuni metafizice, pe tema iubirii, solitudinii și morții („Către Ieronim”, „Crini pentru domnișoara mireasă”, „Peste zona interzisă”, „sora mea de dincolo”) sau cu adresă antitotalitară („Urcarea muntelui”). O lucrare de estetică („Vina tragică”), eseuri și publicistică („Crimă și moralitate”, „Cronica melancoliei”, „Călătorie spre mine însămi”).

MENUHIN, Sir Yehudi (1916-1999), violonist și dirijor american. Elev al lui L. Persinger, A. Busch și G. Enescu. Cel mai cunoscut violonist al secolului; s-a remarcat prin virtuozitate, profunzime expresivă, o viziune asupra muzicii și un stil interpretativ atemporale, repertoriu imens (de la Bach la contemporani, numeroase prime audiții absolute, lucrări scrise special pentru el). Carieră concertistică internațională; adesea acompaniat la pian de sora sa Hpehzibah (1920-1982). Preocupări pedagogice. Fondatorul Festivalului de la Gstaand (1958). Președinte și dirijor asociat al Orchestrei Filarmonice Regale din Londra (din 1981). Director de onoare al Festivalului „Enescu” (după 1990). Activități umanitare; președintele Consiliului internațional pentru muzică UNESCO (1969-1975). Lucrări teoretice și autobiografice („Muzica omului”, „Conversații cu Menuhin”, „Călătorie neterminată”).

MITROPOULOS [mitrópulos], Dimitri (1896-1960), dirijor, pianist și compozitor american de origine greacă. Stabilit în S.U.A. (1936). Prof. univ. la Atena. A dirijat mari orchestre europene și nord-americane (Orchestra Simfonică din Minneapolis, 1937-1949). Director al Filarmonicii din New York (1949-1958) și la Metropolitan Opera (1958-1960). Opere („sora Beatrice”), muzică simfonică, de scenă și de cameră, lieduri.

MOORE [muə], George Augustus (1852-1933), scriitor irlandez. Unul dintre fondatorii literaturii naționale moderne. Admirator al lui Baudelaire, a publicat poeme în maniera acestuia („Florile pasiunii”, „Poeme păgâne”). Romane influențate de naturalism, cu remarcabile descrieri ale peisajului natal, dezbătând destinul trist al femeii („Soția unui cabotin”, „O dramă în muselină”, „Esther Waters”). Proză psihologică pe teme religioase („sora Teresa”, „Pârâul lui Kerith, o poveste siriană”). Memorialistică („Confesiunile unui tânăr”).

MORISOT [morizó], Berthe (1841-1895), pictoriță franceză. Elevă a lui Corot și Manet. Înzestrată acuarelistă, a realizat peisaje, portrete și scene de gen („În balcon”, „Portul L’Orient”, „Pe lac”, „Cele două surori”, „Vânătoare de fluturi”).

MURAT [mürá], Joachim (1767-1815), mareșal francez. A participat la războaiele napoleoneene, remarcându-se în luptele de la Austerlitz (1805), Jena (1806) și Eylau (1807). Căsătorit cu sora lui Napoleon, Carolina Bonaparte, a primit din partea împăratului titlul de rege al Neapolelui, sub numele de Joachim Napoleon (1808-1815). După înfrângerea împăratului, a semnat un tratat cu aliații, raliindu-se lui Napoleon după revenirea din ins. Elba. Capturat în Calabria, a fost împușcat (13 oct.) de auroritățile regale.

*páuză f., pl. e (fr. pause; it. lat. pausa, d. vgr. paûsis. V. paus). Suspensiune, întrerupere, repaus: după o pauză, dușmaniĭ începură ĭar bombardamentu. Muz. Tăcere echivalentă cu o măsură. Semnu care se pune supt [!] linia a patra a portativuluĭ. V. soroacă.

MUSHANOKŌJI [muʃanokoʒi], Saneatsu (1885-1976), scriitor japonez. Admirator al lui L. Tolstoi, a întemeiat o colonie de tip tolstoian. Romane („Yoshiko”) și drame („O afacere de familie”, „sora sa”, „Pasiunea”) influențate de creștinism, într-o viziune idealistă, străbătute de umanitarism.

MUSORGSKI, Modest Petrovici (1839-1881), compozitor rus. Membru al „Grupului celor cinci”. Format sub îndrumarea lui Balakirev, Dargomîjski și Stasov. În opere („Boris Gordunov”, „Hovanșcina”, „Târgul din Sorocinsk”), folosește mijloace realiste puternice, subliniind psihologia maselor. Muzică de scenă, piese vocale și corale, lucrări pentru orchestră („O noapte pe muntele pleșuv”) și pentru pian (suita „Tablouri dintr-o expoziție”, orchestrată de Ravel), lieduri („Colțul copiilor”, „Fără soare”, „Cântecele și dansurile morții” ș.a.). A influențat prin stil și limbaj pe mulți din compozitorii sec. 20.

NĂDEJDE 1. Ioan N. (1854-1928, n. Tecuci), publicist, sociolog și om politic român. A aderat la mișcarea socialistă, militând pentru revendicări general-democratice. Membru al Consiliului general al P.S.D.M.R. Principalul lider al „generoșilor”, care au părăsit în 1899 P.S.D.M.R., trecând în Partidul Național-Liberal. A condus revistele „Contemporanul”, „Revista socială”, „Lumea nouă” și „Voința națională”. Autor al unei „Istorii a limbii și literaturii române” și a unui „Dicționar latin-român”. 2. Sofia N. (1856-1946, n. Botoșani), scriitoare și publicistă română. sora pictorului Octav Băncilă și soția lui N. (1). A colaborat la revista „Contemporanul” și la alte publicații socialiste. Autoare de nuvele („Din chinurile vieții”, romane („Robia banului”) și piese de teatru („O iubire la țară”), dezbătând probleme sociale și umanitare. Publicistica ei pledează cauza emancipării femeii.

NEMIROVICI-DANCENKO [njimjírəvitʃ dantʃəŋkə], Vladimir Ivanovici (1858-1943), regizor și critic rus de teatru. Adept al esteticii lui Stanislavski. Împreună cu acesta creează Teatrul de artă din Moscova (1898). A adaptat pentru scenă operele clasice ale literaturii ruse („Frații Karamazov” de F.M. Dostoevski, „Anna Karenina” de L.N. Tolstoi, „Dușmanii” de M. Gorki, „Trei surori” de A.P. Cehov).

NERO, Franco (n. 1941), actor italian de film. Cu un fizic atrăgător, s-a impus în roluri de seducător, dar și în roluri de personaj pozitiv din filme gen western sau thriller, care presupun forță și pasiune pentru acțiune („Când se arată cucuveaua”, „Tristana”, „De ce este ucis un magnat”, „Salamandra”, „Frați și surori”, „Vin italienii”).

píchire și píche (Mold.) și pícură (Bucov.) f., pl. ĭ (d. pic-pic orĭ picat-picat, păcat-păcat, strigătu acesteĭ păsărĭ. Cp. cu it. picchio, cĭocănitoare; rus. pikatĭ, ceh. pikati, a piui). O pasăre galinacee domestică cu penele cenușiĭ închise pătate cu picățele albe rătunde [!] (númida meléagris). Pichirea e mare cît găina și are o creastă foarte dură. Oŭăle eĭ îs mult maĭ dure de cît [!] ale găiniĭ, și de aceĭa se și clocesc în maĭ mult timp (patru săptămînĭ). Ĭa [!] e originară din Africa, dar e aclimatată peste tot pămîntu. În Munt. se numește bibilică, în Olt. cîță, în Bucov. și pantarcă. Spanioliĭ o numesc pintada, adică „pictată”, din cauza regularitățiĭ picățelelor eĭ. După mitologia grecească pichirile-s surorile erouluĭ Meleagru, pe care ele l-aŭ plîns așa de mult la moarte, în cît [!] Diana, de milă, le-a prefăcut în pichirĭ, ĭar picățelele albe și rătunde de pe penele lor reprezentă [!] lacrămile [!] pe care le-aŭ vărsat ele.

NIJINSKI, familie de balerini și coregrafi ruși, de origine poloneză: 1. Vațiav Fornici N. (1890-1950). Vedetă a Baletelor ruse (1908-1913 și 1916-1917), a fost unul dintre cei mai mari dansatori ai epocii sale. A revoluționat formele baletului clasic prin mijloace de expresie neconvenționale. Creații remarcabile prin tehnica săriturilor și forța expresivă („Silfidele”, „Spectrul trandafirului”, „Cleopatra”, „Petrușca”, „Șeherezada”, „După-amiaza unui faun”). S-a retras în 1919 din motive de sănătate. 2. Bronislava N. (1891-1972). sora lui N. (1). Balerină în ansamblul Baletelor ruse (1909-1914). În 1932, a fondat la Paris o companie de dans. S-a stabilit în S.U.A. (1937), unde și-a desfășurat activitatea didactică la propria școală din Los Angeles.

pîrcăláb m. (ung. porkoláb, de unde și vsl. porkolabŭ, d. vgerm. purkgrăvo, burggrâvo, ngerm. burg-graf, d. burg, cetate, și graf, conte. V. pîrgar, burghez, graf). Mold. Vechĭ. Comandant de cetate (în Munt. căpitan), ĭar maĭ apoĭ, pînă la 1857, ispravnic, prefect de județ: Cuza a fost pîrcălab al Galaților. Trans. Temnicer: măĭ jupîne pîrcălabe, tu din lanțurĭ mă sloboade (P. P.). Trans. Munt. Perceptor. – Și părc-, purc- (vest) și pîrca- (est). – În Moldova, titlu de pîrcălab a apărut întîĭa oară la 1448-49 supt [!] Alexandru II. Supt Ștefan cel Mare, era un pîrcălab saŭ doĭ la Hotin, Neamțu, Novograd (Roman), Orheĭ, Cetatea Albă și Chilia (în ultimele doŭă pînă ce le cuceriră Turciĭ, la 1483-84). De la 1484, în locu pîrcălabuluĭ de Suceava, apăru „portaru” de Suceava. Alțĭ pîrcălabĭ maĭ sînt pomenițĭ la Ĭașĭ, Cotnarĭ, Cîrligătura, Hîrlăŭ, Dorohoĭ, Soroca și Galațĭ; la Cernăuțĭ, Tecucĭ și Putna, se numea staroste, ĭar la Botoșanĭ și Chișinăŭ (după Cost.) vornic (Cdr.). V. boĭer, cetate, nazir, raĭa, castelan, marchiz.

NISTRU (DNESTR), fluviu în Ucraina și Rep. Moldova; 1.352 km. Izv. din N Carpaților, formează pe o porțiune granița între Ucraina și Rep. Moldova, trece prin Hotin, Moghilev-Podolski, Soroca, Bender și Tiraspol și se varsă printr-un liman în Marea Neagră. Navigabil. Hidrocentrale (Dubăsari). Apele sale sunt folosite pentru irigații și pentru alimentarea populației și a întreprinderilor.

neneácă (Munt.) și nineácă (Mold.) f., pl. ecĭ (rut. nénĭka, mămucă, d. nénĕa, mamă; rus. neánĭka, d. din nĕánĕa, dădacă; ung. néne, țață, néniko, soră maĭ mică; turc. nené, niné, mamă; ngr. nánni, mătușă; alb. nană, mamă. V. nenea, nană). Rar. Mamă. Chef, neneaco, cu baniĭ babachiĭ, vorbă glumeață adresată unuĭa peste care a dat un chilipir neașteptat. – Și nineĭa, pl. eĭ. V. nun.

NURSING [nəsiŋ] (cuv. engl.) subst. Asistență medicală. Termenul este consacrat internațional și folosit de Organizația Mondială a Sănătății pentru funcția specifică sorei diplomate, care ajută indivizii bolnavi sau sănătoși să îndeplinească acele activități care contribuie la menținerea sau la recuperarea sănătății lor.

OCTAVIA MINOR (c. 70-11 î. Hr.), sora împăratului Augustus. Între 40 și 32 î. Hr. a fost căsătorită cu Marc Antoniu.

nepót, -oátă s. (lat. nepos, nĕpótis, nepot, nepsis, pop. nepóta, nepoată; scr. napât, germ. neffe; it. nipóte, sard. nebode, fr. neveu, cat. nebodo, nabod, sp. nebod. – D. rom. vine ung. nyepota). Fiŭ saŭ fiica frateluĭ saŭ suroriĭ. Fiica saŭ fiica fiuluĭ saŭ fiiciĭ. – V. unchĭ, moș, bunic.

ORESTE (în mitologia greacă), fiul lui Agamemnon și al Clitemnestrei. Ajutat de sora sa Electra, și-a ucis mama și pe amantul acesteia, Egist, pentru a-și răzbuna tatăl, care fusese asasinat de către cei doi la întoarcerea sa din Războiul troian. Prigonit de Erinii (duhurile răzbunării), a fost absolvit de areopagul din Atena, în urma unei deliberări publice. Mitul lui O. a inspirat tragedii scrise de Eschil, Euripide, Racine, Voltaire ș.a.

PALACIO VALDÉS [paláθio], Armando (1853-1938), scriitor spaniol. Romane de moravuri („sora San Sulpicio”, „Credința”, „Satul pierdut”, „Marta și Maria”, „Tristan sau pesimismul”), pe un ton sentimental, de ușoară ironie. Proză memorialistică („Romanul unui romancier”, „Testament literar”).

PALAZZESCHI [palattséski], Aldo (pseud. lui Aldo Giurlani) (1885-1974), scriitor italian. Poezie futuristă („Incendiatorul”, „Inima mea”), romane de factură realistă, cultivând grotescul („surorile Materassi”, „Frații Cuccoli”) și proză scurtă, lirico-evocativă, cu semnificații morale („Codul lui Perelà”, „Mantia bufonilor”).

PALLY (PALLI), Zenaida (1919-1997, n. Soroca), mezzosoprană română. Prim-solită la Teatrul de Operă și Balet din București (1945). Carieră internațională. Roluri în „Carmen” de Bizet, „Aida” de Verdi, „Oedip” de George Enescu.

PALMA, familie de pictori italieni din școala venețiană: 1. p. il Vecchio (Iácopo Negrétti sau Nigretti, zis ~) (c. 1480-1528). Reprezentant al școlii venețiene. A pictat, influențat de Giorgione și Tiziano, în spirit laic, compoziții religioase, mitologice și portrete, într-un colorit viu și nuanțat („Adam și Eva”, „Cele trei surori”, „Portret de femeie”). Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României. 2. P. il Giovane (Iácopo di Antonio, zis ~) (1544-1628), strănepotul lui P. (1). Elev al lui Tiziano. Prin dinamismul compoziției se apropie de Tintoretto („Veneția încoronată de Victorie”, „Luarea Constantinopolelui”, „Judecata universală”, toate în Palatul Dogilor din Veneția).

PANAITEANU-BARDASARE, Gheorghe (1816-1900, n. Burdujeni, jud, Suceava), pictor și grafician român. Portrete („Portret de femeie”, „A. Lochmann”, „Cap de bătrân”) și scene de gen („Două surori”, „La baie”, „Fata cu tamburina”) de factură academistă, litografii cu subiect istoric („Bătălia moldovenilor cu cavalerii teutoni”, după Al. Lessler). Rol important în organizarea învățământului artistic și a Pinacotecii din Iași.

PARCE (în mitologia romană), cele trei surori (Nona, Decuma, Morta), considerate zeițe ale sorții. Corespund Moirelor din mitologia greacă.

PASIFAE 1. (În mitologia greacă) Fiica lui Helios și a Perseei, soția regelui Minos și al Cretei. Mama lui Androgeu, a Ariadnei și a Fedrei, precum și a Minotaurului, pe care l-a zămislit iubindu-se cu taurul marin monstruos trimis de Poseidon să devasteze Creta. Ca și sora ei Circe, avea darul profeției și se pricepea la vrăjitorie. A fost adorată și ca zeiță selenară. 2. Satelit al planetei Jupiter. Al 15-lea în ordinea distanței (23.500.000 km). Diametrul: 70 km; perioada orbitală: 735 zile. Are o mișcare retrogradă față de planetă. Descoperit (1908) de britanicul P.J. Melotte.

PASTERNAK, Boris Leonidovici (1890-1960), scriitor rus. A debutat cu versuri de formulă futuristă, evoluând spre o lirică metaforică și parabolică („sora mea, viața”, „Anul 1905”, „Teme și variațiuni”, „A doua naștere”). Poeme cu tematică socială sau de război, notabile prin concretețea viziunii și simplitatea concisă a cuvântului („În treburile de dimineață”, „Întinderea de iarnă”); proză lirică cu implicații autobiografice („Copilăria lui Liuvers”, „Permis de liberă trecere”). Declarat „apolitic” ostracizat, datorită faptului că se pronunțase deschis împotriva violenței și pentru libertatea individului, s-a retras într-o discretă activitate de traducător din poezia universală (Verlaine, Goethe, Shelley, Shakespeare). Publicarea, în Italia, în 1957, fără acordul autorităților sovietice, a romanului său „Doctor Jivago” (frescă de analiză psihologică, rafinată și subtilă, a potențialului emoțional al societății ruse din anii '30 ai sec. 20) și atribuirea (1958) Premiului Nobel pentru literatură (pe care l-a refuzat de teama de a nu fi expulzat din țară) va atrage o campanie de presă dură împotriva sa și excluderea din Uniunea Scriitorilor. Premiul a fost înmânat fiului său în 1990. Reabilitat în 1987.

PETREUȘ, familie de muzicieni populari români, originară din Glod, jud. Maramureș. Mai importanți: Ion (1945-2000), voce, ghitară, mai rar și vioară și fratele său Ștefan (n. 1952), vioară, voce. Au făcut epocă sub numele de frații P., conturând un repertoriu și un stil concertant ale cântecului de petrecere și de joc maramureșan, caracterizate printr-o pronunțată expresivitate melodică, alternarea lirismului cu vivacitatea țipuriturii de joc, umor, antren, virtuozitatea vocală și instrumentală. În prima parte a cariei au integrat-o în grup, timp de câțiva ani, pe sora lor Ioana, interpretă vocală.

PETRINO, Dimitrie (1838-1878, n. Rujnița-Soroca), poet român. M. coresp. al Acad. (1877). Colaborator al „Convorbirilor literare”. Militant pentru păstrarea caracterului național al limbii literare („Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina”). Poezie elegiacă și patriotică („Flori de mormânt”, „Răsunete”).

PILADE (în mitologia greacă), văr și prieten nedespărțit al lui Oreste, cu a cărui soră, Electra, s-a căsătorit. Prietenia lor a rămas proverbială.

*prefectorál, -ă adj. (fr. préfectoral, formațiune iregulară după électoral, profesoral și altele în -oral. Forma corectă ar fi prefect-al). De prefect, al prefectuluĭ orĭ al prefecturiĭ: vacanță prefectorală.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile.Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul de ore în care salariații își desfășoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Dată la care s-a petrecut sau urmează să se petreacă ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În religia creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții.Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: zíuă s. f.] – Lat. dies.

PLOPU, Georgiu (1857-1940, n. Arad), jurist român. M. de onoare al Acad. (1934), prof. univ. la Cluj. Specialist în dreptul urbarial și composesoral („Părți alese din dreptul privat ungar”, „Patronat și inspecțiune”, „Chestiunea composesoratului din com. Brețcu”, „Memorii cu privire la condițiunile de vasalitate ale testamentului verbal”).

*profesiúne f. (lat. professio, -ónis. V. confesiune). Declarațiune publică: a face o profesiune de credință. Ocupațiune, activitate pin [!] care-țĭ cîștigĭ existența (vorbind de ocupațiunile maĭ înalte, ca profesoratu, medicina, avocatura, magistratura, ingineria, ofițeria): a exercita o profesiune (V. meserie). De profesiune, pin exercițiŭ: un pianist de profesiune. A face profesiune de, a te lăuda cu, a te da drept: a face profesiune de onestitate. – Și -ésie.

*profesorál, -ă adj. (d. profesor; fr. professoral). Didactic, de profesor: cariera didactică. Ca de profesor: aer profesoral. V. doctoral.

*profesoráș m. (d. profesor). Fam. Iron. Un bĭet profesor (tînăr saŭ neînsemnat).

profesorát n., pl. e (d. profesor; fr. professorat). Funcțiunea de profesor. Durata acesteĭ funcțiunĭ. – Fam. și profesoríe. Rar și profesúră (germ. professur).

*profét m. (lat. prophéta, d. vgr. prophétes, rudă cu lat. pro-fitéri, fatéri, a mărturisi. V. pro-fesor). Proroc, prezicător. Titlu dat de musulmanĭ luĭ Mohamet: a desfășura steagu profetuluĭ. – Fem. profeteasă, pl. ese. – După Scriptură, primiĭ profețĭ aŭ fost Moĭse, Samuil, Ilie și Eliseŭ și David. Pe urmă veniră alțĭ profețĭ, împărțițĭ în doŭă clase: Isaia, Ieremia, Daniil și Ezechiíl (mariĭ profețĭ) și apoĭ alțiĭ, doĭ-spre-zece, maĭ micĭ. Aŭ fost și profetese: Maria (sora luĭ Moĭse), Debora și Ana (care între cele dintîĭ l-a recunoscut pe Isus drept Mesia).

POPESCU, Stela (n. 1935, Slobozia, jud. Cetatea Albă, Basarabia), actriță română. Stea a spectacolului de revistă și a show-ului de televiziune, al cărei har comic și temperament dramatic s-au făcut remarcate și în marele repertoriu („Mătrăguna” de Machiavelli, „Trei surori” de Cehov, „Mutter Courage” de Brecht, „Steaua fără nume” de M. Sebastian, „Preșul” de I. Băieșu, „Acești nebuni fățarnici” de T. Mazilu). Roluri în film („Alo?... Ați greșit numărul!”, „Astă seară dansăm în familie”, „Tufă de Veneția”, „Nea Mărin miliardar”, „Figuranții”, „A doua cădere a Constantinopolului”).

nóră f., pl. nurorĭ, ca soră, surorĭ (lat. nŭrus și nŏrus, pop. nŭra, din * nusus, vgr. ny[s]ós, scr. snushâ, vgerm. snur, ngerm. schnur, vsl. snŭha; it. noura, pv. noro, vfr. nuere, sp. nuera, pg. nora). Nevasta fiuluĭ. – Și nuróră: nurora poricinașă. (VR. 1911, 8, 208). V. ginere.

*provizorát n. (d. provizor; fr. provisorat). 1. Funcțiunea de provizor. 2. Durata acesteĭ funcțiunĭ. 3. (d. provizoriŭ). Timpu cît un profesor e provizoriŭ. 4. Starea lucrurilor provizoriĭ.

psaltichíe f. (ngr. psaltiki, ca musichíe, d. musikí). Muzică vocală bisericească. V. soroacă.

*punct n., pl. e și (maĭ vechĭ) urĭ (lat. punctum, d. púngere, a împunge). Împunsătură, pată rătundă [!], semn rătund, maĭ ales făcut cu condeĭu saŭ de natură: a face un punct cu cerneală, cu creĭonu, cu văpsea [!]; bibilicile aŭ puncte albe pe pene. V. picățele, puchițeĭ). Semn rătund [!] pus pe i și pe j saŭ la urma uneĭ fraze p. a arăta că s´a terminat orĭ după o prescurtare. A pune punctele pe i, a te explica exact și fără considerațiunĭ (V. punctuațiune și soroacă). Pată: un punct negru se vedea la orizont. Loc anumit: punctu de plecare, fie-care gardist era la punctu luĭ (V. pont). Stare, situațiune: se află în acelașĭ punct. Parte, lucru, chestiune anumită de discutat: la ordinea zileĭ eraŭ zece puncte, care trebuĭaŭ să fie lămurite. Fracțiune de număr saŭ de notă la media unuĭ elev: 8 și 10 puncte. Însemnare a graduluĭ de cîștig făcută după fie-care dată la cărțĭ, biliard, popice și alte jocurĭ: am 55 de puncte. (A da cuĭva puncte înainte, a-l considera că are deja atîtea puncte cînd tu începĭ, fiind sigur că tot îl veĭ întrece. Fig. A fi maĭ îndemănatic, maĭ priceput de cît [!] el). Epocă, timp, grad: a fi în cel maĭ înalt punct al gloriiĭ. Moment precis: a fi pe punctu de a reuși. Foarte mică dimensiune: pămîntu e un punct în univers. Geom. O parte din spațiŭ imaginată ca infinit de mică și considerată că n´are dimensiune: locu unde doŭă liniĭ se taĭe se numește „punct de intersecțiune”, linia se compune din puncte, circumferența [!] e o linie ale căreĭ puncte îs toate egal de depărtate de un punct interior numit „centru”. Muz. Semn rătund [!] care, pus după o notă, îĭ mărește valoarea. Punct de orgă, punct care suspendă măsura și acompaniamentu. Geogr. Punct cardinal, nordu, sudu, vestu și estu, adică cele patru puncte care, unite pin [!] doŭă liniĭ care se taĭe, împart orizontu în patru părțĭ egale. Fiz. Punct de sprijin, punct pe care se sprijină pîrghia cînd o apeșĭ ca să rîdicĭ [!] ceva, (fig.) lucru care te ajută. Punct de vedere, privință, loc pe care te puĭ ca să priveștĭ lucrurile maĭ mult orĭ maĭ puțin depărtate, (fig.) mod de a considera lucrurile: din punctu luĭ de vedere, are dreptate. Punct de onoare, lucru care interesează onoarea. Punct negru, obĭect de neliniște, lucru amenințător (ca nouru [!] care se arată la orizont și aduce furtuna). Puncte de suspensiune, puncte care, în scriere, arată reticența saŭ suspensiunea, ca: Ce e el ? Un... păcătos! A pune la punct, a pune în ordine gata de a funcționa, a lămuri o chestiune. Adv. Fix, hotărît, exact: a sosit la orele 5 punct, punct la 5 ore. – În sec. 19 punt, pl. urĭ (it. punto).

PRALE, Ioan (1769-1847, n. Vulcinetu-Răzeși, jud, Soroca, Basarabia), scriitor român. Texte religioase în versuri („Psaltirea prorocului și împărat David”). Versuri cu îmbinări ciudate de cuvinte și expresii bizare. Numit de Eminescu „firea cea întoarsă”, din cauza comportamentului său ciudat.

1) raĭá f., pl. ĭele și (vechĭ) ĭale, turc. raia, d. ar. re´aĭa, pl. d. ra´ĭet, turmă, supus; ngr. raĭás, alb. raĭè, bg. sîrb. raĭa). Supus otoman (musulman orĭ creștin) agricultor orĭ negustor, care nu putea să fie funcționar saŭ militar. Poporu țărilor româneștĭ, supus haracĭuluĭ. Om din popor, în opoz. cu boĭer. Cetate (serhat) cu regiunea eĭ în care Turciĭ aveaŭ voĭe să facă geamiĭ și care eraŭ comandate de nazirĭ, cadiĭ și voĭevozĭ. – Raĭelele eraŭ puncte strategice și centre comerciale. În Țara Românească eraŭ: Brăila (cu Odaĭa Viziruluĭ), Gĭurgĭu (Vlașca) și Turnu Măgurele (Teleormanu); în Moldova: Cetatea Albă, Ismailu, Chilia, Carlalu și Timarova (Reniĭ), Tighina, Soroca și Hotinu; pe malu drept al Dunăriĭ: Cladova (Fet-Islam), Vidinu, Nicopole, Șiștovu, Ruscĭucu, Turtucaĭa, Silistra și Hîrșova; în Banat: Orșova (Rușava). – Ca adj. raelicesc (1822).

răgáz n., pl. urĭ (indirect d. litv. rákas timp, răgaz, d. vsl. rokŭ, termin, de unde și rom. soroc). Timp de repaus, repaus: n´am răgaz, muncesc fără răgaz. A da cuĭva răgaz, a-ĭ da timp liber, a-l lăsa liber ca să se odihnească orĭ să facă ceva. – Și regáz (Con. 149 și pop. în Vs.). V. răspas, răzbun, popas.

șoronár m. (cp. cu rut. šorá, hamurĭ, și rus. šórnik, șelar). Mold. Vechĭ. Șelar, curelar ? (Iorga, Negoț. 172).

șorobotésc v. intr. (cp. cu rus. sorošiti, a hîrîi). Mold. Șoptesc și vorbesc mereŭ.

HUSMANS [üismãs], Georges Charles (zis Joris-Karl) (1848-1907), romancier francez de origine olandeză. Inițial adept al naturalismului („surorile Vatard”), de care s-a îndepărtat apoi prin „În răspăr”, „Catedrala”, romane ale rafinamentului estet și decadent. Scrieri despre artă („Arta modernă”).

șarampóĭ m. (ung. sarampó, sorompó, barieră [d. germ. schranke, barieră], de unde și turc. șaranpol, palisadă, și sîrb. šarampov). Nord. Par: șarampoiĭ unuĭ gard de nuĭele. – Și -mpăŭ, în Trans. șorompăŭ, pl. ăĭe.

HESTIA (în mitologia greacă), zeița protectoare a focului și a căminului. Fiica cea mare a lui Cronos și a Rheei, sora lui Zeus și a Herei. A ărmas pururea fecioară. Identificată la romani cu Vesta.

roc n., pl. urĭ saŭ oace (sîrb. rok). Ban. Soroc, termin.

HERSCHEL [hə:ʃəl], familie de astronomi englezi de origine germană: 1. Sir William H. (1738-1822). A pus bazele astronomiei stelare. Constructor al mai multor telescoape. A descoperit planeta Uranus (1781) și doi dintre sateliții săi (1787, Titania și Oberon), doi sateliți ai planetei Saturn (1789, Encelade și Mimas), mai mult de 800 de stele duble, peste 2.500 de nebuloase, roiuri stelare, mișcarea de ansamblu a sistemului solar, radiațiile infraroșii etc. 2. Caroline Lucreția H. (1750-1848). sora lui H. (1). A colaborat cu fratele său la alcătuirea unui catalog stelar și a descoperit câteva comete și nebuloase. 3. Sir John Frederick William H. (1792-1871). Fiul lui H. (1). A continuat lucrările tatălui său, descoperind numeroase alte stele duble și nebuloase și întocmind cataloage stelare.

PURCĂRETE, Silviu (n. 1950, București), regizor român de teatru. Creator de reputație internațională, distins cu Premiul Criticii Mondiale. Director al Centrului Dramatic și al Academiei de Teatru de la Limoges, Franța (din 1996). Activitatea de la Naționalul din Craiova (din 1991), îl face cunoscut peste hotare. Este invitat să prezinte și să monteze în cele mai mari capitale ale lumii, la cele mai importante festivaluri: Edinburgh, Viena, Londra, Paris, Amsterdam, Tōkyō, Melbourne, Montréal. Stilul său regizoral, caracterizat prin jubilația formelor, vizualismul fastuos, ce îmbină ceremonialul cu ritualul și arhetipalul, îl conduc spre capodopere scenice („Richard al III-lea”, „Diavolul și Bunul Dumnezeu”, „Ubu rex cu scene din Macbeth”, „Phaedra”, „Titus Andronicus”, „Orestia”, „Danaidele”, „Trei surori”, „De Sade”, „Furtuna”); regie de operă („Boema”, „Parsifal”, „Robert Devereux”). Volum biografic: „Silviu Purcărete – images de théâtre”.

PULCHERIA DELIA AUGUSTA (399-453), împărăteasă romană a Orientului. sora lui Teodosiu II (408-450), care i-a încredințat administrația Imperiului. După moartea fratelui ei s-a măritat cu Marcian, pe care l-a impus împărat, devenind coregentă.

víță, vițe, s.f. – 1. Vie (Vitis vinifera). 2. Lăstar, mlădiță. 3. Urmaș, descendent. 4. Familie, neam: „Numai sora mândrului / Cearcă vița neamului. / Spune-i, mândruț, soru-ta / Să nu ne cerce vița / Că noi nu ne-om mesteca / Șohan, cât a fi lumea” (Brediceanu 1957: 27). – Lat. vitae.

ursitór, -i, -oare, s.m.f. – Vrăjitor, pocitor, strigoi; cel ce sorocește, cu sensul de a fermeca; ursitor malefic (magia neagră a fost practicată, în vechime, în societatea tradițională maramureșeană): „Păntru strâgoile celea, păntru ursitorile celea ce iau laptele de la marhă...” (Papahagi 1925). – Din ursi + -itor.

șeréglă, -e, (șireglă, șoroglă), s.f. – Element din construcția carului, sub forma unui grătar de lemn legat de loitră prin două lanțuri (în Codru). – Din magh. saroglya (dial. soroglya) (MDA).

șarampóu, (șorompou, șorompău), s.n. – Barieră la intrarea în oraș (zona Codru și Seini). Sensul primar este de „stâlp, par, bârnă„. – Din magh. sorompó „barieră; rampă”.

sorozláș, -uri, s.n. – (mil.) Recrutare: „Vut-o bate Dumnezeu / Soroslașu de la Ceu” (D. Pop 1978: 118). – Din magh. sorozás „recrutare„.

prohodí, prohodesc, vb. tranz. – A oficia prohodul; a duce un mort la groapă, a îngropa; a comânda: „Nici surori să mă jeliá, / Nici frați să mă prohodiá” (Bârlea 1924 I: 106); „De trăié, l-oi agodi, / De-o murit, l-oi prohodi” (Papahagi 1925: 174). – Din sl. prohoditi „a muri„.

năpostí, (năpusti), vb. tranz. – A elibera, a da drumul, a slobozi (Papahagi 1925). A da voie cuiva să intre undeva, ori să se depărteze (Țiplea 1906): „Năposti-m mâna stânga” (Papahagi 1925: 246); „Năposti-mă, soră-n casă” (idem, 251). – Din sl. napustiti „a porunci” (Tiktin).

drúșcă, druște, s.f. – Fată, de obicei aleasă dintre surorile sau verele miresei, având atribuții la ceremonia nunții: „Când s-o zărit zorile, / Sosâtu-i-o druștele” (Bârlea 1924 I: 108); „Tăt stelele, / Druștele, / Cácele mi-s verele” (Țiplea 1906: 417); „Druștele-s doauă; ele cos steagul mirelui și împletesc cununa miresei; tot ele fac colacul pentru mireasă” (Papahagi 1925: 318). – Din ucr. družka (< sl. družika, „prietenă„).

composesór, -i, s.m. – Proprietar de pădure și pășuni asociat într-un composesorat. Coproprietar. – Lat. compossessor, õris.

composesorát, -uri, s.n. – Organizare politico-socială, creație specific maramureșeană; gestionarea în comun a averilor (teren pentru pășunat, lemne de construcție) necesară realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de construirea și întreținerea drumurilor, pădurilor, bisericilor și a altor edificii publice. În sec. XIV se transformă în composesorate nobiliare (Filipașcu 1940: 28). Formă de proprietate obștească asupra terenurilor și pășunilor, practicată de maramureșeni. – Lat. compossessoratus.

cocón, -i, s.m. – 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: „Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea 1924 II: 462); „Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi 1925: 182). „Termen este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosit predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv termenul prunc, „fiu„, aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu 1966: 51). – Din coc(a) „copil”, suf. -on (DER).

ciurigắu, -ăi, s.m. – (gastr.) Prăjituri din aluat cu ouă și lapte, în formă de covrig; se dau la colindători. – Din magh. csöröge „inel„.

blem (blăm) – (înv.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., „să mergem, haide„: „Blem, soră, la cununie” (Antologie 1980: 273; Țiplea 1906); „Blem la crâșmă să bem vin” (Brediceanu 1957: 53). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: „No, amu blăm în satu' acesta. Eu mă duc, da' tu rămâi aici” (Papahagi 1925: 304). 3. A veni; la imper., „vino”: „Blem, mândruț, c-om mere-n lume” (Papahagi 1925: 177). „Măi, mândrule, om frumos / Țăpă coasa, blemi, ședz gios” (idem, t. LXII); „Mâi, D’eord’iță, blăm în casă” (Țiplea 1906: 432). „S’aveți noroc! Blemați, placă-vă în casă” (A. Radu 1941: 53). „Arhaismul acesta și în Maramureș se aude mai rar și numai în câteva sate” (Țiplea 1906). – Lat. ambulo, ambulare („a umbla”) > îmbla(re) > umbla. Alături de cuv. formate în rom. cu pref. în- (îm-) utilizate cu și fără prefix: bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoși / însănătoși, bucur / îmbucura etc., și aici s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix și nu un cuvânt moștenit (Felecan).

bărbănóc, -oace, -ci, (bărbânoc), s.n., m. – (bot.) Plantă ierboasă, perenă, cățărătoare, cu flori albastre sau violete. Saschiu (Vinca minor): „Trăiește în pădure, la răcoare; se pune între pietrele fântânii; se fac cununi la mireasă” (Calendar 1980: 65); „Fântână cu bărbânoc, / Mi-o făcut codru soroc” (idem: 70). – Din ucr. bervinok (DLRM, DEX); de la prototipul sl. *barvinoku, cf. ucr., rus. barvinok (DER). Vișovan (2002) menționează că bărbânoc este, în graiul lăpușean, denumirea populară a brebenului (Corydalis Marshalliana). Ipoteza e confirmată indirect de Borza (1968: 180), când menționează brebeni, brebenoc ca alte denumiri pentru bărbânoc.

agrăí, agrăiesc, vb. tranz. – 1. A interpela (pe cineva), a se adresa cuiva: „Președintele composesoratului îi agrăiește cu cuvintele Cinstiți boieri!” (Bârlea 1924: 462). – Din a- + grăi, cf. germ. reden – anreden / sprechen – ansprechen (DEX, DER).

samár n., pl. e (vsl. samarŭ, bg. sîrb. samar, samar, rut. somar, măgar, ung. szamar, măgar; turc. semer, alb. samar, somar, samar, it. somaro, somiere, măgar, d. lat. sagmarium, samar, care vine d. vgr. sagmarion, vită care duce samaru [ngr. gamari și samari], d. sagma, samar, lat. sagma, de unde [trecînd pin formele *salma, sauma, soma] vine fr. somme, ĭar din sagmarium s’a făcut sommier, somieră. V. măgar). Sarcină purtată de măgar. Grinda culminantă a acoperișuluĭ. – Vechĭ (Dos.) și somar (după ung?). V. cosoroabă.

tătăíșă f., pl. e (d. tată). Ban. Trans. Cumnată. Epitet uneĭ femeĭ, ca și soră. O plantă din familia compuselor cu florĭ auriĭ și care crește pin [!] locurĭ umede, numită și punga babeĭ (pulicária [saŭ inula] dysentérica). – Pin [!] Trans. = „turtă, turtea”, o plantă din aceĭașĭ familie (carlina acaulis); pin Bucov. = „mărgărită”.

2) tăŭ, ta pron. posesiv de pers. III, pl. tăĭ, tăle în sud, tale în nord și tele în vest (lat. tuus, tua, pop. *tous; it. tuo, tua). Care ține de tine saŭ de care țiĭ tu: capu tăŭ, haĭna ta, țara ta. Cu numele de rudenie (sing. fam.) devine enclitic supt [!] forma -tu, -ta (ca și săŭ în -su, -sa): frate-tu (fals frate-tăŭ), soră-ta, nevastă-ta, (gen.) al lu frate-tu, al soră-tiĭ, al neveste-tiĭ.

1) *términ n., pl. e (lat. términus, hotar; it. términe, fr. terme). Hotar, sfîrșit: terminu vĭețiĭ. Timp hotărît p. o acțiune (de ex., o plată), soroc, vadea, diorie: a plăti la termin. Suma de plată la termin: a fi dator un termin (de chirie). S. m. Cuvînt propriŭ uneĭ științe, uneĭ meseriĭ: „carină” e un termin de marină. Pl. Cuvinte, expresiunĭ, mod de a vorbi: a te exprima în terminĭ urbanĭ. A fi în terminĭ bunĭ saŭ răĭ cu cineva, a fi în relațiunĭ bune saŭ rele cu cineva. Log. Fie-care din elementele propozițiuniĭ, comparațiuniĭ, silogizmuluĭ [!]. Alg. Fie-care din cantitățile uneĭ expresiunĭ algebrice separate pin [!] semnu + orĭ -. – Fals termen.

-tău/-tu (pop., fam., după nume de rudenie) adj. pr. m. (frate-tău/frate-tu; lui frate-tău/lui frate-tu); f. -ta (soră-ta), g.-d. -tii (soră-tii)

IȘTAR (ISHTAR) (în mitologiile din Mesopotamia), stăpâna cerului și protectoarea dragostei și a maternității. Fiica zeului selenar Sin și sora zeului solar Shamosh și a zeiței infernale Ereshkigal. Zeiță a bătăliilor, dar și zeiță sapiențială, simbolizând atotputernicia înțelepciunii, I. era simbolul suprem al frumuseții feminine. A fost identificată cu planeta Venus sau cu Luceafărul de seară.

-său/-su (fam., pop., numai după nume de rudenie) adj. pr. m. (frate-său/frate-su; lui frate-său/lui frate-su); f. -sa (soră-sa), g.-d. -sii (soră-sii)

!sóra-soárelui (plantă) s. f. art., g.-d. art. sórei-soárelui

sóră1 (grad de rudenie) s. f., g.-d. art. surórii; pl. suróri

sóră2 (infirmieră) s. f., g.-d. art. sórei; pl. suróri

sóră-mea (-ta, -sa) (pop.) s. f. + adj. pr., g.-d. art. sóră-mii (-tii, -sii)

soróc (înv., pop.) s. n., pl. soroáce

soroceálă (înv., pop.) s. f., g.-d. art. sorocélii; pl. sorocéli

sorocí (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. sorocésc, imperf. 3 sg. soroceá; conj. prez. 3 să soroceáscă

sorocíre (înv., pop.) s. f., g.-d. art. sorocírii; pl. sorocíri

sorocovắț s. m., pl. sorocovéți

soróză s. f., g.-d. art. sorózei; pl. soróze

succesorál adj. m., pl. succesoráli; f. succesorálă, pl. succesorále

țárcă f., pl. e și țărcĭ (din sarcă [Trans. Maram.], d. ung. szarka, țarcă [ca țarțam d. ung. szerszám], d. vsl. svraka, țarcă, de unde vine și sîrb. staka, svraka, švraka, bg. svraka, rus. soróka. V. tarcat, sfrancĭoc, știrică). Mold. nord. Trans. Coțofană.

țáță f., pl. e (ngr. tsásta, mamă [în limba copiilor]. Cp. cu dadă, gagă). Epitet respectuos care se adresează uneĭ surorĭ, mătușĭ orĭ femeĭ maĭ în vîrstă, dar încă tinere. – Forme familiare: țațáĭa (Mold. sud.), țîțáĭa (Mold. nord) și țățíca.

umblătór, -oáre adj. Care umblă, mobil: pod umblător (bac). S. m. (Vechĭ). Stafetă: umblătoriĭ de Hotin și Soroca. S. f. Eŭf. Ĭeșitoare, latrină, retiradă, privată. – În nord îmbl-. V. călăraș.

profesorál adj. m., pl. profesoráli; f. profesorálă, pl. profesorále

profesoráș (fam.) s. m., pl. profesoráși

profesorát s. n.

*uterín, -ă adj. (lat. uterinus). Al uteruluĭ: boale [!] uterine. Frate uterin, soră uterină, frate saŭ soră după mamă. (E mult maĭ elegantă expresiunea românească „după mamă”).

vadeá f., pl. ele (turc. [d. ar.] vade, vadea; alb. bg. vadé, sîrb. vadá). Vechĭ. Rar azĭ. Termin, soroc: a plăti la vadea.

*nici o2 conjcț. + num. (n-am ~ soră, nici mai multe)

*versét n., pl. e și urĭ (fr. verset, dim. d. vers, vers). Scurt paragraf din biblie (coran, talmud), frază biblică cu înțeles deplin. V. soroacă.

*veterán m. (lat. veteranus. V. bătrîn). La vechiĭ Romanĭ, soldat bătrîn liberat din armată. Azĭ, soldat orĭ ofițer bătrîn care a fost într´un războĭ: veteraniĭ de la 1877 și 1917. Acela care e vechĭ într´o profesiune (și fem. veterană): un veteran al profesoratuluĭ. Iron. Repetent, student rămas în urmă cu examenele.

KENNY [kéni], Elizabeth („sora Kenny”) (1880-1952), soră medicală australiană. A introdus (1939, în Australia și 1940, în S.U.A.) metoda de tratare a poliomielitei (tratamentul K.) prin exerciții ale membrelor afectate. Memorii.

mosoráș s. n., pl. mosoráșe

KING [kiŋ], Henry (1886-1982), regizor american de film. Creații cu o tematică diversificată, prezentând, însă, cu predilecție, aspecte rurale ale Americii sudiste („sora albă”, „Rapsodia diabolică”, „Cântecul Bernadettei”, „Zăpezile de pe Kilimanjaro”).

vórnic m. (vrom. dvornic, d. vsl. dvorĭnikŭ, curtean, șambelan, dvorŭ, curte de suveran, dvĭrĭ, ușă; rus. dvórnik, portar. V. dveră). Vechĭ. Judecător care ședea la poarta palatuluĭ domnesc și judeca procesele maĭ micĭ. (Eraŭ 12, numițĭ și vornicĭ de poartă). Mare vornic, boĭer de divan (în rang după marele logofăt) cu funcțiunea de guvernator: vornicu țăriĭ de sus (Ĭașiĭ, Hotinu, Cernăuțiĭ, Soroca), vornicu țăriĭ de jos. Maĭ pe urmă, judecător urban (V. pîrcălab). Ministru de interne și boĭer cu acest titlu: mare vornic. Azĭ. Mold. Pop. Primar (saŭ ajutor de primar) rural (administrator saŭ și perceptor). Munt. Vornicel la nuntă. – În Moldova (1399-1400) eraŭ doĭ vornicĭ, ĭar de la 1506-1507 apăru și un vornic de Suceava. Cîte 2-3 vornicĭ figurează în documente pînă la 1452-1453, după care găsim un singur vornic. La 1569-1570, Bogdan VI institui ĭar doĭ vornicĭ (cel de țara de sus și cel de țara de jos). În Țara Românească, vornicu apăru supt [!] Mircea cel Bătrîn (1414-1415), în rang după marele ban.

KREJČA [kréitʃa], Otomar (1921-2009), actor și regizor ceh. Fondator și conducător al teatrului „Za Branou” (1965-1972). Se impune prin noi modalități de exprimare stilistică în arta teatrală („Pescărușul”, „Trei surori”, „Așteptându-l pe Godot”).

sărăcovéț V. sorocovăț.

sărăcústă f., pl. e (vsl. sarakusti, sorukustiĭa, d. mgr. sarakosti [vgr. tessarakosté], a patru-zecea, saránta, patru-zeci; rus. sorokústie, -kust, rut. sorokustv, sărăcustă. V. sărindar). Vechĭ. Timp de 40 de zile. Slujba pomeniriĭ morților timp de 40 de zile. Trans. Buc. Pomenirea morților în Sîmbetele postuluĭ mare (păresimĭ). Trans. (Făgăraș). Ospăț funerar. Mold. (Nț.). Baniĭ dațĭ preutuluĭ p. un sărindar (La Cr. saracustă). V. parastas.

RAPÓRT (‹ fr.) s. n. I. 1. (FILOZ.) Relație: proporție, măsură comună. R. de forțe = stadiul atins de confruntarea unor forțe social-democratice, militare, opuse, ponderea fiecăreia dintre aceste forțe în determinarea unui deznodământ, tendința evoluției acestei confruntări. Analiza r. de f. pe plan mondial are un rol deosebit în stabilirea liniei politice a unui stat. ◊ Loc. În raport cu... = față de..., în comparație cu... Sub raportul (sau sub acest raport) = din acest punct de vedere. 2. R. juridic = relația socială reglementată de o normă juridică și care, în consecință, produce efecte juridice (ex. r. juridic de muncă, r. de vânzare-cumpărare). 3. (Dr.) R. succesoral = întoarcerea în patrimoniul succesoral al bunurilor dobândite pe cale de donație, de la cel care lasă moștenirea, către descendenți și soțul supraviețuitor, care vin împreună la moștenire. 4. (MAT.) Simbol care indică operația de împărțire a două numere, polinoame etc. ♦ Număr care pune în evidență rezultatul comparării a două mărimi sau care indică de câte ori o doua mărime se cuprinde în prima. ◊ (EC.) R. de schimb = (în comerțul exterior) relația dintre prețurile de export și cele din import; respectiv puterea de cumpărare în comerțul exterior al unei țări. Se calculează ca indice prin împărțirea indicelui de export la indicele prețurilor de import. ◊ (TEHN.) R. de compresiune = r. dintre volumul maxim al cilindrului unei mașini, corespunzător poziției pistonului la punctul mort exterior (depărtat) și volumul lui minim, corespunzător poziției pistonului la punctul interior (apropiat). R. de mase = r. dintre mase unei rachete înainte de decolare și masa acesteia după încetarea definitivă a funcționării motorului. R. de transformare = a) (TEHN.) r. dintre viteza unui element condus și viteza elementului conducător al unui mecanism (reductor, schimbător de viteză, transmisiune cu curea etc.); se numește r. de multiplicare când are valoarea supraunitară și r. de demultiplicare, când are valoarea subunitară; b) (ELT.) r. dintre valoarea efectivă (eficace) a tensiunii la bornele înfășurării primare a unui transformator electric și valoarea efectivă a tensiunii la bornele înfășurării secundare a transformatorului în condiții de funcționare date. La transformatoarele monofazate, r. de t. este apropiat în condiții obișnuite de funcționare, de r. dintre numerele de spirale ale celor două înfășurări. II. 1. Informare scrisă sau verbală făcută de către o persoană sau de către un colectiv în fața unei adunări sau a unei autorități asupra unei activități, a unor fapte etc. 2. (Dr.) Înscris care cuprinde punctul de vedere al unei comisii a parlamentului asupra unui proiect de lege sau a unei probleme care i-a fost trimisă spre studiere. 3. (MILIT.) Scurtă prezentare a situației unei subunități sau a unei unități făcută de un subaltern către comandant. III. Câștig. ◊ Casă (sau imobil) de raport = casă sau imobil care, prin închiriere, aduce venit proprietarului.

RAVENNA, oraș în NNE Italiei (Emilia-Romagna), situat la confl. râului Ronco cu Montone, la 8 km V de Marea Adriatică, de care este legat prin canalul Marina di Ravenna; 136,6 mii loc. (2003). Nod feroviar. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (îngrășăminte, cauciuc sintetic, mase plastice), a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, încălțămintei și alim. (zahăr, conserve, vin). Zăcăminte de gaz metan. Centru comercial. Muzeu Național de Antichități; pinacotecă; Biblioteca Classense cu c. 1.800 de manuscrise și incunabule, între care și o ediție rară, din 1369, a lucrării lui Dante „Divina Comedie”. Monumente de arhitectură bizantină și vestigii romane; Amfiteatru; Poarta Aurea; bazilicile San Vitale (525-547), de plan octogonal, cu notabile mozaicuri (reprezentând pe împăratul Iustinian și pe soția sa, Teodora, cu suitele lor) și decorații în marmură, San Apollinare Nuovo (535-549), cu mozaicuri și o campanilă (870-878) și și San Apollinare in Classe (sec. 6), ci mozaicuri; catedrală (370-390), cu o campanilă cilindrică din sec. 10, distrusă în 1733 și reconstruită imediat; mausoleele principesei Galla Placidia (440 d. Hr.), sora împăratului Honorius, cu mozaic în interior și al regelui ostrogot Teodoric (520), de plan circular; Baptisteriu (sec. 5); biserica Santa Maria in Porto Fuori (1069); biserica San Francesco (sec. 12) cu mormântul lui Dante Alighieri, palatul fortificat Rocca Brancaleona, datând din perioada venețiană (sec. 15-16); Loggia del Giardinio (1508) ș.a. Monumente paleocreștine din R. au fost incluse (din 1996) în lista Patrimoniului cultural universal. Centru turistic. Stațiune balneară. Primii locuitori au venit aici din Aquileia. Ocupat de etrusci și apoi de gali, intră sub autoritatea romană (în 191 î. Hr.) ca municipiu. Important port militar în epoca imperială romană, devine capitala Imperiului Roman de Apus (402-476) și apoi capitala Regatului ostrogot (493-540), după care evoluează ca centru înfloritor în cadrul Imperiului Bizantin (540-700). Centrul Exarhatului cu același nume, menționat documentar în 584. Ocupat de longobarzi (751) și apoi de franci (754), care l-au donat papei (756), devenind domeniu pontifical (cu excepția perioadelor de ocupație venețiană, 1441-1509, și franceză, 1796-1815), până în 1859 când a intrat în componența Regatului Sardiniei.

sărindár n., pl. e (vsl. sarandarŭ, salandarŭ, d. mgr. sarandari [scris -ntari], d. saranda [scris -nta], vgr. tessarakonta, patruzecĭ. V. sărăcustă, sorocovăț). Rugăcĭune pe care o face preutu p. morțĭ ș.a. (care odinioară se făcea la patruzecĭ de zile de la moarte, ĭar azĭ orĭ-cînd o dată pe an). Banĭ dațĭ preutuluĭ p. asta: a da un sărindar. – Mold. pop. și sălindar (Șez. 36, 28). V. parastas.

zgripsoroáĭcă daŭ -țoroáĭcă f., pl. e (fem. d. zgripțor). Pajură, harpie. Fig. Femeĭe rea, viperă.

2) săŭ, sa pron. posesiv de pers. III, pl. săi, sale, și (Munt. vest, Olt) sele (lat. sŭus, sŭa, trecut pin forma pop. *sous; it. suo, sua, pv. sieu, son, soa, sa, fr. son, sa, sp. suvo, su, sa, pg. seu, sua). – Acest pronume a dispărut din limba vorbită, care l-a înlocuit cu al luĭ, al ĭeĭ, al lor: țara luĭ, a ĭeĭ, a lor. Numaĭ cu numele de rudenie se întrebuințează la singular ca enclitic: tată-su, frate-su, mamă-sa saŭ (ob.) mă-sa, soră-sa, nevastă-sa, gen. dat. lu tată-su, mă-siĭ, soră-siĭ, neveste-siĭ.

REGÍE (‹ fr.) s. f. 1. Inițial simplă funcție administrativă, r. a cuprins, cu timpul, și domeniul de urmărire a disciplinei muncii artistice și tehnice (organizarea și conducerea repetițiilor; dirijarea jocului și a relațiilor actorului în spectacol; alegerea și dispunerea decorurilor și efectelor scenice etc.). În acest stadiu, r. avea un caracter empiric și era încredințată directorului teatrului sau unui actor de frunte (la noi, C. Aristia, C. Caragiale, M. Pascaly, M. Millo). Din deceniul al patrulea al sec. 19, r. se aplică cu precădere în domeniul artistic și e înțeleasă ca un fenomen de artă specific teatrului, care concepe și inițiază, potrivit unei viziuni de ansamblu, prealabile, încorporarea scenică a unei idei sau a unui text dramatic. R. dispune în acest scop de întreaga sferă a artelor și de întregul aparat al scenei (actori, dansatori, scenografi, muzicieni, mașiniști, dotarea tehnică, decorativă, arhitectonică etc.). R. distribuie acestor factori sarcini artistice corespunzătoare, organizează și urmărește procesul lor de creație în vederea închegării finale a spectacolului. Începuturile r. moderne pentru spectacolul dramatic se socotesc a fi apărut după 1870, la curtea ducelui George de Meiningen, iar pentru spectacolul de operă la festivalurile muzicale inițiate de R. Wagner la Bayreuth. Sub imperiul curentului realist critic de la sfârșitul sec. 19, s-au dezvoltat apoi școli regizorale veriste și naturaliste, ale așa-numitului „teatru liber” (animate de Antoine, Brahm, Stanilavski). Curentele ideologice și artistice ulterioare au imprimat r. noi tendințe stilistice. Înainte de Primul Război Mondial și în perioada interbelică, aceste tendințe au fost inițiate și animate de teoreticieni și de practicieni ai teatrului ca: G. Craig, A. Appia, Lugné Poe, Paul Fort, V.E. Meierhold, E.B. Vahtangov, A.I. Tairov, A.G. Bragaglia, L. Jessner, E. Piscator, A. Artaud, M. Reinhardt, Ch. Dullin etc. După cel de-al Doilea Război Mondial, rolul r. ca factor determinant al artei și imaginii teatrale a crescut și este ilustrat de animatori ca B. Brecht, J. Vilar, A. Vitez, J. Grotowski, E. Barba, T. Kantor, Julian Beck, Peter Stein, Richard Schechner, Peter Sellers, Robert Wilson, J.L. Barrault, M. Mnouchkine, Peter Brook, G. Strehler, Patrice Chereau, Lev Dodin, Luca Ronconi, Robert Pelage ș.a. În România, la Iași în 1864, un Regulament teatral cuprinde un capitol „despre regizori”, primul profesionist recunoscut în domeniu fiind A.F. Gattineau, de origine franceză, stabilit în țară. Începând cu sec. 20 regia, în accepțiunea modernă, este un fenomen puternic și continuu în teatrul românesc. Cristalizarea noțiunii de școală, înființarea învățământului specializat, definirea r. ca artă reunește artiști din toate generațiile. Al. Davila, primul regizor artistic domină începutul de sec. Urmează în perioada interbelică personalități ca: Ion Sava, Soare Z. Soare, V.I. Popa, G.M. Zamfirescu, Ion Aurel Maican, Ion Șahighian, Marietta Sadova, Camil Petrescu, Haig Acterian, Paul Gusty. După cel de-al Doilea Război Mondial se vor afirma noi personalități ca: Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Al. Finți, N. Tompa, alături de reprezentații mișcărilor de „reteatralizare” și „teatralizare” a teatrului: Liviu Ciulei, Horea Popescu, Sorana Coroamă-Stanca, Crin Teodorescu, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu, Vlad Mugur, Valeriu Moisescu, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Ion Cojar, Margareta Niculescu ș.a. Direcția lor novatoare ca fi continuată de Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Alexa Visarion, Dan Micu, Aureliu Manea, Silviu Purcărete, Cristian Pepino, Mihai Măniuțiu, Al. Dabija, Tompa Gabor, Al. Darie ș.a. Printre tinerii regizori de talent afirmați după 1989 se numără: Felix Alexa, Beatrice Grancea, Radu Afrim, Theodora Herghelegiu, Vlad Masaci, Nona Ciobanu, Geanina Cărbunariu, Ana Mărgineanu, Andreea Vălean, Radu Apostol, Radu Berceanu ș.a. Au cunoscut notorietate internațională pe marile scene ale lumii: Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, David Esrig, Radu Penciulescu, Margareta Niculescu, Petre Ionescu. R. de film presupune deopotrivă conceptul de creație cinematografică a viitoarei opere, cât și coordonarea tuturor compartimentelor care contribuie la transpunerea pe peliculă a acestui concept (imagine, sunet, montaj etc.). Munca de regie începe cu scenariul sau decupajul regizoral, continuă cu alcătuirea echipei, supervizarea operației de casting, alegerea locurilor de filmare, realizarea filmării propriu-zise, supervizarea montajului și a celorlalte operațiuni care aparțin etapei de postproducție. Istoria cinematografului cunoaște numele unor mari artiști care s-au ilustrat în regia de film: D.W. Griffith, Charles Chaplin, Buster Keaton, Serghei Eisenstein, Vsevolod Pudovkin, Eric von Stroheim, Josef von Sternberg, Ernst Lubitsch, Jean Renoir, Orson Welles, Marcel Carné, René Clair, John Ford, Vittorio De Sica, Luchino Visconti, Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Luis Buñuel, Andrei Tarkovski, Krzysztof Kiesłowski. Lor li se alături astăzi creatori de o remarcabilă forță și originalitate: Theo Angelopoulos, Bernardo Bertolluci, Robert Altman, Otar Iosseliani, Pedro Almodóvar, David Lynch, Lars von Trier, Tim Burton, Wong Kar-wai, Zhang Yimou ș.a. Pionierii regiei românești de film (Jean Georgescu, Jean Mihail, Ion Șahighian) au deschis drumul câtorva generații de realizatori de renume național și chiar internațional: Liviu Ciulei, Victor Iliu, Ion Popescu-Gopo, Iulian Mihu, Malvina Urșianu, Elisabeta Bostan, Sergiu Nicolaescu, Mircea Veroiu, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Stere Gulea ș.a. În ultimii ani asistăm la afirmarea unor talente tinere (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu), semne ale unei înnoiri în regia de film din România. 2. (EC.) Formă de organizare a unei întreprinderi având ca obiectiv exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia (ex. perceperea unor impozite directe), caracterizată prin personalitate juridică proprie și gestiune separată de a statului, prin rezultatele financiar; p. ext. administrația, personalul, sediul unei asemenea întreprinderi. 3. Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către administrator care urmează să justifice conturile față de organele superioare sau față de proprietar. ◊ Cheltuieli de r. = totalitatea acelor cheltuieli ale unei unități economice care privesc, într-o măsură sau alta, asigurarea mai multor activități, neputându-se preciza în ce măsură sunt legate de un anumit produs sau de o anumită lucrare, și care se includ în costuri după anumite criterii convenționale (ex. cheltuielile administrative și de conducere). Construcții, lucrări de montaj, reparații capitale etc., executate în regie (proprie) = operații pe care beneficiarul le face cu aparatul său propriu de producție sau cu o subunitate proprie specializată, folosind mijloace existente ori achiziționate special în acest scop și pe care le asimilează producției marfă prin facturarea lor ca investiții sau ca reparații capitale pe seama fondurilor sociale destinate în acest scop.

cosor'î (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cosorắsc, imperf. 3 sg. cosorá, perf. s. 3 sg. cosor'î, 3 pl. cosorấră; conj. prez. 3 să cosoráscă; ger. cosorấnd; part. cosorất

cosoroábă (reg.) s. f., g.-d. art. cosoroábei; pl. cosoroábe

REMARQUE [remárk], Erich Maria (pe numele adevărat Erich Paul Remark) (1898-1970), scriitor german. Persecutat de naziști, s-a refugiat în Elveția (1932), apoi în S.U.A. (1939). Romane evocând dramele și consecințele morale ale războiului („Pe frontul de vest nimic nou”, „Iubește pe aproapele tău”, „Soroc de viață, soroc de moarte”, „Obeliscul negru”, „Arcul de triumf”), într-o tehnică documentară, fotografică, în care faptele primează asupra comentariilor.

REZÉRVĂ (‹ fr.) s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale, etc. reținută pentru a fi folosită mai târziu, la nevoie; depozit (2). ◊ Rezerve de stat = cantități de bunuri materiale (dintre cele mai importante) acumulate și păstrate de stat pentru a fi folosite în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute (calamități naturale, greutăți de aprovizionare din import etc.). ◊ Rezerve interne = resurse de mărire și îmbunătățire a producției existente într-o unitate economică. ◊ R. bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită în vederea acoperirii cheltuielilor în cazul sporirii lor neprevăzute sau a nerealizării integrale a veniturilor. ◊ Rezervele minime obligatorii = disponibilitățile bănești ale băncilor, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise deschise la Banca Națională. Se constituie ca o rată (cotă procentuală) din obligațiile băncilor, în monedă națională și în valută, rezultate din acceptarea depozitelor și a altor fonduri. Rata r. minime obligatorii se stabilește de Banca Națională și se modifică în funcție de obiectivele politicii monetare. ◊ R.-aur = cantitate de aur aflată în depozitul băncilor de emisiune spre a servi drept garanție pentru biletele de bancă emise și pentru lichidarea datoriilor către alte țări în cazul în care nu există o altă posibilitate de lichidare (ex. prin export de mărfuri, plată în devize) a datoriilor respective. ◊ R. lichidă = a) cantitate de aur, de valute și de devize liber-convertibile în aur de care dispune la un moment dat o bancă sau o țară pentru a efectua plăți internaționale; b) totalitatea mijloacelor bănești (existente sub orice formă), negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc. 2. Cantitatea de substanță minerală utilă dintr-un zăcământ, pusă în evidență prin lucrări geologice de prospecțiune și de explorare (lucrări miniere sau foraje). 3. (MILIT.) Parte a forțelor sau a mijloacelor păstrată la dispoziția comandantului pentru a fi folosită după nevoi în perioada luptei. ♦ Parte a armatei care nu se află sub arme și este formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar (ex. ofițer în r., subofițer în r.). ♦ Persoană sau grup de persoane destinat să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ♦ (SPORT) Jucător care înlocuiește pe titular într-un meci, într-o competiție etc. 4. Cameră de spital în care se internează singur un bolnav sau cel mult doi. 5. (Dr.) Manifestare de voință a unui stat care consimte să devină parte la un tratat cu privire la neaplicarea ori aplicarea specifică în privința sa a uneia dintre clauzele tratatului. ◊ R. succesorală = parte din succesiunea unei persoane de la care moștenitorii rezervatari nu pot fi înlăturați printr-un act de libertate de către cel ce lasă moștenirea. 6. R. alcalină v. alcalin. 7. Obiecție, îndoială, motiv de îndoială. ◊ Loc. Fără rezervă = fără reticențe; în întregime. Sub rezerva... = cu condiția... Cu rezervă = fără siguranță, cu îndoială. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; cumpătare; p. ext. răceală, indiferență.

scoárță f., pl. e (lat. scórtea, manta de pele, fem. d. scórteus „de pele”, rudă cu cortex, córticis, scoarță, coajă; it. scorza, pv. cat. escorza, fr. écorce). Coajă, învălișu trunchĭuluĭ și ramurilor copacilor. Învălișu de hîrtie saŭ de carton saŭ de lemn al uneĭ cărțĭ: a ceti o carte din scoarță'n scoarță (a o ceti toată. V. doască, tartaj). Velință, învălitoare de pat de lînă țesută ca și covoru național. Covor național, adică țesut, nu tuns. (Pl. în est și scorțurĭ, felurĭ de țoale). Loĭtră făcută din scîndurĭ saŭ din împletitură (leasă). A se face scoarță, a se îngroșa ca scoarța: haĭnele i se făcuse scoarță de apă înghețată, (fig.) acestuĭ nerușinat i s’a făcut obrazu scoarță. soră de scoarță, soră vitregă (Cr.).

scornésc v. tr. (d. corn, adică „sun din corn ca să speriĭ vînatu, și decĭ să-l fac să ĭasă la iveală”, ca și zbucĭum din bucium; it. cornare, fr. corner. D. rom. vine bg. korny și skornuvam, rut. skornĭati, id.). Stîrnesc, fac să ĭasă ca să scape: a scorni vînatu. Născocesc, inventez (o minciună, o lege, o modă, o mașină). V. refl. A se stârni (o vorbă, o furtună). – În vest zgornesc (infl. poate de izgonesc), scornesc, scot din culcuș, alung, strig, chem de pe unde era ascuns: șĭ-a zgornit surorile, a adus pisica și s’a pus la pîndă (VR. 1911, 4, 10). Și zgurnesc (Cp. cu Dac. 2, 631 și 3, 657).

elei ! int. 1. de mirare; 2. de chemare: elei, soro ! elei, frate ! AL. [Onomatopee].

serdár m. (turc. serdar, d. pers. ser-dar [ser, cap, și dar, care tine]; ngr. serdáris, bg. sîrb. serdar. V. ser-ascher, sermaĭa, salahor, cîrcserdar). La Turcĭ, comandantu ĭernicerilor dintr’un district; la Moldoveni, comandantu călărimiĭ din ținuturile Orheĭ, Lăpușna și Soroca pentru respingerea Cazacilor și Tătarilor (în rang venea îndată după hatman); în Țara Românească, căpitanu menzilurilor (poștelor) și îngrijitoru conacelor (Avea supt el o ceata de oștenĭ, salahoriĭ și carele de proviziunĭ); maĭ pe urmă, un boĭer de rangu al doilea (Șăin.) — Și sărdar, mold. sardar. Fem. serdăreasă și sărdăreasă, pl. ese, soție de serdar.

sfanț și sfánțic m. (germ. zwanziger, d. zwanzig, doŭă-zecĭ. Cp. cu husăș și icosar). O veche monetă austriacă de argint în valoare de 20 crăițarĭ, în Mold. (la 1826) 20 de parale (lorga. Negoț. 225) ĭar în ultimu timp la Galațĭ 130 de parale saŭ 3 leĭ și un ort. La 1877 valora 80 de banĭ (centime). A nu avea nicĭ un sfanț, a nu avea nicĭ o lețcaĭe, nicĭ o para chĭoară, nicĭ un ban. — Și sfánțih. V. sorocovăț.

floare f. 1. totalitatea organelor ce servă la reproducerea grăuntelui; 2. plantă de ornament; 3. podoabe de stil: flori de retorică; floare la ureche, bagatelă: necazurile noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce se spun în cărți CR.; de florile mărului (de flori de cuc), în zadar, fără folos; 4. ce-i pe d’asupra: floarea laptelui; floarea cheii, dinții cheii ce intră în broască; 5. ceeace-i mai frumos, mai bun: toată floarea cea vestită a întregului Apus EM.; 6. fig. se zice de lucruri cari sunt în toată puterea, frumusețea, strălucirea lor: floarea tinerețelor; 7. mucezeala pe pâine, caș, vin; 8. nume de plante; floare broștească, floare ce crește prin locuri umede (Ranunculus acris); floare de perină, întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria); floarea călugărului, plantă verde albăstrie cu flori roșiatice (Vaccaria); floare frumoasă, bănuței; floarea grâului, albăstriță; floarea reginei, edelweis; floarea soarelui, sora-soarelui; floarea vântului, mică plantă ce crește prin păduri și tufișuri umbroase (Anemone nemorosa). [Lat. FLOREM].

frate m. 1. cel născut din acelaș tată și din aceeași mamă, sau dela unul dintr´înșii; 2. cel unit cu altul prin legături de amicie, de interes: toți oamenii sunt frați; frate de cruce, tovarăș pe viață și pe moarte, înfrățit prin amestecul simbolic al sângelui (v. frăție): cât trăia, frați de cruce se prindea POP.; 3. nume dat călugărilor cari nu sunt preoți; 4. titlu adaos la numele unor ordine religioase: frații predicatori; 5. fig. vlăstar la rădăcina copacului: când rădăcina porumbului odrăslește, se zice că scoate frați sau surori. [Lat. FRATER; pentru sensul 5, v. copil].

fratricid n. ucidere de frate sau de soră. ║ m. omorîtor de frate. ║ a. răsboiu fratricid.

Cosânzeana f. 1. zina-fecioară cu părul de aur, mândra soră a soarelui (în credințele populare): Ileana Cosânzeană în cosiță floare-i cântă AL. 2. idealul frumuseții femeiești: întâlnește ’n a sa cale o copilă cosânzeană AL. [Vorba pare a fi compusă din Sânziană și din slav. kosa, cosiță: zina Ileana cea cu cosița de aur]. V. Sânziană.

cosoroabe f. pl. bârne late și groase în cari se prind căpriorii casei sau bordeiului: cele opt cosoroabe alcătuiesc streașina casei. [Mold. costoroabă: origină necunoscută].

costoroabă f. 1. Mold. V. cosoroabe: copacu cela-i bun de costoroabe CR.; 2. cocioabă. [V. cosoroabe].

cumnat m. bărbatul surorii. [Lat. COGNATUS].

dadă f. 1. numire ce fata țărancă dă surorii mai mari: pune capul în poala dadei ISP.; 2. termen de respect dat femeilor mai bătrâne de către cele tinere: dadă Irină ! [O duzină de silabe, ca ba, da, mă, na, pa, ta, reduplicate, servă pretutindenea a reda noțiunile principale din graiul copiilor (doică sau femeie bătrână, nume de rudenie): babă și babacă, dadă și dădacă, mamă, nană, papă, tată; numele copilărești de rudenie se confundă în diferitele familii de limbi; dada, mamă (sârbește și macedo-românește), dada, tată (turcește și țigănește)].

nană f. titlu de respect sau de afecțiune dat surorii sau femeii în vârstă. [Serb. NANA, mamă, vorbă din graiul copiilor; v. dadă].

lele f. 1. titlu ce se dă la țară unei surori sau femei mai în vărstă (diminutiv: leliță și leică); 2. iubită: fecior de lele, bastard; în dorul lelii, într’o doară: plecă și el cam în dorul lelii ISP. [Bulg. LELE, mătușă (cf. gr. mod. lalà, mătușă și turc. lolò, lele); v. dadă; scurtat lea, diminutiv leică = leleică)].

neneacă (nineacă) Mold. 1. mamă: neneaca cu bucurie dorința îi împlinia NEGR. [Turc. NENÈ, mamă, soră mai în vârstă, frate, bunică (despre acest amestec al gradelor de rudenie, v. dadă); românește, vorba a fost influențată, cât privește finala, de sinonimul maică (cf. babacă)].

nepoată f. fiica fratelui sau a surorii. [V. nepot].

nepot m. fiu al fratelui sau al surorii. [Lat. NEPOTEM].

1) sor, V. soră.

sóră și (rar) suróră, pl. surorĭ și (vechĭ) sororĭ (lat. sŏror, de unde vine și vechea formă soru, ĭar suroră, din ac. sororem saŭ refăcut din pl. sorores; it. suora dim. sorella; sic. soru, pv. sor, fr. soeur. V. surată). Fiică a aceluĭașĭ tată și a aceleĭașĭ mame saŭ (dacă e vitrigă) numaĭ al unuĭa din eĭ față de altă soră saŭ de un frate. Epitet prietenesc adresat uneĭ femeĭ: adevărat să fie, soro ? Titlu dat uneĭ călugărițe înainte de a fi numită „maĭcă„: sora Metania. soră de caritate, îngrijitoare de bolnavĭ saŭ de rănițĭ. soră de lapte, fată care a supt de la aceĭașĭ doĭcă de la care a supt și alt copil. Cele noŭă surori, muzele. Fig. Înrudit, asemenea: muzica e soră cu poezia. A mînca o bătaĭe soră cu moartea, a suferi o bătaĭe cruntă. – Vechĭ, azĭ vest și sor (din nom. soror) și soru-. În soru-mea, soru-ta, soru-sa și sor-mea, sor-ta, sor-sa, ĭar dacă ce consinderă eliziune din soră, atuncĭ se poate scrie sor’mea, sor’ta, sor’sa, ca și sor cu orĭ sor’cu.

sorcovắț, V. sorocovăț.

*sorít n,, pl. e (vgr. soreites, d. sorós, grămadă). Log. Ret. Bilogizm compus din maĭ multe propozițiunĭ așa în cît atributu uneĭa să fie subiectu următoareĭ pînă la concluziune, care are ca subĭect subĭectu primeĭ și ca atribut atributu penultimeĭ.

soroácă (oa dift.) f., pl. e (vsl. sroka, punct, linie). Vechĭ. Punct (ca semn de pauză în scris). Pauză (în psaltichie). Verset, stih (în biblie orĭ în psalmĭ). Cĭucure care desparte un grup de metaniĭ (mărgele).

soróc n., pl. oáce (vsl. sŭrokŭ, termin, d. rokŭ, timp hotărît, care vine d. reštirekon, a zice, a vorbi, sîrb. bg. rus. srok. V. sorcovă, proroc, uric). Vechĭ. Azĭ pop. Termin, vadea, zi fixă: sorocu uneĭ judecățĭ, uneĭ călătoriĭ. Carte de soroc, hîrtie pin care se permitea cuĭva să-l dea în judecată pe altu. Menstrue. Pl. Zile hotărîte p. pomenirea unuĭ mort.

sorocésc v. tr. (d. soroc saŭ vsl. sŭ-ročiti, a se învoi, a conveni; rus. sročitĭ, a soroci). Vechĭ. Azĭ pop. Hotărăsc (fixez) pe ziŭa cutare: a soroci o judecată pe ziŭa de mîne, a soroci părțile pentru judecată. Sortesc, destinez: a ĭ-a fost sorocit.

sorocovắț și (maĭ noŭ) sorcovắț m. pl. ețĭ (rut. sorokóvecĭ, rus. sorokovica, patru-zecĭ [de peĭ, de banĭ], d. sórok, patru¬zecĭ, care vine v. mgr. sarákonta și saránta, 40. V. sărindar). Vechĭ. Mold. Sfanț, pĭesă de argint de 20 de crăițarĭ (în vechime de 40 de crăițarĭ, adică 84 de centime). – În Bas. sărăcoveț, 20 de capeĭcĭ.

sorórĭ, pl., V. soră.

masora f. cercetare critică a textului sfintei Scripturi, făcută de doctori evrei numiți masoreți.

matracucă f. 1. pop. mitropolit; 2. fam. femeie neroadă; sta stârcit într’un colț, ca și când ar fi fost matracuca, sora Doamnei ISP. [Pare a fi o fuziune din mătrăgună și cucă, planta purtând în botanica populară numele de Doamna mare și împărăteasa buruienilor].

mătușă f. 1. sora mamei sau a tatălui; 2. femeie în vârstă: mătușa preoteasă. [Lat. AMITA, cu sufixul ușă (cf. cătușă)].

mezin m. Mold. ultimul dintre copiii născuți, prăslea: noi ca mezini să rămânem în casa bătrânească CR. [Slav. MĬEZINŬ, mai tânăr]. ║ a. cel mai tânăr: sora morții cea mezină AL.

sor pop. soră: căzu într’o amorțeală sor cu moartea ISP.

soră f. 1. fiică născută de aceiași părinți sau numai din unul dintr’înșii; 2. titlu dat unor călugărițe: soră de caritate; 3. fig. se zice de lucrurile care au multe raporturi între ele: poezia și muzica sunt surori; 4. odrasla porumbului (V. frate). [Vechiu-rom. și pop. sor = lat. SOROR].

sora-soarelui f. floare cu frunze largi galbene ale cării capitule se întorc spre soare, se cultivă ca plantă de ornament și cu fructele ei se îngrașă păsările (Helianthemus annuus).

sorcovă f. rămurică îmbrăcată cu flori de hârtie diferit colorate cu care umblă în ziua de Anul-nou copiii dela 6-10 ani, rostind o scurtă felicitare. [Tras din slav. SOROKŬ, patruzeci: recitativul sorcovei se compune din 40 de grupuri silabice corespunzând celor 40 atingeri cu sorcova].

soroc n. 1. termen: slujind el câteva soroace Cr.; 2. sfârșit: drumul soroc n’are PANN; 3. pl. epocele prescrise pentru pomenirea răposatului: îi făcuse toate soroacele ca colivă și cu colaci GHICA. [Slav. SŬROKÜ, termen].

sorocì v. 1. a chema în judecată: tribunalul va soroci părțile pentru audiența publică; 2. a fixa un termen; 3. fig. a fi ursit: unora le e sorocit să n’aibă parte în lume.

sorocovăț m. od. numele moldovenesc al sfanțului: salba-i de sorocoveți, făcută de logofeți POP. [RUS. SOROKOVIȚA, ce conține patruzeci].

Pălie m. supranumele sfântului Ilie, cel care pălește holdele: fugiți smeilor..., căci iată că vine Ilie Pălie să vă potopească, să vă pârjolească ISP. ║ Păliile (Pârliile) f. pl. surori ale St-lui Ilie, cari aduc foc, arșiță și boale arzătoare: serbat de popor la 19 Iulie, cu o zi înainte de Sf. Ilie. [Aluziune la păli, pârli].

parastas n. slujbă pentru odihna sufletului: soroacele morților se fac la 3 sau la 9 zile după moarte, la 3 săptămâni, la 3, 6 ori 9 luni și după un an împlinit. [De origină slavo-greacă].

țață f. termen de gingășie și de respect ce se dă unei surori, mătuși sau femei mai în vârstă. [Gr. mod. TSÁTSA, mamă (vorbă din graiul copiilor; v. dadă].

plăviu a. bălan: sora cea plăvie BOL. [V. plăvan].

troiță f. 1. sfânta Treime; 2. icoană cu două obloane lăturașe zugrăvite cu sfinți: o candelă lumina o veche troiță de lemn OD.; 3. fam. număr de trei persoane: troiță nedespărțită de surori CR. [Slav. TROIȚA, trinitate].

uliu m. 1. specie de șoim foarte îndrăzneț, răpindu-și prada chiar în fața oamenilor (Astur palumbarius): uliul se numește în Munt. cobeț și erete, în Mold. coroiu și hărău, în Tr. bodiu, iar în Buc. găinar și porumbar; 2. fig. viteaz: ulii din Soroca AL.; 3. (de-a) un joc de copii. [Ung. ÖLYÜ].

umblător a. mobil: pod umblător. ║ m. od. ștafetar: umblătorii de Hotin și de Soroca.

uterin a. se zice de frații și de surorile din aceeaș mamă, dar neavând acelaș tată.

primar a. 1. care este de primul grad, începător: școală primară; 2. de gradul cel mai înalt: medic primar; 3. se zice de copiii născuți dintr’un frate sau dintr’o soră: văr primar; cale primară, prima vizită ce mireasa face după nuntă rudelor bărbatului ei. [Lat. PRIMARIUS]. ║ m. capul unei comune: primarul orașului.

profesoral a. ce ține de un profesor: carieră profesorală.

profesorat n. stare, funcțiune de profesor.

văr m. copilul fratelui sau al surorii: văr primar. [Lat. (CONSOBRINUS) VEROS, lit. (văr) adevărat = văr bun].

vară f. fiica fratelui sau a surorii: vară bună. [V. văr].

Asanești m. pl. dinastie româno-bulgari, întemeiată în 1186, de frații Petru și Asan, Români de neam, cari la 1158 se răsculară asupra Bizantinilor, îi învinseră și formară împreună cu Bulgarii imperiul româno-bulgar, care dură până la 1393. Această dinastie numără șapte Domni: ASAN I, fundatorul ei (1186-1196); PETRU, fratele celui precedent (1196-1197); IOANIȚIU, numit și CALOIAN, fratele lor mai tânăr, se luptă victorios cu Bizantinii și cu Frâncii (1197—1207); BORILĂ, numit și Florilă, nepot de soră al lui Ioanițiu (1207-1218); IOAN ASAN II, fiul lui Asan I, făcu întinse cuceriri (1218-1241); IOAN CăLIMAN-ASAN (1241-1246), și IOAN MIHAIL ASAN (1246-1257), sub cari imperiul decăzu. V. Ioanițiu.

Basora f. oraș în Turcia de Azia cu 18.000 loc., odinioară foarte comercial (în 1770 avea 150.000 loc.).

Bellona f. Mit. zeița răsboiului, sora lui Marte.

*succesorál, -ă adj. (d. succesor; fr. successoral). Relativ la succesorĭ (la succesiune): lege succesorală.

sulfínă (Munt.) f., pl. ĭ și e, și sufúlf (Trans.) m. (cp. cu lat. sulfina, o plantă, d. sulfur, sulf, pin aluz. la coloarea florilor eĭ [R. C. 1933, 28], și cu ung. szúlfü, szúfü, szúfa, sovîrf). O plantă leguminoasă papilionacee (melitótus) cu un miros foarte plăcut. Cea cu florĭ albastre place foarte mult albinelor, cea cu florĭ galbene e emolientă și carminativă și se pune între rufe ca să le parfumeze. – În Mold. Trans. sulcină, în Soroca (rev. I. Crg. 12, 47) solcină, în Ban. sulvină. V. molotru.

Diana f. Mit. sora lui Apollon, zeița vânătoarei și a lunei.

Electra f. Mit. sora Iphigeniei și a lui Oreste, scăpă pe fratele ei și-l îndemnă să răsbune uciderea părintelui lor Agamemnon.

rizilic n. despreț: fata să sufere rizilicul celorlalte surori POP. [Turc. REZILIK, înjosire].

Hariri m. poet arab, originar din Basora, autor de Makame (1054-1121).

surátă f., pl. e (d. soră, ca fîrtat d. frate. D. rom. vine ung. szurata). Epitet de simpatie între femei în popor. Prietenă (în glumă maĭ ales): bună surată ți-aĭ ales ! A se prinde surate, a se înfrăți (cum fac fetele la Floriĭ într’un joc al lor).

suróră, V. soră.

șarampou n. par mare sau scândură ascuțită la vârf cu care se face gardul. [Ung. SOROMPŎ].

Izis f. Mit. divinitate egipteană, sora și soția Iui Oziris, adorată ca binefăcătoarea Egiptului și ca simbol al forțelor naturei.

Junona f. Mit. fiica lui Saturn, sora și soția lui Jupiter, regina zeilor.

Magdalena f. 1. (Sfânta Maria), sora lui Lazăr și a Martei, originară din satul Magdala, în Galilea; 2. fig. femeie păcătoasă care se pocăește.

Maria (Sfânta) f. Maica Domnului, fiica sfântului Ioachim și a sfintei Ana, soția lui losif (sărbătoare ce cade în ziua de 15 August și 8 Septembrie). ║ (Viteancă, adică din Betania), sora Martei și a lui Lazăr, a cării zi, ce cade în săptămâna luminată, e ținută de popor cu odihnă și post.

DAN, Sergiu (1903-1976, n. Piatra Neamț), (pseud. lui S. Roman), scriitor român. Romane cu preferință pentru senzațional, erotism și melodramatic („Arsenic”, „Dragoste și moarte de provincie”, „surorile Veniamin”) sau ale vieții evreilor sub ocupație („Unde începe noaptea”). Traduceri.

Maria f. numele mai multor imparătese din Austria: MARIA DE AUSTRIA, regina Ungariei, sora lui Carol Quintu (1503-1558); MARIA TEREZIA, fiica împăratului Carol VI, căruia îi urmă pe tron în 1740; sub dânsa se făcu răsboiul de Șapte ani și pima desmembrare a Poloniei: ea fu mama împăratului Iosif II si a Mariei Antoaneta (1717-1780).

Marta (Sfânta) f. sora lui Lazăr și a Mariei.

Mușat m. numele a patru Domni ai Moldovei: 1. (Costea Vodă), primul Domn din acest neam, domni scurt timp (1373-1374); 2. (Petru), fiul celui precedent, închină țara regelui polon Vladislav Iagelon, pe a cărui soră o luă de soție (1378-1393); 3. (Roman), fratele celui precedent, fundatorul orașului Roman (1393-1394 și 1399-1400); 4. (Ștefan), frate cu Petru și Roman, se luptă cu regele ungur Sigismund, pe care îl sili să i se închine (1394-1396).

simzar m. Mold. V. samsar: vr´un posesoraș sau vr´un simzar AL.

Octavia f. numele surorii lui August și al soției lui Nerone.

Principatele-Unite n. pl. numele ce luară Muntenia și Moldova după Convențiunea din Paris (1858), când cele două țări fură puse sub suzeranitatea Porții și garanția colectivă a Puterilor europene. Această stare de lucruri dură până în 1862, când țările-surori se întruniră în Principatul României, cu cap. București.

Seraievo n. V. Bosna-Sorai.

Soroca f. jud. și cap. în Basarabia pe malul drept al Nistrului: 30.000 loc. Cetate veche și renumită în istoria Moldovei (Sorocean).

Țara-de-Sus f. od. diviziune interioară a Moldovei antice, coprinzând ținuturile: Iași, Cârligătura, Roman, Vasluiu, Tutova, Tecuci, Putna, Covurluiu, Fălciu, Lăpușna, Orheiu, Soroca.

ZGRIPSORÁȘ s. m. v. zgripțoraș.

ZGRIPSOROÁICĂ s. f. v. zgripțuroaică.

ZGRIPȚORÁȘ, zgripțorași, s. m. (Pop.) Diminutiv al lui zgripțor. ♦ Veche monedă austriacă valorând 10 creițâri, care avea imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. [Var.: zgripsoráș s. m.] – Zgripțor + suf. -aș.

ZGRIPȚUROÁICĂ, zgripțuroaice, s. f. 1. Femela zgripțorului (1). 2. Personaj din basme închipuit ca o femeie rea, cu puteri supranaturale. ♦ Fig. Femeie bătrână, zgârcită și rea; cotoroanță. [Var.: zgripsoroáică, zgripțoroáică s. f.] – Zgripțor + suf. -oaică.

ZIUÁTIC, -Ă, ziuatici, -ce, adj. (Pop.; despre frați, surori) Născut în aceeași zi a anului, dar în ani diferiți. [Pr.: zi-ua-] – Ziuă + suf. -atic.

VADEÁ, vadele, s. f. (înv. și reg.) Termen de plată; scadență, soroc. – Din tc. vāde.

VĂR, VÁRĂ, veri, vere, s. m. și f. 1. Persoană considerată în raport cu copiii fraților și surorilor părinților săi; gradul de rudenie respectiv. 2. (La voc. m.) Termen familiar de adresare către un prieten, un cunoscut. – Lat. [consobrinus] verus, [consobrina] vera.

VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine, chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie. 2. (Jur.; în sintagma) Vocație succesorală = calitatea de a avea chemare la moștenire, fără a fi înlăturată de la aceasta de o altă persoană cu rang preferabil. [Var.: (înv.) vocațiúne s. f.] – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.

UNCHI, unchi, s.m 1. Bărbat considerat în raport cu copiii fraților și surorilor sale, în raport cu copiii fraților și surorilor soției sale sau în raport cu copiii verilor și verișoarelor sale; termen cu care se adresează acestui bărbat nepoții; grad de rudenie astfel stabilit; unchiaș. 2. Termen de respect cu care o persoană mai tânără se adresează unui bărbat mai în vârstă. – Lat. avunculus.

ȚÁȚĂ, țațe, s. f. 1. (Pop.) Mătușă. ♦ Termen de respect cu care cineva se adresează (la țară) unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă; lele. 2. (Pop.) Termen alintător dat de un bărbat femeii iubite; mândră. 3. (Peior.) Epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică. – Din ngr. tsátsa.

TERMÉN, (1, 2, 3) termene, s. n., (4, 5, 6, 7, 8) termeni, s. m. 1. S. n. Dată fixă la care, potrivit unei învoieli, unei decizii sau unei dispoziții prealabile, se execută o obligație (bănească) sau se realizează ceva; soroc. ◊ Loc. adv. În (sau la) termen = la data fixată, prevăzută. ♦ Condiție, clauză într-un tratat, într-un acord. 2. S. n. Interval de timp, stabilit dinainte, în limita căruia trebuie să se înfăptuiască sau să se întâmple ceva. ◊ Loc. adv. În termen de... = în timp de... 3. S. n. (înv.) Limită, hotar, sfârșit. 4. S. m. (în loc. și expr.) În termen = care își face serviciul militar în condițiile prevăzute de lege. A fi în termen = a-și face stagiul militar. 5. S. m. Cuvânt; expresie. 6. S. m. Fig. (în expr.) A fi în termeni buni (sau răi) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. 7. S. m. (Mat.) Fiecare dintre monoamele unui polinom; fiecare dintre numerele care alcătuiesc o progresie sau un raport. 8. S. m. Fiecare dintre cuvintele sau grupurile de cuvinte care au o accepție specifică unui anumit domeniu de activitate. – Din lat. termen, -inis (cu unele sensuri după fr. terme).

ȘARAMPÓI, șarampoi, s. m. (Reg.) Par lung și gros, folosit pentru a face garduri, picioare de pod etc. – Din magh. sorompó.

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus, *sa (= suus, sua).

SCADÉNȚĂ, scadențe, s. f. Termen de plată, soroc; expirare a datei la care trebuie onorată o datorie, o obligație. ♦ P. gener. Termen până la care cineva este obligat să facă ceva. – Din it. scadenza.

SCOÁRȚĂ, scoarțe, s. f. 1. Țesut protector (gros și tare) care acoperă tulpina și rădăcina plantelor; coajă. ◊ Expr. Obraz de scoarță = om necioplit, lipsit de rușine de bună-cuviință. (Reg.) Mamă (sau soră) de scoarță = mamă (sau soră) vitregă. 2. Învelișul exterior și solid al globului pământesc, cu o grosime care variază între 5 și 8 km în zona oceanică și între 30 și 80 km în zona continentală; coajă care se formează la suprafața pământului după ploi mari urmate de secetă. 3. (Anat.; în sintagma) Scoarța cerebrală = partea exterioară a emisferelor cerebrale, formată din substanță nervoasă cenușie. 4. Copertă rigidă a unei cărți, a unui registru etc. ◊ Expr. Din scoarță în scoarță = de la prima până Ia ultima pagină, de la început până la sfârșit, în întregime. 5. Perete de scânduri cu care se înlocuiesc loitrele carului când se transportă grăunțe. 6. Covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână. – Lat. scortea.

SEPARÁȚIE, separații, s. f. Despărțire, separare. ◊ Separația puterilor = principiu fundamental al democrației, potrivit căruia în stat există trei puteri (legiuitoare, executivă și judecătorească), exercitate de organe diferite, având o anumită interdependență și dreptul de control reciproc. Separație de domiciliu = dispensă premergătoare divorțului prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separație de bunuri = (în unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea că femeia își păstrează libera dispoziție a bunurilor sale aduse în căsătorie. Separație de patrimoniu = măsură luată la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moștenitorului și a evita astfel eventuala concurență a creditorilor acestuia din urmă. – Din fr. séparation, lat. separatio.

CARITÁTE s. f. Atitudine miloasă, plină de generozitate față de cineva; filantropie. ◊ soră de caritate = soră de ocrotire; infirmieră. – Din fr. charité, lat. caritas, -atis.

SEZÍNĂ, sezine, s. f. Posesiune de drept a bunurilor succesorale, în temeiul căreia anumiți moștenitori sunt îndreptățiți să perceapă uzufruct și să exercite dreptul la acțiune privitoare la aceste bunuri încă de la deschiderea succesiunii. – Din fr. saisine.

SFANȚ, sfanți, s. m. Veche monedă austriacă de argint având valoarea de aproximativ doi lei, care a circulat și în Țările Române la începutul sec. XIX; sorocovăț; p. gener. monedă măruntă, ban, para. ◊ Expr. A nu avea niciun sfanț = a nu avea bani. [Var.: (înv.) sfánțih s. m.] – Din germ. Zwanzig[er].

SIAMÉZ, -Ă, siamezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Siam. 2. Adj. Care aparține Siamului sau siamezilor (1), privitor la Siam ori la siamezi. ◊ Frați siamezi sau surori siameze = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite total sau parțial între ele; fig. grup format din doi prieteni nedespărțiți. Pisică siameză = specie de pisică originară din sud-estul Asiei, cu ochii albaștri, cu părul cafeniu, scurt, moale, mătăsos și cu coada scurtă. [Pr.: si-a-] – Siam (n. pr.) + suf. -ez.

SOR1 s. f. v. soră.

SÓRĂ, surori, s. f. 1. Persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii acelorași părinți sau ai aceluiași tată ori aceleiași mame. ◊ soră bună = soră care are amândoi părinții comuni cu ai fraților săi. (Reg.) soră de scoarță = fiica din altă căsătorie a unuia dintre soții recăsătoriți, considerată în raport cu copilul sau cu copiii celuilalt soț. soră de lapte = fată care a supt o dată cu alt copil de la aceeași femeie, considerată în raport cu acel copil. ◊ Loc. adj. soră cu moartea = grozav, zdravăn, foarte mare. ◊ Compuse: sora-soarelui = floarea-soarelui; sor-cu-frate = numele a două plante erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene-aurii sau albastre- violete, cu fructul o capsulă (Melampymm). 2. (Fam.; la voc.) Termen cu care cineva se adresează unei fete sau unei femei în semn de intimitate, de prietenie sau de dragoste; dragă. 3. Fig. Tovarășă, prietenă. ♦ Țară, limbă etc. de aceeași origine cu alta, cu afinități și trăsături comune. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad. 5. Infirmieră. [Var.: (pop.) suróră, sor s.f] – Lat. soror, -oris.

SORCOVẮȚ s. m. v. sorocovăț.

SORÓC, soroáce, s. n. (înv. și pop.) 1. Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații; interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se efectuează un lucru. ◊ Loc. adv. (Pe) la soroace = din când în când; la zile mari. ◊ Expr. A sfinți sorocul = a respecta cu strictețe un termen de plată. A i se împlini (cuiva sau la ceva) sorocul = a ajunge la sfârșitul existenței, a înceta să mai existe; p. ext. a muri. ♦ Dată la care se întâmplă ceva. ♦ Epocă a anului când se coace și se strânge recolta; (concr.) recolta culeasă în această epocă. ♦ Menstruație. 2. Dată fixată de Biserica creștină, când se pomenesc morții; slujbă religioasă care se face cu acest prilej. 3. Margine, limită. ♦ Loc determinat. 4. Rost, socoteală, orânduială. ♦ (Reg.) Ursită, soartă; prevestire. – Din sl. sŭrokŭ.

SOROCEÁLĂ, soroceli, s. f. (Pop.) Sorocire. – Soroci + suf. -eală.

SOROCÍ, sorocesc, vb. IV. Tranz. (înv. și pop.) 1. A fixa termenul la care urmează să se efectueze un lucru; p. gener. a hotărî, a fixa. 2. (în superstiții) A ursi, a sorti; a descânta, a meni. – Din soroc.

SOROCÍRE, sorociri, s. f. (înv. și pop.) Acțiunea de a soroci și rezultatul ei; soroceală. – V. soroci.

SOROCOVẮȚ, sorocoveți, s. m. Veche monedă de argint, a cărei valoare a variat în decursul timpului. [Var.: sorcovăț s. m.] – Din ucr. sorokovec’.

SORÓZĂ, soroze, s. f. Tip de fruct compus, la care învelișurile florale devin cărnoase. – Din fr. sorose.

STRĂNEPÓT, -OÁTĂ, strănepoți, -oate, s.m,, s. f. 1. S. m. și f. Copil al nepotului sau al nepoatei de fiu sau de fiică, considerat în raport cu străbunicii lui; copil al nepotului de frate sau de soră, considerat în raport cu părinții unchilor și mătușilor lui. 2. S. m. pl. Urmași, descendenți. – Pref. stră- + nepot.

COLATERÁL, -Ă, colaterali, -e, adj. Lăturalnic; secundar. ◊ Rudenie colaterală = rudenie între frați și surori și între descendenții acestora. – Din fr. collatéral, lat. collateralis.

SUCCESORÁL, -Ă, succesorali, -e, adj. Care ține de succesiune (2) privitor la succesiune. – Din fr. successoral.

SURÁTĂ, surate, s. f. (Pop.) Prietenă bună, apropiată. ◊ Expr. A se prinde surate = (despre femei) a lega între ele o prietenie trainică. ♦ Termen familiar, prietenesc, pus (la țară) înaintea numelui unei femei despre care se vorbește sau căreia i se adresează cineva; apelativ folosit de femeile de la țară în relațiile dintre ele. – Cf. soră.

SURIOÁRĂ, surioare, s. f. 1. Diminutiv al lui soră. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei fete sau unei femei. [Pr.: -ri-oa-] – soră + suf. -ioară.

SURÓRĂ s. f. v. soră.

CONSANGVÍN, -Ă, consangvini, -e, adj. Înrudit (din partea tatălui); (despre frați și surori) care au același tată; p. ext. rudă, rubedenie. [Var.: consanguín, -ă adj.] – Din fr. consanguin, lat. consanguineus.

COSORÎ́, cosorăsc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A tăia vița de vie cu cosorul (1). 2. Fig. A ironiza pe cineva, a spune cuiva vorbe supărătoare, a jigni. – Din cosor.

COSOROÁBĂ, cosoroabe, s. f. (Reg.) Fiecare dintre bârnele așezate orizontal deasupra pereților casei în lungul acoperișului, pentru a susține căpriorii. [Var.: costoroábă s. f.] – Cf. magh. koszorú, koszorúfa.

COSTOROÁBĂ s. f. v. cosoroabă.

CUMNÁT, -Ă, cumnați, -te, s. m. și f. Fratele sau sora unuia dintre soți în raport cu celălalt soț. ♦ (La pl.) Persoane (femei sau bărbați) înrudite în acest fel. – Lat. cognatus.

DÁDĂ, dade, s. f. (Reg.) Termen de respect folosit de oamenii de la țară pentru a se adresa unei femei mai în vârstă sau unei surori mai mari; leliță, daică. – Din bg., sb. dada.

DECÁN, -Ă, decani, -e, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Membru al corpului profesoral universitar având sarcina de a conduce o facultate; grad deținut de această persoană. 2. S. m. Persoană (aleasă dintre avocați) care conduce baroul avocaților. 3. S. m. Persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare în anumite corpuri constituite. 4. S. m. (În Biserica catolică) Conducătorul unui decanat, care este echivalentul protopopului în Biserica ortodoxă. ♦ (În Biserica anglicană) Conducător al unui colegiu de preoți, al unei instituții religioase sau al unui lăcaș de cult. Decanul de Canterbury. 5. Decurion. – Din lat. decanus, germ. Dekan.

REZERVATÁR, -Ă, rezervatari, -e, adj., s. m. și f., s. n. 1. Adj., s. m. și f. (Moștenitor) care se bucură de rezervă succesorală. 2. Adj., s. n. (Stat) care formulează o rezervă la încheierea unui tratat. – Din fr. réservataire.

REZÉRVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor situații neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nicio sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de dioxid de carbon care se degajă din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ◊ Loc. adv. Fără rezervă = fară reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nicio garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fară a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea, exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ◊ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.

DEVOLUȚIÚNE, devoluțiuni, s. f. (În sintagma) Devoluțiune succesorală = transmitere a unei averi la moștenitori. – Din fr. dévolution.

DIÁBOLO, diabolouri, s. n. Jucărie formată dintr-un mosoraș subțiat la mijloc, care se aruncă în sus și se prinde pe o sforicică întinsă între două bețișoare. – Din fr. diabolo.

DIORÍE, diorii, s. f. (Înv.) Termen de plată; scadență, soroc. [Pr.: di-o-] – Din ngr. dioría.

PÁRCĂ2, parce, n. pr. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele trei surori, zeițe ale sorții din mitologia romană, reprezentate sub înfățișarea unor femei bătrâne. – Din lat. Parca, fr. Parque.

INCÉST, incesturi, s. n. Infracțiune care constă în întreținerea de relații sexuale între părinți și copii sau între frați și surori. – Din fr. inceste, lat. incestus.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare.Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

FRATRICÍD, -Ă, fratricizi, -de, s. m. și f., s. n., adj. 1. S. m. și f., adj. (Persoană) care și-a ucis fratele sau sora. 2. S. n. Omor de frate sau de soră. 3. Adj. Care constituie o crimă față de un frate, o soră sau față de semenii săi. – Din fr. fratricide, lat. fratricida.

FÚRCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagmele) Furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea. Furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el. Furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna. Furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul. Furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Șezătoare la care se toarce cu furca (3). 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.

PRẤSLEA, prâslea, s. m. și f. Fratele cel mai mic (sau sora cea mică) dintr-o familie, mezinul; p. gener. copil mic; prichindel. – Din sl. prŭstŭ, bg. prăst.

PRIMÁR, -Ă, primari, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Inițial, primordial, originar; p. ext. de prim grad, de primă importanță, de bază. ◊ învățământ primar = formă de învățământ cu caracter obligatoriu, în care se predau elementele de bază ale celor mai importante discipline și care constituie primele patru clase ale școlii generale. Clasă primară (și substantivat, f.) = clasă din cursul primar, Școală primară (și substantivat, f.) = școală de învățământ primar; curs primar; clădire în care se preda această formă de învățământ. Văr primar (sau vară primară) = grad de rudenie între copiii mai multor frați și surori; persoană care se află cu alta într-un asemenea grad de rudenie. (Geol.) Era primară = era paleozoică. Medic primar = grad în ierarhia cadrelor medicale, superior medicului specialist, care se obține în urma unui concurs; persoană care are acest grad. ♦ Simplu, rudimentar, elementar; p. ext. neevoluat. ♦ (Despre cuvinte) Care provine direct din rădăcină și care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte; primitiv. 2. (Despre elemente și compuși chimici) Care are o singură valență satisfăcută de un anumit element sau radical. II. S. m. Șeful unei administrații municipale, orășenești, comunale, cu atribuții administrative. [Var.: (pop., II) primáre s. m.] – Din lat. primarius. Cf. fr. p r i m a i r e, m a i r e.

PROFESORÁL, -Ă, profesorali, -e, adj. Care ține de profesori, privitor la funcția de profesor, specific profesorilor. ♦ Care este alcătuit din profesori. Corp profesoral. ♦ (Depr.) Pretențios, pedant, cu aere de savant. Ton profesoral. – Din fr. professoral.

PROFESORÁȘ, profesorași, s. m. (Depr.) Diminutiv al lui profesor.Profesor + suf. -aș.

PROFESORÁT s. n. Meseria de profesor; funcția de profesor; timpul cât cineva exercită această profesie. – Din fr. professorat. Cf. germ. Professorat.

NÁNĂ, nane, s. f. Termen de respect cu care se adresează la țară cineva unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă ori despre care se vorbește. – Cf. bg., sb. nana, alb. nanë.

ÎMPLINÍ, împlinesc, vb. IV. 1. Tranz. A atinge vârsta de... 2. Refl. (Despre timp sau măsuri de timp) A ajunge la soroc, a se scurge, a trece în întregime, a expira. ♦ (Rar; despre noțiuni de cantitate) A ajunge la numărul, la suma dorită, indicată, necesară. 3. Tranz. A face să fie plin sau întreg; a întregi, a completa. ◊ Expr. A-și împlini somnul = a dormi suficient. 4. Refl. (Despre ființe) A se dezvolta; a se îngrășa. ♦ Fig. A se desăvârși. 5. Tranz. și refl. A aduce sau a ajunge la îndeplinire, a (se) realiza, a (se) îndeplini. 6. Tranz. A achita, a plăti. ♦ (Înv. și reg.) A obliga pe un datornic să plătească banii datorați. 7. Tranz. (Reg.; în expr.) A o împlini (cu cineva) = a o păți (cu cineva), v. păți. (Refl.) I s-a împlinit = i s-a înfundat, v. înfunda.Lat. *implenire (< plenus) sau în + plini (înv. „împlini” < plin).

MÁȘTER, -Ă, mașteri, -e, s. f., adj. 1. S. f. (Înv. și reg.) Mamă vitregă; maștehă. 2. Adj. (Reg.; despre frați, surori) Vitreg. ♦ Fig. Aspru, crud, nemilos. – Et. nec.

MĂTCĂLẮU s. m. (Reg.) Sărbătoare populară care se ține într-una din zilele de după Paște, când băieții și fetele se adună pentru a schimba între ei ouă roșii și a se prinde frați sau surori de cruce. [Var.: mâtcălắu s. m.] – Din magh. mátkáló.

MĂTÚȘĂ, mătuși, s. f. 1. sora tatălui sau a mamei unei persoane; (mai rar) verișoara unuia dintre părinți sau soția unchiului; tanti, țață, tușă2. 2. (Pop.) Termen de respect cu care se adresează cineva unei femei în vârstă sau folosit când vorbește despre ea; lele; p. gener. femeie în vârstă; babă. – Lat. amita.

MENSTRUÁȚIE, menstruații, s. f. Hemoragie fiziologică din mucoasa uterină, care apare la femeia adultă în mod regulat și periodic, începând din epoca pubertății, cu întreruperi temporare în perioadele de sarcină și de alăptare, și până la menopauză, când dispare definitiv; soroc, regulă, period. [Pr.: -stru-a-] – Din fr. menstruation.

ABIÁ adv. 1. (Cu sens modal) Cu greu, anevoie. Abia respir.Își strigau așa de departe, încît uneori abia se mai auzeau BASSARABESCU, V. 8. ◊ (întărit prin repetare) Haina-i măturînd pămîntul, [copilul] și-o tîrăște-abia-abia; Cinci ca el încap în ea, Să mai bată, soro, vîntul Dac-o vrea! COȘBUC, P. I 224. 2. (Cu sens cantitativ) Foarte puțin, aproape de loc. Vremea era călduță și abia adia vîntul. SADOVEANU, B. 20. Pe luciul lin [al apei] s-a stîrnit un fior abia văzut. SADOVEANU, N. F. 99. ◊ (întărit prin prep. «de») Cînd erau să se lase in jos [Făt-Frumos, călare pe calul înaripat]... d-abia, d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci și d-odată toată pădurea se puse în mișcare. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Cu sens temporal) De foarte puțină vreme. V tocmai. Abia m-am sculat Și acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Tata..., abia se întorsese de la treburile lui inginerești. SADOVEANU, N. F. 5. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pepînză la fel De-ai crede că e reflectată. ANGHEL-IOSIF, C. M. U 33. ◊ (Întărit prin prep. «de») De abia apucasem a adormi, și un vis fantastic veni. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Introduce o prepoziție cu acțiunea imediat precedentă față de corelata ei) De îndată ce, numai ce. Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. [Baba] abia zice și deodată Valea, muntele vuiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ (Precedînd adverbe și propoziții temporale, arată că acțiunea din propoziția respectivă se realizează cu întîrziere, cu greutate) Numai în acest moment. Glasurile ce strigau « minte! minte! » îl izbeau... abia acum cu șfichiul lor de dispreț. DUMITRIU, B. F. 34. 4. (Cu sens consecutiv-final) Cel puțin, măcar, barem, doar. Lasâ-l să plece; abia nu ne-o mai supără cit vorba lui. ◊ Hai și tu cu mine... de-abia te-i mai încălzi mergînd la drum. CREANGĂ, P. 241. – Pronunțat: a-bia.

ADÚCE, adúc, vb. III. 1. Tranz. A lua cu sine un lucru și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-l preda). M-am dus, am căutat în glugă si am adus cavalul. SADOVEANU, N. F. 18. Venise fata de-mpărat Cu alte fete, pe-nserat, S-aducă apă din izvor. COȘBUC, P. I 280. Da de prînz Ce mi-ai adus ? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. ◊ (Cu privire la ființe) Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat. ISPIRESCU, L. 42. Cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu măria-ta? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ F i g. Nu știu însă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri. ODOBESCU, S. III 23. ◊ E x p r. Ce vînt te-aduce? se spune celui care vine pe neașteptate. Da ce vînt te-o adus pe la noi, soro dragă? ALECSANDRI, T. I 123. ♦ (La imper.) Dă-mi! (În forma regională adă) Adă la mine cele trei smicele de măr dulce! CREANGĂ, P. 273. O slugă... a adus acest bilet.Adă, am zis. NEGRUZZI, S. I 53. 2. Tranz. A apropia (ceva) de sine sau de o parte a trupului său. De-abia putu aduce puțin mîna spre gură. CREANGĂ, P. 15. ♦ A da (unui lucru) o anumită mișcare sau direcție. Aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 28. Miu Zglobiul Bine-l aducea, Cu sete-l trîntea. TEODORESCU, P. P. 499. ♦ E x p r. A o aduce (bine) din condei sau a o aduce bine = a-și potrivi vorbele cu dibăcie, pentru a atinge scopul urmărit. A aduce vorba (de sau despre ceva) = a îndrepta vorbirea asupra unui obiect, a pomeni despre.. Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăși despre broasca fratelui lor. ISPIRESCU, L. 36. 3. Tranz. A produce, a crea, a da naștere, a pricinui. A aduce beneficii. ◊ Omul neînvățat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. NEGRUZZI, S. I 8. Vița ce n-aduce rod se taie. Usturoiul, cînd îl strivești, lacrimi îți aduce. ◊ E x p r. Ce-i aduce? = ce-i folosește? ce-i pasă ? ce-l importă ? De-oi petrece-ncă cu mițe și cu pureci și cu luna, Ori de nu – cui ce-i aduce? EMINESCU, N. 44. 4. T r a n z. A face să ajungă (într-o anumită stare, într-o anumită situație). Iată în ce stare m-ai adus! NEGRUZZI, S. I 19. ◊ E x p r. A aduce (pe cineva) la realitate = a face (pe cineva) să înțeleagă o anumită situație, să vadă un lucru sub aspectul lui real. Vartolomeu Diaconu încercă să-și aducă fata la realitate, de la distanță, cu tot soiul de schime elocvente, încruntîndu-se și făcîndu-i semn să înceteze. C. PETRESCU, A. 286. A aduce (pe cineva) la sapă de lemn v. sapă. A aduce pe (sau la) brazdă (bună) v. b r a z d ă. ◊ (În legătură cu substantive abstracte introduse prin prep. «la », exprimă acțiunea corespunzătoare sensului substantivului) Am adus la îndeplinire ordinul. ◊ M-a trimis... să aduc la cunoștința măriei-voastre că el, cică, poate să vă facă podul.. CREANGĂ, P. 80. 5. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin. prep. « cu ») A semăna (cu cineva sau cu ceva). Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela [al copiilor de bogătași]. BENIUC, V. 36. [Părintele Palamon] aduce puțin și cu poetul Costache Conachi. IBRĂILEANU, A. 129. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește și aduci la mers cu de-a noastre. CREANGĂ, P. 129. Aducea de departe cu un amic al maiorului. ALECSANDRI, T. I 352. 6. Refl. (În expr.) A-și aduce aminte = a-și aminti, v. aminte. – Forme gramaticale: imper. ádu și (regional) ádă, perf. s. adusei, part. adus.

ÁER1 S. n. 1. Amestec gazos și transparent care înconjură pâmîntul (și care este absolut necesar pentru întreținerea vieții animale și vegetale). V. atmosferă. Aerul avea o limpezime de izvor. SADOVEANU, N. F. 26. I Cu fața scăldată în aerul acela îmbătător de primăvară... tinărul Vîrlan se simțea ca renăscut. BUJOR, S. 167. Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ F i g. Noaptea inundasă pămîntul cu aerul ei cel negru. EMINESCU, N. 22. ◊ Aer lichid = aer în stare lichidă (obținut prin scăderea tem¬peraturii și mărirea presiunii), întrebuințat în laboratoare pentru menținerea unei temperaturi foarte joase sau ca exploziv. Aerul lichid se păstrează în vase cu pereți dubli.Aer comprimat v. comprimat. Aer condiționat v. condiționat.* Climă, climat. A schimba aerul. Aerul de munte nu i-a priit. ◊ Acest aer sănătos și parfumat îi reda vieții toată puterea și tinerețea pe care el credea c-a pierdut-o. VLAHUȚĂ, O. A. I 95. ◊ L o c. adv. La aer sau în aer liber = într-un loc neacoperit, afară. A ieși la aer. A merge la aer. ◊ Spectacole... în aer liber. SAHIA, N. 67. ◊ E x p r. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Spațiul care înconjură pămîntul; văzduh, atmosferă. Cîteva fluiere străpungeau aerul. PAS, L. I 146. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a haosului văi Un mîndru chip se-ncheagă. EMINESCU, O. I 171. ◊ Ex p r. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne sau indicii că se pregătește ceva (în ascuns). Nu se întîmplase încă nimic, dar se simțea ceva în aer. DUMITRIU, B. F. 115. A arunca (ceva) în aer v. arunca. 3. Înfățișare exterioară, aspect, expresie, fizionomie. Doamna Vorvoreanu se uită ta soră-sa și o urî o clipă pentru aerul ei rătăcit, cu șuvițe nepieptănate de păr cărunt. DUMITRIU, B. F. 46. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. A. III 34. Roșeața îi acoperi fața, și, luînd un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic. BOLINTINEANU, O. 425. ◊ E x p r. A avea aerul că... (sau să... ) = a da impresia că... Iubite prietene, zise... beizade... te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de la Ieși. SADOVEANU, Z. C. 186. A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate, a vrea să pară important, a face pe grozavul. Pentru a-și da aere față de lumea de la celelalte mese, domnul Marinică îi spunea... neamțului... Herr Frederic. PAS, Z. I 308. Ceata lui Ghiță începu să-și dea aere de ostași grozavi. BUJOR, S. 172. – Formă gramaticală; pl. (în expr.) aere.

AGHIÚȚĂ s. m. (Familiar și glumeț) Dracul. Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apucă și mi le dete o snopeală pînă ziseră că nu sînt ei, și nu-i putu scoate din mîna lui cu viață nici aghiuță. ISPIRESCU, U. 65. ◊ E x p r. L-a luat aghiuță = a pățit-o; a murit. L-a furat aghiuță = a adormit. Cum bău, îl și fură aghiuță. Căzu într-o amorțeală soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 106. – Pronunțat: a-ghi-u-.