Am găsit 3732 de definiții care conțin toate cuvintele ridica sau forme flexionare ale acestora:

ABITÁȚIE s. f. (Jur.) Drept de folosință a unei case de locuit care este proprietatea altuia. – Din fr. [droit d']habitation.



absolutóriu, -ie I. adj. care iartă un delict, un păcat etc. II. s. n. 1. act juridic prin care cineva este absolvit de o datorie, de o obligație. 2. act de absolvire a unei școli. (< lat. absolutorius, fr. absolutoire, /II/ germ. Absolutorium)

ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. – Et. nec. Cf. urca.

ACHIESÁ, achiesez, vb. I. Intranz. (Rar) A accepta condițiile dintr-o acțiune juridică. ♦ A renunța la o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești. [Pr.: -chi-e-] – Din fr. acquiescer.

ACÓRD, acorduri, s. n. 1. Înțelegere, învoială, convenție etc. între două sau mai multe părți în vederea încheierii, modificării sau desființării unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). De acord! = bine! ne-am înțeles! (Pleonastic) De comun acord = în perfectă înțelegere. 2. (În sintagmele) (Plată sau salariu) în acord = (sistem de remunerare a muncii normate) în raport cu rezultatele obținute. Acord progresiv = plata muncii în proporție crescândă, în raport cu depășirea normei. Muncă în acord = muncă normată retribuită în raport cu îndeplinirea normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie gramaticală care stabilește concordanța (în persoană, număr, gen sau caz a) formei cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4. (Fiz.) Egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.; sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din reunirea a cel puțin trei sunete, formând o armonie. – Din fr. accord, it. accordo.

ACTÍV, -Ă, activi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăti, instituții etc. având anumite obligații și bucurându-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. ♦ (Mil.) Care este în serviciu efectiv, sub steag. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și a nimici forțele inamice. 2. (Despre corpuri sau substanțe) Care realizează (intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc. ◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă faptul că subiectul săvârșește acțiunea. ♦ (Despre vocabular) Care este folosit în mod frecvent în vorbire. 4. (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. II. S. n. 1. Totalitatea bunurilor aparținând unei persoane fizice și juridice. 2. Totalitatea mijloacelor economice concrete care aparțin unei întreprinderi, instituții sau organizații economice; parte a bilanțului unde se înscriu aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la activul său = a fi autorul unei acțiuni grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune (gravă) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane care activează intens în domeniul vieții politice și obștești sub conducerea organizațiilor partidului clasei muncitoare sau a organizațiilor de masă. – Din fr. actif, lat. activus; (II și) rus. aktiv.

ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

ADMINISTRÁ, administrez, vb. I. Tranz. 1. A conduce, a cârmui; a gospodări o întreprindere, o instituție etc. 2. A da unui bolnav un anumit medicament. ♦ (Ir.) A trage o bătaie. 3. (Jur.: în sintagma) A administra o probă = a folosi un mijloc de probă într-un proces. – Din fr. administrer, lat. administrare.

ADUNÁ, adún, vb. I. 1. Tranz. A strânge la un loc ceea ce se află răspândit, împrăștiat, risipit; a ridica de pe jos. 2. Tranz. A aduna din toate părțile; a strânge, a concentra. 3. Tranz. A culege (alegând de ici și de acolo). 4. Tranz. A pune deoparte bani sau alte bunuri materiale; a agonisi. 5. Tranz. (Mat.) A totaliza mai multe numere într-unul singur. 6. Tranz. și refl. A (se) strânge la un loc, formând un grup. ◊ Expr. (Tranz.) Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strânși la un loc. ♦ A (se) îngrămădi, a (se) ghemui. – Lat. adunare.

AFERÉNT, -Ă, aferenți, -te, adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. 3. (Anat.; în sintagmele) Vase aferente = vase care se varsă în altele sau pătrund într-un organ. Nervi aferenți = nervi care transmit excitațiile periferice centrilor nervoși. – Din fr. afférent.

AFÍN2, -Ă, afini, -e, s. m. și f. (Jur.) Rudă prin alianță. – Din lat. affinis.

AFLICTÍV, -Ă, aflictivi, -e, adj. (Jur.; despre pedepse) Care lovește direct pe criminal (pe corp, în viață etc.) – Din fr. afflictif.

AGITÁ, agít, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) mișca repede încoace și încolo; a (se) clătina, a (se) zgudui; a (se) frământa. ♦ Tranz. A amesteca două sau mai multe substanțe prin clătinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se manifesta prin mișcări grăbite și dezordonate, sub impulsul unor enervări. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) frământa, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig. A ridica masele (la revoltă), a ațâța, a răzvrăti. – Din fr. agiter, lat. agitare.

AGNÁT, -Ă, agnați, -te, s. m. și f. (Jur.) Rudă în linie paternă. – Din fr. agnat, lat. agnatus.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

ALCÓV, alcovuri, s. n. Loc mai ridicat decât podeaua sau firidă într-o cameră de dormit, unde se așază patul; p. ext. pat. ♦ Dormitor al unei femei. [Var.: (înv.) alcóvă s. f.] – Din fr. alcôve.

ALEATÓRIU, -IE, aleatorii, adj. (Jur.) Care depinde de o împrejurare viitoare și nesigură, întâmplător. Venituri aleatorii. [Pr.: -le-a-.Var.: aleatór, -oáre adj.] – Din fr. aléatoire, lat. aleatorius.

ALEGÁ2, aleghez, vb. I. Tranz. (Jur.) A invoca ceva în sprijinul unei idei sau ca justificare a unei acțiuni. – Din fr. alléguer, lat. allegare.

ALEGÁȚIE, alegații, s. f. (Jur.) Faptul de a alega2; invocare a unei teorii, a unei păreri în sprijinul unei afirmații făcute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (Înv.) alegațiúne s. f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.

ALIENÁ, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare, cesiune etc.; a înstrăina. 2. Refl. (Livr.) A înnebuni. ♦ A deveni ostil societății, factorilor de civilizație, a se simți izolat în societatea modernă. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliéner, lat. alienare.

ALIENÁBIL, -Ă, alienabili, -e, adj. (Jur.; despre un drept, un lucru) Care poate fi înstrăinat. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénable.

ALIENABILITÁTE s. f. (Jur.) Însușirea de a fi alienabil. [Pr.: -li-e-] – Din fr. aliénabilité.

ALIENÁRE, alienări, s. f. 1. (Jur.) Acțiunea de a aliena; înstrăinare a unui bun. 2. (Fil.) Înstrăinare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare mintală = nebunie. [Pr.: -li-e-] – V. aliena.

ALTÁR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. ♦ Masă de cult pe care se oficiază liturghia, în biserica creștină. 2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, făcând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra. – Lat. altarium.

ALTERÁ, alterez, vb. I. 1. Refl. și tranz. A suferi sau a face să sufere transformări sub acțiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ◊ Tranz. Căldura alterează alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau două (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.

ALTERÁT, -Ă, alterați, -te, adj. 1. (Despre materii organice) Descompus, stricat. 2. Denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre sunete) Schimbat, modificat. 4. (Muz.; despre sunete sau acorduri) ridicat sau coborât cu un semiton sau două. – V. altera.

ALUÁT, aluaturi, s. n. 1. Pastă obținută din făină amestecată cu apă, grăsime etc., din care se prepară pâine, prăjituri etc.; cocă. 2. Bucățică de aluat (1) folosită cu plămădeală. 3. Prăjitură făcută din aluat (1). [Pr.: -lu-at] – Lat. allevatum (=allevatusridicat, înălțat”).

AMIÁBIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Franțuzism) Înțelegător, prietenos; binevoitor. ◊ (Adverbial) Prietenește. ♦ (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatică. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.

AUDIÁ, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta un martor în vederea rezolvării unui proces. 2. A asculta un șir de lecții, de prelegeri, de înregistrări muzicale etc. [Pr.: a-u-di-a] – Din audiență, auditor, audiție etc.

AUTOABROGÁRE, autoabrogări, s. f. (Jur.) Abrogare a unei legi la termenul fixat în prevederile ei. [Pr.: a-u-to-a-] – Auto1- + abrogare.

AUTOCLÁVĂ, autoclave, s. f. 1. Vas închis ermetic, folosit la sterilizări, la efectuarea reacțiilor chimice etc. sub presiune (și la temperaturi ridicate). 2. Capac care închide ermetic un recipient și se menține închis prin presiunea din recipient. [Pr.: a-u-] – Din fr. autoclave.

AVOCÁT, -Ă, avocați, -te, s. m. și f. Persoană care are profesiunea de a acorda asistență juridică celor interesați. ◊ Expr. A se face (sau a fi) avocatul cuiva = a lua apărarea insistentă a cuiva. [Var.: advocát, -ă s. m. și f.] – Din fr. avocat, lat. advocatus.

BALÁST, balasturi, s. n. 1. Încărcături de saci de nisip, pietriș etc. care reechilibrează o ambarcație sau reglează ridicarea în aer a unui aerostat; lest, savură. ♦ Cameră care se umple cu apă sau cu aer pentru a modifica greutatea unui submarin în vederea manevrei de scufundare a lui la suprafață. ♦ Fig. Ceea ce este împovărător, nefolositor. 2. Pietriș, zgură etc., folosite ca așternut pe care se montează traversele șinelor de tren; amestec de pietriș și de nisip întrebuințat la prepararea betonului, la pietruirea șoselelor etc. – Din fr. ballast.

BARÁJ, baraje, s. n. 1. Construcție care oprește cursul unui râu spre a ridica nivelul apei în amonte, a crea o rezervă de apă, o cădere de apă pentru hidrocentrale etc.; stăvilar, zăgaz. 2. (Mil.) Lucrare de fortificație făcută spre a opri înaintarea inamicului. ◊ Baraj (de artilerie)= trageri de artilerie pentru oprirea înaintării inamicului. Foc de baraj= tragere calculată spre a acoperi cu o ploaie de proiectile o suprafață de teren, care să devină astfel inaccesibilă inamicului. ♦ Ceea ce constituie o piedică (în drum). 3. Întrecere suplimentară între mai mulți concurenți sau între mai multe echipe care au obținut același număr de puncte, pentru a se putea departaja într-un clasament oficial.4. (Psih.; în sintagma) Baraj psihic = simptom al schizofreniei care constă în oprirea bruscă și nemotivată a unui act (4). – Din fr. barrage.

BÁRIC, -Ă, barici, -ce, adj. Care se referă la presiunea atmosferică, care ține de presiunea atmosferică. ◊ Sistem baric = formă de repartiție a presiunii în atmosferă, în regiuni cu presiune ridicată sau scăzută. – Din fr. barique.

BASCULÁNT, -Ă, basculanți, -te, adj. Care basculează sau care poate bascula; care balansează. ◊ Autocamion (sau camion, vagon) basculant = autocamion (sau camion, vagon) a cărui platformă se ridică pentru a descărca materialele transportate. – Din fr. basculant.

BÁȘCĂ, băști, s. f. 1. (Înv. și reg.) Beci. 2. (Înv.) Ridicătură de pământ întărită care proteja o fortificație în afara zidurilor ei; redută. [Var.: báștă s. f.] – Din pol. baszta.

BÁȘTIE, băștii, s. f. (Înv.) Ridicătură de pământ întărită care protejează o fortificație. – Din magh. bastya.

BATJÓCURĂ, batjocuri, s. f. Luare în ras, bătaie de joc; vorbă, faptă, lucru de râs, de ocară, de insultă. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a se face) de batjocură = a fi (sau a ajunge, a se face) de râs, a deveni ridicol. [Var.: batjócoră s. f.] – Refăcut din batjocuri (pl. lui batjoc înv. „bătaie de joc” < bate + joc).

BÂRLIGÁ, pers. 3 bârlígă, vb. I. Tranz. (Despre vite) A(-și) ridica coada (încârligată) cu vârful în sus; a îmbârliga. – Et. nec.

BÂRLIGÁTĂ, bârligate, adj. (Mai ales despre coada sau coarnele animalelor) ridicat (și încârligat) în sus; îmbârligat. – V. bârliga.

BÂRZÓI adv. (Reg., în expr.) Cu coada bârzoi = cu coada ridicată în sus. – Et. nec.

BÂRZOIÁT, -Ă, bârzoiați, -te, adj. (Reg., mai ales despre coada animalelor) ridicat în sus, îmbârligat, bârligat. [Pr.: -zo-iat] – V. bârzoia.

BẤTCĂ, bâtci, s. f. (Reg.) Înălțime pe coasta unui munte; ridicătură de pământ împădurită; măgură.

BELVEDÉRE s. f. Construcție așezată pe un loc ridicat, de unde se poate privi departe; p. ext. loc, terasă, platformă de unde se vede departe. – Din fr. belvédère.

BIZÓN, bizoni, s. m. 1. Animal rumegător sălbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea mare, bombată, cu coarne scurte, cu umerii mai ridicați decât crupa, cu o coamă deasă (Bison bison). 2. Pielea tăbăcită a acestui animal; piele de vițel tăbăcită care imită pielea bizonului (1). – Din fr., lat. bison.

BOB3, boburi, s. n. Instalație pentru ridicarea materialelor de construcție. – Et. nec.

BRANCARDIÉR, -Ă, brancardieri, -e, s. m. și f. Persoană care poartă brancarda; ostaș care ridică și transportă răniții cu brancarda, pe câmpul de luptă. [Pr.: -di-er] – Din fr. brancardier.

MIRADÓR s. n. 1. încăpere deschisă pe terasă, cu funcție de belvedere în arhitectura spaniolă. 2. post de observație ridicat deasupra solului. (< fr., sp. mirador)

BURHÁI, burhaie, s. n. (Rar) 1. Ceață (rară) care se ridică după ploaie. 2. Ploaie deasă și rece de toamnă. – Contaminare între bură și buhai („ceață, bură”, puțin folosit).

BÚRTĂ, burți, s. f. 1. (Pop.) Abdomen, pântece. ◊ Ciorbă de burtă = ciorbă făcută din stomac de vacă. ◊ Expr. (Fam.) A sta cu burta la soare = a sta degeaba. Burtă de popă, se spune despre cineva care mănâncă și bea mult. 2. Fig. Partea bombată, mai ridicată sau mai ieșită în afară, a unor obiecte. – Et. nec.

CÁBLU, cabluri, s. n. 1. Funie groasă obținută prin răsucirea unor (grupuri de) fire vegetale sau metalice, folosită la utilajul de transport sau de ridicat. 2. Conductă electrică formată din mai multe fire izolate (acoperite cu un înveliș vegetal sau metalic). 3. Unitate de măsură pentru distanțe, egală cu a zecea parte dintr-o milă marină, adică cu 185,2 m; ancablură. – Din fr. câble.

CABRÁ, cabrez. vb. I. Intranz. 1. (Despre unele patrupede, mai ales despre cai) A se ridica pe picioarele dinapoi. 2. A se încorda; a se ridica. 3. (Despre avioane) A se ridica cu partea din față pentru a urca mai repede. – Din fr. cabrer.

CABRÁRE, cabrări, s. f. Acțiunea de a cabra și rezultatul ei; ridicare a unui cal pe picioarele dinapoi; cabraj. – V. cabra.

CADÚC, -Ă, caduci, -ce, adj. Lipsit de trăinicie; șubred, pieritor. ♦ (Despre frunze, flori etc.) Care cade înainte de vreme; care cade în fiecare an. ♦ (Despre acte cu valoare juridică) Care nu (mai) are putere legală. – Din fr. caduc, lat. caducus.

CADUCITÁTE s. f. Faptul sau însușirea de a fi caduc. ♦ Ineficacitatea unui act juridic ca urmare a survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui. – Din fr. caducité.

CAFTÁN, caftane, s. n. (Înv.) Manta orientală, albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnitorii și boierii români. ◊ Expr. A îmbrăca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. ♦ Simbol al rangului de boier. – Din tc. kaftan.

CALD, -Ă, calzi, -de, adj. 1. Care se găsește la o temperatură relativ înaltă (fără a fi fierbinte) față de mediul ambiant sau corpul omenesc; care dă senzația de căldură. ◊ Expr. Nu-i ține nici de cald, nici de rece sau nu-i e nici cald, nici rece = nu-l interesează, îi este indiferent. Nici caldă, nici rece = așa și așa, nici așa, nici așa. (Substantivat) Mă ia cu cald = sunt cuprins de fierbințeală, am febră. ♦ Fierbinte, încins. ♦ (Despre pâine) Proaspăt. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Călduros, gros. 2. (Despre zone, regiuni, țări etc.) Cu temperatură constant ridicată în tot cursul anului. ♦ 3. Fig. Aprins, înfocat; pătimaș, prietenos, afectuos. Cuvinte calde. Privire caldă.4. Fig. (Despre vești, știri, informații etc.) De ultimă oră, recent. – Lat. caldus (= calidus).

CALORÍE, calorii, s. f. Unitate de măsură egală cu cantitatea de căldură care ridică temperatura unui gram de apă distilată de la 19,5 la 20,5 °C; unitate de măsură care indică valoarea energetică a unui aliment. ◊ (Fiz.) Calorie mare = kilocalorie. – Din fr. calorie.

CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap.Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei.Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPACITÁTE, capacități, s. f. 1. Volum al unui recipient. 2. Însușirea de a fi încăpător; mărime care reprezintă cantitatea maximă de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ◊ Măsuri de capacitate = măsuri cu care se determină volumul lichidelor, al cerealelor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Posibilitatea, însușirea morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine. ♦ Persoană capabilă. 5. Însușirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.

CAPILARITÁTE s. f. Proprietate pe care o au lichidele de a se ridica sau de a coborî, fără intervenții din afară, în tuburi foarte subțiri; ansamblu de fenomene care se produc (în tuburile capilare) la suprafața unui lichid. – Din fr. capillarité.

CAPIȘÓN, capișoane, s. n. Un fel de glugă cu unul sau două colțuri, care atârnă pe spate și care se poate ridica pentru a proteja capul de intemperii. – Din fr. capuchon.

MINÚTĂ s. f. 1. text original al unui act, al unei sentințe. 2. prima redactare a unui act diplomatic, a unui document. ◊ plan în creion al unei ridicări topografice. 3. protocol scris privind înțelegerea între doi parteneri; rezumat asupra discuțiilor dintr-o ședință. 4. (arhit.) subdiviziune a unui modul. (< fr. minute, rus. minuta)

CAPOTÁ, capotez, vb. I. Intranz. (Despre autovehicule) A se răsturna, dându-se peste cap prin ridicarea părții din spate; (despre avioane) a se prăbuși, intrând cu botul în pământ. – Din fr. capoter.

CAPTÁȚIE, captații, s. f. (Rar) Captare. ♦ Uneltiri viclene întrebuințate în scopul obținerii, printr-un act juridic, a anumitor foloase pentru cineva în dauna altcuiva. – Din fr. captation, lat. captatio.

CARAGHIÓS, -OÁSĂ, caraghioși, -oase, adj. (Adesea substantivat) Care provoacă râsul, ridicol, comic; care nu merită să fie luat în serios. – Din tc. karagöz.

CARICATÚRĂ, caricaturi, s. f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situații prin exagerarea unor trăsături, îndeosebi negative, cu o intenție satirică sau umoristică. ♦ Înfățișare ridicolă a unei persoane sau a unui obiect; persoană sau obiect cu această înfățișare. 2. Imitație nereușită, care denaturează originalul. – Din fr. caricature.

CÁUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii.Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.); a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

CAZIÉR, caziere, s. n. 1. Dulap cu mai multe compartimente sau sertare, în care se clasează acte, dosare etc. ♦ (Tipogr.) Dulăpior cu rafturi în care se păstrează literele. 2. (Jur.; în sintagma) Cazier judiciar = fișă de evidență în care organele judiciare consemnează toate condamnările penale ale unei persoane. ♦ Serviciu care ține evidența acestor fișe. [Pr.: -zi-er] – Din fr. casier.

CĂLDÚRĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.

CĂMÍLĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĩ (< gr.).

CĂSÚȚĂ, căsuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă1 (1); căscioară, căsișoară, căsulie. ♦ Căsuță poștală = ghișeu sau compartiment special unde se repartizează și se păstrează, la poștă, scrisorile pe care le ridică personal adresantul. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă. ◊ Căsuță tipografică = spațiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spațiile dintre dinții spatei, prin care trec firele de urzeală la războaiele de țesut – Casă1 + suf. -uță.

CÂND adv., conj. I. Adv. (În propoziții interogative) În ce moment? în care perioadă de timp? Când a sosit?Expr. Când și când sau din când în când = câteodată, uneori. Când..., când... = câteodată..., altă dată...; ba..., ba...; uneori..., alteori... II. Conj. 1. (Introduce o propoziție temporală) a) În momentul sau în vremea în care... Când a văzut-o, s-a bucurat. b) După ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)..., până (a) nu... Parada începuse când a sosit. d) Deși; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu ești nepăsător. e) Și (deodată). Au ajuns, când, ce să vezi? 2. (Introduce o propoziție atributivă în legătură cu noțiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii.Expr. A (nu) avea când să... = a (nu) avea timpul material necesar să... 3. (Introduce o propoziție cauzală cu nuanță temporală) Fiindcă, deoarece, o dată ce. Când știa că trebuie să plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, de. Ce să spui când nu ai nimic de spus?Expr. Ca și când = parcă. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Spune-mi când să vin.Lat. quando.

CÂRN, -Ă, cârni, -e, adj. 1. (Despre nas, rar despre bot) Mic, scurt și cu vârful ridicat puțin în sus. ♦ (Despre oameni, rar despre animale; adesea substantivat) Care are nasul sau botul cârn (1). 2. Fig. (Despre obiecte) Cu vârful strâmbat, îndoit în sus; p. ext. strâmb. – Din sl. krŭnŭ.

CELULÁR, -Ă, celulari, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține celulei (1), de natura celulei; alcătuit din celule. ◊ Teorie celulară = teorie după care celula (1) constituie elementul fundamental al organizării interne a plantelor și animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supuși, pe anumite perioade, deținuții în închisori, prin izolare severă în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicații; în sintagma) Telefonie celulară = sistem de telefonie fără cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizează aparate de emisie-recepție de mică putere, emițătoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celulă (7), și echipamente computerizate pentru prelucrarea și comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-recepție, folosit în telefonia celulară; telefon mobil. II. S. n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita să-ți iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).

CENOTÁF, cenotafe, s. n. (Livr.) Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut. – Din fr. cénotaphe, lat. cenotaphium.

CERCETÁ, cercetez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) examina cu atenție; a (se) observa, a (se) controla. ♦ Tranz. A studia, a consulta. ♦ Tranz. A căuta. 2. Tranz. A căuta să afle; a se informa; a iscodi. 3. Tranz. A întreba, a chestiona. ♦ (Jur.) A face o cercetare; a ancheta. 4. Tranz. (Pop.) A vizita. – Lat. circitare „a da târcoale”.

CERCETÁT, -Ă, cercetați, -te, adj. 1. Examinat cu atenție; observat, controlat. 2. Studiat. 3. Care a fost chestionat. 4. (Jur.) Care este anchetat. – V. cerceta.

CERDÁC, cerdace, s. n. 1. Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei clădiri; galerie deschisă, mărginită de stâlpi (la vechile case boierești sau la mănăstiri); verandă, pridvor. ♦ (Impr.) Balcon. 2. (Înv.) Clădire izolată, cu o singură încăpere, așezată pe o ridicătură de pământ sau pe stâlpi înalți, care permite o vedere generală asupra împrejurimilor. 3. Acoperiș făcut deasupra unei fântâni sau a unei cruci. [Var.: ceardác s. n.] – Din tc. çardak.

CERTÁ, cert, vb. I. 1. Refl. recipr. A se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere; a se gâlcevi, a se ciorovăi, a se ciondăni. ♦ A rupe relațiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra. ◊ Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic de la principiile de etică; a fi imoral. A fi certat cu justiția = a nesocoti legile în mod sistematic. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Înv.) A pedepsi. – Lat. certare.

CETĂȚENÍE s. f. Condiția juridică de cetățean, situația de cetățean. – Cetățean + suf. -ie.

CHEPÉNG, chepenguri, s. n. 1. Ușă sau capac orizontal sau ușor înclinat, cu care se închide intrarea într-o pivniță, într-o magazie de navă etc. 2. (Rar) Oblon la o fereastră, la un galantar sau la o ușă de prăvălie, care se poate ridica și lăsa vertical. – Din tc. kepenk.

CHÍBLĂ, chible, s. f. 1. Vas de oțel asemănător cu o găleată, cu care se ridică la suprafață materialul excavat dintr-un puț de mină. 2. Cutie de fontă în care se transportă zgura sau alte deșeuri într-o întreprindere siderurgică. – Din germ. Kübel, engl. kibble.

CHINEZÉSC, -EÁSCĂ, chinezești, adj. Chinez2 (2). ◊ Zidul chinezesc = a) uriaș zid de apărare ridicat la granițele Chinei începând din antichitate; b) fig. stavilă, opreliște (pusă în calea influențelor inovatoare din afară). Umbre chinezești = umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea poziției palmelor și a degetelor. – Chinez2 + suf. -esc.

CHIROGRAFÁR, -Ă, chirografari, -e, adj. (Jur.; și substantivat) (Persoană) care deține un drept personal de creditor pe baza unui act sub semnătură privată. – Din fr. chirographaire.

CLĂDÍ, clădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a ridica o construcție, o clădire (2); a zidi, a construi. 2. A așeza lucruri (de același fel) în mod sistematic, unul peste altul, pentru a forma o grămadă. – Din sl. kladon, klasti.

CONFÚZIE, confuzii, s. f. 1. Faptul de a confunda; încurcătură; lipsă de orientare (în diverse probleme). ◊ Confuzie mintală = stare patologică ce se caracterizează prin tulburări de percepție, orientare, raționament, memorie etc., însoțite uneori de agitație. 2. (Jur.; în forma confuziune) Stingere a unei obligații prin întrunirea, în aceeași persoană, a calităților de creditor și debitor. [Var.: confuziúne s. f.] – Din fr. confusion, lat. confusio, -onis.

DADAÍSM s. n. Curent literar și artistic apărut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea oricărui raport între gândire și expresia artistică, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creație; dada. – Din fr. dadaïsme.

DÁNDI s. m. Tânăr elegant, îmbrăcat după ultimul jurnal de modă; om de o eleganță prea rafinată, uneori exagerată și ușor ridicolă. [Scris și: dandy.Pr.: déndi] – Din fr., engl. dandy.

DÂMB, dâmburi, s. n. Formă de relief mai mică decât dealul; colină. ♦ Ridicătură mică de pământ înălțată la marginea unui șanț, a unei gropi etc. – Din magh. domb.

EVICȚIÚNE, evicțiuni, s. f. (Jur.) Pierdere a posesiunii unui bun (imobil) ca urmare a exercitării de către o altă persoană a dreptului său asupra aceluiași bun. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. éviction, lat. evictio, -onis.

FUNGÍBIL, -Ă, fungibili, -e, adj. (Jur.; despre lucruri) Care poate fi înlocuit cu altul de același fel, de aceeași calitate și aceeași cantitate, în cazul când formează obiectul unei obligații. – Din fr. fongible, lat. fungibilis.

GÁFĂ, gafe, s. f. 1. Piesă metalică în formă de cârlig, fixată pe o prăjină, folosită la acostarea unei ambarcații, la îndepărtarea ei de mal etc. 2. Cârlig montat la capătul unui dispozitiv de ridicat, și de care se prinde sarcina. 3. Gest, atitudine sau vorbă nepotrivită, care poate constitui o indelicatețe sau o jignire neintenționată adusă cuiva. – Din fr. gaffe.

năsuí, nắsui, vb. IV refl. (reg.) a se măsura, a se cumpăra; a se obrăznici, a-și ridica nasul.

GAT, gaturi, s. n. (Reg.) Zăgaz de pietre ridicat de-a curmezișul unei ape curgătoare (prin care se închide calea peștilor). – Din magh. gát.

GEAC, geacuri, s. n. (Mar.) Pavilion național ridicat la prora navelor militare. [Var.: jack s. n.] – Din engl. jack.

GHEB1, (1, 2) gheburi, (3) ghebe, s. n. 1. Cocoașă (la om). 2. Ridicătură de teren în formă de gheb (1). 3. (La pl.) Specie de ciuperci comestibile cu piciorul gălbui sau brun, având de jur-împrejur un inel alb, și cu pălăria galbenă-brună (Armillaria mellea).Ghebe de brad = ciupercă comestibilă cu pălăria albă, subțire, cărnoasă și cu piciorul lung și subțire (Lepiota clypeolaria). Ghebe de pădure = ciupercă comestibilă cu pălăria roșiatică ori brună, catifelată (Collybia longipes). – Probabil lat. *glibbus (formă metatezată a lui *gibb(u)lus < gibbus).

GÍNTĂ, ginți, s. f. Grup de oameni care provin dintr-un strămoș comun, formând unitatea (4) de producție fundamentală a comunei primitive; formă de organizare socială proprie unui asemenea grup de oameni. ♦ (Livr.) Neam; origine. ◊ (Jur.) Dreptul ginților = dreptul internațional. – Din lat. gens, -ntis.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta. A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-și pierde) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, știre. 4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din sl. glasŭ.

GODÉU, godeuri, s. n. I. 1. Cupă de metal care se montează la aparatele de ridicat sau de transportat materiale și care se încarcă și se descarcă automat. 2. Mic recipient din material izolant, folosit pentru realizarea unor legături electrice. II. Fald la o rochie, la o draperie etc. – Din fr. godet.

GONDÓLĂ, gondole, s. f. 1. Barcă lungă, puțin adâncă, cu fundul plat, cu prora (și pupa) ridicată și încovoiată, manevrată cu o singură vâslă, folosită la Veneția. 2. Raft, suport în formă de gondolă (1) pe care este așezată marfa într-un magazin cu autoservire. 3. Nacelă în care se află motorul unui dirijabil. – Din it. gondola, fr. gondole.

GRAFOMÉTRU, grafometre, s. n. Instrument pentru măsurarea unghiurilor de pe teren, folosit în ridicarea de planuri. – Din fr. graphomètre.

GRÁIFER, graifere, s. n. 1. Organ al unor mașini de cusut care are rolul de a prinde, de a deplasa etc. ața. 2. Benă (de transportat, de ridicat) prevăzută cu cablu. [Var.: gráifăr s. n.] – Din germ. Greifer.

GRẮDIȘTE, grădiști, s. f. Ridicătură (alungită) de teren formată în lunca unui râu, datorită schimbării către vărsare a meandrelor lui. – Din sl. gradište „castru”.

GRIND, grinduri, s. n. Mică ridicătură de teren de formă alungită, care rezultă din depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării. – Din sl. grendŭ.

GROTÉSC, -Ă, grotești, adj., GROTÉSC s. n. 1. Adj. Care este de un comic excesiv prin aspectul caricatural, neobișnuit de caraghios; ridicol, burlesc; bizar. ◊ (Substantivat, n.) Grotescul unei situații. ♦ (Substantivat, n.) Categorie, ipostază estetică reflectând realitatea în forme fantastice, bizare, disproporționate, caricaturale. 2. S. n. Corp de literă de tipar fără piciorușe, format din arce și segmente de dreaptă de aceeași grosime. – Din fr. grotesque.

GRÚIE, gruie, s. f. 1. Macara folosită la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (bărci, ancore, scări de bord etc.). 2. Suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. – Din fr. grue.

GUNOIÉR, -Ă, gunoieri, -e, s. m. și f. Persoană din serviciul salubrității publice care ridică periodic gunoiul1 depozitat în curți și pe străzi. [Pr.: -no-ier] – Gunoi1 + suf. -ar.

HALTÉRĂ, haltere, s. f. 1. Aparat de atletică grea, alcătuit din două rânduri de discuri sau sfere metalice de diferite greutăți, fixate la capetele unei bare; greutate. 2. (La pl.) Ramură sportivă care constă în ridicarea halterelor (1). [Acc. și: hálteră] – Din fr. haltère.

HALTEROFILÍE s. f. (Ieșit din uz) Sportul ridicării halterelor. – Din fr. haltérophilie.

MEGATÉRM, -Ă adj. (biol.; despre organisme) adaptat la temperaturi ridicate. (< germ. megatherm)

HARETÍSM s. n. Concepție sociologică în care se preconiza ridicarea stării materiale și culturale a satului prin activitatea extrașcolară a învățătorilor. – [Spiru] Haret (n. pr.) + suf. -ism.

MEDIODORSÁL, -Ă adj. 1. (anat.) la mijlocul spatelui. 2. consoană ~ă (și s. f.) = consoană pentru articularea căreia dosul limbii se ridică la nivelul părții mediane a vălului palatului. (< fr. médiodorsal)

HÂRZÓB, hârzoabe, s. n. (Reg.) 1. Funie groasă folosită la coborârea sau la ridicarea greutăților din adâncime. ◊ Expr. (Ir.) (A se crede) coborât cu hârzobul din cer = (a se crede) mult superior celor din jur, (a fi) mândru, îngâmfat. A cădea cu hârzobul din cer = a veni, a pica pe neașteptate; a se realiza de la sine. 2. Ladă care odinioară servea de scenă și în spatele căreia păpușarul mânuia păpușile; lada păpușilor. 3. Coșuleț din cetină de brad, în care se păstrează unii pești. – Din bg. vărzop „legătură”.

HEIMATLÓS, heimatloși, s. m. (Jur.) Apatrid. [Pr.: hai-] – Din germ. Heimatlos.

HELCOMÉTRU, helcometre, s. n. Aparat de gimnastică folosit pentru dezvoltarea forței musculare, care funcționează pe principiul învingerii rezistenței unei greutăți reglabile, ridicată și coborâtă cu ajutorul unor scripeți. – Din fr. helcomètre.

MAUSOLÉU s. n. monument funerar ridicat în memoria unui om ilustru, a unui erou. (< fr. mausolée, lat. mausoleum, germ. Mausaleum)

HETERÓSIS s. n. Încrucișare între două soiuri de plante sau între două rase de animale cu ereditate diferită, având ca rezultat indivizi caracterizați prin mare vitalitate, prin putere de adaptare la diferite condiții de viață și prin productivitate ridicată. – Germ. heterözisch. (< gr.).

MASTOPEXÍE s. f. operație estetică constând în ridicarea unui sân căzut. (< fr. mastopexie)

HIDROELEVATÓR, hidroelevatoare, s. n. Dispozitiv folosit pentru ridicarea și îndepărtarea apei și a noroiului din săpăturile executate cu mijloace hidromecanice. [Pr.: -dro-e-] – Din fr. hydro-élévateur.

HIPERTERMÁL, -Ă, hipertermali, -e, adj. (Despre ape minerale) Cu temperatură foarte ridicată. – Hiper- + termal.

HIPERTIROIDÍE s. f. Boală endocrină care se datorește secreției excesive a hormonilor tiroidieni și care se manifestă prin creșterea glandei tiroide, slăbire, ridicarea metabolismului bazal etc.; hipertiroidism. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperthyroïdie.

HIPERTIROIDÍSM s. n. Boală endocrină care se datorește secreției excesive a hormonilor tiroidieni și care se manifestă prin creșterea glandei tiroide, slăbire, ridicarea metabolismului bazal etc.; hipertiroidie. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperthyroïdisme.

HIROTONÍ, hirotonesc, vb. IV. Tranz. A ridica un diacon la rangul de preot; p. ext. a face pe cineva diacon, arhiereu etc. după canoanele bisericii creștine; a hirotonisi. – Din hirotonie (derivat regresiv).

HIROTONISÍ, hirotonisesc, vb. IV. Tranz. A ridica un diacon la rangul de preot; p. ext. a face pe cineva diacon, arhiereu etc. după canoanele bisericii creștine; a hirotoni. [Var.: hirotonosí vb. IV.] – Din sl. herotonisati.

HIROTONISÍT, hirotonisiți, adj. (Despre diaconi) ridicat la treapta preoției; hirotonit. – V. hirotonisi.

HOLM, holmuri, s. n. (Reg.) Ridicătură mică de pământ; delușor, movilă. – Magh. halóm (cf. ucr., rus. holm).

HOP interj., HOP, hopuri, s. n. I. Interj. 1. Exclamație care însoțește o săritură peste un obstacol, ridicarea unei greutăți, căderea, aruncarea sau scăparea (din mână) a unui lucru. ◊ Expr. Nu zice hop până n-ai sărit (sau până nu treci) șanțul = nu te bucura înainte de a vedea rezultatul, sfârșitul. 2. (Cu valoare verbală; exclamație care sugerează sosirea neașteptată a cuiva) Iată că vine! ♦ Exclamație care sugerează intervenirea neașteptată a unui fapt, a unei întâmplări. 3. Exclamație care exprimă o surpriză (neplăcută). II. S. n. 1. Ridicătură sau groapă în drum (peste care vehiculele trec zdruncinându-se). ♦ Fig. Dificultate, obstacol, greutate pe care cineva o are de întâmpinat. 2. Săritură, zguduitură a unui vehicul peste un obstacol. [Var.: hópa, hópai, hup interj.] – Onomatopee.

HORST, horsturi, s. n. Regiune a scoarței terestre mărginită de falii, care a rămas ridicată după scufundarea regiunilor vecine. – Din germ. Horst.

MARÉE s. f. mișcare periodică de ridicare (flux) sau coborâre (reflux) a nivelului apelor mării sau oceanului (de două ori pe zi), datorită atracției gravitaționale a Lunii și a Soarelui. ♦ ~ atmosferică = variație periodică a presiunii atmosferice, provocată de variația temperaturii ori de atracția Lunii sau a Soarelui; ~ neagră = pânză de petrol din accidente ale petrolierelor, care plutește pe mare, poluând-o. (< fr. marée)

IMPURITÁTE, impurități, s. f. 1. Lipsă de puritate, de curățenie. ♦ Stare a unui mediu cu toxicitate ridicată, cu microbi etc. 2. Corp sau substanță străină care se găsește în masa altui corp sau a unui material (și a cărei prezență determină modificarea proprietăților materialului). – Din fr. impureté, lat. impuritas, -atis.

IMPUTABILITÁTE s. f. (Jur.) Situație în care se găsește o persoană căreia i se atribuie săvârșirea cu intenție a unei fapte pedepsite de legea penală. – Din fr. imputabilité.

IMUNITÁTE s. f. 1. Rezistență a organismului față de acțiunea microbilor patogeni sau a produșilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievală) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stăpânilor de pământ de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fără amestecul reprezentanților puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane. ◊ Imunitate parlamentară = situație de care se bucură membrii unei adunări legislative de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.

INALIENÁRE, inalienări, s. f. (Jur.) Situația, starea a ceea ce este inalienabil, imposibilitate de alienare. [Pr.: -li-e-] – Din fr. inaliénation.

INAPELÁBIL, -Ă, inapelabili, -e, adj. (Jur.) Care nu poate fi schimbat, modificat; cu caracter definitiv. – Din it. inappellabile.

INCANDESCÉNȚĂ s. f. (Adesea fig.) Stare a unui corp care, datorită temperaturii ridicate, emite lumină (și radiații infraroșii). ◊ Lampă cu incandescență = lampă electrică în care lumina este produsă cu ajutorul încălzirii electrice a unui fir metalic la temperaturi înalte și într-un spațiu vid. – Din fr. incandescence.

INCESÍBIL, -Ă, incesibili, -e, adj. (Jur.; despre bunuri) Care nu poate fi cedat. – Din fr. incessible.

INCESIBILITÁTE s. f. (Jur.) Calitate a unui bun de a fi incesibil. – Din fr. incessibilité.

INCÉST, incesturi, s. n. Legătură sexuală, oprită de legile juridice și morale, între părinți și copii sau între frați și surori. – Din fr. inceste, lat. incestus.

INCIDÉNT, -Ă, incidenți, -te, s. n., adj. I. S. n. 1. Întâmplare neașteptată (și neplăcută) care apare în desfășurarea unei acțiuni. ◊ Incident de frontieră = ciocnire armată între forțele grănicerești a două state vecine. ♦ Greutate, dificultate. 2. Obiecție (secundară și neașteptată) ridicată în cursul unui proces de una dintre părți. II. Adj. 1. (Despre cuvinte sau propoziții) Care este intercalat între părțile unei propoziții sau fraze. 2. (Fiz.; în sintagma) Rază incidentă = rază de lumină care cade pe suprafața unui corp sau pe suprafața care separă două medii. – Din fr. incident.

INDÉMN, -Ă, indemni, -e, adj. (Jur.) Care nu a suferit pagube, pierderi etc. – Din fr. indemne.

INDEROGÁBIL, -Ă, inderogabili, -e, adj. (Jur.; despre legi, regulamente etc.) Care nu permite derogări. – In1-+derogabil.

INDÍCIU, indicii, s. n. Semn (aparent) după care se deduce existența unui lucru, a unui fenomen etc. ♦ Particularitate, semnalment, manifestare, dovadă concretă după care se poate recunoaște un obiect, o ființă sau un fenomen. ♦ (Jur.) Faptă, împrejurare, situație, care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situații, poate servi ca probă într-un proces. – Din lat. indicium (cu sensuri după fr. indice).

INDISPONÍBIL, -Ă, indisponibili, -e, adj. Care nu poate fi disponibil, care nu poate fi folosit după voie, care nu este liber. ♦ (Jur.; despre un lucru sau despre un drept) De care nu se poate dispune. ♦ (Despre mașini) Care nu este în stare să funcționeze. – Din fr. indisponible.

INDIVÍZ, -Ă, indivizi, -e, adj. (Jur.; despre bunuri) Care se găsește în stare de indiviziune. ♦ (Despre oameni) Care posedă o proprietate în indiviziune. – Din fr. indivis, lat. indivisus.

INDIVIZIÚNE s. f. (Jur.) Drept de proprietate pe care două sau mai multe persoane îl au, pe cote-părți, asupra unor bunuri privite ca o totalitate nedivizată. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. indivision.

INDUCTÍV, -Ă, inductivi, -e, adj. Care procedează prin inducție (1), care se bazează pe inducție. ◊ Metodă inductivă = metodă de cercetare care procedează prin ridicarea de la particular la general, prin urmărirea trecerii de la efect la cauză. – Din fr. inductif.

INDUSTRIALÍSM s. n. 1. Orientare în gândirea economică care preconizează dezvoltarea industriei și ridicarea acesteia la nivelul de ramură principală a economiei. 2. Teorie economică care acordă preponderență industriei în activitatea economică. [Pr.: -tri-a-] – Din fr. industrialisme.

INFANTICÍD, infanticiduri, s. n. (Jur.) Ucidere a propriului copil; pruncucidere. ♦ Ucidere a unui copil. – Din fr. infanticide, lat. infanticidium.

INFIRMATÍV, -Ă, infirmativi, -e, adj. (Jur.) Care anulează (o sentință). – Din fr. infirmatif.

MAMELÓN s. n. 1. sfârcul mamelei. ◊ formație anatomică proeminentă. 2. ridicătură de teren izolată, cu vârful rotunjit. (< fr. mamelon)

INOPOZÁBIL, -Ă, inopozabili, -e, adj. (Despre un act juridic) Care nu poate fi invocat față de alte persoane și în alte cazuri decât cele determinate de lege; neopozabil. – Din fr. inopposable.

INSESIZÁBIL, -Ă, insesizabili, -e, adj. 1. Care nu poate fi sesizat, nesesizabil; p. ext. imperceptibil. 2. (Jur.; despre lucruri sau despre drepturi) Care nu poate fi urmărit de către creditorii titularului lucrului sau dreptului. – Din fr. insaisissable.

INSTÁNȚĂ, instanțe, s. f. (Și în sintagma instanță judecătorească) Organ de stat însărcinat cu soluționarea litigiilor dintre persoanele fizice sau dintre acestea și persoanele juridice. ◊ Expr. În ultimă instanță = în cele din urmă, până la urmă, nemaiavând altă cale. – Din fr. instance, lat. instantia.

INSTITÚȚIE, instituții, s. f. 1. Organ sau organizație (de stat) care desfășoară activități cu caracter social, cultural, administrativ etc. 2. Formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate; institut (3). Instituția căsătoriei. 3. Organizație care desfășoară o activitate de interes internațional. [Var.: instituțiúne s. f.] – Din fr. institution, lat. institutio, -onis.

INSTITUȚIONALÍSM s. n. Doctrină economică apărută în deceniile al treilea și al patrulea ale sec. XX, ai cărei reprezentanți consideră că economia politică trebuie să aibă ca obiect studierea anumitor categorii politice și juridice, precum și unele fenomene social-economice, denumite impropriu „instituții”. [Pr.: -ți-o-] – Din germ. Instituzionalismus.

INSTRÚCȚIE s. f. 1. Ansamblu de cunoștințe, priceperi și deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmărește însușirea unei culturi generale și a unei specializări profesionale; învățătură; învățământ; instrucțiune (2). 2. Pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ◊ Judecător de instrucție = (în unele țări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din fr. instruction.

INSTRUÍ, instruiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) pregăti într-un domeniu; a învăța, a se cultiva. 2. Tranz. A pregăti ostașii în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 3. Tranz. (Jur.) A cerceta, a ancheta, a analiza (culegând probe, mărturii). – Din fr. instruire, lat. instruere.

INSURGÉNT, -Ă, insurgenți, -te, s. m. și f. Persoană care participă activ la o insurecție. ♦ Spec. Nume dat coloniștilor americani care s-au ridicat împotriva Angliei în sec. XVIII. – Din lat. insurgens, -ntis, germ. Insurgent, engl., fr. insurgents.

INTENTÁ, intentez, vb. I. Tranz. A introduce, a porni o acțiune (juridică). – Din fr. intenter.

INTÉNȚIE, intenții, s. f. Dorință, gând de a face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. ◊ Loc. adv. Cu intenție = intenționat, înadins. Fără intenție = involuntar, fără să vrea. ◊ Loc. conj. Cu intenția să... (sau, loc. prep., cu intenția de a...) = cu gândul, în dorința de a... ◊ Expr. A face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de gânduri pe care nu le-a avut. A avea intenții serioase (cu)... = a) a fi decis să realizeze ceea ce și-a propus; b) a fi decis să contracteze o căsătorie. ♦ (Jur.) Atitudine psihică a unei persoane care își dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i și dorindu-i sau acceptându-i efectele. [Var.: intențiúne s. f.] – Din fr. intention, lat. intentio, -onis.

INTERDÍCȚIE, interdicții, s. f. 1. Prevedere legală prin care se interzice săvârșirea anumitor fapte sau acte. 2. Măsură legală sau judecătorească aplicată unui răufăcător sau unui alienat mintal, care constă în interzicerea exercitării anumitor acte juridice. 3. Stare în care se află aceste persoane. [Var.: interdicțiúne s. f.] – Din fr. interdiction, lat. interdictio, -onis.

INTERÉS, interese, s. n. 1. Preocupare de a obține un succes, un avantaj; râvnă depusă într-o acțiune pentru satisfacerea anumitor nevoi. 2. Avantaj, folos, câștig, profit. ◊ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanță socială, util colectivității. ◊ Expr. A-și face interesele = a fi preocupat numai de satisfacerea chestiunilor personale. 3. Dobândă. ◊ (Jur.) Daune interese = despăgubire bănească pentru repararea unui prejudiciu. 4. Orientare activă și durabilă, dorință arzătoare de a cunoaște și de a înțelege pe cineva sau ceva. 5. Înțelegere și simpatie față de cineva sau de ceva; grijă, solicitudine. 6. Calitatea de a deștepta atenția, a stârni curiozitatea prin importanța, frumusețea, varietatea lucrului, a problemei, a acțiunii etc.; atracție. [Pl. și; (rar) interesuri] – Din it. interesse, rus. interes, germ. Interesse.

INTERLOCUȚIÚNE, interlocuțiuni, s. f. (Jur.) Hotărâre judecătorească care precedă sentința finală a unui proces. [Var.: interlocúție s. f.] – Din fr. interlocution.

INTERZÍS, -Ă, interziși, -se, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care este oprit, care nu este permis. 2. S. m. și f. Persoană căreia i s-a ridicat, prin hotărâre judecătorească, exercitarea drepturilor sale; persoană pusă sub interdicție. – V. interzice.

INTIMÁ, intimez, vb. I. Tranz. (Jur.) 1. A notifica, a face cunoscut, a pune în vedere. 2. A chema în judecată, a cita în fața unei instanțe superioare. – Din fr. intimer, lat. intimare.

INTIMÁRE, intimări, s. f. (Jur.) Acțiunea de a intima și rezultatul ei; avertizare. – V. intima.

INVALIDÁ, invalidez, vb. I. Tranz. (Jur.) A constata și a declara nevalabile anumite acte de procedură; a declara nevalabilă alegerea membrilor organelor reprezentative sau împuternicirea delegaților la conferințe sau la congrese interne sau internaționale; a infirma. – Din fr. invalider.

INVALIDITÁTE, invalidități, s. f. 1. Starea celui invalid; infirmitate. 2. (Jur.) Lipsă de validitate (a unui act, a unui mandat etc.). – Din fr. invalidité.

MALARIOTERAPÍE s. f. metodă de tratament constând în inocularea parazitului malariei, pentru a produce la bolnav o temperatură ridicată; paludoterapie. (< fr. malariothérapie)

MAJORÁT s. n. 1. proprietate inalienabilă rezervată primului născut în linie masculină al unei familii nobile. 2. vârstă de la care cineva se poate bucura prin lege de drepturi depline civile și politice; starea juridică a celui devenit major. (< fr. majorat, germ. Majorat)

ÎMPĂRȚEÁLĂ, împărțeli, s. f. Faptul de a împărți ceva. ♦ Spec. (Jur.) Împărțire a unor bunuri prin acord între părți sau prin lege; partaj. – Împărți + suf. -eală.

ÎMPUTERNICÍ, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva. ♦ (Jur.) A da mandat, a autoriza. 2. Tranz. și refl. (Înv. și pop.) A da sau a prinde putere, a(-și) reface forțele, a (se) face mai puternic; a (se) întări. – În + puternic.

ÎMPUTERNICÍRE, împuterniciri, s. f. 1. Acțiunea de a împuternici și rezultatul ei. ♦ (Jur.) Mandat, procură. 2. (Rar) Întărire, fortificare. ♦ Intensificare. – V. împuternici.

ÎN prep. 1. (Indică interiorul spațiului unde are loc o acțiune, unde se află ceva, spre care are loc o mișcare) Intră în casă. ♦ (Indică suprafața pe care are loc o acțiune sau spațiul dintre obiecte unde se află ceva, unde se produce o mișcare) Se suie în pom. ♦ (Indică obiectul de care atârnă ceva) Pune-ți haina în cuier. ♦ (Indică o parte a corpului care este acoperită, îmbrăcată etc.) Și-a tras ghetele în picioare. Nu sta cu căciula în cap. ♦ La, în dreptul. Haină roasă în coate. 2. (Indică timpul în care se petrece o acțiune) În iunie se culeg cireșele. ♦ (Indică intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. Pleci de mâine în două zile. 3. (Indică o cauză) Din pricina...; în urma... Pomul se clătina în vânt. Ochii-i ard în friguri. 4. (Indică scopul) Se duce în pețit. 5. (Indică instrumentul, relația) S-au înțeles în scris. 6. (Indică o comparație) În formă de..., ca... Fumul se ridică în spirală. 7. Conform cu, potrivit cu... Fiecare în legea lui. 8. (Introduce un complement indirect) Adâncit în gânduri. Casă transformată în muzeu.Lat. in.

ÎNAINTÁ, înaintez, vb. I. 1. Intranz. A merge înainte în spațiu, a se mișca spre cineva sau ceva aflat înainte; a avansa. ♦ Fig. A progresa. 2. Intranz. A merge înainte în timp; a se desfășura, a se dezvolta. 3. Tranz. A ridica pe cineva într-o funcție mai importantă; a avansa în grad. ♦ Intranz. A obține o funcție mai importantă, un grad mai mare. 4. Tranz. A expedia, a trimite, a da un act, o petiție, o lucrare administrativă etc. 5. Tranz. (Înv.) A avansa o sumă de bani. – Din înainte.

ÎNÁLT, -Ă, înalți, -te, adj. 1. Care se ridică mult în sus; foarte ridicat. ◊ Frunte înaltă = frunte mare, lată. ♦ (Substantivat, n.) Înălțime. ♦ (Despre ființe) De statură mare. ♦ Care se găsește la înălțime (mare). 2. (Despre sunete) Ascuțit2, subțire, acut. 3. (Despre tensiunea curentului electric, despre presiuni) Care are valoare sau măsură mare. ♦ (Despre frecvență) Cu un număr mare de perioade pe unitatea de timp. 4. Fig. Care este situat pe o treaptă ridicată în scara valorilor sau a importanței; superior; deosebit, important; distins, măreț. ◊ Înaltă fidelitate = calitate a unor aparate sau sisteme electroacustice de a reda cât mai fidel semnalele sonore (înregistrate); hi.-fi. [Var.: nalt, -ă adj.] – Lat. in altum.

ÎNĂLȚÁ, înálț, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) îndrepta în sus; a (se) ridica. ◊ Expr. (Tranz.) A(-și) înălța ochii = a privi în sus. (Intranz.) A înălța din umeri = a ridica din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare etc. ♦ Tranz. A face să fie mai înalt prin ridicare și așezare pe un obiect situat mai sus etc. ♦ Refl. (Rar; cu determinarea „pe cal”, „în șa”) A se urca pe cal; a încăleca. 2. Refl. A deveni mai înalt; a crește. 3. Refl. (Despre clădiri, monumente etc.) A apărea, a se ivi (în toată înălțimea). 4. Tranz. A construi, a clădi. A înălța o casă. 5. Tranz. A ridica vocea, tonul; a pronunța tare. ♦ Refl. (Despre voce, glas, sunete) A se auzi (limpede). 6. Tranz. A ridica pe cineva în rang. ♦ Fig. A ridica din punct de vedere spiritual. Poezia înalță sufletul.Refl. A se arăta trufaș; a se mândri. [Var.: (reg.) nălțá vb. I] – Lat. inaltiare (< altus).

ÎNĂLȚĂTÓR, -OÁRE, înălțători, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care înalță; fig. care ridică din punct de vedere spiritual. 2. S. n. Dispozitiv mecanic sau optic de ochire la puști, la mitraliere și la tunuri, care permite să se dea țevii înclinarea necesară pentru a lovi ținta. – Înălța + suf. -ător.

ÎNĂLȚĂTÚRĂ s. f. (Rar) Ridicătură (de pământ); înălțime. – Înălța + suf. -ătură.

ÎNĂLȚÍME, înălțimi, s. f. 1. Distanță de la nivelul pământului (sau de la un nivel orizontal) până la un punct situat deasupra lui; dimensiune a unui lucru sau a unei ființe, măsurată de la bază până la partea cea mai ridicată. ♦ (Mat.) Perpendiculară dusă din vârful anumitor corpuri sau figuri geometrice pe bază. 2. Punct ridicat deasupra nivelului pământului; p. ext. (la pl.) cer. ♦ Vârf, culme, înălțătură. 3. Numărul de vibrații pe secundă ale unui sunet. ♦ Calitate a unei voci, a unui instrument etc. de a cânta note înalte. 4. Fig. Stare de superioritate intelectuală, morală etc. ◊ Expr. A fi la înălțimea cerută (sau dorită, așteptată etc.) = a se prezenta așa cum cere situația. ♦ Grad, rang (înalt); p. ext. prețuire. 5. (Înv.; urmat de un pronume posesiv) Termen de adresare către o persoană cu funcție importantă. [Var.: (reg.) nălțíme s. f.] – Înalt + suf. -ime.

ÎNCADRÁ, încadrez, vb. I. 1. Tranz. A înrăma. 2. Refl. A se potrivi, a se armoniza cu mediul înconjurător. 3. Tranz. (Jur.) A cuprinde într-un text de lege o faptă, p. ext. un delincvent. 4. Tranz. (Rar) A înconjura, a împresura (1). 5. Tranz. și refl. A (se) angaja într-o întreprindere, într-o instituție ♦ Refl. A se integra într-un colectiv, într-o organizație, într-o acțiune etc. 6. Refl. A respecta o anumită limită de timp pentru săvârșirea unei acțiuni. – Din fr. encadrer.

ÎNCĂLUȘÁT, -Ă, încălușați, -te, adj. (Despre coarde sau instrumente cu coarde) Care are coardele ridicate și așezate pe o piesă specială, numită căluș. – V. încălușa.

ÎNCĂLZÍ, încălzesc, vb. IV. 1. Tranz. A face să-i fie cuiva cald. ♦ (Despre surse de căldură) A face ca aerul, apa etc. să-și ridice temperatura. ♦ A expune ceva la o sursă de căldură pentru a-i ridica temperatura. 2. Refl. A i se face (cuiva) cald. ♦ (Despre vreme) A se face (mai) cald. 3. Refl. A se pregăti prin exerciții fizice înaintea unui efort sportiv. 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înflăcăra, a (se) entuziasma. – În + cald.

ÎNCĂLZÍRE, încălziri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) încălzi și rezultatul ei. ◊ Încălzire centrală = sistem de ridicare a temperaturii aerului dintr-o clădire prin folosirea unei surse unice producătoare de căldură, care difuzează, sub presiune, apă caldă sau aer încălzit în radiatoare special amenajate. ♦ Ansamblu al procedeelor de încălzire. 2. Complex de exerciții fizice efectuate înaintea unui antrenament, a unei competiții etc. pentru adaptarea organismului la potențial maxim. – V. încălzi.

ÎNCHINÁ, închín, vb. I. 1. Refl. A-și manifesta evlavia către divinitate prin practici religioase, specifice fiecărui cult. ♦ (În biserica creștină) A-și face semnul crucii; p. ext. a se ruga. 2. Refl. A se pleca (sau a-și pleca numai capul) înaintea cuiva, în semn de respect, de devotament, de afecțiune sau ca simplu salut. ♦ Intranz. A ridica paharul plin, ciocnindu-l cu paharul celorlalți comeseni și a bea (făcând o urare). 3. Refl. (Înv.) A recunoaște suzeranitatea cuiva; a accepta să devină vasal. ◊ Expr. (Tranz.) A închina armele (sau steagul) = a capitula. 4. Tranz. (Înv.) A dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoștință. ◊ Expr. A închina o mănăstire = a subordona o mănăstire altei mănăstiri străine sau unei patriarhii. ♦ A face o ofrandă. 5. Tranz. A consacra. ♦ A dedica. – Lat. inclinare.

ÎNDIGUÍ, îndiguiesc, vb. IV. Tranz. A mărgini o apă sau a înconjura o suprafață cu diguri, a zăgăzui; p. gener. a ridica un dig. – În + dig + suf. -ui.

ÎNDOCÁ, îndochez, vb. I. Tranz. A efectua operațiile de ridicare a unei nave pe un doc plutitor. [Var.: andocá vb. I] – Din germ. eindocken.

ÎNDOCÁT, -Ă, îndocați, -te, adj. (Despre nave) Care a fost ridicat pe un doc plutitor. – V. îndoca.

ÎNFĂȚIȘÁRE, înfățișări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) înfățișa și rezultatul ei; prezentare, descriere, zugrăvire. ♦ (Jur.) Prezentare a unei persoane citate în fața unei autorități judiciare, a unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală; dezbatere în fața unei instanțe. ♦ Termen de judecată. 2. (Concr.) Aspect sub care se prezintă un lucru sau o ființă; configurație. [Var.: (reg.) înfățoșáre s. f.] – V. înfățișa.

ÎNFIETÓR, -OÁRE, înfietori, -oare, s. m. și f. Persoană care, printr-un act juridic, devine părintele unui copil care nu a fost al lui; adoptator. [Pr.: -fi-e-] – Înfia + suf. -tor.

ÎNTÍNDE, întínd, vb. III. I. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta, a desfășura, trăgând de unul sau de ambele capete un lucru care poate fi strâns, încolăcit, înfășurat. ◊ Expr. A întinde (cuiva) o cursă (sau lațul, un laț) = a întinde o cursă, un laț pentru a prinde un animal; fig. a pregăti cuiva o capcană. A întinde la jug = a munci din greu. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi, deformându-se. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge ca o dâră vâscoasă, din cauza alterării. 2. Tranz. A lungi, trăgând de capete, un lucru elastic. 3. Tranz. A lungi mâna, brațul etc. (într-o direcție oarecare). ◊ Expr. A întinde mâna (sau o mână) = a face un gest cu brațul pentru: a) a indica ceva; b) a cere de pomană. A întinde (cuiva) mâna (sau mâinile) = a) a îndrepta brațul către o persoană pentru a-i strânge mâna în semn de salut; b) fig. a veni în ajutorul cuiva. A întinde pasul = a merge cu pași mari și grăbiți. A o întinde (la drum) = a pleca repede, în grabă (la drum); a o șterge. 4. Refl. A-și destinde corpul, membrele (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se înălța în vârful picioarelor ridicând brațele pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului. ◊ Expr. A se întinde după ceva = a fi lipsit de ceva; a avea mare nevoie de ceva și a nu avea mijloacele necesare pentru a-l obține. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrăzni; a se obrăznici. 5. Refl. A se culca, a se lungi pentru a se relaxa ori pentru a dormi. ◊ Expr. A se întinde mai mult decât îi e plapuma = a se lansa în acțiuni, în cheltuieli care îi depășesc posibilitățile. (Refl. recipr.) A se întinde cu cineva = a avea relații sexuale, a se culca cu cineva. (Tranz.) A întinde pe cineva la pământ = a doborî pe cineva la pământ. 6. Tranz. A înmâna, a da. 7. Tranz. A îndrepta, a ținti (o armă) spre... 8. Tranz. Fig. A trage în toate părțile de cineva, a hărțui. II. 1. Tranz. A desface, a desfășura pe toată suprafața, lungimea etc. un obiect strâns, împăturit. ◊ Expr. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mâncare; a da o masă (cu oaspeți mulți). ♦ A etala (o marfă). ♦ A așeza o pastă, un aluat etc. pe o suprafață mai mare, subțiind-o, nivelând-o. 2. Refl. A ocupa un spațiu (întins); a se extinde. ◊ Expr. A se întinde ca o pomană țigănească = a se desfășura, a se extinde pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar; a dura prea mult în timp. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se desfășura (într-o direcție), a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde hora = a forma o horă. ♦ (Despre suprafețe, teritorii etc.) A ajunge până la..., a se delimita. ♦ (Despre plante) A se răspândi; a se înmulți. 3. Tranz. Fig. A mări, a spori o putere, o stăpânire. ♦ Refl. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se răspândi, a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde vorba = a divulga un lucru care ți-a fost încredințat ca un secret. ♦ Refl. (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui. ◊ Expr. A se întinde la vorbă sau (tranz.) a o întinde la vorbă = a se porni la vorbă, a se pune la taifas; a lungi vorba. ♦ A insista, a stărui asupra... [Perf. s. întinsei, part. întins] – Lat. intendere.

ÎNVĂLURÁT, -Ă, învălurați, -te, adj. 1. Care se mișcă, se clatină ca valurile, care face valuri; unduios; agitat. 2. (Despre un teren) Cu ridicături multe; accidentat. [Var.: învălurít, -ă adj.] – V. învălura.

ÎNVÂLTORÍ, pers. 3 învâltorește, vb. IV. Refl. (Reg.) A se ridica în vârtejuri; a se învolbura. – În + vâltoare.

JAMBÉTĂ, jambete, s. f. Mișcare a calului care constă în ridicarea la orizontală a unui picior dindărăt, calul stând pe loc. – Din fr. jambette.

JELÉR, jeleri s. m. Nume dat în evul mediu țăranilor fără pământ sau cu pământ puțin din Transilvania, care munceau pe moșiile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor. – Din magh. zsellér.

JOS, JOÁSĂ, joși, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pământ, la nivelul pământului; într-un loc mai puțin ridicat (decât altul). ◊ De sus până jos = în întregime. De sus în jos = în direcție verticală coborâtoare. ◊ Cu fața în jos = (culcat) pe burtă. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = supărat, trist; umilit, rușinat. ◊ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se află într-o regiune așezată mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din mulțimea oamenilor de rând. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în direcția curgerii apei; la vale; în aval. ◊ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lăsa jos = a lăsa din mână, punând în altă parte. A lăsa ochii în jos = a privi spre pământ (rușinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămâne în urmă. A privi (sau a măsura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispreț. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprimă o comandă de așezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decădere morală, materială sau socială. ◊ (Ieșit din uz; azi ironic) Muncă de jos = muncă la care era trimis cineva retrogradat dintr-o funcție de răspundere. 2. La nivelul locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. ◊ Pe jos = a) pe pământ; b) cu piciorul. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pământ sau pe dușumele. II. Adj. 1. Care este puțin ridicat de la pământ; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Așezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apătos, mocirlos. 3. (Despre glas și despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâtă; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvențe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.

JURÍDIC, -Ă, juridici, -ce, adj. Care ține de drept, privitor la drept. ◊ Persoană juridică = organizație cu patrimoniu propriu și administrație de sine stătătoare, care se bucură de capacitatea de a avea drepturi și obligații. – Din fr. juridique, lat. juridicus.

JURIDICÉȘTE adv. Din punct de vedere juridic. – Juridic + suf. -ește.

JURISCONSÚLT, -Ă, jurisconsulți, -te, s. m. și f. Specialist în științele juridice, de mare autoritate, care este consultat în problemele dificile de drept. – Din fr. jurisconsulte, lat. jurisconsultus.

JURISDÍCȚIE, jurisdicții, s. f. 1. Putere, competență de a judeca a unui judecător sau a unei instanțe. 2. Totalitatea instanțelor judecătorești de același grad. 3. Ansamblul organelor care au competența de a judeca pricini de aceeași categorie. 4. Teritoriu în care un judecător sau o instanță judecătorească își exercită puterea. – Din fr. juridiction, lat. jurisdictio.

JURÍST, -Ă, juriști, -ste, s. m. și f. Specialist în științele juridice. ◊ (Înv.) Student(ă) în drept. – Din fr. juriste, lat. jurista.

KILOGRAMMÉTRU, kilogrammetri, s. m. Unitate de măsură pentru lucrul mecanic, egală cu lucrul mecanic efectuat pentru ridicarea unei greutăți de un kilogram la înălțimea de un metru [Scris și: chilogrammetru] – Din fr. kilogrammètre.

MACARÁ, macarale, s. f. Aparat, dispozitiv sau sistem tehnic construit pe principiul scripeților, cu care se ridică (și se deplasează) greutăți (mari) pe distanțe scurte. – Din tc. makara.

MACARONÍSM s. n. 1. Mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești într-un stil burlesc plin de cuvinte latine și latinizate ridicol. 2. Ansamblu de aspecte care caracterizează macaronismul. 3. Apartenență la macaronism. – Din fr. macaronisme.

MÁRE1, mari, adj. I. (Indică dimensiunea) Care depășește dimensiunile obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). ◊ Degetul (cel) mare = degetul cel mai gros al mâinii, care se opune celorlalte degete. Literă mare = majusculă. ◊ Expr. A face (sau a deschide) ochii mari (cât cepele) = a privi cu uimire, cu curiozitate, cu atenție. ◊ (Adverbial) Făină măcinată mare. ♦ (Despre suprafețe) Întins2, vast. ◊ (Substantivat; în loc. adv.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast; b) în linii generale, în rezumat. ♦ Înalt. Deal mare. ♦ Lung. Păr mare. ♦ Încăpător, spațios; voluminos. Vas mare. ◊ (Pop.) Casa (cea) mare = camera cea mai frumoasă a unei case țărănești, destinată oaspeților. ♦ Lat.; adânc. Apă mare. II. (Indică cantitatea) 1. Care este în cantitate însemnată; abundent, mult; numeros. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbe ca „a veni”) Cu debit sporit, umflat. 2. (Despre numere sau, p. ext. despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. ♦ (Despre prețuri) ridicat. ◊ Loc. adj. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. ♦ (Despre colectivități) Numeros. III. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. ◊ Fată mare = fată la vârsta măritișului; virgină, fecioară. ◊ Expr. Să crești mare! formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cu mic cu mare sau de la mic la mare ori și mici și mari = toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativ relativ) Mai (sau cel mai) în vârstă. IV. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată, îndelung, lung. ◊ Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea Paștilor. (Pop.) An mare = an bisect. V. (Indică intensitatea) 1. (Despre surse de lumină și căldură) Puternic, intens. ◊ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) când lumina este deplină, intensă. ◊ Expr. (Ziua) în (sau la) amiaza-mare = în toiul zilei, în plină zi, la amiază. 2. (Despre sunete, voce, zgomote) Puternic, ridicat. ◊ Expr. A vorbi (sau a striga) în gura mare = a vorbi cu glas tare, cu ton ridicat. A fi cu gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. 3. (Despre fenomene atmosferice) Violent, aspru, năprasnic. Ger mare. 4. (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Care a depășit viteza obișnuită; crescut (ca viteză), mărit. 5. (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Intens, profund, tare. ◊ Loc. adv. (Reg.) Cu mare ce = cu greu, anevoie. ◊ Expr. (A-i fi cuiva) mai mare mila (sau dragul, rușinea etc.) = (a-i fi cuiva) foarte milă (sau drag, rușine etc.). ♦ (Adverbial; pop.) Din cale-afară, peste măsură. ♦ Grav. Greșeală mare. VI. (Arată calitatea, valoarea) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. ◊ Zi mare = zi de sărbătoare; zi importantă. Strada mare = nume dat în unele orașe de provincie străzii principale. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal de largă circulație, care leagă localități importante. ◊ Expr. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice; promisiuni goale; b) (rar) laude. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare; b) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ; c) (în construcții negative dă contextului valoare afirmativă și invers) n-aș crede să (nu)... ♦ Hotărâtor. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. ◊ Expr. Mare minune sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc.; b) (reg.; cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu)..., n-aș crede să (nu)... ♦ Grav, serios. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. ♦ Ieșit din comun; deosebit. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie; cu vază. ◊ Socru mare = tatăl mirelui; (la pl.) părinții mirelui. Soacră mare sau soacra cea mare = mama mirelui. ◊ Expr. A se ține mare = a fi mândru, semeț, fudul. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. La mai mare, urare adresată cuiva cu ocazia unei numiri sau a unei avansări într-un post. Mare și tare sau tare și mare = foarte puternic, influent. ♦ (Substantivat) Mai-mare = căpetenie, șef. ♦ Superior în ceea ce privește calitățile morale. ◊ Expr. Mare la inimă (sau la suflet) = mărinimos, generos. ♦ Deosebit, ales2, distins. Mare cinste.Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. – Probabil lat. mas, maris.

MÁSĂ1, mase, s. f. 1. Mulțime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populației. ◊ Loc. adj. De masă = care cuprinde, care antrenează o (întreagă) colectivitate umană. ◊ Cântec de masă (sau de mase) = cântec cu conținut patriotic, având un caracter mobilizator. 2. Îngrămădire de elemente (de aceeași natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. ◊ Masă verde = nutreț pentru vite; furaj. Mase plastice = materiale plastice. Masă de aer = porțiune imensă, relativ omogenă, a troposferei, cu proprietăți distincte față de porțiunile înconjurătoare. ◊ Loc. adj. și adv. În masă = a) în cantitate mare; masiv. Transporturi în masă; b) cu toții; în număr mare. ♦ Cantitate mare din ceva (în raport cu restul ansamblului). ◊ Masa vocabularului = partea cea mai mare și mai mobilă a vocabularului. ♦ Corp solid, compact; bloc. 3. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerată ca o mărime caracteristică (în raport cu volumul). ◊ Masă atomică = greutate atomică. Masă moleculară = greutate moleculară. Masă specifică = densitate. 4. (Jur.) Totalitate a creditelor sau a datoriilor unui falit; fond bănesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. – Din fr. masse.

MÁSĂ2, mese, s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și pe care se mănâncă, se scrie etc. ◊ Masă verde = a) masă2 (1), de obicei acoperită cu postav verde, la care se joacă jocuri de noroc; p. ext. joc de noroc; b) masă2 (1) în jurul căreia stau diplomații când duc tratative internaționale. Masă rotundă = dezbatere liberă pe o temă dată, la care sunt chemați să-și spună cuvântul specialiștii din domeniul respectiv (sau reprezentanți ai publicului larg). Sală de mese = încăpere în care se servește mâncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină etc. Masă caldă = un fel de tejghea metalică încălzită pe care sunt expuse și menținute calde preparate alimentare, în localurile de alimentație publică. ◊ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă masă = pe neașteptate, pe nepregătite, deodată. ◊ Expr. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (sau a întinde, a așterne) masa = a aranja, a pregăti și a pune pe masă2 (1) toate cele necesare pentru a servi mâncarea. A strânge masa = a aduna de pe masă2 (1) mâncările rămase și farfuriile, tacâmurile etc. cu care s-a mâncat. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi sărac. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata; b) se spune când ești obligat să servești mereu de mâncare. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a primi invitați mulți, a oferi ospețe, banchete; p. ext. a se ține de petreceri. A pune (pe cineva) la masă cu tine = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele care stau în jurul aceleiași mese2 (1) și mănâncă; mesenii. 2. Ceea ce se mănâncă; mâncare, bucate; p. ext. prânz, cină; ospăț, banchet. ◊ Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prânzul; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prânz; după-amiază; b) în fiecare după-amiază. ◊ Expr. A lua masa sau a sta (ori a ședea) la masă = a mânca de prânz sau de cină. A avea casă și masă = a avea ce-i trebuie pentru a trăi. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, fără necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă2 (1) și se folosesc în diverse scopuri practice. ◊ Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. 4. Compus: (Bot.) masa-raiului = plantă erbacee cu flori roz-purpurii (Sedum carpaticum).Lat. mensa.

MÚFLĂ, mufle, s. f. 1. Cameră a unui cuptor industrial sau de laborator, cu pereți refractari, în care materialul supus încălzirii nu vine în contact cu combustibilul sau cu gazele de ardere. 2. Dispozitiv construit din mai mulți scripeți, folosit pentru ridicarea greutăților mari. – Din fr. moufle.

NUL, -Ă, nuli, -e, adj. 1. Care se reduce la nimic, care nu valorează nimic sau nu se manifestă in nici un fel; inexistent. ♦ (Mat.) Care reprezintă valoarea zero. ♦ (Despre meciuri) Care se termină la egalitate. 2. (Despre acte juridice) Fără valoare legală, considerat ca inexistent. ◊ Loc. vb. A declara nul = a anula. 3. (Despre oameni și despre acțiunile lor) Lipsit de orice valoare, fără nici un merit; total incapabil. ◊ Expr. A fi nul la... = a nu ști absolut nimic (într-un domeniu). – Din fr. nul, germ. null.

NULITÁTE, nulități, s. f. 1. Însușirea, caracterul lucrului nul (1). 2. Sancțiune a actului juridic care suprimă, în principiu și pentru trecut, acele efecte ale actului care sunt potrivnice dispozițiilor legale. 3. Lipsă totală de valoare, de capacitate, de merit a cuiva. ♦ Persoană nulă. (3). – Din fr. nullité, lat. nullitas.

ONERÓS, -OÁSĂ, oneroși, -oase, adj. (Despre contracte, convenții etc.) Care impune cuiva sarcini; p. ext. împovărător, apăsător; necinstit. ◊ Act cu titlu oneros = act juridic prin care o persoană se obligă să execute o prestație fără a urmări să primească ceva în schimb. – Din fr. onéreux, lat. onerosus.

PIREXÍE, pirexii, s. f. Febră; p. ext. nume generic dat bolilor cu temperatură (ridicată). – Din fr. pyrexie.

PREEMȚIÚNE, preemțiuni, s. f. (Jur.; în sintagma) Drept de preemțiune = privilegiu pe care îl are cineva printr-un contract sau printr-o lege, la o vânzare-cumpărare, de a fi, în condiții egale, cel preferat dintre mai mulți cumpărători. [Pr.: pre-em-ți-u-] – Din fr. préemption.

PROCÉS, procese, s. n. 1. Acțiune în justiție făcută pentru soluționarea unui diferend între două părți care sunt în litigiu sau pentru constatarea și sancționarea călcării legilor statului; acțiune judecătorească; totalitatea actelor, documentelor adunate în vederea acestei acțiuni. ◊ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a chema pe cineva în fața instanțelor de judecată, a da pe cineva în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica, a ataca (pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de intenții reprobabile pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces(e) de conștiință = a regreta, a-și reproșa anumite atitudini sau acțiuni. ♦ Proces-verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite. 2. Succesiune de operații, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, se produce o transformare; evoluție, dezvoltare, desfășurare; acțiune. ◊ Proces de producție = a) (în teoria marxistă) proces social în cadrul căruia oamenii intră în relații reciproce determinate și acționează asupra obiectivului muncii pentru a crea bunuri materiale; b) proces de fabricație; Proces de fabricație = totalitatea procedeelor folosite pentru transformarea materiilor prime și a semifabricatelor în produse finite. 3. Maladie (a unui organ sau a întregului organism) în evoluție (sau în regres). [Pl. și: (înv.) procesuriVar.: (înv.) proțés s. n.] – Din it. processo, fr. procès, lat. processus.

SCEPTICÍSM s. n. 1. Concepție care pune la îndoială posibilitatea cunoașterii veridice a realității lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoștințe certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet și imprecis al acesteia. 2. Atitudine de neîncredere, de îndoială față de cineva sau de ceva. – Din fr. scepticisme.

TÚMUL, tumuli, s.m. Movilă de pământ sau de piatră pe care o ridicau unele popoare din antichitate deasupra mormintelor.

ȚAFANDÁCHE s. m. (Fam.) Tânăr sclifosit și ridicol; fante. – Et. nec.

ȚÁPOȘ, -Ă, țapoși, -e, adj. (Despre coarnele vitelor) Drept și ridicat în sus; (despre vite) cu coarnele drepte și ridicate în sus. – Cf. țap.

ȚĂPÓI, țăpoaie, s. n. (Reg.) 1. Furcă (mare) cu coada lungă și cu dinți drepți de fier, cu care se ridică snopii de grâu, maldărele de fân sau de coceni etc. ♦ Furcă în vârful căreia este fixat sacul de pescuit. 2. Căpriorul de la mijloc la casele tărănești. – Țeapă + suf. -oi.

ȚÍNE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână.Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui.Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept.Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă.Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă.Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile.Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr!Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu.Var.: țineá vb. II] – Lat. tenem.

ȚIPÁ1, țip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau a stridenței nuanțelor); a bate la ochi. – Et. nec.

ÚMĂR, (1, 2, 3, 4) umeri, s. m., (5) umere, s. n. 1. S. m. Parte a corpului omenesc corespunzătoare articulației dintre mână și trunchi. ◊ Expr. Umăr la umăr = alături, unul lângă altul; împreună, uniți. A pune umărul = a ajuta efectiv la îndeplinirea unei acțiuni; a sprijini. A da (sau a ridica etc.) din umeri = a-și exprima nedumerirea, neștiința, indiferența etc. printr-un gest de ridicare a umerilor (1). A se uita la cineva (sau a privi pe cineva) peste umăr = a se uita la cineva disprețuitor, batjocoritor. (Pop.) A-și lua călcâiele (sau picioarele) de-a umeri = a fugi. A pune (cuiva ceva) pe umeri = a încărca, a împovăra (pe cineva) cu o vină. ♦ Parte a unui obiect de îmbrăcăminte care acoperă umărul (1). ♦ Fig. Culme a unui deal, a unui munte. 2. S. m. (În sintagma) Umărul obrazului (sau al feței) = partea proeminentă, osoasă din mijlocul obrazului; pomeți. 3. S. m. Partea bombată de lângă gâtul unui vas. ♦ Proeminență pe suprafața unui obiect, care servește ca reazem altui obiect. 4. S. m. Parte a jugului care se așază pe gâtul vitelor. 5. S. n. Umeraș. – Lat. humerus.

UMBÉLĂ, umbele, s. f. Inflorescență în care pedunculii fiecărei floricele pornesc din același punct și se ridică la aceeași înălțime, ca pânza unei umbrele. – Din lat. umbella, fr. ombelle.

UMFLÁ, úmflu, vb. I. 1. Tranz. A mări volumul unui obiect cu pereți elastici sau plianți, umplându-l cu aer sau cu alt fluid. ♦ Refl. (Despre cavități anatomice, mai ales despre stomac) A-și mări volumul; (despre ființe) a crește în volum (în urma mâncării excesive), a avea o senzație de balonare. ♦ Expr. (Tranz.) A-l umfla pe cineva râsul (sau plânsul) sau (refl.) a se umfla de râs (sau plâns) = a nu-și putea stăpâni râsul (sau plânsul), a izbucni în râs (sau în plâns). A se umfla de somn (sau de dormit) = a se sătura de somn, a dormi foarte mult. ♦ Tranz. și refl. A (se) înfoia. Vântul umflă pânzele.Expr. (Refl.) A se umfla în pene = a se îngâmfa, a se fuduli. 2. Refl. (Despre ape) A-și mări volumul, a crește. ♦ (Despre lichide) A-și ridica nivelul prin fierbere. 3. Refl. (Despre obiecte de lemn) A-și mări volumul prin umezire. ♦ Tranz. Apa a umflat doagele. 4. Refl. (Despre piele, țesuturi, organe etc.) A se inflama, a se congestiona. 5. Tranz. fig. (Fam.) A ridica în mod exagerat prețul, suma, proporțiile etc. 6. Tranz. fig. (Fam.) A înșfăca, a înhăța; a prinde, a lua, a ridica. – Lat. inflare.

UMFLÁT, -Ă, umflați, -te, adj. 1. (Despre obiecte cu pereți elastici sau plianți) Care și-a mărit (la maximum) volumul prin umplerea cu aer sau cu alt fluid. ♦ (Despre organe anatomice, mai ales despre stomac) Care și-a mărit volumul; (despre oameni) care are o senzație de balonare (în urma mâncării excesive). ♦ Înfoiat, răsfirat (de vânt). 2. (Despre ape) Care a crescut, și-a mărit nivelul (și a ieșit din albie). 3. (Despre piele, țesuturi, organe etc.) Inflamat. 4. Fig. (Fam.; despre cifre, prețuri etc.) Care este exagerat de mare, de ridicat. 5. Fig. (Fam.; despre felul de a se exprima al cuiva) Afectat, bombastic, emfatic. – V. umfla.

ÚNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

ÚNGHIE, unghii, s. f. 1. Lamă cornoasă care crește pe partea de deasupra a ultimei falange a degetelor de la mâini și de la picioare, la om. ♦ Expr. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrâna obrăznicia cuiva; a pune la punct pe cineva. A pune (cuiva) unghia în gât = a constrânge pe cineva să răspundă urgent unei obligații. A-și pune unghia în gât = a face orice pentru atingerea unui scop. A-și arăta unghiile a deveni agresiv. ♦ Substanță cornoasă formată la vârfurile degetelor de la picioarele animalelor și păsărilor; p. ext. gheară. 2. Compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchini (Astragalus glycyphyllos); unghia-păsării = plantă erbacee cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în formă de pinten, pătată cu galben (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente, în formă de pârghie, pentru ridicat și lăsat coșul lesei la pescuit. – Lat. ungla (= ungula).

UNIVERSÁL, -Ă, universali, -e, adj. 1. Care aparține Universului, privitor la Univers; care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot ce există și este comun tuturor; care se referă la toate ființele sau lucrurile luate în considerație într-un caz dat; general, obștesc. ◊ (Adverbial) Universal valabil. ◊ (Substantivat, n.) Există o unitate dialectică între universal și particular. ◊ (Log.) Judecată universală = judecată care afirmă (sau neagă) un predicat în legătură cu totalitatea sferei subiectului. (Jur.) Legatar universal = moștenitor unic al unei averi disponibile. ♦ Mondial. 2. Care se bucură de o mare faimă; vestit, ilustru, celebru. 3. Care posedă cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. 4. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operații, bun pentru mai multe situații. ♦ (Substantivat, n.) Mandrină de strung. – Din fr. universel, lat. universalis.

LOGARÍTM s. m. (mat.) putere la care trebuie ridicat un anumit număr (bază) pentru a obține un număr dat. ♦ ~ zecimal = logaritm având ca bază numărul 10. (< fr. logarithme)

UPERIZÁRE, uperizări, s. f. Metodă de conservare a laptelui cu ajutorul unui tratament termic de scurtă durată și la temperatură ridicată, prin care se distrug microorganismele și se păstrează integral proprietățile laptelui crud. – După fr. upérisation.

URCÁ, urc, vb. I. 1. Refl., intranz. și tranz. A (se) deplasa dintr-un loc situat mai jos către unul situat mai sus; a (se) sui. ♦ Intranz. (Despre drumuri) A fi înclinat în pantă suitoare. ♦ Intranz. și refl. (Despre plante) A se prinde (cu ajutorul unor organe speciale) de un suport, de ziduri etc., ridicându-se vertical; a se cățăra. 2. Refl., intranz. și tranz. A (se) sui și a (se) așeza pe ceva mai ridicat. ◊ Expr. (Refl. și tranz.) A (se) urca pe tron sau pe (ori în) scaunul împărăției = a începe să domnească sau a învesti în funcția de suveran. 3. Refl., intranz. și tranz. A (se) ridica (până la o înălțime oarecare); a (se) înălța (în văzduh). ◊ Expr. (Refl.) A i se urca cuiva băutura la cap = a se îmbăta. A i se urca la cap = a deveni încrezut, înfumurat. 4. Refl. și intranz. (Despre temperatură, presiune atmosferică; p. ext. despre termometre sau barometre) A avea ori a indica valori mai mari în comparație cu cele obișnuite sau anterioare. ♦ Intranz. (Fiz.; despre mărimi scalare) A suferi o variație de creștere a valorii pozitive. 5. Refl. (Despre numere, prețuri, sume) A se ridica la..., a se mări. ◊ Tranz. A urca prețurile. 6. Refl. (Despre voce, glas sau ton; p. ext. despre cântece) A se ridica de la un registru mai profund la unul mai înalt. ◊ Tranz. A urca tonul. 7. Refl. și intranz. A merge îndărăt în timp până la..., a exista, a data din... – Probabil lat. *oricare (= oriri).

URINÁL, urinale, s. n. Vas plat de sticlă sau de material plastic prevăzut cu un gât, care permite bărbaților bolnavi să urineze fără să se ridice din pat. – Din fr. urinal.

URLÁ, úrlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. și tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.

ÚRLET, urlete, s. n. 1. Strigăt puternic și prelung scos de oameni sau de animale. ♦ Vorbă cu tonul foarte ridicat; strigăt. ♦ Plâns cu hohote, violent și zgomotos. ♦ Executare a unui cântec cu tonul foarte ridicat (și în mod neplăcut pentru auz). ♦ Fig. Clocot, freamăt. 2. Zgomot puternic produs de elemente ale naturii, de arme de foc etc.; vuiet. – Urla + suf. -et.

UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. ◊ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.

UZUCAPIÚNE s. f. (Jur.) Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea lui o anumită vreme. [Pr.: -pi-u-] – Din fr. usucapion.

VACÁNT, -Ă, vacanți, -te, adj. 1. (Despre posturi, funcții etc.) Care nu este ocupat de nimeni, fără titular; liber. 2. (Jur.; despre succesiuni) Care este disponibil și nereclamat de moștenitori. – Din fr. vacant, lat. vacans, -ntis.

VALIDÁ, validez, vb. I. Tranz. (Jur.) A confirma, a recunoaște valabilitatea, puterea juridică a unui act de procedură, a unui mandat electiv etc. – Din fr. valider.

VĂLURÁT, -Ă, vălurați, -te, adj. Care este cu valuri1 sau ca niște valuri1; cu neregularități, cu ridicături și scobituri. [Var.: vălurít, -ă adj.] – Din valuri (pl. lui val1).

VÂLVÓI adj. invar. (Despre păr) ridicat în sus (în neorânduială); zbârlit, ciufulit. [Var.: vulvói adj. invar.] – Et. nec. Cf. vâlvoare.

VÂNZĂTÓR, -OÁRE, vânzători, -oare, s. m. și f. 1. Persoană fizică sau juridică care vinde ceva (ocazional sau permanent). ♦ Spec. Persoană care este angajată într-un magazin pentru a efectua vânzarea mărfurilor și pentru a servi clientela. ◊ Expr. (Ir.) Vânzător de piei de cloșcă = negustor fără marfă și fără capital. ♦ (Adjectival) Care este de vânzare, destinat vânzării, de vândut. ◊ Loc. vb. A face (un bun imobil) vânzător = a pune în vânzare, a vinde. 2. Fig. (Adesea adjectival) Trădător, înșelător. – Vinde + suf. -ător.

VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale-afară. (Plin) cu vârf sau încărcat cu vârf = plin de tot, până sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații politice, sociale sau administrative, a unui grup social etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Vârful Oltului. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vârful coloanei.Spec. Extremitate a unei părți a trupului omului sau animalelor. ◊ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuială, superficial; batjocoritor, sfidător, ironic. (În legătură cu verbe de mișcare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) părul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) părul de pe cap (de frică, de spaimă) A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maximă a unei activități. ◊ Ore de vârf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.

VÂRTÉJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană. vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus: vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

VENÍ, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) a ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni (cuiva) inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele ! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta ? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit ( sau de)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni cuiva ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: viu] – Lat. venire.

VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau știință; chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune. 2. (Jur.; în sintagma) Vocația succesorală = îndreptățire a unei persoane de a veni la o succesiune în temeiul calității sale de rudă. [Var.: (înv.) vocațiúne s. f.] – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.

VÓCE, voci, s. f. 1. Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi răstit. 2. Însușire, aptitudine pe care o au unele persoane de a cânta frumos din gură. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ◊ Voce caldă = voce în care predomină componentele de frecvență joasă, accentuate natural sau artificial. Voce metalică = voce dură, aspră, în care predomină componentele de frecvență înaltă. Voce profesională = voce care corespunde unor exigențe înalte, specifică cântăreților, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire dată vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetică = voce produsă prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodică încredințată fiecărui instrument dintr-o compoziție. – Din lat. vox, vocis.

VOCIFERÁ, vociferez, vb. I. Intranz. A vorbi răstit, mânios, cu glasul ridicat. ♦ (Fam.) A face scandal, a țipa. – Din fr. vociférer, lat. vociferare.

ZBÂRLÍ, zbârlesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păr, blană, pene etc.; la pers. 3) A se ridica (sau a da impresia că se ridică) în sus (de spaimă, de mânie etc.); a se amesteca dezordonat, a se încâlci. ◊ Tranz. Vântul îi zbârlește părul. 2. Tranz. A răscoli; a agita (suprafața unei ape). 3. Refl. Fig. (Despre ființe) A se supăra, a se mânia, a se zborși. 4. Refl. Fig. (Despre vreme; la pers. 3) A se strica, a se înrăutăți. [Var.: zburlí vb. IV] – Et. nec.

ZBÂRLÍT, -Ă, zbârliți, -te, adj. 1. (Despre păr, pene, blană etc.) Aflat în neorânduială, ridicat în sus; ciufulit, încâlcit; (despre ființe) cu părul sau cu penele în dezordine, ciufulite. 2. Fig. (Despre oameni) Înfuriat, supărat; zborșit. [Var.: zburlít, -ă adj.] – V. zbârli.

ZBURÁ, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A plana și a se mișca în aer cu ajutorul aripilor. ♦ A pleca în zbor, a-și lua zborul. ♦ (Despre lucruri) A pluti în aer (purtat de vânt); a trece prin aer cu viteză (fiind zvârlit sau lansat cu putere). 2. Intranz. (Despre aparate de zbor) A se ridica și a se menține în văzduh, a se deplasa pe calea aerului; (despre oameni) a călători cu un astfel de aparat. 3. Intranz. Fig. A merge foarte repede, a alerga, a goni. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se repezi până undeva. ♦ (Despre timp) A trece, a se scurge repede. ♦ (Despre gânduri, idei) A se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. Fig. A smulge de la locul său, a prăvăli, a răsturna. ◊ Expr. A zbura cuiva capul = a decapita pe cineva; a-l omorî. A-și zbura creierii = a se sinucide prin împușcare. (Fam.) A zbura (sau a face să zboare) pe cineva de undeva = a da pe cineva afară de undeva, dintr-un post; a-l concedia. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească un loc (în special un post, o slujbă). ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. 5. Tranz. (Pop.; în expr.) A zbura laptele = a pune puțin lapte acru în lapte dulce fierbinte ca să se aleagă brânza. – Lat. *exvŏlāre.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp intre două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile.Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii.Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții.Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: zíuă s. f.] – Lat. dies.

ZIDÍ, zidesc, vb. IV. Tranz. 1. A ridica un zid; p. gener. a ridica o clădire; a clădi, a construi. ♦ Refl. Fig. A se forma; a se înălța. 2. A închide într-un zid sau între ziduri. 3. (În concepția creștină, despre Dumnezeu) A crea (lumea). – Din sl. zĩdati.

ZMEU, (I) zmei, s. m., (II) zmeie, s. n. I. S. m. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat ca un uriaș cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea și fiind întotdeauna învins de forțele binelui. ♦ Fig. Erou, viteaz. ◊ Expr. A se lupta ca un zmeu = a se lupta vitejește. ♦ Fig. Cal focos și aprig. 2. Balaur. 3. (În credințele populare) Boală pricinuită de dragoste. II. S. n. Jucărie făcută dintr-un dreptunghi de hârtie, pânză etc. fixat pe un schelet ușor de lemn, care se ridică în aer la bătaia vântului și care este mânuită de pe pământ cu ajutorul unei sfori lungi. – Din sl. zmij.

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.

MAJORÁT1 s. n. Vârstă la care o persoană devine majoră (1); starea (juridică a) persoanei majore; majoritate civilă. – Din fr. majorat.

MAL, maluri, s. n. 1. Margine (îngustă) de pământ situată (în pantă) de-a lungul unei ape; țărm; p. ext. regiune de lângă o apă. ◊ Expr. A ieși la mal = a duce ceva la bun sfârșit, a o scoate la capăt. A se îneca (ca țiganul) la mal = a renunța sau a fi obligat să renunțe la ceva tocmai când țelul era aproape atins. 2. Perete, margine (abruptă) a unui râu, a unui șanț, a unei gropi. ♦ Râpă, prăpastie. ♦ (Reg.) Ridicătură de pământ mai puțin înaltă decât dealul, având coastele cu povârnișuri repezi sau abrupte. ◊ Expr. Un mal de om (sau de femeie), se spune despre un bărbat (sau o femeie) foarte mare. Cât un mal = (despre ființe) mare, mătăhălos. – Cf. alb. mall „munte”.

MALARIOTERAPÍE, malarioterapii, s. f. Metodă de tratament care constă în inocularea parazitului malariei în vederea obținerii de temperaturi ridicate la bolnav; paludoterapie. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. malariothérapie.

MAMELÓN, mameloane, s. n. 1. Vârful proeminent al mamelei, unde se deschid canalele care secretă laptele; sfârc. 2. Ridicătură de teren izolată, având de obicei vârful rotunjit. – Din fr. mamelon.

MAMELÓN, mameloane, s. n. 1. Vârful proeminent al mamelei, unde se deschid canalele care secretă laptele; sfârc. 2. Ridicătură de teren izolată, având de obicei vârful rotunjit. – Din fr. mamelon.

MANDÁNT, -Ă, mandanți, -te, s. m. și f., adj. (Persoană) pentru care se încheie un act juridic. – Din fr. mandant.

MANDÁT, mandate, s. n. 1. Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică și de a acționa în numele ei; act prin care se dă această împuternicire; procură. ◊ Teritoriu sub mandat = (în trecut) teritoriu administrat de o țară străină în baza hotărârii unui for internațional. 2. (Jur.) Dispoziție, ordin. ◊ Mandat de arestare = act scris prin care organul judiciar competent ordonă arestarea unui învinuit, inculpat sau condamnat. Mandat de aducere = ordin scris dat unui organ de a aduce o persoană (învinuit, martor sau expert) în fața unei instanțe judecătorești sau a unui organ de cercetare penală, pentru a da declarații, lămuriri, pentru a efectua unele expertize etc. 3. Serviciu poștal prin care cineva poate expedia o sumă de bani pentru a fi remisă destinatarului; p. ext. formular completat în acest scop, pe baza căruia se face transmiterea sumei; sumă de bani expediată sau primită astfel. – Din fr. mandat. Cf. germ. Mandat.

AMNÁR, amnare, s. n. 1. Bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scântei în vederea aprinderii fitilului sau iascăi. 2. (Reg.) Fiecare dintre stâlpii de lemn care se pun la colțurile unei construcții țărănești, pentru a sprijini acoperișul. 3. (Reg.) Mâner de lemn cu ajutorul căruia se învârtește și se fixează sulul la războiul de țesut. 4. (Reg.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se ridică sau se coboară fierul lat al plugului. [Var.: (reg.) amânár s. n.] – A + mânar[e] (< lat. manuale).

ANTICÁMERĂ, anticamere, s. f. Cameră de așteptare situată la intrarea într-un birou, într-un cabinet al unei persoane cu funcție importantă etc. ◊ Expr. A face anticameră = a aștepta (mult) până a fi primit în audiență sau la o consultație (medicală, juridică etc.). – Din it. anticamera. Cf. fr. antichambre.

APELÁ, apelez, vb. I. Intranz. 1. A se adresa cuiva cu o rugăminte, cu o cerere, a cere concursul cuiva. 2. (Jur.; în trecut) A introduce un apel (4). – Din fr. appeler.

MAUSOLÉU, mausolee, s. n. Monument funerar de proporții mari, ridicat în memoria unui om ilustru, a unor eroi etc. – Din lat. mausoleum, germ. Mausoleum, fr. mausolée.

MARITÁL, -Ă, maritali, -e, adj. (Jur.) Care se referă la drepturile soțului; care este specific relațiilor dintre soți, conjugal. – Din fr. marital, lat. maritalis.

MÚNTE, munți, s. m. 1. Ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri. ◊ Expr. Prin munți și văi = peste tot, pretutindeni, pe tot întinsul. ♦ Regiune, zonă muntoasă. 2. Fig. Grămadă, cantitate mare (și înaltă) din ceva; morman. ♦ Om foarte înalt (și solid). 3. (În sintagma) Munte de pietate = întreprindere capitalistă de credit specializată în acordarea de credite pe baza amanetării obiectelor de uz personal; casă de lombard. – Din lat. mons, -tem.

MARTINGÁLĂ, martingale, s. f. I. 1. Curea de la ham în formă de furcă, care nu permite calului să se ridice în două picioare. 2. Bară de metal în formă de suliță, care se fixează dedesubtul bompresului la navele cu pânze. II. Procedeu de a ponta la jocurile de noroc, constând în dublarea mizei după o lovitură pierdută. – Din fr. martingale.

MÁSCĂ, măști, s. f. 1. Bucată de stofă, de mătase, de dantelă, de carton etc. (înfățișând o față omenească sau figura unui animal) cu care își acoperă cineva fața sau o parte a ei (pentru a nu fi recunoscut), lăsând numai ochii descoperiți; obrăzar. ◊ Mască mortuară = mulaj în ghips al feței unei persoane, făcut îndată după deces. ◊ Expr. A-și scoate (sau a-și arunca, a-și lepăda etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a rupe) masca (cuiva) = a se arăta sub adevăratul aspect, a(-și) da pe față firea sau intențiile ascunse, a (se) dezvălui minciuna, înșelătoria (cuiva), a apărea sau a face să apară în adevărata lumină; a (se) demasca. ♦ Persoană mascată. ♦ Fig. Înfățișare falsă. ♦ Expresie neobișnuită a feței (provocată de o emoție, de un sentiment puternic etc.). 2. Machiaj; p. ext. preparat cosmetic care se aplică pe față pentru întreținerea tenului. ♦ Fizionomia unui actor machiat. 3. Dispozitiv care acoperă parțial sau total o persoană, un animal, un obiect pentru a le proteja, a le ascunde vederii. 4. Lucrare menită să ascundă vederii inamicului un obiectiv militar; adăpost individual săpat de fiecare soldat pe câmpul de luptă. – Din fr. masque, germ. Maske.

LIFTÁ vb. I. tr., intr. a trimite mingea (la tenis, tenis de masă, volei etc.) peste fileu prin lovituri de atac care nu se execută cu putere. II. tr. 1. a ridica și a aduce în poziție, cu ajutorul unei macarale, un acoperiș, planșeu etc. 2. a aduce la suprafață țițeiul acumulat în sonde. 3. (fam.) a sâcâi. (< fr. lifter, engl. tolift)

VICIÁ, viciez, vb. I. Tranz. 1. A strica, a altera puritatea aerului. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) corupe, a (se) deprava. 2. (Jur.) A face ca un act, o clauză etc. să fie nule, defectuoase. [Pr.: -ci-a] – Din fr. vicier.

VÍCIU, vicii, s. n. 1. defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare etc.). ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăț, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiții legale de formă sau de conținut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) víțiu s. n.] – Din fr. vice, lat. vitium.

LICITÁȚIE s. f. modalitate de vânzare-cumpărare publică a unui bun, a unei mărfi etc., care se adjudecă celui ce oferă prețul cel mai ridicat; alegere, din mai multe oferte prezentate de unități specializate, pentru o anumită lucrare, pe aceea care are prețul cel mai scăzut. (< fr. licitation, lat. licitatio)

CIVÍL, -Ă, civili, -e, adj. Care privește pe cetățenii unui stat (cu excepția militarilor și a reprezentanților bisericii) sau care aparține, este specific acestor cetățeni; care se referă la raporturile juridice ale cetățenilor între ei (cu excepția militarilor și a reprezentanților bisericii), precum și la raporturile economice ale acestora cu organele și organizațiile statului. ◊ Drepturi civile = drepturi de care se bucură o persoană (fizică sau juridică), reglementate și recunoscute ca atare. Drept civil = ramură a dreptului care studiază și reglementează relațiile sociale (convenite în raporturi juridice) existente între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat. Cod civil = culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. Stare civilă = situația unei persoane așa cum rezultă din actele sale privitoare la naștere, căsătorie, deces. Ofițer al stării civile = salariat al unei primării însărcinat cu încheierea actelor de stare civilă. Căsătorie civilă = căsătorie oficiată de ofițerul stării civile în conformitate cu prevederile legale. Parte civilă = persoană care, într-un proces penal, formulează pretenții de despăgubiri pentru daunele suferite prin săvârșirea infracțiunii. Război civil = conflict armat între două grupuri adverse din aceeași țară, cu scopul de a prelua puterea. ♦ (Substantivat) Persoană îmbrăcată în haine obișnuite (și nu în haine militare sau preoțești); cetățean al unui stat, cu excepția militarilor și a preoților. [Var.: (înv. și pop.) țivíl, -ă adj.] – Din fr. civil, lat. civilis.

MANGEALẤC, mangealâcuri, s. n. (Reg.) Par gros care servește la ridicarea greutăților. – Tc. mancinik.

LICHIDÁ vb. tr. 1. a pune capăt, a termina, a încheia (o acțiune). 2. a îndeplini formalitățile pentru încetarea definitivă a unei situații juridice sau financiare. ◊ (refl.) a-și plăti datoriile. 3. (arg.) a omorî, a asasina. (< fr. liquider)

COABITÁ, coabitez, vb. I. Intranz. (Jur.) A locui, a trăi împreună (în aceeași casă) cu cineva; a conviețui. [Pr.: -co-a-] – Din fr. cohabiter, lat. cohabitare.

COLMATÁRE, colmatări, s. f. 1. (Tehn.) Astupare a porilor unui material poros prin introducerea unei materii coloidale în masa lui. 2. Fenomen de depunere a materialului transportat de apele curgătoare, având ca rezultat ridicarea treptată a fundului unui bazin, a unei porțiuni dintr-o albie etc. 3. Depunere a particulelor de oxid de pe banda magnetică pe suprafața frontală a capetelor magnetice. – Cf. fr. colmatage.

COLÚMNĂ, columne, s. f. Monument în formă de coloană izolată, ridicat (în antichitate) spre a comemora un eveniment important. – Din lat. columna.

COMANDAMÉNT, comandamente, s. n. 1. Organ de conducere a unei (mari) unități sau a unei instituții militare. ◊ Comandament suprem = cel mai înalt organ de conducere a armatei unui stat sau a unui grup de state în timp de război. ♦ Loc unde este instalat acest organ. 2. Fig. Precept, poruncă, regulă, normă. 3. (Jur.) Act prin care începe executarea silită imobiliară a unui debitor. – Din fr. commandement.

LIBERALITÁTE s. f. 1. însușirea de a fi liberal; mărinimie, generozitate. 2. act juridic de dispoziție în favoarea cuiva. (< fr. libéralité, lat. liberalitas)

DENIVELÁ, denivelez, vb. I. Refl. (Despre un teren, un pavaj, un drum etc.) A-și pierde netezimea, nivelarea, prin formarea de gropi și de ridicaturi. – Din fr. déniveler.

DENIVELÁRE, denivelări, s. f. Acțiunea de a denivela și rezultatul ei. ♦ Diferență de nivel între două unități morfologice limitrofe. ♦ Accident de teren ridicat sau coborât pe o suprafață relativ plană. – V. denivela.

MĂNÚȘĂ, mănuși, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte confecționat din lână, tricot, piele, cauciuc etc., care acoperă mâinile, protejându-le. ◊ Expr. A umbla (sau a se purta) cu mănuși (cu cineva) = a avea o purtare plină de menajamente, de politețe, de îngăduință (față de cineva). A arunca (cuiva) mănușa = a provoca (pe cineva) la duel; p. gener. a provoca (pe cineva). A ridica mănușa = a primi provocarea (cuiva) la duel; p. gener. a primi provocarea (cuiva). 2. (Pop.) Mănunchi (1). 3. (Reg.; și ca termen tehnic în arheologie) Toartă (la oale, vase, căni). ♦ P. gener. Parte a unui obiect care servește pentru a prinde, a apuca, a strânge. [Var.: mânúșă s. f.] – Mână + suf. -ușă.

COMUTÁRE, comutări, s. f. 1. Acțiunea de a comuta și rezultatul ei. ◊ (Jur.) Comutarea pedepsei = înlocuirea unei pedepse mai grele cu una mai ușoară. 2. Particularitate a atenției unei persoane de a trece cu ușurință de la o activitate la alta. – V. comuta.

CRÍMĂ, crime, s. f. Infracțiune care reprezintă un grad ridicat de pericol și pe care legea o sancționează cu pedepsele cele mai mari; spec. omor. ♦ Crimă internațională = infracțiune deosebit de gravă împotriva legilor și uzanțelor războiului, precum și împotriva păcii internaționale și a umanității. – Din fr. crime.

CUMPĂRĂTÓR, -OÁRE, cumpărători, -oare s. m. și f. Persoană (fizică sau juridică) care cumpără. – Cumpăra + suf. -ător.

LEVITÁȚIE s. f. 1. capacitate atribuită ocultiștilor, fachirilor etc. de a ridica diverse corpuri sau a se ridica ei înșiși de la pământ prin puterea voinței. 2. ~ magnetică = anulare a gravitației prin acțiunea unui câmp magnetic asupra unui corp străbătut de un curent electric. (< fr. lévitation)

DESFĂCÚT2, -Ă, desfăcuți, -te, adj. 1. (Despre un obiect formând un tot) Descompus, desprins (în bucăți); răsfirat, împrăștiat, demontat. 2. (Jur.) Anulat. 3. (Despre haine) Descheiat, dezlegat. ♦ (Despre scrisori, pachete etc.) Deschis. – V. desface.

LEVIRÁT s. n. lege la evrei și la alte popoare antice care obliga pe fratele unui defunct să se căsătorească cu văduva fără copii a acestuia. ◊ practica juridică corespunzătoare. (< fr. lévirat)

DESPIEDICÁ, despiédic, vb. I. Tranz. 1. A scoate piedica de la picioarele unui animal sau de la roata unui vehicul. 2. A ridica piedica de la o armă de foc. [Var.: despiedecá vb. I] – Des1- + [îm]piedica.

LEVÁDĂ s. f. (echit.) mișcare de dresaj constând în aceea că animalul ridică în sus bipedul anterior, sprijinindu-se pe cel posterior, cu jaretele apropiate de sol. (< germ. Levade)

MĂRÍ1, măresc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A crește sau a face să crească în dimensiuni, în număr, în cantitate etc.; a spori sau a face să sporească, a (se) înmulți. ♦ Refl. A crește în vârstă, a se face mai mare. 2. Tranz. A crește, a ridica (valoarea, prețul). 3. Tranz. și refl. A (se) intensifica, a (se) dezvolta. 4. Tranz. și refl. A (se) prelungi în timp. 5. Tranz. A da cinstea, considerația cuvenită; a stima, a prețui, a slăvi, a preamări pe cineva sau ceva. 6. Refl. (Înv. și pop.) A se îngâmfa, a se făli, a se mândri. – Din mare1.

ECLÚZĂ, ecluze, s. f. Construcție hidrotehnică specială, executată pe traseul unei căi navigabile, care permite trecerea navelor dintr-o porțiune a traseului cu nivel de apă mai ridicat în altă porțiune cu nivel de apă mai scăzut și invers. ◊ Ecluză de salvare = cameră metalică, de formă tronconică, montată pe corpul unui submarin, care permite ieșirea echipajului în caz de naufragiu fără inundarea submarinului. – Din fr. écluse.

EROÁRE, erori, s. f. 1. Cunoștință, idee, părere, opinie greșită; ceea ce e greșit; greșeală. ◊ Expr. A induce (pe cineva) în eroare = a înșela, a amăgi. 2. Falsă reprezentare asupra unei situații de fapt ori asupra existenței unui act normativ. ◊ Eroare juridică = greșită stabilire a faptelor dintr-un proces penal, care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte. 3. Diferența dintre valoarea reală a unei mărimi și valoarea calculată a acestei mărimi. – Din fr. erreur, lat. error, -oris.

MĂSCĂRÍCI, măscărici, s. m. 1. Actor de comedie în teatrul popular (de circ, de bâlci etc.) care execută și numere de acrobație, muzicale, de dresură etc.; saltimbanc, paiață, clovn. ♦ Epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol. 2. (În evul mediu) Persoană angajată la curțile regale sau senioriale pentru a amuza asistența; bufon. – Măscări + suf. -ici.

EXCLAMÁȚIE, exclamații, s. f. Cuvânt, propoziție sau frază rostite cu un ton ridicat (și prelungit), pentru a exprima o stare afectivă puternică; strigăt, exclamare. – Din fr. exclamation, lat. exclamatio.

DEVĂLMĂȘÍE s. f. Drept de proprietate pe care două sau mai multe persoane numite devălmași îl au asupra aceluiași bun nedivizat între ele în cote părți. (Dicționar de termeni juridici, Ed. Național, București, 2000)

FEDERALÍSM s. n. Concepție și acțiune politică și juridică în vederea grupării mai multor state într-o federație. – Din fr. fédéralisme.

FIERBINȚEÁLĂ, fierbințeli, s. f. 1. Temperatură ridicată (a aerului), căldură dogoritoare (răspândită de razele soarelui, de aerul înfierbântat etc.); arșiță. ♦ Fig. Stare de trăire intensă, de însuflețire, de tensiune. 2. (Pop.) Febră, temperatură. – Fierbinte + suf. -eală.

FRECÁ, frec, vb. I. Tranz. 1. A mișca forțat un corp pe suprafața altui corp cu care este în contact. 2. A amesteca îndelung un aliment apăsând cu putere, pentru a obține o masă omogenă și pufoasă. ♦ A șterge un obiect apăsând în toate direcțiile cu un corp aspru sau moale pentru a-i îndepărta murdăria sau pentru a-l face să strălucească; a lustrui, a curăța. 3. A fricționa. 4. Fig. (Fam.) A bate. ◊ Expr. A freca (cuiva) ridichea = a mustra pe cineva; a bate. ♦ A fi prea exigent, a obliga pe cineva la eforturi prea mari; a examina riguros. – Din lat. fricare.

FURLANDISÍ, furlandisesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se fuduli, a se făli. – Cf. tc. fırlandı „a se ridica brusc”.

LEVITÁȚIE s. f. Capacitate a unor indivizi de a face să se ridice diverse corpuri fără să le atingă sau de a se ridica în spațiu fără sprijin material. [Var.: levitațiúne s. f.] – Din fr. lévitation.

LEGALITÁTE s. f. 1. caracter legal; principiu potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică este obligată să respecte legea; legalism (2). ♦ a fi (sau a intra) în ~ = a se conforma legilor în vigoare. 2. ordine legală care asigură viața și activitatea unui stat etc. (< fr. légalité)

LOPÁTĂ, lopeți, s. f. 1. Unealtă formată dintr-o placă de lemn sau de fier, ușor concavă, montată pe o coadă de lemn, cu care se ridică sau se aruncă pământ, pietriș, nisip etc. ◊ Loc. adv. Cu lopata = în cantitate mare, din belșug, din abundență. ◊ Expr. (Fam.) Sapa și lopata = moartea. A da la lopată = (despre cereale) a vântura. ♦ Cantitate de material cât se poate lua o dată cu această unealtă. ♦ Unealtă de lemn cu care se bagă pâinea în cuptor. 2. Vâslă1. – Din sl. lopata.

OBLẤNC, oblâncuri, s. n. Partea de dinainte a șeii, mai ridicată și încovoiată. – Din sl. oblonkŭ.

OCUPÁȚIE, ocupații, s. f. 1. (Luare temporară în) stăpânire de către forțele armate ale unui stat a unei părți sau a totalității teritoriului unui alt stat; cucerire. ◊ Loc. adj. De ocupație = (despre forțe armate) care ocupă temporar un teritoriu, o localitate străină. ♦ (Jur.) Luare în stăpânire, în posesiune; dobândire a unei proprietăți. 2. Îndeletnicire, treabă, activitate; preocupare. ♦ Profesiune, slujbă, post. [Var.: (înv.) ocupațiúne s. f.] – Din fr. occupation, lat. occupatio, -onis.

OPOZÍȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar de dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [Var.: (înv.) opozițiúne s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

ORÂNDUÍ, orânduiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) așeza, a (se) grupa într-o anumită ordine; a (se) aranja. 2. Tranz. A hotărî, a dispune; a ridica la o demnitate; a numi, a desemna; a investi. 3. Tranz. (Înv. și pop.) A decide, a fixa, a stabili. ♦ (Rar) A porunci, a ordona. 4. Tranz. (Înv. și pop.) A pune la cale; a pregăti. – Din sl. urenditi.

PAPARÚDĂ, paparude, s. f. 1. (Pop.) Fată sau femeie care în vreme de secetă, își înfășoară corpul (gol) în verdeață, cântă și dansează pe ulițe și invocă ploaia. ♦ (La pl.) Jocul și ritualul paparudelor (1). ♦ (În superstiții) Personaj mitologic, închipuit ca o femeie îmbrăcată în zdrențe, care aduce ploaia. 2. Fig. Femeie îmbrăcată ridicol sau fardată excesiv; p. gener. persoană caraghioasă. – Din bg. peperuda.

PÁVĂZĂ, paveze, s. f. 1. Scut. ◊ Expr. A sta pavăză = a apăra, a feri. A-și pune mâna (drept) pavăză = a-și ridica mâna în dreptul ochilor (pentru a se feri de o lumină puternică, de un pericol etc.). 2. Fig. Ocrotire, apărare, sprijin, protecție. – Din pol. pawež.

NELEGIUÍRE, nelegiuiri, s. f. Faptă care contravine legilor juridice sau preceptelor morale; fărădelege, infamie, crimă. – Din nelegiuit.

NOTIFICÁRE, notificări, s. f. Acțiunea de a notifica și rezultatul ei. ♦ Comunicare scrisă adresată unei persoane, prin organul competent, în scopul de a o informa că un fapt sau un act juridic a fost îndeplinit sau urmează să fie îndeplinit; notificație. ♦ Înștiințare oficială făcută de un stat altor state, printr-o notă diplomatică, cu privire la poziția sa într-o anumită problemă internațională. – V. notifica.

PĂTÚL1, pătule, s. n. 1. Construcție cu pereții din șipci, din nuiele împletite etc., ridicată pe un postament la mică înălțime deasupra solului, care servește la păstrarea porumbului (în știuleți); p. gener. hambar pentru cereale. 2. (Pop.) Coteț (construit pe pari sau într-un copac) pentru păsările de curte; coteț pentru porumbei. 3. (Pop.) Culcuș improvizat din frunze, din paie, din fân etc., care servește pentru dormit; p. ext. pat rudimentar (și mic). 4. Un fel de podeț așezat pe pari la suprafața apei, de pe care se pescuiește. 5. Pătuiac. 6. Platformă înaltă construită pe stâlpi sau în copaci, care servește ca loc de observație (pentru paznici, pentru vânători etc.); – Cf. lat. *patubulum (= patibulum).

PENÁL, -Ă, penali, -e, adj. (Despre dispoziții cu caracter de lege) Care are un caracter represiv, care se ocupă de infracțiuni și prevede pedepsele care trebuie aplicate. ◊ Drept penal (și substantivat, n.) = ramură a științei dreptului care se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. Cod penal = ansamblu principalelor norme juridice care definesc infracțiunile și stabilesc sancționarea lor. Proces penal sau acțiune penală = acțiune în justiție pornită împotriva unui infractor cu scopul de a obține pedepsirea lui potrivit legilor în vigoare. Fapt penal = infracțiune. Sancțiune penală = pedeapsă prevăzută de legile penale. Clauză penală = clauză prin care părțile unui contract evaluează anticipat daunele ce se cuvin creditorului în caz de neexecutare, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale. – Din lat. poenalis, fr. pénal.

PETROCHIMÍE s. f. 1. Ramură a industriei chimice care prelucrează țițeiul cu derivatele lui, gazele de sondă și de rafinărie, gazul metan, în scopul transformării lor în produse chimice (semifabricate sau finite) cu valoare mult mai ridicată. 2. Ramură a petrografiei care se ocupă cu studiul chimic complex al rocilor și cu clasificarea lor chimică. – Din fr. pétrochimie.

PONTÁ3, pers. 3 pontează, vb. I. Intranz. (Despre câinii de vânătoare) A se opri în loc (cu capul ridicat, cu urechile ciulite) pentru a adulmeca sau a aținti vânatul. ♦ tranz. A pironi cu privirea, a aținti animalul urmărit. [Var.: (rar) poantá vb. I.] – Din fr. pointer.

PROMOVÁ, promovez, vb. I. Tranz. 1. A ridica, a înainta pe cineva în funcție; în grad, într-o demnitate etc., a avansa. ♦ A declara pe cineva absolvent al unui an de învățământ, permițându-i trecerea în anul următor. ♦ A termina cu succes o clasă sau un an de învățământ. 2. A susține, a sprijini făcând să progreseze, să se dezvolte. A promova o idee. – Din lat. promovere.

RAMBLÉU, rambleuri, s. n. 1. Material solid care servește la umplerea golurilor rămase într-o mină, în urma exploatării. 2. Lucrare de terasament executată în scopul ridicării unui teren la nivelul necesar construcției unei căi ferate, unei șosele, unui dig etc. – Din fr. remblai.

RÁNGĂ, răngi, s. f. Bară de fier, teșită la unul din capete, servind ca pârghie pentru ridicarea sau deplasarea unor obiecte grele sau la desfacerea unor pavaje. – Et. nec.

REABILITÁ, reabilitez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să-și recapete sau a-și recăpăta buna dispoziție, a(-și) restabili prestigiul știrbit. 2. Tranz. (Jur.) A reintegra pe cineva în drepturile pierdute (în urma unei condamnări sau a unei bănuieli false). [Pr.: re-a-] – Din fr. réhabiliter.

RECONSTITUÍ, reconstítui, vb. IV. Tranz. 1. A constitui din nou, a reface un lucru întreg; a recompune. ♦ Fig. A reface din memorie; a evoca, a reconstitui. ♦ (Lingv.) A reface forma aproximativă a unui cuvânt neatestat dintr-o limbă, pe baza comparației dintre formele existente în limbile înrudite; a reconstrui. 2. (Jur.) A restabili la fața locului condițiile în care s-a petrecut o infracțiune. 3. A reface fără modificări un edificiu sau o operă de artă, în desen sau în spațiu, pe bază de fragmente sau de documente. – Din fr. reconstituer.

RECÓRD, recorduri, s. n. Rezultat realizat într-o competiție sportivă oficială, a cărui valoare reprezintă cea mai bună performanță, omologată de o persoană juridică; p. gener. realizare maximă, performanță supremă obținută într-un domeniu de activitate, într-o acțiune etc. ◊ Expr. A bate recordul (în ceva) = a atinge treapta cea mai înaltă (în ceva). A ține (sau a deține) un record = a păstra un record obținut; a fi neîntrecut în... – Din fr. record.

REGÍE, regii, s. f. 1. Concepția interpretării scenice a unui text dramatic, a unui scenariu sau libret destinat să devină spectacol; îndrumarea jocului actorilor și a montării unui spectacol de teatru, de cinema, de operă etc. ◊ Regie tehnică = încăpere tehnică atașată unui studio de înregistrări de radiodifuziune sau de televiziune pentru efectuarea reglajului și controlului primar al nivelului programelor înregistrate, radiodifuzate sau televizate. 2. Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către un administrator care urmează să justifice conturile față de organele superioare sau față de proprietar. ◊ Cheltuieli de regie = cheltuieli de întreținere la o întreprindere, la o instituție; cheltuieli care se fac cu ocazia executării unei lucrări și care se adaugă la costul materiei prime, al materialelor etc. 3. (Înv.) Instituție însărcinată cu perceperea unor impozite indirecte. 4. Formă de organizare a unor întreprinderi având ca obiect exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia, caracterizată prin personalitate juridică proprie și gestiune separată de a statului, dar legată într-o măsură mai mare sau mai mică de bugetul statului. 5. Debit, tutungerie. – Din fr. régie, germ. Regie.

REPARÁȚIE, reparații, s. f. 1. Ansamblu de operații efectuate asupra unui lucru stricat, uzat, defectat, pentru a-l menține sau a-l readuce în starea normală de funcționare. ◊ Reparații capitale = înlocuirea sau refacerea completă a unor elemente principale ale utilajelor, agregatelor, clădirilor etc., Fig. supunerea organismului unor analize și tratamente generale în vederea restabilirii sănătății. 2. (Jur.) Acoperire a unui prejudiciu de către persoana răspunzătoare de pricinuirea lui, despăgubire a unei pagube. ♦ Fig. Satisfacție pentru o ofensă. [Var.: reparațiúne s. f.] – Din fr. réparation, lat. reparatio, -onis, germ. Reparation.

RÉPLICĂ, replici, s. f. 1. Răspuns prompt și energic care combate afirmațiile cuiva; ripostă. ◊ Loc. adj. Fără replică = definitiv. ◊ Expr. A fi tare în replici = a găsi prompt răspunsul cel mai potrivit într-o discuție. A avea replică = a răspunde prompt și răspicat. (Jur.) A vorbi în replică = a răspunde, în cursul unei dezbateri, combătând afirmațiile și atacurile părții adverse. 2. Porțiune din rolul unui actor, constituind un răspuns la cele spuse de partener. ♦ Parte finală a unui fragment de dialog, care solicită intervenția interlocutorului. 3. Copie a unei opere de artă executată de autorul operei originale sau sub supravegherea lui directă. 4. (Fiz.) Mulaj al suprafeței unui corp, realizat sub forma unei pelicule care pe o parte este plană, iar pe cealaltă reproduce structura superficială a corpului, utilizat în microscopia electronică pentru studiul corpurilor groase, netransparente pentru electroni. – Din fr. réplique.

REPRESIÚNE, represiuni, s. f. Reprimarea prin violență a unei acțiuni de opoziție, de revoltă; (la pl.), acțiuni drastice întreprinse în acest scop. ♦ Măsură de constrângere juridică cu caracter penal împotriva infractorilor, care constă în arestarea, trimiterea în judecată și condamnarea lor la pedepsele prevăzute de lege. [Pr.: -si-u-] – Din fr. répression.

RIDICÁT2, -Ă, ridicați, -te, adj. 1. (Despre învelitori, capace) Dat la o parte, înlăturat. ♦ (Despre perdele, storuri etc.) Dus mai sus (sau într-o parte); tras. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte, mai ales despre mâneci) Sumes, suflecat. ♦ (Despre oameni) Sculat în picioare; Fig. însănătoșit, înzdrăvenit. 2. Care stă drept, în poziție verticală, îndreptat în sus. ♦ Înalt. 3. Fig. (Despre prețuri) Care depășește plafonul normal, obișnuit; mărit, sporit, urcat. ♦ (Despre voce) Tare, intens. ◊ Ton ridicat = ton răstit, aspru, poruncitor. ♦ (Despre oameni și felul lor de viață) Cu un nivel înalt, superior; înaintat. [Var.: (înv.) aridicát, -ă adj.] – V. ridica.

RIDICÁT1 s. n. ridicare. – V. ridica.

RIDÍCHE, ridichi, s. f. Plantă erbacee legumicolă din familia cruciferelor, cu frunze adânc crestate, cu rădăcina sferică sau conică, alungită, cărnoasă, umflată, comestibilă (Raphanus sativus); p. restr. rădăcina comestibilă a plantei. ◊ Ridiche sălbatică = buruiană anuală, dăunătoare plantelor de cultură, cu tulpina acoperită de peri, cu frunze ovale și cu flori albe, roșii, violete, rar gălbui (Raphanus raphanistrum). ◊ Expr. (Fam.) A freca (cuiva) ridichea = a) a bate tare (pe cineva); b) a critica, a certa aspru (pe cineva). – Din lat. radicula.

RIDICULIZÁ, ridiculizez, vb. I. Tranz. A scoate în evidență ridicolul, a face pe cineva sau ceva să apară ridicol, a-și bate joc de cineva sau de ceva. – Din fr. ridiculiser.

SATIRIZÁ, satirizez, vb. I. Tranz. A critica, a ridiculiza pe calea satirei; a prezenta în mod satiric. – Din fr. satiriser.

SECHÉSTRU, sechestre, s. n. Măsură de asigurare ordonată de justiție sau de fisc în cazul de neplată a unei datorii, constând în sigilarea bunurilor debitorului sau în darea lor în păstrare unei a treia persoane (până la vânzarea lor silită). ♦ (Jur.) Procedură care constă în încredințarea în mâinile unei terțe persoane, a unui bun asupra căruia există un litigiu, până la soluționarea litigiului. [Var.: (înv.) secvéstru s. n.] – Din fr. séquestre, lat. sequester, -tris.

SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. ♦ Laudă, preamărire, proslăvire. ◊ Expr. Slavă Domnului sau slavă ție, Doamne! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru. 2. Înaltul cerului, văzduh. ◊ Expr. A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi. 3. (Bis.) Măreție, grandoare a divinității. 4. (Înv.; construit cu dativul; cu valoare de prepoziție) Grație..., datorită..., mulțumită... – Din sl. slava.

SOFÁ, sofale, s. f. Divan îngust, de obicei cu un căpătâi mai ridicat. – Din tc. sofa.

SOMÁ2, somez, vb. I. Tranz. A cere (cuiva) în chip categoric (și sub amenințare) să suporte anumite consecințe, să îndeplinească ceva. ♦ (Jur.) A pune cuiva în vedere, cu forme legale, să execute (sau să nu execute) ceva. – Din fr. sommer.

STÂRNÍ, stârnesc, vb. IV. 1. Tranz. A face ca un animal (sălbatic), o pasăre etc. să iasă din culcuș, din ascunzătoare (pentru a le prinde, a le vâna); a scorni. 2. Tranz. A mișca, a urni ceva din loc; a face să se ridice în sus praful, frunzele etc. 3. Tranz. A provoca pe cineva la ceva; a îndemna, a ațâța. 4. Refl. (Despre războaie, conflicte, fenomene ale naturii) A se porni, a se isca, a se dezlănțui, a izbucni. ♦ tranz. A da naștere la ceva; a pricinui, a cauza, a provoca. 5. Tranz. (Reg.) A născoci, a scorni, a inventa. – Et. nec.

SUCCESÓR, -OÁRE, succesori, -oare s. m. și f. 1. Persoană care urmează în locul alteia (într-o funcție, într-o demnitate). 2. (Jur.), Persoană care dobândește drepturi și obligații de la o altă persoană; moștenitor. – Din fr. succeseur, lat. successor.

SURD, -Ă, surzi, -de, adj. 1. (Adesea substantivat) Care nu aude (bine), lipsit (total sau parțial) de auz. ♦ Fig. Care nu vrea să audă, să înțeleagă; neînduplecat, nesimțitor, fără suflet. ◊ Loc. adv. (Substantivat) De(-a) surda = în zadar, degeaba. ◊ Expr. A rămâne surd la ceva = a nu da ascultare unei solicitări, a nu se impresiona de ceva, a rămâne rece, neînțelegător. 2. (Fon.; despre consoane; și substantivat, f.) Care se emite fără participarea coardelor vocale. 3. (Despre sunete, zgomote; adesea adverbial) Cu intensitate atenuată, lipsit de rezonanță; slab, înăbușit, înfundat, confuz. ◊ (În sintagma) Cameră surdă = încăpere cu absorbție acustică foarte ridicată, folosită pentru măsurători acustice speciale. ♦ Fig. (Despre sentimente, conflicte etc.) Mocnit, ascuns, tăinuit. ♦ Fig. (Despre senzații, dureri etc.) Înăbușit; nedefinit, vag. – Din lat. surdus.

TÁXĂ, taxe, s. f. 1. Sumă de bani care se percepe la anumite mărfuri sub formă de impozit. ◊ Taxă pe valoarea adăugată = impozit general care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului de producție al produsului final. 2. Plată efectuată în favoarea bugetului de stat de către diferite persoane fizice sau juridice în cazul când acestea se bucură de anumite servicii sau drepturi. ♦ Sumă de bani care se plătește unei instituții în schimbul unor servicii prestate sau al anumitor drepturi. – Din fr. taxe.

TĂLĂZUÍ, pers. 3 tălăzuiește, vb. IV. Refl., Intranz. A se ridica în talazuri, a face valuri mari, tumultoase. ♦ Fig. A undui. – Talaz + suf. -ui.

TERMÁL, -Ă, termali, -e, adj. (Despre izvoare minerale) Care izvorăște cald din pământ, având, de obicei, proprietăți terapeutice; (despre o stațiune) care are izvoare calde de ape minerale. ◊ Apă termală = apă subterană cu temperatura mai ridicată decât cea medie din luna cea mai călduroasă a unei regiuni. – Din fr. thermal.

TIC2, ticuri, s. n. Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau mai multor mușchi. ♦ Deprindere (neplăcută, ridiculă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient. – Din fr. tic.

TRATÁT, tratate, s. n. 1. Înțelegere scrisă încheiată între două sau mai multe state, în vederea determinării, într-un anumit domeniu, a drepturilor și a obligațiilor părților contractante sau în scopul stabilirii unor norme juridice; acord internațional, convenție internațională. 2. Lucrare cu caracter special, în care sunt expuse, metodic, problemele fundamentale ale unei discipline. [Var.: (înv.) tractát s. n.] – Din it. trattato.

TROFÉU, trofee, s. n. 1. (În antichitate) Armura unui dușman învins, așezată de obicei pe un trunchi de copac, în semn de victorie; p. ext. monument ridicat în amintirea unei victorii sau în cinstea unui erou, pe care se așezau de obicei armele învinsului. 2. Pradă de război luată de la un inamic. 3. Parte a unui animal vânat păstrată pentru valoarea sau frumusețea ei. 4. Cupă, obiect ornamental oferit învingătorului într-o întrecere sportivă. – Din fr. trophée.

TRÓMBĂ, trombe, s. f. 1. Coloană înaltă de apă de formă conică, ridicată de vârtejurile de vânt, care o fac să se învârtească cu mare iuțeală în jurul ei însăși. ♦ Vânt în formă de vârtej cu axă verticală sau puțin înclinată și cu o mare viteză; p. ext. coloană de fum, de praf etc. ridicată de un vânt puternic; vârtej. 2. Tub prin care se face ventilația în încăperile de jos ale unui vapor. – Din fr. trombe.

FOÁRFECE, foarfece, s. n. 1. Unealtă sau mașină unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. ♦ (În forma foarfecă) Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unui foarfece, practicată în unele sporturi. 2. (Ec.; în sintagma) Foarfeca sau foarfecele prețurilor = decalaj între diferite prețuri. 3. Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 4. (Bot.; în compusul) Foarfeca-bălții = plantă acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides). [Var.: foárfecă, foarfeci, s. f., foárfec s. m.] – Lat. forfex, -icis.

FOIȘÓR, foișoare, s. n. 1. Terasă deschisă (ridicată mult deasupra pământului), cu acoperișul susținut de stâlpi sau de coloane; cerdac, pridvor. 2. Construcție izolată în curtea sau în grădina unei case; pavilion, chioșc. ♦ Turn. ◊ (Înv.) Foișor de foc = turn de observație pentru incendii. [Pr.: fo-i-] – Din magh. folyosó.

LANTÉRNĂ s. f. 1. felinar. ◊ lampă electrică portativă cu baterie. ♦ ~ venețiană = lampion; ~ magică = aparat care proiectează pe un ecran, cu ajutorul unei surse luminoase și al unui sistem de lentile, imaginea mărită a unei figuri desenate pe o placă de sticlă sau imprimate pe o placă fotografică. ◊ lampă de semnalizare montată pe acoperiș. ◊ lampă mică cu săgeată luminoasă pentru explicații pe desene, diapozitive etc. în cadrul expunerilor. 2. aparat de control cu vizori de sticlă, care se intercalează în conductele de produse lichide pentru a face vizibilă circulația acestora. 3. turn mic, cu aspect de edicul, pentru iluminarea și împodobirea unei cupole. 4. (text.) mecanism inversor la flaierele de fibre liberiene pentru ridicarea și coborârea mosoarelor pe care se înfășoară semitortul sau, la unele mașini de bobinat, pentru înfășurarea firului. (< fr. lanterne, lat. lanterna)

LANDÓU s. n. 1. trăsură de lux cu două banchete față în față, al cărei acoperiș, format din două bucăți, se ridică și se lasă după voie. 2. cărucior de copil, mare și închis. (< fr. landou)

FORMÁL, -Ă, formali, -e, adj. 1. Privitor la formă, care ține de formă, de aparență. ♦ (Adverbial) În aparență. 2. Formulat precis; categoric, expres. 3. Pătruns de formalism; făcut de formă (7). 4. (Despre unele acte juridice) Care necesită anumite forme pentru a fi socotit legal și valabil. – Din fr. formel, lat. formalis.

FORMALITÁTE, formalități, s. f. Condiție de formă impusă de o dispoziție legală pentru îndeplinirea și valabilitatea unui act juridic. ♦ Cerință impusă de regulile de politețe. – Din fr. formalité.

FOTOTOPOGRAFÍE s. f. Ramură a fotogrammetriei care se ocupă cu ridicări topografice ale unor porțiuni restrânse din suprafața terestră. – Din germ. Phototopographie, fr. phototopographie.

FRACȚIÚNE, fracțiuni, s. f. 1. Parte distinctă dintr-un întreg, dintr-un tot; frântură, fragment. 2. Grupare de membri în cadrul unui partid politic, care luptă împotriva liniei politice a majorității membrilor acelui partid. 3. Grup format din reprezentanții unui partid politic în parlament. 4. Porțiune din lichidul obținut prin distilarea unui amestec de lichide ridicat la o anumită temperatură sau porțiune solidă obținută prin cristalizare fracționată dintr-o soluție. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. fraction, lat. fractio, -onis.

FRIG, (2) friguri, s. n. 1. Temperatură scăzută a mediului ambiant, care dă senzația de rece. ♦ Senzație de rece provocată de temperatura joasă a mediului. 2. (La pl.) Temperatură ridicată a unui bolnav; tremur cauzat de senzația de rece, care precedă uneori o stare febrilă; frisoane. ♦ Malarie. ♦ Fig. Stare de neliniște, de agitație puternică; emoție. [Var.: (pop., 2) frígură s. f.] – Lat. frigus, -oris.

FRÍȘCĂ1, friști, s. f. Strat de smântână proaspătă, care se ridică la suprafața laptelui nefiert după câteva ore de la mulgere și care, bătută cu telul, devine spumoasă. ♦ Smântână bătută cu zahăr și servită ca desert sau ca garnitură la prăjituri. – Et. nec.

FRIZÁ2 vb. I. Tranz. A fi pe punctul de a atinge ridicolul, nebunia etc. – Din fr. friser.

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

FUMARÓLĂ, fumarole, s. f. Produs gazos (hidrogen, azot, clor, oxigen, oxizi de carbon etc.) cu temperatură ridicată, emis de vulcani prin cratere și prin crăpături sau degajat din curgerile de lavă; degajarea acestor gaze. – Din fr. fumerolle, it. fumarola.

FUNDÁC, (I) fundaci, s. m., (II) fundacuri, s. n. I. S. m. (Ornit.) Cufundar. II. S. n. 1. Așternut de paie pe care se ridică stogurile. 2. Fundătură. – Fund + suf. -ac.

PAIÁȚĂ, paiațe, s. f. 1. Personaj comic în spectacolele de circ, la diferite reprezentații populare etc.; măscărici, saltimbanc, clovn; bufon. ♦ Păpușă îmbrăcată ca o paiață (1). 2. Epitet dat unui om neserios, ridicol, lipsit de personalitate. – Din rus. paiaț, fr. paillasse, germ. Paiazze.

PAIAȚĂRÍE, paiațării, s. f. Exhibiție executată (pe scenă) de o paiață; p. ext. reprezentație scenică lipsită de valoare. ♦ Fig. Comportare, atitudine lipsită de seriozitate, ridicolă. [Pr.: pa-ia-] – Paiață + suf. -ărie.

KÚBA s. f. monument ridicat în memoria unui personaj venerat, în Africa de Nord. (< fr. koubba)

PÁPULĂ, papule, s. f. Leziune superficială a pielii, caracterizată printr-o mică ridicătură roșiatică sau neagră, dură, care apare în unele boli de piele și în sifilis. – Din lat. papula, fr. papule.

PARABÚCLĂ, parabucle, s. f. (Mar.) Parâmă folosită pentru ridicarea unui scondru pe punte. – Para1- + buclă.

PARADÓS, paradosuri, s. n. Parapet de pământ ridicat în spatele unei tranșee, pentru a apăra militarii adăpostiți contra loviturilor din spate. – Din fr. parados.

PARAGRAFÍE, paragrafii, s. f. 1. Stare de afazie manifestată prin deformarea sau substituirea cuvintelor scrise. 2. (Jur.; înv.) Prescripție. – Din ngr. paragraff.

PARȚIÁR adj. (Jur.; astăzi ieșit din uz; în sintagma) Colon parțiar = persoană care lua în arendă o bucată de pământ și împărțea beneficiul cu proprietarul. [Pr.: -ți-ar] – Din lat. partiarius [colonus].

PASÍV, -Ă, pasivi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu reacționează în nici un fel, care este lipsit de inițiativă și de interes pentru ceea ce face, vede etc.; inactiv. ♦ Vocabular pasiv = parte a vocabularului care nu e folosită în mod frecvent în vorbire. Apărare pasivă = ansamblul măsurilor luate pentru a feri un oraș, o clădire etc. de atacuri aeriene inamice. Drept electoral pasiv = dreptul de a fi ales în diverse organe legislative. 2. (Gram.; despre diateze, forme verbale, conjugări etc.) Care arată că subiectul gramatical suferă acțiunea făcută de altcineva. ♦ (Substantivat, n.) Diateza pasivă (I 2) a unui verb. 3. (Despre metale, aliaje) Care prezintă fenomenul de pasivitate (2). II. S. n. 1. (Fin.; adesea adjectival) Totalitatea mijloacelor economice ale unei întreprinderi, privite sub aspectul provenienței lor la un moment dat și al destinației lor. ♦ Parte a bilanțului contabil în care sunt înscrise fondurile unei întreprinderi sau ale unei instituții la un moment dat. 2. (Jur.) Parte din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice alcătuită din datorii sau din alte obligații ce se pot evalua în bani. – Din fr. passif, lat. passivus, germ. passiv, Passiv.

PATERNITÁTE s. f. 1. Starea, calitatea de tată; rudenie de sânge între părinte și copilul său, faptul de a fi tată. ♦ (Jur.) Legătură, filiație pe linia tatălui. 2. Fig. Calitatea de autor al unei lucrări, al unei metode etc. – Din fr. paternité.

PATERNÓSTER s. n. 1. Ascensor cu mai multe cabine, antrenate printr-un sistem de lanțuri continue și cu funcționare neîntreruptă. 2. Elevator pentru ridicarea materialelor de construcție, compus din colivii prismatice fixate pe două lanțuri sau pe două benzi continue, montate vertical și antrenate manual sau mecanic prin intermediul a două tobe. – Din fr. pater-noster, germ. Paternoster.

PATRIMONIÁL, -Ă, patrimoniali, -e, adj. Care aparține unui patrimoniu, privitor la un patrimoniu; care se moștenește, ereditar; de familie. ◊ Bunuri patrimoniale = bunuri care pot fi evaluate în bani. Raporturi patrimoniale = raporturi juridice cu conținut economic. [Pr.: -ni-al] – Din fr. patrimonial.

PATRIMÓNIU, patrimonii, s. n. 1. (Jur.) Totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu valoare economică, precum și a bunurilor materiale la care se referă aceste drepturi, care aparțin unei persoane (fizice sau juridice); (sens curent) bun moștenit prin lege de la părinți (sau de la rude); avere părintească. ◊ Separație de patrimoniu = separare legală a bunurilor personale ale cuiva de bunurile moștenite sau a averii soțului de zestrea soției. 2. Totalitatea bunurilor care aparțin colectivității și sunt administrate de către organele statului; bun public. ♦ Bunuri spirituale care aparțin întregului popor (fiind transmise de la strămoși); moștenire culturală; p. ext. bunuri spirituale, culturale etc. care aparțin omenirii întregi. – Din lat. patrimonium, fr. patrimoine.

PĂR2, peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica, etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșire în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus- Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

PĂTRÁT, -Ă, pătrați, -te, s. n., adj. I. 1. S. n. Patrulater cu laturile egale și cu unghiurile drepte. ◊ (Rar) Pătrat de tipografie = pătrișor. 2. Adj., s. n. (Obiect) care are forma de pătrat (I 1) sau, p. ext., de cub, de paralelipiped. ◊ Metru (sau decimetru etc.) pătrat = unitate de măsură pentru suprafețe, echivalentă cu aria unui pătrat cu latura de un metru (sau de un decimetru etc.). ◊ Expr. Cap pătrat = om mărginit. 3. S. n. Șir, grup de obiecte, de ființe etc. care sunt așezate în formă de pătrat (I 1); careu. II. (Mat.) 1. S. n. Produs obținut prin înmulțirea unui număr cu el însuși; număr ridicat la puterea a doua. ◊ Pătrat perfect = număr întreg și pozitiv, a cărui rădăcină pătrată este tot un număr întreg. 2. Adj. (În sintagma) Rădăcină (sau rădăcina) pătrată (a unui număr) = număr sau expresie algebrică care, înmulțită cu sine însăși, reproduce numărul sau expresia algebrică dată. – Din patru (După lat. quadratus, it. quadrato, germ. Quadrat).

PEDEPSIBILITÁTE s. f. (Jur.) Faptul de a fi susceptibil de pedeapsă. – Pedepsibil + suf. -itate.

PEDOLOGÍE1 s. f. Știință care se ocupă cu studiul genezei, al evoluției și al distribuției solurilor și cu cunoașterea constituției lor fizice, chimice și biologice, în scopul stabilirii gradului de fertilitate și a posibilităților de ridicare a acesteia. – Din fr. pédologie.

PENÁ, penez, vb. I. Tranz. (Jur.; rar) A penaliza (1). – Din penă.

PẤNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite întrebuințări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou: d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de ferăstrău = tăișul de metal al unui ferăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de straturi geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

PẤRGHIE, pârghii, s. f. 1. Bară rigidă care se sprijină pe un punct de articulație fix și asupra căreia se exercită o forță activă și o forță rezistentă; bară (de lemn sau de fier) care servește la ridicarea sau la mișcarea unei greutăți. 2. Fig. Forță care dă impuls unei activități; punct de sprijin. – Et. nec. Cf. lat. pergula.

COMISIÓN, comisioane, s. n. 1. Însărcinare dată unei persoane de a procura sau de a transmite ceva; serviciu făcut cuiva în urma unei astfel de însărcinări. 2. (Jur.) Contract în baza căruia o persoană tratează afaceri comerciale în nume propriu, dar pe socoteala altei persoane, în schimbul unei remunerații (procentuale). ♦ Remunerație (procentuală) primită de o persoană, de o bancă etc. care a mijlocit o afacere comercială sau care a efectuat un serviciu. [Pr.: -si-on] – Din fr. commission.

ANAGOGÍE s. f. Interpretare a Bibliei care se ridică de la sensul literar al textului la cel mistic. – Din fr. anagogie.

JURÍST, -Ă s. m. f. specialist în științe juridice. (< fr. juriste, lat. jurista)

ANCORĂ, ancore, s. f. 1. Piesă grea de metal cu brațele ca niște gheare, care se coboară cu un lanț, o frânghie sau o parâmă de pe o navă în fundul apei, unde se agață pentru a ține nava în loc. ◊ Expr. A arunca ancora = a ancora; a se opri. A ridica ancora = a pleca în călătorie (cu o navă). 2. Bară (de metal) în formă de T sau de X care împiedică un zid să se dărâme. ♦ Cablu care fixează stâlpi, coșuri înalte de fabrică. – Din it., lat. ancora.

JURISCONSÚLT, -Ă I. s. m. (în Roma antică) persoană care acorda părților asistență în fața justiției. II. s. m. f. 1. specialist care dă consultații în probleme de drept. 2. specialist în științe juridice care se ocupă cu rezolvarea problemelor de drept într-o instituție, pe care o reprezintă în justiție. (< fr. jurisconsulte, lat. iurisconsultus)

JURÍDIC, -Ă adj. referitor la justiție, la drept. (< fr. juridique, lat. iuridicus)

ARC, arcuri, și (2) arce, s. n. 1. Armă (primitivă) de aruncat săgeți, alcătuită dintr-o vargă flexibilă ușor încovoiată și o coardă prinsă de extremitățile vergii. ♦ P. anal. Ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprâncenei. 2. Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. Arc de cerc. ♦ (Element de) construcție în formă arcuită. ◊ Arc de triumf = monument în formă de portic arcuit cu una sau mai multe arcade, ridicat în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 3. Organ metalic elastic al unei mașini sau al unui mecanism, care are proprietatea de a reveni la forma inițială după ce a fost supus unei solicitări. Arc de automobil.Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă. 4. (În sintagma) Arc electric (sau voltaic) = descărcare electrică foarte luminoasă care are loc între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5. (Fiziol.; în sintagma) Arc reflex = ansamblul elementelor nervoase care asigură realizarea reflexelor. – Lat. arcus.

ARUNCÁT, -Ă, aruncați, -te, adj. 1. Care a fost trimis la o distanță oarecare, prinrt-o mișcare violentă. ♦ (Haltere; despre stil) Care constă în ridicarea halterei până la piept, apoi în înălțarea ei prin întinderea brațelor în sus. ◊ (Substantivat, n.) S-a calificat la aruncat în finală. 2. Care a fost îndepărtat, lepădat ca nefolositor. – V. arunca.

ANGRÓ adv. În cantitate mare; cu ridicata, cu toptanul. [Scris și engros] – Din fr. en gros.

TRANSCENDÉNT, -Ă, transcendenți, -te, adj. 1. (Fil.) care se ridică dincolo de limita sau de nivelul unui domeniu dat; care presupune un principiu exterior și superior oricărei clase de obiecte. ♦ (În filozofia lui Kant) Care se găsește dincolo de orice experiență posibilă, care este inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care întrece limitele realității. ◊ Care se află mai presus de inteligența obișnuită, de lucruri individuale, de umanitate. 2. (Mat.) Care folosește calculul diferențial și integral. ♦ (Despre unele numere) Care nu poate fi rădăcina unui polinom cu coeficienți raționali – Din fr. transcendant, lat.transcendens, -ntis.

FURNIZÓR, -OÁRE, furnizori, -oare, s. m. și f. Persoană fizică sau juridică care furnizează, care procură (diverse materiale). – Din fr. fournisseur.

ANTECLÍZĂ, anteclize, s. f. Platformă caracterizată printr-o ridicare a fundamentului cristalin, care provoacă o boltire a învelișului de roci sedimentare. – Din fr. antéclise.

EXONDÁRE, exondări, s. f. Proces de ridicare deasupra nivelului mării a unor suprafețe din scoarța pământului, datorită mișcărilor tectonice. – V. exonda.

TERȚ, -Ă, terți, -e, adj., s. m. 1. Adj. Care vine în rândul al treilea; al treilea. 2. S. m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca parte în acte, în litigii sau în convenții nici direct, nici prin reprezentare și față de care actul juridic ori hotărârea pronunțată în cauză nu produce efecte. 3. S. m. (Log.; în sintagma) Terțul exclus = principiu fundamental al gândirii, conform căruia un enunț nu poate fi decât adevărat sau fals în același timp și sub același raport, o a treia posibilitate fiind exclusă. – Din lat. tertius, it. terzo.

REVIZUÍRE, revizuiri, s. f. Acțiunea de a revizui și rezultatul ei; revizie. ♦ (Jur.) Cale de atac pentru desființarea unei hotărâri judecătorești definitive, pe baza unor probe descoperite după judecarea pricinii. – V. revizui.

POPRÍRE, popriri, s. f. Acțiunea de a popri și rezultatul ei; spec. (Jur.) procedură prin care un creditor urmărește (pe bază de hotărâre judecătorească) sumele datorate datornicului său de către o a treia persoană; reținere din salariul cuiva (în contul unei datorii); p. ext. sechestru. – V. popri.

ANTICLINÁL, anticlinale, s. n. Parte a unei cute geologice ridicate în formă de boltă. – Din fr. anticlinal.

EXEGÉZĂ, exegeze, s. f. Interpretare, comentare, explicare istorică și filologică a unui text literar, religios, juridic. – Din fr. exégèse.

ANTIHRÉZĂ, antihreze, s. f. (Jur.) Contract prin care se dă în folosință creditorului un bun imobil care aparține debitorului. [Var.: anticréză s. f.] – Din fr. antichrèse.

APRÓD, aprozi, s. m. 1. Dregător al curții domnești în Moldova și Țara Românească, cu atribuții (administrative, fiscale, juridice) variate. 2. Fecior de boier care slujea la curtea domnească. 3. Slujbaș care păzea sălile și introducea publicul în unele instituții. – Din magh. apród „paj, ucenic”.

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva) ? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva) ? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcăturăExpr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...) = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

ROCÁRNIȚĂ, rocarnițe, s. f. Cerc de oțel sau de parâmă care servește la ridicarea pânzelor unei nave de-a lungul catargului. – Et. nec. Cf. germ. Rackring.

FÉBRĂ s. f. 1. Temperatură ridicată a corpului, care constituie reacția organismului la un agent infecțios, toxic etc.; temperatură, căldură, arșiță, fierbințeală. ♦ (Urmat de determinări arătând felul bolii) Nume dat mai multor boli care se manifestă prin temperatură ridicată. ◊ Febră aftoasă v. aftoasă. Febră recurentă v. recurent. Febră musculară = stare de oboseală generală care apare în urma unor eforturi fizice deosebite. 2. Fig. Emoție, neliniște, încordare (înaintea sau la timpul producerii unui eveniment). – Din lat. febris, it. febbre.

APELÁNT, -Ă, apelanți, -te, s. m. și f. (Jur.; în trecut) Persoană care a introdus un apel (4). – Din fr. appelant.

APOTEOZÁ, apoteozez, vb. I. Tranz. (În antichitatea greco-romană) A trece un erou sau un împărat în rândul zeilor. ♦ Fig. A aduce laude și onoruri excepționale, a ridica în slavă (pe cineva sau ceva). [Pr.: -te-o-] – Din fr. apothéoser.

FLUX, fluxuri, s. n. 1. Fază de ridicare periodică a nivelului apei oceanelor sau a mărilor deschise, în cadrul fenomenului de maree, sub influența mișcării de rotație a Pământului și a atracției Lunii și a Soarelui. ♦ Fig. Revărsare puternică, șuvoi; val1, năvală. ◊ Flux verbal = afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. 2. (Fiz.) Curent de particule. ◊ Flux de căldură = energie termică transferată dintr-o suprafață dată în unitatea de timp. Flux luminos = cantitatea de lumină pe care o emite un izvor de lumină într-o unitate de timp. Flux electric = produsul dintre inducția electrică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. Flux magnetic = produsul dintre inducția magnetică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate. Densitate de flux = fluxul raportat la unitatea de arie. 3. (În sintagmele) Flux tehnologic = circulația continuă a materiei prime, a semifabricatelor etc. în succesiunea operațiilor dintr-un proces tehnologic. Producție în flux = formă de organizare superioară a producției, în cadrul căreia produsele se obțin în condiții de adâncă divizare a procesului tehnologic. Flux de informație = raportul dintre cantitatea de informație și timpul în care ea este transmisă. – Din fr. flux.

VICIÁT, -Ă, viciați, -te, adj. 1. (Despre aer) Devenit impropriu pentru respirație; stricat, infectat, alterat. ♦ Fig. Depravat, desfrânat, corupt. 2. (Jur.; despre acte, dispoziții, etc.) Care a devenit nul (din cauza unor vicii). [Pr.: -ci-at.Var.: (înv.) vițiát, -ă adj.] – V. vicia.

VICIÓS, -OÁSĂ, vicioși, -oase, adj. 1. Care are defecte (de construcție, de funcționare, etc.); defectuos. ♦ Fig. (Adesea substantivat) Plin de vicii morale, de comportare, de caracter; depravat, destrăbălat, corupt. 2. (Jur.; despre acte, dispoziții, etc.) Cu vicii de formă sau de fond. [Pr.: -ci-os.Var.: (înv.) vițiós, -oásă adj.] – Din fr. vicieux, it. vizioso.

ARBITRÁL, -Ă, arbitrali, -e, adj. (Jur.) Hotărât de arbitru. Sentință arbitrală. ♦ Alcătuit din arbitri. Comisie arbitrală. – Din fr. arbitral.

DESCOPERÍ, descópăr, vb. IV. Tranz. 1. A lua, a ridica de pe un obiect sau de pe o persoană ceea ce le acoperă. ♦ Refl. A-și scoate pălăria, căciula etc. ♦ Fig. A lăsa neocrotit, neapărat, expus unui atac. A descoperi aripa dreaptă a unei armate. ♦ A face să nu aibă acoperire legală. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) da pe față, a (se) dezvălui, a (se) da de gol, a (se) trăda. 2. A găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns; a afla. ◊ Expr. A descoperi America, se spune în bătaie de joc cuiva care face caz de un lucru știut, cunoscut de toată lumea. ♦ A pătrunde o taină, un mister. – Lat. disco(o)perire.

JAMBÉTĂ s. f. mișcare a calului constând în ridicarea la orizontală a unui picior posterior, calul stând pe loc. (< fr. jambette)

PERCHEZÍȚIE, percheziții, s. f. Cercetare făcută de către organele de urmărire penală sau de procuror asupra unei persoane (bănuite de o infracțiune) sau în locuința acestuia, pentru găsirea și ridicarea probelor materiale ale infracțiunii sau pentru descoperirea infractorului. ♦ P. gener. Scotocire. [Var.: perchizíție, (înv.) perchizițiúne s. f.] – Din fr. perquisition.

VENTRILÍCĂ, ventrilici, s. f. 1. Plantă erbacee cu tulpina culcată sau agățătoare și cu flori albastre, care cresc la subsuoara frunzelor; ventricea. (Veronica tournefortii). 2. Plantă erbacee păroasă, cu tulpina târâtoare la bază și ridicată la vârf, cu flori albastre, albe sau albe trandafirii, cu dungi închise (Veronica officinalis).Et. nec.

APUCĂTÓR, -OÁRE, apucători, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care apucă, cu care se apucă. ♦ Fig. (Despre oameni) Lacom, hrăpăreți 2. S. n. (Parte a unui) aparat cu care se apucă o greutate pentru a o ridica sau a o transporta. – Apuca + suf. -ător.

PIPERÁT, -Ă, piperați, -te, adj. 1. (Despre mâncăruri și băuturi) În care s-a pus (prea mult) piper (1) sau, p. ext., alte condimente (iuți); condimentat, picant, aromat. ♦ (Despre miresme, mirosuri) Înțepător, pătrunzător. 2. Fig. (Fam.; despre prețuri, dobânzi etc.) Foarte ridicat, exagerat, mare; (despre obiecte, mărfuri) care costă mult, scump. 3. Fig. (Despre anecdote, glume etc.) (Ușor) indecent, picant. [Var.: pipărát, -ă adj.] – V. pipera.

NOTÁR, notari, s. m. 1. Funcționar public învestit cu atribuția de a autentifica acte juridice, de a legaliza semnături, de a elibera copii legalizate, certificate etc. 2. (În vechea organizare administrativă a României) Reprezentant al puterii centrale în comune, exercitând de obicei atribuții de șef al poliției și de secretar comunal. – Din fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar.

POLITICÉSC2, -EÁSCĂ, politicești, adj. (Înv.) 1. Juridic; civil, cetățenesc. 2. Laic. – Politie + suf. -icesc.

POLIGONOMETRÍE s. f. ridicare topografică prin utilizarea unor rețele de poligoane închise, pe care se sprijină ridicările de detaliu pentru planimetria unei porțiuni mici de teren; poligonație. – Din fr. polygonométrie.

NIVÉL, (1, 3) niveluri, (2) nivele, s. n. 1. Înălțimea la care se găsește un punct, o linie sau o suprafață a unui loc, a unui obiect etc. în raport cu un plan orizontal dat. ◊ Nivelul mării = punct situat la înălțimea mijlocie a mărilor și a oceanelor care comunică între ele, în raport cu care se măsoară toate altitudinile. Curbă (sau linie) de nivel = linie care unește punctele suprafeței terestre cu aceeași altitudine față de o suprafață de referință; punct, suprafață care corespunde acestei linii. Pasaj de nivel = loc unde se încrucișează (la aceeași altitudine) o cale ferată cu o șosea. ◊ Loc. prep. La nivelul... = în regiunea..., în dreptul... ♦ Etaj, cat. ♦ Zonă geologică, subdiviziune stratigrafică a etajelor și a subetajelor, care se distinge după fosilele caracteristice pe care le conține. ♦ (Fiz., Chim.) Valoarea intensivă a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. 2. Nume dat mai multor unelte, instrumente, dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a poziției, a suprafețelor) orizontale sau cu care se măsoară pe teren diferențele de înălțime dintre două sau mai multe puncte de pe suprafața terestră. ◊ Nivel cu (sau de) apă = instrument construit pe principiul vaselor comunicante, care servește la determinarea planului orizontal după înălțimea la care se ridică apa în două tuburi gradate. 3. Fig. Stadiu, grad (de pregătire, de dezvoltare), treaptă (a calității), indice (al cantității). ◊ Nivel de trai = gradul de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale populației unei țări, ale unor clase sau ale unei persoane în condiții istorice date. [Var.: (2) nivélă s. f.] – Din nivela (derivat regresiv).

CRATOGÉN, cratogene, s. n. 1. Regiune întinsă din scoarța pământului care într-o anumită perioadă nu a suferit mișcări de cutare, ci numai mișcări lente de ridicare sau de coborâre. 2. Platformă. – Din fr. cratogène.

PODÍȘ, podișuri, s. n. 1. Formă complexă de relief, de mare întindere, aproape plană, situată la o altitudine relativ ridicată și străbătută de văi prelungi. 2. (Reg.) Podeț. – Pod + suf. -iș.

VULCÁN, vulcani, s. m. 1. Ridicătură muntoasă de formă conică, formată prin erupția la suprafața solului a lavei și a unor produse magmatice, având în centru o deschizătură largă. ◊ Expr. A sta (ca) pe un vulcan = a fi amenințat de o primejdie, de un pericol gata oricând să se dezlănțuie. ♦ Fig. Locul de unde poate porni o acțiune primejdioasă; stare de lucruri periculoasă sau amenințătoare; pericol iminent. 2. (În sintagma) Vulcan noroios = ridicătură conică formată prin erupția la suprafața solului a unor gaze care antrenează apă și nămol. – Din it. vulcano, germ. Vulkan.

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere; c) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. Pe sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de... = mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). ♦ (În loc. adj.) Sus-pus = care este într-o situație socială înaltă. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. 2. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 3. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) În cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ♦ Sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte. Sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 5. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Expr. Sus și tare = a) ferm, categoric, energic; b) în auzul tuturor, în gura mare. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. ◊ Loc. adv. De sus = de la Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului și care se folosește în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. pentru ridicarea unor sarcini și deplasarea lor pe direcție orizontală. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm: p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

ÎNSCRÍS s. n. act scris, dovadă, document. ◊ (jur.) declarație în scris despre un fapt juridic. (< fr. inscrit)

POÁNTĂ, poante, s. f. 1. Momentul cel mai de efect, punctul culminant al unei glume, al unei epigrame, al unei anecdote; ceea ce dă expresie, vioiciune unei opere literare sau artistice. 2. Extremitatea de jos a labei piciorului, locul de articulare al degetelor; vârf. ♦ Porțiune a piciorului cuprinsă între gleznă și degete. ♦ Poziție în baletul clasic, executată de obicei de femei, care constă în ridicarea și deplasarea pe vârful degetelor și cu falangele bine întinse, cu ajutorul unor pantofi speciali legați de gleznă. ♦ (La pl.) Papuci speciali, cu vârful alungit și întărit, pe care îi poartă balerinele legați de gleznă. – Din fr. pointe.

ÎNDOCÁ vb. tr. a ridica o navă pe un loc plutitor, a intra într-un doc. – var. andoca vb. (< germ. eindocken)

ARIDICÁ vb. I. v. ridica.

RIDÍCOL, -Ă, ridicoli, -e, adj. 1. Care stârnește râsul sau batjocura; caraghios. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este vrednic de râs, de batjocură; aspect caraghios, absurd. 2. (Despre sume de bani, cifre etc.) Foarte mic; neînsemnat, derizoriu. [Var.: ridícul, -ă adj.] – Din it. ridicolo, fr. ridicule, lat. ridiculus.

VERACITÁTE s. f. (Livr.) Veridicitate. – Din fr. véracité, lat. veracitas, -atis.

PEREMPȚIÚNE, perempțiuni, s. f. (Jur.) Stingere, încetare a unui proces prin depășirea termenului legal de introducere a acțiunii; perimare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. péremption.

PERSOÁNĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ◊ În persoană = a) loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat, ♦ (Înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența ei. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect, deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

PERSONALITÁTE, personalități, s. f. 1. Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane (1) și o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva. ◊ Personalitate juridică = calitatea de a fi persoană juridică. 2. Persoană cu aptitudini deosebite și cu alese însușiri intelectuale și morale, care se realizează și se manifestă în mod practic prin reușite într-un anumit domeniu de activitate. 3. Persoană care deține o funcție importantă în viața politică, socială, culturală; personaj (1). 4. (Astăzi rar; mai ales la pl.) aluzie tendențioasă și jignitoare la adresa unei persoane (1). – Din fr. personnalité, germ. Personalität.

PETITÓRIU, -IE, petitorii, adj. (Jur.: despre acțiuni, cereri etc.) Care are ca obiect recunoașterea sau apărarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. – Din fr. pétitoire, lat. petitorius.

PERIMÁ, pers. 3 perimează, vb. I. Refl. (Despre idei, concepții, teorii) A înceta să mai fie actual, să mai corespundă; a ieși din uz; a se demoda, a se învechi, ♦ (Jur.; despre procese, acțiuni etc.) A se stinge (în fața unei instanțe) din cauza depășirii termenului legal. – Din fr. périmer.

PERIMÁT, -Ă, perimați, -te, adj. (Despre idei, concepții, teorii) Care nu mai este actual; învechit, demodat, ieșit din uz. ♦ (Jur.; despre procese, recursuri) Stins, anulat prin depășirea termenului legal. – V. perima.

PIÁTRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândite la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse întrebuințări, rocă naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dințâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să puna capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = prima și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea uneltelor de piatră (I 1). 3. (Urmat de determinări care arata felul, întrebuințarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatra de moară.Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densa, care servește, în litografie, la prepararea clișeelor. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dura folosită (în trecut) la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității ce marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și întrebuințat de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formală din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). – Lat. petra.

PICIÓR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără un mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a (-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ♦ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

PÉRLĂ, perle, s. f. 1. Piatră semiprețioasă, aproximativ sferică, de culoare argintie, cu luciu sidefiu, produsă de anumite scoici, de unde este extrasă și folosită ca podoabă; mărgăritar; imitație a acestei pietre, folosita ca obiect de podoabă. ♦ Fig. Persoană cu merite deosebite; lucru de mare valoare ♦ Fig. (Ir.) Eroare grosolană (și ridicolă). 2. Element decorativ de formă sferică, folosit la decorarea unor muluri arhitecturale. – Din fr. perle, it. perla, germ. Perle.

PERTINÉNT, -Ă, pertinenți, -te, adj. 1. (Livr.) Care se potrivește exact obiectului despre care este vorba, care este adecvat pentru ceea ce vrea să argumenteze; potrivit, nimerit, convenabil; p. ext. care denotă profunzime, competență. ♦ (Jur.) Care se raportează exact la chestiune, la fondul cauzei; potrivit. 2. (Despre elemente lingvistice) Dotat cu o anumită funcțiune într-un sistem determinat. ♦ (Despre elemente fonice) Care servește într-o limbă dată la diferențierea semnificațiilor. – Din fr. pertinent.

PESCĂREL, pescărei, s. m. Numele a două specii de păsări sălbatice care trăiesc pe lângă ape și se hrănesc cu pește (1): a) pescăraș (II); b) pasăre mică cu picioarele scurte, cu penele de pe gușă albe, iar în restul corpului brune-negricioase, cu coada scurtă și ridicată în sus (Cinclus cinclus).Pescar + suf. -el.

PLATFÓRMĂ, platforme, s. f. I. 1. Suprafața orizontală plană a unui vehicul, a unui aparat de ridicat etc. pe care se încarcă mărfuri, vite etc.; p. ext. vagon sau camion deschis, fără pereți și fără acoperiș, utilizat pentru transporturi. ♦ Platformă de lansare = suport plan, orizontal, de pe care rachetele teleghidate decolează vertical; rampă de lansare. ♦ Parte a unui tramvai, a unui autobuz, a unui vagon de tren etc., în dreptul ușilor, pe unde urcă sau coboară călătorii. 2. Element plan al unei construcții. ♦ Palier al unei scări. 3. Construcție sau suprafață de teren plană amenajată pentru efectuarea unor lucrări cu caracter tehnic, pentru instalarea unui utilaj, pentru verificarea unor mașini sau aparate, pentru depozitarea unor materiale etc. 4. Teren, de cele mai multe ori plan, situat la diferite înălțimi. 5. (Sport) Instalație orizontală rigidă, de 2-6 m lungime, acoperită cu un strat antiderapant, de pe care se execută sărituri în apă. 6. (Geol.) Unitate structurală veche a scoarței pământului cu fundamentul cutat, peste care sunt depuse depozite sedimentare aproape orizontale. II. 1. Program de activitate sau de revendicări politice al unui partid, al unei grupări sau al unui om politic. 2. Obiectul, problemele, punctul de vedere al unei discuții. – Din fr. plate-forme.

VILOZITÁTE, vilozități, s. f. 1. Totalitatea perilor care acoperă o suprafață; parte poroasă. 2. (Anat.) Ridicătură, prelungire, încrețitură, cută mică situată pe suprafața anumitor organe ale corpului, mai ales a intestinului subțire. – Din fr. villosité.

PIEZOMETRÍE s. f. 1. (Fiz.) Măsurare a presiunilor (ridicate). 2. Ramură a fizicii care studiază compresibilitatea lichidelor. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piézométrie.

ARIDICÁT, -Ă adj. v. ridicat.

PESÁDĂ s. f. Mișcare a calului când se ridică pe picioarele dinapoi. – Din fr. pesade.

PLAN, -Ă, (I) planuri, s. n., (II) plani, -e, adj. I. S. n. 1. Proiect elaborat cu anticipare, cuprinzând o suită ordonată de operații destinate să ducă la atingerea unui scop; program (de lucru). 2. Distribuție metodică a părților componente ale unei lucrări științifice, literare, ale unei expuneri etc. 3. (Geom.) Suprafață care conține în întregime orice dreaptă care trece prin două puncte oarecare ale sale. ◊ Plan de proiecție = plan pe care se obține imaginea unui corp printr-un procedeu de proiecție oarecare. (Astron.) Plan meridian = plan definit de verticala locului și de axa lumii. 4. Fiecare dintre planurile (I 3), în general verticale, perpendiculare pe direcția privirii, în care se găsește sau pare că se găsește un obiect și care reprezintă adâncimea sau depărtarea în perspectivă; spec. element al filmării cinematografice, care reprezintă apropierea sau depărtarea obiectului față de aparatul de filmat. ◊ Primul (sau întâiul) plan = partea cea mai apropiată de public a unei scene; partea unui tablou care dă impresia a fi cea mai apropiată de privitori; fig. primul rând, locul de frunte (al unei serii). ◊ Loc. adv. Pe plan(ul)... = în domeniul...; în ceea ce privește...; din punct de vedere... ◊ Expr. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe (sau în) prim(ul) plan = a avea (sau a considera că are) importanță primordială. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe planul al doilea (sau al treilea etc.) = a fi (sau a considera că este) de importanță secundară, minimă. 5. (Cinema) Element al montajului, reprezentând porțiunea de peliculă imprimată în timpul unei singure funcționări a aparatului de filmat (între o pornire și o oprire). ♦ Delimitare a mărimii încadraturii în raport cu mărimea omului în cadru prin stabilirea unor termeni convenționali. ◊ Prim plan = plan (I 5) care cuprinde bustul până sub umeri. Gros plan = reprezentarea pe peliculă a capului unui personaj. Plan american = plan (I 5) care cuprinde omul încadrat până la genunchi. Plan semigeneral = plan (I 5) care încadrează personajul în toată înălțimea. 6. Suprafață netedă a unui corp; corp care prezintă o astfel de suprafață. ◊ Plan înclinat = dispozitiv simplu de forma unei rampe înclinate, alcătuit dintr-un corp cu o suprafață plană (sau din două bare paralele) care formează un unghi cu planul orizontal și care este folosit pentru a ridica corpuri prin rostogolire sau prin împingere, folosindu-se forțe mai mici decât greutatea corpurilor respective. Plan de aripă = suprafața de susținere a unui avion. 7. Desen tehnic care cuprinde reprezentarea grafică, la o anumită scară, a unui teren, a unei construcții, a unei mașini etc. 8. (Reg.) Ogor, parcelă. II. Adj. Fără asperități, neted, drept; care prezintă o suprafață netedă. ◊ Unghi plan = porțiune dintr-un plan (I 3) cuprinsă între două semidrepte (cu aceeași origine) ale planului. Figură plană = figură care poate fi așezată cu toate punctele pe același plan (I 3). Geometrie plană = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt așezate în același plan (I 3). (Tipogr.) Mașină plană = mașină care imprimă coli separate. – Din fr. plan, lat. planus.

PITÁC1, pitace, s. n. (Înv.) 1. Decret de ridicare la rang boieresc; diplomă de boierie. 2. Act oficial, poruncă scrisă; ordonanță, dispoziție. 3. Scrisoare, răvaș. – Din sl. pitakŭ.

PIȘCÁ, pișc, vb. I. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o și producând o senzație dureroasă; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le puțin și dându-le drumul, pentru a le face să vibreze. 2. Tranz. A rupe sau a tăia câte puțin din ceva. ♦ (Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (Fam.) A fura câte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cât) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape deloc. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, fără a răni; p. ext. a mânca. 4. Tranz. și intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzație neplăcută, dureroasă, a înțepa, a arde. ♦ Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A strica, a vătăma (parțial) frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mâncăruri condimentate) A provoca o senzație de arsură, de usturime, de înțepătură; a ustura. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge ușor, a șfichiui pe cineva; p. ext. a bate. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a tachina, a șfichiui. 7. Refl. (Reg.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. – Et. nec.

PISÍCĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris).Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. Compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.

PIRETOTERAPÍE s. f. Metodă terapeutică care constă în provocarea artificială a unei stări febrile cu diverse mijloace în scopul ridicării potențialului de apărare la boală a organismului. – Din fr. pyrétothérapie.

PIRAMÍDĂ, piramide, s. f. 1. Poliedru cu baza poligonală și fețele triunghiulare, care se unesc într-un vârf comun. 2. Monument funerar gigantic de piatră în formă de piramidă (1), ridicat pentru faraonii Egiptului antic; p. gener. edificiu arhitectonic monumental în formă de piramidă (1). 3. Grămadă (mare) de obiecte aranjate în formă de piramidă (1). ♦ (Mil.; ieșit din uz) Piramidă de arme (sau de puști, de carabine) = grup de puști sau de alte arme de foc așezate cu talpa patului pe pământ și sprijinite una de alta la vârful țevii. ♦ Figură de gimnastică executată de mai multe persoane, care se așază în rânduri suprapuse tot mai înguste pe măsură ce se apropie de vârf, în formă de piramidă (1); ansamblu de persoane astfel așezate. 4. Sistem de susținere a viței de vie portaltoi, alcătuit dintr-un stâlp înalt din vârful căruia pornesc 6-8 sârme fixate cu câte un țăruș lângă fiecare butuc de viță. 5. (Anat.; în sintagma) Piramidă bulbară = fiecare dintre proeminențele cordoanelor anterioare ale măduvei spinării, la nivelul bulbului rahidian. – Din ngr. piramís, -ídos, lat. pyramis, -idis, fr. pyramide.

POMÓSTE, pomoste, s. f. Ridicătură de pământ în regiunile inundabile, pe care se construiesc clădiri de exploatare sau de pază, la adăpost de inundații. – Din sl. pomostŭ.

POMOSTEÁLĂ, pomosteli, s. f. 1. (Reg.) Pământ bătătorit care umple golurile dintre temelie și podea la construcțiile țărănești și care, uneori, ține locul pardoselii. 2. Ridicătură de pământ în regiunile inundabile pe care se construiesc clădiri de exploatare sau de pază. – Pomosti + suf. -eală.

POPRÍ, popresc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A împiedica, a interzice, a opri. 2. (Pop.) A reține cu forța (în timpul unei cercetări penale); a aresta. 3. (Jur.) A face o poprire. – Din sl. poprĕti.

POPRÍT, -Ă, popriți, -te, adj. 1. (Jur.; despre bunuri, bani) Pe care s-a aplicat o poprire. 2. (Înv.) Interzis, oprit. ♦ (Despre oameni) Reținut, arestat. – V. popri.

PORTÁL, portaluri, s. n. 1. Intrare principală monumentală într-un edificiu, de obicei încadrată cu un chenar de piatră, de zid sau de lemn și bogat împodobită. 2. Deschidere din piatră sau din metal la intrarea unor poduri mari de cale ferată. 3. Lucrare de zidărie în formă de inel, ridicată la capetele unui tunel pentru a sprijini terenul din jurul acestuia și pentru a opri căderea pământului, a pietrelor etc. – Din germ. Portal, it. portale.

PRINCÍPIU, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. ◊ Loc. adv. În principiu = din punct de vedere teoretic, în general. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline; (concr.; cu determinări) tratat care cuprinde astfel de legi și de noțiuni. 2. Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva; spec. element primordial considerat în trecut drept origine a lumii fizice. ◊ (Chim.) Principiu activ = substanță existentă într-un produs de origine vegetală sau animală care imprimă un caracter specific acelui produs. 3. Convingere intimă, punct de vedere propriu. ◊ Om de (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri sau convingeri (morale) ferme. ◊ Loc. adv. Din principiu = conform unui punct de vedere bine stabilit. [Var.: (înv.) princíp, prințíp s. n., princípie s. f.] – Din lat. principium, it. principio, fr. principe.

DREPT, DREÁPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj. (C) adv., (D) drepturi, s. n. (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea.Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru) Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta.Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou.De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei?Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirépt, -eáptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

MORÁL, -Ă, morali, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate, care se referă la morală; etic; care este conform cu morala; cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conține o învățătură; moralizator. 2. Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care se referă la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual. II. S. n. 1. Ansamblul facultăților sufletești și spirituale. 2. Stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. ♦ Curaj, tărie sufletească. ◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta (pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se) demoraliza, a (se) descuraja. – Din lat. moralis, -e, fr. moral.

POSTÉUCĂ, posteuci, s. f. (Pop.) Lemn scurt și gros cu care se ridică și se sprijină osia roții carului în timp ce se unge. – Din bg., rus. podstavka, ucr. pidstavka.

POST-RESTÁNT s. n. Serviciu poștal special care păstrează corespondența la oficiul poștal pentru a fi ridicată de destinatar personal; p. ext. indicație menționată pe plic pentru acest fel de corespondență. – Din fr. poste-restante.

POSTÚM, -Ă, postumi, -e, adj. 1. (Despre opere literare, științifice etc.) Publicat după moartea autorului. ♦ (Substantivat, f.) Postumele lui Eminescu. 2. (Despre aprecieri, distincții etc.) Care se acordă, se atribuie sau se recunoaște cuiva după moarte. 3. (Jur.; despre copii) Născut după moartea tatălui. – Din fr. posthume, lat. posthumus.

POZITIVÍSM s. n. 1. Curent filozofic din sec. XIX-XX care respinge filozofia ca reprezentare teoretică generalizată a lumii, susținând că se bazează numai pe faptele verificabile experimental. ◊ Pozitivism logic = neopozitivism. ♦ Curent în științele juridice care admite numai existența dreptului pozitiv, practic. 2. Interes exagerat pentru problemele practice. – Din fr. positivisme.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în urma unei triste experiențe. ♦ Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau formată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = mărime minimă a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzație abia perceptibilă. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fizeaxă perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

LOCÁȚIE, locații, s. f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ◊ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locațiúne s. f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.

ÓBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

PRÁVILĂ, pravile, s. f. (Înv.) 1. Lege (sau corp de legi), dispoziție, regulament, hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc). ◊ Loc. adv. După pravilă = conform legii, legal; just, drept. Peste pravilă = (pe) nedrept, ilegal. ◊ Expr. A pune (sau a rândui) pravilă = a stabili o regulă. ♦ Lege naturală, lege a firii; p. ext. destin. ♦ Carte care conține astfel de legi. ◊ Pravilă împărătească = corp de legi și de dispoziții juridice întocmit inițial pe vremea împăratului Iustinian. 2. Normă după care se produce sau se alcătuiește ceva; regulă. 3. Regulă de comportare. ♦ Obicei, tradiție, datină. [Pl. și: pravili] – Din sl. pravilo.

PREAMĂRÍ, preamăresc, vb. IV. Tranz. A ridica în slavă pe cineva sau ceva; a lăuda, a elogia, a slăvi, a glorifica, a preaslăvi. – Prea + mări.

PREAMPLIFICATÓR, preamplificatoare, s. n. Amplificator utilizat într-un lanț de transmisie înaintea unui amplificator principal, pentru a ridica nivelul semnalului de intrare al amplificatorului principal și pentru a realiza adaptarea de impedanță necesară. [Pr.: pre-am-] – Pre1- + amplificator.

PRECUPÉȚ, -EÁȚĂ, precupeți, -e, s. m. și f. Persoană care cumpăra de la producător zarzavaturi, fructe, păsări, ouă etc., pe care le revinde apoi cu preț mai ridicat, în piață sau pe străzile orașului. ♦ Producător individual (de legume, fructe etc.) care își vinde produsele pe piață. – Din bg. prekupeč.

PREDECEDÁT, -Ă, predecedați, -te, adj. (Jur.) Decedat înainte de... – Pre1- + decedat.

PREDOMINÁ, predómin, vb. I. Intranz. A se impune prin număr, forță, valoare, autoritate; a se ridica deasupra altora, a avea întâietate, a domina, a predomni. – Din fr. prédominer.

PRIVILÉGIU, privilegii, s. n. Avantaj, scutire de obligații (către stat), drept sau distincție socială care se acordă, în situații speciale, unei persoane, unui grup sau unei clase sociale ori, în feudalism, orașelor și mănăstirilor; (concr.) act prin care se acordă un avantaj, un drept, o distincție etc. ♦ Spec. (Jur.) Drept conferit de lege unui creditor de a fi preferat celorlalți creditori, în virtutea creanței sale. ♦ P. gener. Drept, avantaj, favoare; împrejurare favorabilă pentru cineva. [Pl. și: (înv.) privilegiuri] – Din fr. privilège, lat. privilegium.

PRÍZĂ, prize, s. f. 1. (Tehn.) Dispozitiv de conectare cu ajutorul căruia se realizează legătura electrică a unui receptor mobil la o rețea electrică prin intermediul unei fișe de curent; p. restr. orificiu, cu un dispozitiv de obturare sau de reglare, făcut în peretele unei încăperi, al unui generator, al unei conducte etc., prin care se realizează legătura electrică. ◊ Priză aeriană de curent = priză în formă de bară, de liră etc., prin care se realizează legătura dintre o linie electrică aeriană și un tramvai, o locomotivă electrică etc. Priză de pământ = dispozitiv prin intermediul căruia se realizează o legătură electrică conducătoare directă cu pământul. 2. Deschizătură în peretele exterior al unei construcții prin care se face aerisirea. 3. Angrenare a două roți dințate într-un mecanism. 4. Fenomen de transformare din stare plastică în stare rigidă a amestecurilor hidratate de lianți care se fololosesc în construcții. 5. (În sintagma) Priză de aterizare (sau de teren) = ansamblul manevrelor executate de un pilot pentru a ateriza exact în punctul dorit. 6. (Fam.; în expr.) A avea (sau a fi cu) priză la cineva (sau asupra cuiva) = a avea trecere (la cineva), influență (asupra cuiva), a trezi interesul (cuiva). 7. (Livr.) Cantitate mică de tutun care se trage pe nas. 8. Doză (mică) de medicament. 9. Modul în care este prinsă mingea la handbal, baschet, rugbi etc.; mod în care atleții țin sulița sau prăjina, tenismenii racheta sau paleta. 10. (La judo, lupte etc.) Dezechilibrare și proiectare a adversarului. 11. (Cin.; în sintagma) Priză directă = tehnică de înregistrare a dialogului sincron cu filmarea, asigurând veridicitatea interpretării actoricești. – Din fr. prise.

PREPÚS2, -Ă, prepuși, -se, adj., s. m. 1. Adj. Adăugat, pus înainte; pus mai mare peste... 2. Adj. (Pop.) Bănuit, suspectat. 3. S. m. (Jur.) Persoană care efectuează acte juridice sau îndeplinește o funcție după directivele și sub controlul altei persoane. – V. prepune.

PRESCRIPTÍBIL, -Ă, prescriptibili, -e, adj. (Jur.) Care se poate prescrie (2), care este supus prescripției. – Din fr. prescriptible.

PRÉTOR, pretori, s. m. 1. Magistrat roman cu înalte atribuții judiciare (și care adesea guverna o provincie romană). 2. (În vechea armată) Persoană numită pe lângă marile unități militare, cu atribuții în poliția administrativă și juridică în timp de război. 3. (În vechea organizare administrativă a țării) Șef al administrației și al poliției într-o plasă, care reprezenta aici puterea centrală. – Din lat. praetor, -oris.

PREVENÍT, -Ă, preveniți, -te, s. m. și f. (Jur.) Persoană aflată în arest preventiv. – V. preveni.

PREVENTÍV, -Ă, preventivi, -e, adj. Care are ca scop preîntâmpinarea unui rău, împiedicarea apariției sau a răspândirii unei boli, a săvârșirii unei infracțiuni etc. ◊ (Jur.) Arest preventiv sau închisoare (ori detențiune) preventivă = deținere provizorie a unui inculpat în timpul soluționării unui proces penal; prevenție (1); p. ext. loc în care sunt deținuți acești inculpați. (În sintagma) Medicină preventivă = ramură a medicinii care se ocupă cu prevenirea bolilor; profilaxie. – Din fr. préventif.

ELEVATÓR2, -OÁRE, elevatori, -oare, adj. Care ridică; care servește la ridicat. – Din fr. élévatoire.

PREZÚMȚIE, prezumții, s. f. (Livr.) 1. Părere întemeiată pe aparențe, pe ipoteze, pe deducții; presupunere, supoziție. ♦ Recunoaștere a unui fapt ca autentic din punct de vedere juridic, până la proba contrară. 2. Părere exagerat de bună despre sine; înfumurare, aroganță. – Din fr. présomption, lat. praesumptio.

RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ Compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință (scris și reacredință) s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfăcător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. ◊ Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat”, „vinovat”.

PROBAȚIÚNE, probațiuni, s. f. (Jur.) Dovedire; concr. dovadă. [Pr.: -ți-u-] – Din lat. probatio, -onis, fr. probation.

PROCESOMÁN, -Ă, procesomani, -e, s. m. și f. Persoană care are mania de a intenta procese juridice. – Proces + suf. -oman.

PROCURÍST, procuriști, s. m. Mandatar având de obicei împuterniciri pentru îndeplinirea actelor juridice în numele cuiva. – Din germ. Prokurist.

PROEMINÉNȚĂ, proeminențe, s. f. Faptul de a fi proeminent; (concr.) parte proeminentă a unui obiect, ridicătură, ieșitură. [Pr.: pro-e-] – Din fr. proéminence.

PROFERÁ, proferez, vb. I. Tranz. (Livr.) A rosti, a pronunța (cu voce ridicată) blesteme, amenințări etc. [Prez. ind. și: profér] – Din fr. proférer.

PROTECȚIONÍSM s. n. Politică economică a unui stat, care urmărește protejarea temporară, parțială sau totală a industriei și a agriculturii indigene prin aplicarea unui regim vamal cu tarife ridicate la mărfurile de import, prin restricții valutare etc. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. protectionnisme.

PROROGATÍV, -Ă, prorogativi, -e, adj. (Jur.) Cu caracter de amânare, de prelungire. – Din fr. prorogatif.

PROSLĂVÍ, proslăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A ridica în slavă; a slăvi, a preamări, a glorifica. 2. Refl. (Înv. și reg.) A se simți, a-i merge bine, a fi mulțumit, satisfăcut; a se odihni în voie; a se răsfăța. – Din sl. proslaviti.

PROMISÓRIU, -IE, promisorii, adj. (Jur.; despre jurăminte) Care se face în vederea unor fapte viitoare. – Cf. fr. promissoire.

PROMULGÁȚIE, promulgații, s. f. (Jur.) Promulgare. – Din lat. promulgatio, -onis, fr. promulgation.

PROVOCÁ, provóc, vb. I. Tranz. 1. A ațâța, a întărâta, a incita pe cineva (sfidându-l); spec. (Jur.) a aduce pe cineva (prin acte de violență, lezarea demnității sau alte fapte ilicite) într-o stare de surescitare favorabilă comiterii unei infracțiuni. 2. A avea drept urmare; a determina, a constitui, a cauza, a prilejui, a pricinui. ♦ Spec. A produce intenționat un eveniment, un proces, un fenomen; a stârni. 3. A chema, a invita pe cineva să participe la o competiție, la o întrecere. – Din fr. provoquer, lat. provocare.

PUDOÁRE s. f. Sentiment de sfială, de jenă, de decență manifestat în comportarea cuiva; pudicitate; p. ext. curățenie morală. ♦ (Jur.) Castitate, virginitate. ♦ Atentat la pudoare = infracțiune care constă în încercarea de a viola o femeie. – Din lat. pudor, -oris, fr. pudeur.

PÚLBERE, pulberi, s. f. 1. Material solid care se prezintă sub forma unor particule fine; praf, pudră. ◊ Expr. A se face (praf și) pulbere sau a se alege (din cineva sau ceva) (praful și) pulberea (sau praf și pulbere) = a se distruge, a se nimici, a pieri. A ridica pe cineva din pulbere = a înălța pe cineva într-o situație foarte bună. A se ridica (sau a se scula) din pulbere = a evolua; a parveni, plecând de jos. A face pulberea praf = a nu face nici o ispravă. ♦ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care indică felul) Mulțime, puzderie. 2. Spec. (Înv.) Praf de pușcă. 3. Substanță explozivă care se prezintă în formă de firișoare sau de granule. – Lat. pulvis, -eris.

PUNÍBIL, -Ă, punibili, -e, adj. (Jur.) Pasibil de pedeapsă. – Din it. punibile.

DOL, doluri, s. n. (Jur.) Acțiune făcută cu rea-credință, cu viclenie, pentru a determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un contract. – Din fr. dol, lat. dolus.

PUMN, pumni, s. m. 1. Palmă închisă, cu degetele îndoite și strânse. ◊ Loc. adj. Cât pumnul (sau cât un pumn) = mic sau mare (după cum obiectul comparației este mai mic sau mai mare decât pumnul). ◊ Expr. A râde în pumni = a râde pe ascuns, pe înfundate și cu satisfacție. A plânge în pumni = a plânge pe ascuns, de necaz sau de durere. A arăta (cuiva) pumnul = a amenința (pe cineva). A-i pune (sau vârî) (cuiva) pumnul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească sau să acționeze. Un pumn de... = o cantitate mică (sau mare); un număr redus (sau ridicat); ceva mic, firav. 2. Lovitură dată cu pumnul (1). 3. Palma sau palmele făcute căuș pentru a putea reține ceva (de obicei un lichid); conținutul palmei sau al palmelor făcute căuș. 4. Măsură de lungime (întrebuințată azi numai de pescari) egală cu două treimi de palmă. – Lat. pugnus.

ȘA, șei, s. f. 1. Piesă de harnașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul. ◊ Expr. A pune șaua (pe cineva) = a supune, a stapâni, a exploata (pe cineva), a constrânge pe cineva să facă ceva. A vorbi din șa = a vorbi de sus, cu siguranță de sine. 2. Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formată dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se stă în timpul deplasării vehiculului. 3. Os din spinarea găinii. ◊ Șaua turcească = scobitură in grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 4. Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate, cu care alcătuiește un ansamblu; curmătură. Șaua dealului. [Var.: șea s. f.] – Lat. sella.

PUTÉRNIC, -Ă, puternici, -ce, adj. 1. (Despre ființe; p. ext. despre părți ale corpului lor) Care are o mare putere fizică; tare, voinic, viguros. ♦ (Despre obiecte) Rezistent, solid, tare. ♦ (Despre părți ale feței oamenilor) Pronunțat, proeminent, accentuat. 2. (Despre mașini, unelte) Care posedă o forță mecanică sau motrice ridicată; care acționează cu putere și cu efect, care dezvoltă o energie mare. 3. (Despre voce, sunete) Tare, intens. ♦ (Despre lumină sau surse de lumină) Viu, intens. ♦ (Despre senzații, sentimente) Adânc, profund, pătrunzător. ♦ (Despre ape curgătoare) Cu debit sporit și cu rapiditate mare. ♦ (Despre substanțe chimice, medicamente etc.) Care are un efect imediat și vizibil. 4. Care are influență, autoritate; care deține putere; însemnat prin situația sau prin rolul său. ♦ (Substantivat, m.) Persoană care ocupă un loc de frunte, care deține o poziție influentă în societate. 5. Înzestrat cu o mare forță (organizatorică, politică, economică etc.); capabil de acțiuni de mare amploare. 6. Fig. Important prin conținutul său; p. ext. temeinic. Argument puternic.Putere + suf. -nic.

PURTÁ, port, vb. I. 1. Tranz. A lua, a ridica, a ține pe cineva sau ceva în mână, în brațe etc. pentru a-l transporta în altă parte; a duce. ◊ Expr. A purta pe cineva pe palme = a arăta cuiva o grijă deosebită, a răsfăța pe cineva. A purta (pe cineva) pe degete = a dispune de cineva după bunul său plac. (Înv.) A purta arma = a aduce arma în poziția regulamentară de salut. ♦ A trece, a transmite ceva (dintr-o mână într-alta, din mână în mână, de la unul la altul) ◊ Expr. A purta vorbe (sau minciuni) = a cleveti, a bârfi. ♦ (Despre vehicule) A transporta, a căra. ♦ (Despre animale) A trage după sine. 2. Tranz. A duce dintr-o parte în alta, dintr-un loc în altul sau într-un anumit loc; a conduce (îndrumând, călăuzind, dirijând); a însoți. ♦ (Înv. și pop.) A induce în eroare; a amăgi, a păcăli. ◊ Expr. A purta (pe cineva) cu vorba = a face promisiuni fără a-și ține cuvântul (pentru a obține un răgaz); a tărăgăna. ♦ (Pop.) A mânui o unealtă. 3. Tranz. A-și duce sarcina, a avea făt în pântece. ♦ Fig. A suporta, a suferi, a răbda. 4. Refl. (Reg.) A umbla (de colo până colo), a circula, a merge. 5. Tranz. A mișca încoace și încolo corpul sau o parte a corpului; a umbla sau a-și ține corpul într-o anumită poziție. ♦ A face să se miște de colo până colo; a agita, a plimba dintr-o parte în alta. 6. Tranz. A avea, a poseda, a deține; a conține, a ascunde. ♦ A avea anumite sentimente, atitudini; a nutri. ◊ Loc. vb. A purta dușmănie (sau pică) = a dușmăni. A purta interes = a se interesa de... (Reg.) A purta frică de... = a se teme de... 7. Tranz. A avea, a moșteni sau a transmite un nume. 8. Tranz. A avea, a ține asupra sa (pentru a se folosi la nevoie). 9. Tranz. A pune pe sine un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc., a fi îmbrăcat, încălțat sau împodobit cu..., a folosi un anumit obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte. ◊ Loc. adj. De purtat = care servește ca îmbrăcăminte (de fiecare zi). ◊ Expr. A purta doliu = a umbla îmbrăcat în negru (în semn de doliu) sau cu un semn negru de doliu pe îmbrăcăminte. ♦ A avea ceva pe sine (de la natură sau datorită obiceiului, a modei etc.) Poartă un coc monumental.Expr. (Fam.) A purta coarne = (despre bărbați) a fi înșelat în căsnicie. (Refl. impers.) Se poartă = e la modă, se obișnuiește, e modern. ♦ Refl. A se conforma unei anumite mode. ♦ Tranz. A aranja îmbrăcămintea, accesoriile de îmbrăcăminte, părul etc. într-un anumit fel. Poarta părul peste cap. 10. Tranz. A suporta cheltuielile, grija cuiva; a întreține. ◊ Expr. A purta de grijă cuiva = a îngriji. A purta grija cuiva = a fi îngrijorat din cauza cuiva. 11. Tranz. A deține o funcție, un post, un titlu. ◊ Expr. A purta răspunderea = a fi răspunzător. 12. Tranz. A întreține, a duce, a susține. ◊ Loc. vb. A purta (o) discuție = a discuta. A purta (o) conversație = a conversa. A purta lupte (sau război) = a se lupta, a se război. 13. Tranz. (Despre obiecte) A avea imprimat, gravat etc. un semn distinctiv. 14. Refl. A se comporta, a se manifesta (într-un anumit fel). – Lat. portare.

PURTĂTÓR, -OÁRE, purtători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care poartă, care duce sau aduce ceva cu sine. ◊ Purtător de cuvânt = persoană fizică sau juridică împuternicită să difuzeze în țară și în străinătate știri și textele documentelor oficiale sau ale unor organizații, instituții etc. Undă purtătoare = undă electromagnetică de înaltă frecvență, care, fiind modulată de un semnal de mesaj, servește la transmiterea acestuia. (Fin.) Obligație la purtător = obligație care nu poartă numele proprietarului. Purtător de germeni = organism uman sau animal care adăpostește microbi patogeni, de obicei într-una din cavitățile naturale ale corpului, constituind, în același timp, o sursă permanentă de infecție. – Purta + suf. -ător.

PUSÉU, puseuri, s. n. Manifestare bruscă și puternică (însoțită de ridicarea temperaturii) a unei boli; acces. ♦ Fig. Izbucnire, elan, vervă, exuberanță. – Din fr. poussée.

PUTATÍVĂ, putative, adj. (Jur.; în sintagma) Căsătorie putativă = căsătorie încheiată de bunăvoie, dar prin necunoașterea, din partea soților, a unor clauze care împiedică existența sau validitatea ei. – Din fr. putatif.

ȘÁRJĂ, șarje, s. f. I. Încărcătură normală a unui cuptor metalurgic, constituită din straturi alternative de minereu, fondant și combustibil. ♦ Cantitate de metal lichid obținută într-un cuptor metalurgic la o singură operație de elaborare. ♦ Proces de încărcare, prelucrare și scoatere a materialului din cuptorul metalurgic. II. 1. Atac violent, în goana cailor, al cavaleriei asupra inamicului, cu sabia sau cu lancea. 2. (Sport) Atac impetuos asupra adversarului. III. 1. Creație literară, în general de dimensiuni reduse, care prezintă trăsăturile negative, ridicule ale unei situații sau ale unui personaj într-o formă îngroșată, exagerată, caricaturală. 2. (Teatru) Interpretare voit exagerată, prin sublinieri îngroșate ale trăsăturilor unui personaj, folosită de obicei în comedia bufă. – Din fr. charge.

PUTURÓS, -OÁSĂ, puturoși, -oase, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care miroase urât, care răspândește un miros neplăcut; p. ext. murdar, neîngrijit. 2. Adj., s. m. și f. (Om) leneș, trândav. 3. S. f. (Bot.) Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu inflorescență deasă; (reg.) cerențel, ridichioară (Diplotaxis tenuifolia).Putoare + suf. -os.

MÉRGE, merg, vb. III. Intranz. I. 1. A se mișca deplasându-se dintr-un loc în altul; a se deplasa, a umbla. ♦ (Despre nave sau alte obiecte plutitoare) A pluti. ♦ (Despre păsări, avioane etc.) A zbura. ♦ (Fam.; despre mâncăruri și băuturi) A putea fi înghițit ușor; a aluneca pe gât. 2. A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre...). ◊ (La imperativ, ca termen de urare sau de îndemn) Mergi cu bine!Expr. A merge înaintea cuiva = a întâmpina pe cineva. A merge la pieire = a acționa necugetat, a-și periclita existența. A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult. A merge ață = a se duce drept la țintă. De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticile, untul) = (în legătură cu verbul „a bate” sau cu echivalentele lui; cu valoare adverbială) zdravăn, tare, violent. A merge pe... = (despre vârstă) a se apropia de..., a împlini în curând... De ce merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul. ♦ A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățământ. ♦ (Înv. și reg.; despre ființe și lucruri) A intra, a pătrunde. ♦ Fig. A ajunge. A mers până la a crede că-l poate îndrepta.Expr. A merge prea departe = a-și îngădui prea multe, a depăși limitele îngăduite. ♦ (Pop.) A se angaja (într-o slujbă). ♦ A se înrola. ♦ (Despre ape curgătoare, p. ext. despre lichide) A curge; a se scurge. 3. A însoți, a întovărăși, a acompania. ◊ Expr. A merge mână în mână (cu...) = a fi în strânsă legătură, a se desfășura concomitent, a se înlănțui. A merge după (cineva) = a) (despre femei) a se mărita; b) a urma sfaturile, povețele cuiva. A merge în urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări pe cineva. ♦ (La unele jocuri, mai ales la cel de cărți) A se angaja, a participa la joc. II. 1. (Despre întinderi de pământ, drumuri etc.) A se întinde până la...; a duce la... 2. (Despre știri, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspândi; a se propaga, a se generaliza. ◊ Expr. Merge vorba = se spune, se vorbește. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că... Meargă-i numele! = să nu se mai audă despre el, să dispară definitiv. III. 1. (Despre acțiuni, evenimente, fenomene etc.) A se desfășura, a evolua, a decurge. ♦ (Despre aparate, mecanisme etc.) A funcționa. 2. (Despre ființe) A o duce, a-i fi (bine sau rău). ♦ A reuși, a izbuti. 3. A înainta, a progresa, a se dezvolta. ◊ Expr. (Impers.) De ce (sau pe zi ce) merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. ♦ (Despre oameni) A continua, a persevera. IV. 1. (Despre materiale, mai ales despre alimente) A fi necesar, a se consuma, a se întrebuința (într-o anumită cantitate). 2. (Înv. și pop.) A se calcula, a se socoti. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. V. 1. A se potrivi, a fi posibil; a se putea, a se accepta, a se admite. ◊ Expr. Așa mai merge = așa se potrivește, e bine, îmi convine. Treacă (și meargă)! sau treacă-meargă! = fie! să zicem că se poate! să admitem (ca pe o concesie)! ♦ A se potrivi, a se armoniza, a se asorta. Aceste culori merg bine. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare. 3. (Despre bani, documente etc.) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. 4. (Despre salarii) A reveni (cuiva) în continuare. VI. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a purta. [Perf. s. mersei, part. mers.Var.: (reg.) mére vb. III] – Lat. mergere „a se scufunda”.

OBLIGÁȚIE, obligații, s. f. 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. Hârtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de creditor și-i dă dreptul de a primi, pentru suma împrumutată, un anumit venit fix sub formă de dobândă. [Var.: obligațiúne s. f.] – Din fr. obligation, lat. obligatio, -onis.

OFICIALITÁTE, (1) oficialități, s. f. 1. Persoană oficială; (la pl.) autoritățile dintr-o țară, dintr-un oraș; reprezentanții oficiali ai autorității. 2. (Jur.; în sintagma) Principiul oficialității = principiu de bază al dreptului procesual penal, potrivit căruia procurorul și organele de urmărire penală, precum și instanțele penale pot să săvârșească din oficiu orice act care intră în competența lor. 3. Caracter oficial, calitate, ținută, atitudine oficială. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. officialité.

IRONÍE s. f. 1. persiflare. ◊ ironie a sorții = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. categorie estetică și filozofică, desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ◊ figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. (< fr. ironie, lat. ironia)

VERÍDIC, -Ă, veridici, -ce, adj. Care este (sau pare că este) conform cu adevărul; adevărat, real. ♦ Care spune adevărul. – Din fr. véridique, lat. veridicus.

VERIDICITÁTE s. f. Însușirea, caracterul a ceea ce este veridic; veracitate. – Din fr. véridicité.

OMÓR, omoruri, s. n. Faptul de a omorî; luarea vieții cuiva; crimă, omucidere, asasinat. ♦ (Jur.) Infracțiune care constă în uciderea unei persoane. ♦ Măcel. – Din omorî (derivat regresiv).

VÉRTEX s. n. 1. (Anat.) Sinciput. 2. (Mar.) Punctul ortodromei cu latitudinea cea mai ridicată. 3. (Met.) Punctul cel mai vestic atins de traiectoria unui ciclon. – Din fr., lat. vertex.

CORTÍNĂ, cortine, s. f. Perdea de stofă, de catifea etc. care desparte sala de spectacol de scena și care, prin ridicare sau prin lăsare în jos sau tragere în părți, marchează începutul, respectiv încheierea unui spectacol sau a unui fragment de spectacol. ♦ Perdea de metal care desparte sala de spectacol de scenă și care este folosită, în caz de incendiu, pentru a împiedica extinderea focului. – Din it. cortina.

FIERBÍNTE, fierbinți, adj. 1. Care are o temperatură ridicată, care răspândește o căldură puternică; foarte cald, arzător. 2. Fig. (Despre sentimentele oamenilor și manifestarea lor exterioară; adesea adverbial) Foarte puternic, adânc, aprins, înfocat. ♦ (Rar; despre culori) Aprins, viu. – Lat. fervens, -ntis.

FIÉRBE, fierb, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A trece sau a face să treacă (un lichid) în stare de vapori, prin formarea, sub acțiunea căldurii, în întreaga masă a lichidului, a unor bule de vapori care se ridică la suprafață. ◊ Intranz. (Subiectul e vasul în care clocotește un lichid) Ceainicul fierbe.Expr. (Intranz.) A se amesteca (sau a umbla, a-și băga nasul) unde nu-i fierbe oala = a interveni acolo unde nu are ce căuta, în probleme care nu-l privesc. ♦ Intranz. (Despre unele lichide și amestecuri) A fi în stare de efervescență (din cauza fermentării). ♦ Intranz. Fig. (Despre apa unui râu, a unei mări etc.) A se agita puternic, a face valuri mari și zgomotoase. 2. Intranz. (Despre alimente) A se afla introdus într-un lichid care fierbe (1), pentru a deveni bun de mâncat. ♦ Tranz. A supune un corp acțiunii fierberii apei. Fierb rufele. 3. Intranz. Fig. (Despre oameni) A fi cuprins de o mare frământare, a fi în tensiune, a fi agitat. ♦ Tranz. A necăji, a chinui pe cineva, a ține pe cineva într-o stare de agitație, de tensiune. ♦ Tranz. (Rar) A pune la cale, a pregăti în mod febril (și în ascuns) o acțiune (reprobabilă); a coace. 4. Intranz. Fig. (Despre spații din natură) A vui, a răsuna, a clocoti de zgomot. [Perf. s. fiersei, part. fiert] – Lat. fervere.

OPOZÁBIL, -Ă, opozabili, -e, adj. 1. Care poate fi opus, care se poate opune. 2. (Despre un drept, un mijloc de apărare, o hotărâre judecătorească, un act juridic etc.) Care trebuie respectat și de alte persoane, nu numai de titularul dreptului sau de părți. – Din fr. opposable.

FIDEICÓMIS, fideicomisuri, s. n. (Jur.) Dispoziție testamentară prin care testatorul dispune ca moștenitorul sau legatarul său să remită unei terțe persoane averea pe care o lasă. [Pr.: fi-dei-] – Din fr. fidéicomis.

CÓRNER2 s. n. Formă simplă de organizare monopolistă, care constă într-o înțelegere între întreprinderi în vederea cumpărării de mărfuri și vânzării lor la prețuri ridicate. – Cuv. engl.

ÓRDIN, ordine, s. n. 1. Dispoziție obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai; poruncă. ◊ Expr. La ordinele cuiva = la dispoziția cuiva. Sub ordinele cuiva = sub comanda cuiva, sub conducerea cuiva. La ordin! = vă stau la dispoziție. ♦ (Concr.) Act care conține o dispoziție cu caracter obligatoriu. ◊ Ordin de zi = act prin care comandantul unei mari unități militare se adresează întregii unități în anumite ocazii. Ordin de chemare = dispoziție scrisă a unei autorități militare, prin care o persoană din cadrele de rezervă ale armatei este chemată la unitate. Ordin de serviciu = act prin care cineva primește o însărcinare oficială; delegație. Ordin de plată = dispoziție dată de către o bancă pentru a plăti o sumă de bani unei persoane fizice sau juridice. 2. Decorație superioară medaliei. 3. Categorie sistematică în zoologie și în botanică, superioară familiei și inferioară clasei. 4. Sistem arhitectonic ale cărui elemente sunt dispuse și proporționate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios și regulat. 5. Comunitate monahală întâlnită în diverse religii, care susține o propagandă activă în favoarea religiei respective. ♦ Comunitate medievală de cavaleri-călugări care participau la acțiuni războinice. 6. Rang, categorie (după importanță). ◊ Expr. De ordin(ul)... = cu caracter (de)... De prim(ul) ordin = de prim(ul) rang. ♦ (Înv.) Ordine, categorie, domeniu. ♦ Regulă, ordine. – Din lat. ordo, -inis, fr. ordre.

DÚPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de..., După grădina publică s-a oprit. 3. (exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val.Loc. adv. Unul după altul= pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = A mărita (o fată) cu cineva. 4.(Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat.Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui.Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit.Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu..., la fel cu... A plecat după propria lui dorință.Loc. conj. După cum sau cât = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate.Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune. Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dúpre prep.] – Lat. de post.

IONOGRÁMĂ s. f. 1. rezultat al studiului elementelor ionizate din plasma sângelui. 2. oscilogramă ridicată de o stațiune ionosferică indicând înălțimea aparentă de reflexie a undelor în funcție de frecvență. (< fr. ionogramme)

CORP, corpuri, s. n., (I 3) și corpi, s. m. I. 1. Totalitatea organelor unei ființe vii; organismul considerat ca un întreg anatomic și funcțional; trup. ◊ Loc. adj. și adv. Corp la corp = (despre modul de desfășurare a luptelor) față în față, pieptiș, deschis, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fără cap; trunchi. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup; care se poartă direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦ Denumire a unor structuri anatomice. Corp galben. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. ◊ Corp de casă (sau de case) = clădire, casă mare (cu mai multe apartamente sau aripi). ♦ Conținutul unei scrisori (fără formula de introducere și de încheiere și fără adresă); cuprinsul unei cărți. 3. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune de materie cu masă diferită de zero. ◊ Corp străin = particulă care se găsește într-un tot de altă natură. ♦ (Chim.) Substanțà definită (organică sau anorganică). ◊ Corp simplu = substantă ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel; element.Corp compus = substanța chimică ale cărei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma) Corp delict = obiect care a servit sau era destinat să servească la săvărșirea unei infracțiuni, obiect care poartă urmele unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvârșit infracțiunea, adus în justitie ca probă materială contra acuzatului. 5. (În sintagma) Corp de literă = lungimea paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau prin profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ Corp constituit = colectivitate de persoane organizată, de obicei pe baza unei legi. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. 2. (Cu determinări introduse de prepozitia „de”) Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei de aceeași categorie. Corp de aviație.Corp de gardă = clădire sau încapere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. (În vechea organizare a armatei) Corp de trupă = unitate militară independentă. 3. (În sintagma) Corp de legi = culegere de legi; corpus. – Din fr. corps, lat. corpus.

FARFURÍE, farfurii, s. f. 1. Obiect de faianță, de porțelan etc., de obicei de formă rotundă, cu marginile puțin ridicate și cu fundul plat sau adâncit, în care se servește mâncarea. 2. (Înv.) Porțelan. ◊ (Fam.; în sintagma) Farfurie zburătoare = obiect zburător neidentificat. – Din tc. farfuri (lit. fağfuri), ngr. farfuri.

ORALITÁTE s. f. 1. Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter spontan și viu atât în dialogurile care notează particularitățile vorbirii personajelor, cât și în narațiunea propriu-zisă; ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu. 2. (Jur. în sintagma) Principiul oralității = principiu fundamental al dreptului procesual, potrivit căruia dezbaterea litigiului se face verbal. – Oral + suf. -itate. Cf. it. oralitá.

OPȚIÚNE, opțiuni, s. f. 1. Faptul sau dreptul de a alege din două sau mai multe lucruri, posibilități etc. pe acela sau pe aceea care îți convine; alegere. ♦ Spec. Alegere, în temeiul unui drept, între două sau mai multe situații juridice. ◊ Drept de opțiune = a) drept acordat cuiva de a-și alege cetățenia (de obicei în cazuri de stabilire în alt stat); b) drept acordat cuiva de a accepta o moștenire sau de a renunța la ea. 2. Condiție stipulată uneori în tranzacțiile comerciale, potrivit căreia o parte contractantă, care își asumă obligații ferme, acordă celeilalte părți, pentru un anumit termen, dreptul de a alege între diferitele condiții ale contractului sau chiar dreptul de a renunța la tranzacție. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. option, lat. optio, -onis.

FALSIFICÁ, falsífic, vb. I. Tranz. 1. A alcătui, a confecționa un lucru asemănător cu altul, cu scopul de a înșela; a plăsmui; a contraface. ♦ Spec. (Jur.) A comite un fals (II). 2. A prezenta ceva altfel decât este în realitate; a denatura, a deforma, a altera. [Var.: (pop.) falșificá vb. I] – Din fr. falsifier, lat. falsificare.

FALS, -Ă, (I) falși, -se, adj., (II) falsuri, s. n. I. Adj. 1. Care este contrar adevărului: mincinos, neîntemeiat; care are numai aparența adevărului, autenticității; imitat, artificial. ◊ (Anat.) Coastă falsă = fiecare dintre cartilajele situate dedesubtul sternului, care realizează articularea pe stern a trei perechi de coaste. Ușă (sau fereastră) falsă = ușă (sau fereastră) aparentă, care nu poate fi folosită, făcută numai pentru simetria cu ansamblul. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Prefăcut, fățarnic, ipocrit. 3. (Muz.; despre sunete, voce etc.) Care sună contrar legilor armoniei; distonant. ◊ (Adverbial) Cântă fals. II. S. n. (Jur.) Infracțiune săvârșită prin alterarea adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin imitarea semnăturii, denaturarea conținutului, substituire de persoane etc. ◊ Expr. A se înscrie în fals = a ataca un act în fața justiției ca neautentic, contrafăcut; a contesta formal valabilitatea unei declarații. [Var.: (I) falș, -ă adj.] – Din lat. falsus, it. falso.

VEZÍCĂ, vezici, s. f. 1. Organ cavitar care colectează temporar unele produse de excreție sau de secreție, pe care apoi le evacuează prin contracția fibrelor musculare din structura sa. 2. (În sintagma) Vezică înotătoare = organ al peștilor în formă de pungă, dezvoltat din intestin și umplut cu gaze, care servește la echilibru, la ridicarea și la coborârea în apă etc. – Din lat. vesica.

OPINTÍ, opintesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A face un efort (mare) pentru a împinge, a urni sau a ridica ceva; a-și încorda puterile, a se sforța. 2. Tranz. (Reg.) A sili, a forța un animal să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Fig. A îndemna, a îmboldi, a stimula pe cineva. 3. Tranz. A ridica o povară făcând un efort, a sălta cu greutate ceva. 4. Refl. (Rar) A porni cu hotărâre, a se repezi, a se năpusti. – Cf. sl. opĕntĩ.

ZIRCÓNIU s.n. Metal alb-cenușiu, greu fuzibil, cu rezistență mecanică ridicată, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale, dure, la construirea reactoarelor nucleare. [-niu, pron. -nìu; simb. Zr] (din fr. zirconium)

FLIȘ, flișuri, s. n. (Geol.) Ansamblu de terenuri constituite din conglomerate, gresii, argilă și marnă, sedimentate într-o mare în timpul când fundul acesteia se găsea într-o continuă ridicare spre a deveni un lanț muntos. – Din fr. flysch.

CRÉDIT, credite, s. n. 1. Relație (economică) bănească ce se stabilește între o persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, și o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care primește împrumutul sau cumpără pe datorie; împrumut acordat (cu titlu rambursabil și condiționat de obicei de plata unei dobânzi); creanța creditorului; obligația (bănească), datoria celui creditat; (concr.) valoarea, suma de bani pe care creditorul o cedează cu titlu rambursabil debitorului său. ◊ Scrisoare de credit = înscris care autorizează pe purtătorul său să primească un anumit credit. ◊ Expr. A da pe credit = a vinde fără a primi banii imediat (cu plata temporar amânată). A deschide (cuiva) un credit = a pune la dispoziția cuiva, cu respectarea formelor legale, un credit în limitele și în condițiile stabilite de mai înainte. A face (cuiva) un credit = a) a vinde (cuiva) marfă pe datorie; b) a acorda încredere cuiva, a aștepta cu încredere comportarea bună a cuiva. 2. Sector, sferă a circulației care cuprinde relațiile de credit (1). 3. Coloana din dreapta a unui cont, în care se înscriu reducerile (scăderile) de activ sau sporurile (creșterile) de pasiv. 4. Fig. Considerație, încredere, stimă, autoritate, influență, trecere de care se bucură cineva. – Din fr. crédit.

FLOTÁRE, flotări, s. f. 1. Acțiunea de a flota și rezultatul ei; flotație. ♦ Trecere a unui fir dintr-un sistem textil (urzeală sau bătătură) peste două sau mai multe fire din celălalt sistem, la fabricarea țesăturilor ornamentale. 2. Fiecare dintre mișcările ritmice de gimnastică în care corpul, întins aproape de pământ, este ridicat și coborât prin extensiunea și îndoirea brațelor aflate cu palmele pe sol; flotație (2). – V. flota.

TÁRE1 adv. 1. Foarte, mult, extrem. ◊ (Pe lângă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului). Îți voi rămânea tare recunoscător (ODOBESCU). 2. Cu forță, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe lângă verbe ca «a vorbi», «a spune», «a cânta» etc.; în opoziție cu în gând) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; (în opoziție cu încet) cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. (În opoziție cu agale, încet etc.) Iute, repede. Prin târg așa mâna de tare... de ți se părea că zboară iepele (CREANGĂ). – Lat. talem.

FURNICÁR1, furnicare, s. n. 1. Ridicătură mică de pământ care adăpostește o colonie de furnici; mușuroi. ♦ Totalitatea furnicilor dintr-un mușuroi. 2. Fig. Mulțime (de oameni) care mișună. – Lat. *formicarius.

FÚNGĂ, fungi, s. f. Parâmă din grupul manevrelor curente ale unei nave cu pânze care se folosește la ridicarea și la coborârea unei vele. – Cf. it. fionco.

LIBELÁ, libelez, vb. I. Tranz. (Livr.) A redacta (corect) un act juridic sau administrativ. – Din fr. libeller.

CONCESIONÁR, concesionari, s. m. Persoană (fizică sau juridică) care a obținut o concesiune. [Pr.: -si-o-] – Din fr. concessionnaire.

CONCESIÚNE, concesiuni, s. f. Convenție prin care o persoană (fizică sau juridică) dobândește dreptul de a exploata anumite servicii publice sau anumite bunuri ale statului, în schimbul unor beneficii care revin acestuia din urmă. ♦ Bunurile care formează obiectul acestei convenții. [Pr.: -si-u-] – Din fr. concession, lat. concessio, -onis.

CONCILÍA, conciliez. vb. I. Intranz. A pune de acord, a împăca, a înlătura divergențele, contradicțiile dintre două sau mai multe păreri, idei, doctrine etc. ♦ (Jur.) A încerca aplanarea sau evitarea unui litigiu prin împăcarea părților. [Pr.: -li-a] – Din fr. concilier, lat. conciliare.

CONCLÚZIE, concluzii, s. f. 1. Încheiere a unui șir de judecăți; gândire dedusă dintr-o serie de argumente sau constatări. ♦ Judecată nouă care rezultă din alte judecăți date și al cărei adevăr depinde de adevărul judecăților date. 2. Ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale. ◊ Expr. A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanți în cadrul unei dezbateri și a arăta consecințele care se impun în legătură cu problemele dezbătute. 3. (Mat.) Judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza demonstrației. 4. (Jur.; la pl.) Expunerile părților și ale procurorului într-un proces. ◊ Expr. A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces. [Var.: concluziúne s. f.] – Din fr. conclusion, lat. conclusio, -onis.

LANTERNÓU, lanternouri, s. n. Porțiune din acoperișul unei hale, al unei săli etc. mai ridicată, prevăzută cu numeroase ferestre, pentru a permite pătrunderea aerului și a luminii; lanternă (3), luminator. – Din fr. lanterneau.

LÚCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ Lucru în sine = noțiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ♦ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru; c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru.Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupație, a fi în slujbă; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în evul mediu țăranii dependenți din țările române și care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă. 2. Situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

MUTÁȚIE, mutații, s. f. 1. Schimbare de domiciliu sau de sediu; îndeplinire a formelor legale în legătură cu mutarea dintr-o locuință sau dintr-o localitate în altă; viză de mutare. ♦ Înregistrare a unei schimbări intervenite în statutul personal sau de serviciu al unei persoane sau în situația militară a cuiva. 2. Prefacere, transformare, schimbare, modificare (radicală). ♦ Spec. (Biol.) Apariție bruscă a unui caracter genetic nou, care reflectă o modificare ereditară corespunzătoare a materialului ereditar. ♦ Spec. (Fon.) Transformare sistematică a unei serii de sunete în altele. ◊ Mutație consonantică (sau a consoanelor) = transformare a unor consoane oclusive în limbile germanice. 3. (Jur.) Transmitere a unui bun dintr-o proprietate în alta. – Din fr. mutation, lat. mutatio.

MUȚUNÁCHE s. m. invar. Păpușă (în teatrul de marionete) care reprezintă un personaj amuzant sau grotesc; maimuțoi. ♦ Epitet dat unui tânăr spilcuit, de o eleganță exagerată și ușor ridicolă; filfizon. [Var.: muțunáchi s. m. invar.] – Cf. ngr. mutsúna.

NOR, nori, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Masă (delimitată) de vapori sau de picături de apă, de cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă. ♦ Loc. adj. și adv. Până la (sau în) nori = (care se înalță) foarte sus. ♦ Loc. vb. A fi nor = a fi înnorat. ♦ Expr. Trăiește sau e (cu capul) în nori sau parc-ar fi căzut din nori, se spune despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. ♦ Nor arzător = masă de gaze și de cenușă vulcanică cu temperatură ridicată care este expulzată în atmosferă în timpul erupției unui vulcan. Nor de stele = grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii. Norii lui Magellan = numele a două sisteme stelare aflate în afara galaxiei noastre. 2. Masă densă și mobilă de praf, de fum etc. 3. Fig. Mulțime compactă (și mobilă) de ființe (care întunecă zarea). [Var.: (reg.) nóur, núor, s. m.] – Lat. nubilum.

TRANSMÍTE, transmit, vb. III. Tranz. 1. A trimite sau a comunica ceva prin intermediul unei persoane, al unei scrisori etc. ♦ A aduce la cunoștința cuiva un lucru, un fapt; a comunica cuiva ceva. ♦ A comunica ceva cu ajutorul unui post emițător de radio, de televiziune, de telegraf; a emite. 2. A face să ajungă la altul, a trece din om în om. 3. (Jur.) A trece un bun, un drept etc. de la o persoană la alta. 4. A realiza o deplasare de energie, de radiații, de unde etc. ♦ Refl. (Despre energie, radiații, unde etc.) a trece dintr-un loc în altul; a se propaga. 5. A comunica o mișcare de la o mașină la alta sau de la un organ al unei mașini la altul. [Perf. s. transmisei, part. transmis] – Din fr. transmettre, lat. transmittere.

LEVÁTĂ, levate, s. f. 1. Operație de scoatere a mosoarelor sau a țevilor pline de pe mașinile de semitort sau de filat dintr-o filatură. ♦ Cantitate de fire toarse obținută prin această operație. 2. (La jocul de cărți) Totalitatea cărților pe care unul dintre jucători le poate ridica de pe masă în baza unei cărți mai mari sau a unui atu. – După fr. levée.

INTRAGEANTICLINÁL s. n. zonă de ridicare a scoarței terestre în interiorul unui geanticlinal. (< intra- + geanticlinal)

LEGIUÍRE, legiuiri, s. f. (Înv. și pop.) Acțiunea de a legiui și rezultatul ei. ♦ Lege (juridică). ♦ Legislație. – V. legiui.

LEGISLÁȚIE, legislații, s. f. Totalitatea legilor unei țări sau ale unui domeniu juridic. – Din fr. législation, lat. legislatio.

MUȘURÓI1, mușuroaie, s. n. 1. Moviliță formată din țărâna pe care o aruncă la suprafața solului furnicile, cârtițele etc. când își sapă coridoarele subterane; p. ext. grup de furnici care locuiesc într-un furnicar; furnicar. 2. Grămadă de pământ adunată la rădăcina unor plante pentru a le sprijini, a le feri de vânt, de îngheț sau pentru a le favoriza dezvoltarea. 3. (Urmat de determinări) Grămadă (mică). 4. (Reg.) Ridicătură mică de pământ; movilă, deal. [Var.: (înv. și reg.) moșinói, moșirói, moșorói, moșurói, mușinói, mușirói, mușunói s. n.] – Lat. mus araneus.

LÓTCĂ, lotci, s. f. Ambarcație de pescuit îngustă, cu prora și pupa ascuțite și ridicate, mânuită cu ajutorul lopeților. – Din rus. lodka.

CONDÍȚIE, condiții, s. f. 1. Fapt, împrejurare, de care depinde apariția unui fenomen. 2. (La pl.) Împrejurare în care se petrece un fenomen. 3. Clauză a unei întelegeri, a unei convenții. Condițiile tratatului de pace.Loc. adj. și adv. Fără condiții = fără pretenții. ◊ Loc. conj. Cu condiția (ca să)... = numai în cazul că..., cu obligația (ca să)... 4. (Jur.) Întâmplare viitoare și nesigură de a cărei îndeplinire atârnă existența unei obligații. ♦ Situație juridică a unei persoane. 5. Situație socială a cuiva. – Fr. condition.

INTERPÚS, -Ă s. m. f. mijlocitor. ◊ persoană care apare într-un act juridic în locul adevăratului interesat. (< interpune)

CONDÍȚIE, condiții s. f. 1. Fapt, împrejurare de care depinde apariția unui fenomen sau care influențează desfășurarea unei acțiuni, putând-o frâna sau stimula. 2. (La pl.) Împrejurările în care se petrece un fenomen. ◊ Condiții de mediu = totalitatea factorilor de mediu biotici și abiotici în care trăiește o ființă. 3. Clauză a unei înțelegeri, a unei convenții, a unor negocieri etc. Condițiile tratatului de pace.Loc. adj. și adv. Fără condiții = fără pretenții. ◊ Loc. conj. Cu condiția (ca să)... = numai în cazul că..., cu obligația (ca să)... 4. (Jur.) Eveniment viitor și nesigur de a cărui îndeplinire atârnă existența unei obligații. ♦ Situație juridică a unei persoane. 5. Situație socială a cuiva. 6. (Sport; în sintagma) Condiție fizică = situație a unui sportiv din punct de vedere fizic și al pregătirii sale teoretice și practice. – Din fr. condition.

CONEXÁRE, conexări, s. f. Acțiunea de a conexa și rezultatul ei. ♦ (Jur.) A uni pentru a fi soluționate împreună, în același dosar, două sau mai multe pricini între care există conexitate. – V. conexa.

CONEXITÁTE, conexități, s. f. Conexiune. ♦ (Jur.) Raport între două sau mai multe pricini care au un obiect înrudit. – Din fr. connexité.

INTERPÚNERE s. f. acțiunea de a (se) interpune. ♦ ~ de persoane = încheiere a unui act juridic între alte persoane decât cele indicate de părți. (< interpune)

ZVÂNTÁ, zvânt, vb. I. Tranz. 1. A face să piardă din umezeală., a usca puțin; a zbici. [Vântul] năvălea furtunos pe câte o uliță, încrețind apa lăculețelor, zvântând noroaiele și vechile cărări. MIHALE, O. 267. O prăjină...pe care se scot în zilele senine și cu soare albiturile și șorțurile la zvântat. PAMFILE, I.C. 441. La mal d-am ieșit, Din nări c-am suflat, Toate le-am zvântat, Nimic n-am stricat. TEODORESCU, P. P. 56. ◊ Refl. Pe lângă garduri s-a zvântat pământul. TOPÂRCEANU, B. 4. (În contexte figurate) Drumul nostru tot nu s-a zvântat De sângele ce-a curs prin ani de moarte. DRAGOMIR, P. 57. ♦ A șterge un obiect umed, pentru a-l usca. Las'să plouă!...Tu, iubite, Numai tu să-mi vii acasă, Ți-oi zvânta obrajii umezi Cu năframă de mătasă. IOSIF, T. 244. Ș-atunci ea, când el glumește, Joacă pumnii și-l stropește Pe obraz, dar drăgălașă Tot ea-l zvântă-n loc de cârpă, Mâneca de la cămașă. COȘBUC, P. I. 97. ♦ A face să sece (o sursă de umezeală). Puțin stă așa, și odată-i fulgeră prin minte un gând care-i zvântă izvorul lacrimilor. CARAGIALE, s. 10. ♦ Fig. A secătui, a slei, a epuiza. Bântuirile cumplite ale turcilor...ce zvântau țara pe-ntrecutele. VLAHUȚĂ, la CADE. ◊ (În propoziții consecutive, legat de diverse verbe, exprimă intensitatea acțiunilor respective) Bea de zvântă.Oameni răi, băiatule. Cum nu ești cu ochii pe ei, fură de zvântă. SADOVEANU, M. C. 29. Am cunoscut pe crudul Corița, care bătea pe verii mei de-i zvânta. GHICA, S. 258. 2. (Folosit și absolut) A distruge, a prăpădi, a nimici. Puind mâna pe însuși armele turcilor, deteră în păgâni de-i zvântară. ISPIRESCU, M. V. 31. Făt-Frumos lovea cu pala de zvânta, în toate părțile. id. L. 156. ◊ Expr. A zvânta (pe cineva) în bătaie (sau în bătăi) = a bate zdravăn. (Eliptic) Vă zvânt! Vă sparg capetele...Nici unul nu mai prind, dacă mă reped în voi. PREDA, Î. 10. 3. (Neobișnuit) A ridica, a zvârli în sus. Guvernul să îndeasă...ca să apese mai greu și, prin presiunea sa, să zvânte în sus pe popor. ODOBESCU, S. III 336. – Prez. ind. și: zvântez (ALECSANDRI, O. 176).

CITADÉLĂ, citadele, s. f. (Adesea fig.) 1. Mică fortăreață situată în incinta unei cetăți, a unui oraș, care servea ca rezistență și ca ultim refugiu al celor asediați. ♦ P. gener. Oraș (întărit). 2. Fortăreață, castel, cetate ridicată în afara zidurilor unui oraș, care servea ca post avansat pentru apărarea acestuia. – Din fr. citadelle, it. cittadella.

CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. scr. čuljiti.

CIVILIZÁT, -Ă, civilizați, -te, adj. 1. Care are o cultură și o tehnică înaintată, care a ajuns la un nivel superior de civilizație, la un standard de viață ridicat. 2. Care este manierat, politicos. – V. civiliza. Cf. fr. civilisé.

CORÁN s. n. Carte sacră a religiei musulmane care conține prezentarea dogmelor și a tezelor acesteia, precum și diferite precepte religioase, etice și juridice, legende și mituri. – Din fr. coran, germ. Koran.

EREDITÁTE, eredități, s. f. 1. Proprietate a viețuitoarelor de a transmite urmașilor caracterele genetice specifice fiecărei specii. 2. (Jur.) Moștenire, succesiune. 3. Proprietate a unui lucru sau a unui fenomen de a depinde de acțiunile momentane, precum și de stările succesive anterioare. – Din fr. hérédite, lat. hereditas, -atis.

LICHIDÁ, lichidez, vb. I. Tranz. 1. A termina, a pune capăt unei acțiuni, unui fapt, unei activități etc. 2. Spec. A îndeplini toate formele necesare pentru ca o situație juridică sau financiară să ia sfârșit. ♦ A plăti (o datorie). 3. (Arg.) A omorî; a asasina. – Din fr. liquider.

LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). ♦ (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. ◊ Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).

LITISPENDÉNȚĂ, litispendențe, s. f. (Jur.) Situație în care același litigiu a fost supus spre soluționare în fața a două organe de jurisdicție de același grad. – Din fr. litispendance.

CONFIRMÁ, confirm, vb. I. Tranz. 1. A recunoaște justețea unei afirmații făcute de altcineva mai înainte; a atesta, a mărturisi autenticitatea, exactitatea unui lucru; a întări o ipoteză, o afirmație etc. 2. (Jur.) A renunța la dreptul de a cere anularea unui act juridic, căruia îi recunoaște astfel efectele juridice. ♦ A întări hotărârea, sentința unei instanțe inferioare prin aprobare. 3. A definitiva pe cineva într-o situație. 4. (În biserica catolică) A oficia ritualul confirmației. – Din fr. confirmer, lat. confirmare.

CÓPIE, copii, s. f. 1. Reproducere exactă a unui text, a unei opere de artă, a unei imagini fotografice etc. 2. (Peior.) Imitație servilă și fără valoare, făcută uneori prin mijloace nepermise. 3. Înscris care reproduce întocmai cuprinsul unui alt înscris constatator al unui act juridic. ◊ Copie legalizată = copie despre care un organ de stat competent atestă că este conformă cu originalul. – Din fr. copie, lat. copia.

TÁVĂ, tăvi, s. f. 1. Obiect plat de metal sau de lemn, având forme diferite și marginile puțin ridicate, pe care se aduc la masă farfuriile, tacâmurile etc.; tabla. ♦ Vas de tablă sau de fier smălțuit, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri și prăjituri. 2. (În expr.) A da pe cineva tava (sau tavă) = a tăbărî asupra cuiva. 3. (Reg.) Șervețel brodat care se așterne pe o tavă (1) sau ca ornament pe o mobilă. [Var.: (reg.) tavá s. f.] Tc. tava.

DESCHÍDE, deschíd, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A-și deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică), a face începutul; a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis.Var.: (pop.) deșchíde vb. III] – Lat. discludere.

CONVÉNȚIE, convenții, s. f. 1. Înțelegere, acord între două sau mai multe state, instituții sau persoane cu privire la anumite probleme sau la anumite obiective. ♦ (Jur.) Contract; denumire dată unor tratate internaționale. ♦ (În artă) Înțelegere tacită de a admite unele procedee sau ficțiuni. 2. (La pl.) Deprinderi stabilite prin tradiție. [Var.: convențiúne s. f.] – Din fr. convention, lat. conventio, -onis.

LOGARÍTM, logaritmi, s. m. Putere la care trebuie ridicat un anumit număr pozitiv, numit bază, spre a obține numărul dat. ◊ Logaritm zecimal = logaritm a cărui bază este numărul 10. Tablă (sau tabelă) de logaritmi = (carte cuprinzând) tabelele logaritmului unor numere, cu care se pot calcula logaritmii tuturor numerelor. – Din fr. logarithme.

MEMORÁNDUM, memorandumuri, s. n. 1. Document diplomatic cuprinzând expunerea faptelor sau argumentelor juridice care privesc relațiile dintre state și formează sau vor forma obiectul unor tratative; memorial. 2. (Înv.) Carnet, registru etc. pe care se făceau însemnări. [Var.: memoránd, memorande, s. n.] – Din lat. memorandum, germ. Memorandum, fr. mémorandum.

MEMORIÁL, -Ă, memoriali, -e, s. n., adj. I. S. n. 1. Specie literară, asemănătoare cu însemnările de călătorie și cu memoriile, care consemnează observații științifice, amintiri ori impresii personale asupra faptelor sau evenimentelor la care a participat cineva sau care s-au petrecut în timpul vieții cuiva. 2. (Înv.) Memorandum (1). 3. (Livr.) Monument ridicat în amintirea unui eveniment sau a unei personalități. II. Adj. 1. Care este înregistrat în minte; din memorie (1). 2. Care servește pentru a aminti un eveniment însemnat, o persoană etc.; comemorativ. [Pr.: -ri-al] – Din germ. Memorial, fr. mémorial, lat. memorialis.

CONSEMNÁ, consemnez, vb. I. Tranz. 1. A trece anumite mențiuni în legătură cu un fapt juridic într-un proces-verbal, într-o minută etc.; p. gener. a înregistra, a însemna, a nota. 2. A depune bani spre păstrare și fructificare la o organizație de stat care are sarcina de conservare a sumelor de bani. 3. A interzice prin consemn ieșirea militarilor din cazarmă, din locul de staționare sau părăsirea navei, pentru un anumit timp, din motive sanitare, disciplinare, securitate etc. – Con1 + semna (după fr. consigner).

CONSEMNAȚIÚNE, consemnațiuni, s. f. Operație prin care o persoană fizică sau juridică dispune păstrarea unei sume de bani pe numele și la dispoziția altei persoane la o instituție autorizată în acest scop; consemnare. ◊ Casa de economii și consemnațiuni = instituție centrală la care oamenii își pot depune economiile pentru păstrare și valorificare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. consignation (refăcut după semn).

MULTIMILIARDÁR, -Ă, multimiliardari, -e, s. m. și f., adj. (Persoană) a cărei avere se ridică la mai multe miliarde. [Pr.: -li-ar-] – Din fr. multimlliardaire.

MULTIMILIONÁR, -Ă, multimilionari, -e, s. m. și f., adj. (Persoană) a cărei avere se ridică la mai multe milioane. [Pr.: -li-o-] – Din fr. multimillionnaire.

MINORITÁTE, minorități, s. f. 1. Partea (cea) mai puțin numeroasă, numărul (cel) mai mic de ființe sau de lucruri dintr-o colectivitate. ◊ Loc. adv. În minoritate = în inferioritate numerică. 2. (În sintagma) Minoritate națională = grup de oameni de aceeași limbă și origine care locuiește pe teritoriul unui stat național. 3. (Jur.) Minorat. – Din fr. minorité, lat. minoritas, -atis, germ. Minorität.

MINÚT, -Ă, minute, s. n., s. f. I. S. n. 1. Unitate de măsură a timpului, egală cu a șaizecea parte dintr-o oră și care cuprinde șaizeci de secunde. ♦ P. gener. Interval scurt de timp. ◊ Loc. adj. și adv. La minut = (care se execută) pe loc, imediat. ◊ Loc. adv. Într-un minut = îndată, imediat. Din minut în minut = dintr-un moment în altul. ♦ Moment în care se întâmplă sau trebuie să se întâmple ceva. 2. (Concr.; la pl.) Mâncare (frugală) pregătită pe loc, la comanda consumatorului. 3. (Mat.) Unitate de măsură pentru unghiuri și arcuri, egală cu a șaizecea parte dintr-un grad. II. S. f. 1. Original (în creion) al unei hărți, al unui plan topografic etc., pe baza căruia se întocmește harta, planul topografic etc. respectiv. 2. (Jur.) Parte dintr-o hotărâre întocmită după terminarea deliberării, care cuprinde soluția dată de organul de justiție. 3. Document în care sunt consemnate hotărârile luate în urma unei consfătuiri. [Pl. și: (I 2) minuturi] – Din fr. minute, it. minuto, rus. minuta, germ. Minute.

MOÁRĂ, mori, s. f. 1. Instalație special amenajată pentru măcinarea cerealelor; clădire, construcție prevăzută cu asemenea instalații. ◊ Expr. A-i merge (sau a-i umbla, a-i toca) (cuiva) gura ca o moară (hodorogită sau stricată, neferecată etc.) = a vorbi mult (și inutil), a nu-i tăcea gura. Ca la moară = a) pe rând, în ordinea sosirii; b) (în legătură cu verbele „a intra”, „a ieși” sau cu echivalentele acestora) într-un continuu du-te-vino. A(-i) da (cuiva) apă la moară = a-i crea cuiva o situație favorabilă, a-i înlesni să facă un anumit lucru; a încuraja, a stimula. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. A-i lua (sau a-i tăia) (cuiva) apa de la moară = a) a priva pe cineva de anumite avantaje de care s-a bucurat; b) a întrerupe pe cineva în timp ce vorbește, a nu-i permite să mai vorbească sau a face să nu mai vorbească. A mâna apa la moara sa = a căuta să tragă singur toate foloasele. A-i umbla (cuiva) moara = a-i merge bine, a-i merge toate din plin. A-i sta (cuiva) moara = a nu-i mai merge bine; a nu mai avea profituri, avantaje. A ajunge de la moară la râșniță = a ajunge rău; a decădea, a scăpăta. (Livr.) A se bate (sau a se lupta) cu morile de vânt = a întreprinde acțiuni inutile, ridicole; a se lupta cu dușmani ireali. ♦ (Depr.; de obicei urmat de determinări ca „hodorogită”, „stricată” etc.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); p. ext. persoană care flecărește fără încetare; meliță. 2. Mașină de lucru sau instalație folosită pentru mărunțirea fină a unor materiale tari (minereuri, cărbuni, produse ale industriei chimice etc.); clădire, construcție prevăzută cu asemenea mașini sau instalații. 3. (Înv.) Fabrică (în care materia primă era mărunțită, zdrobită, frământată). 4. (Reg.) Jocul de țintar. – Lat. mola.

MOÁRTE, morți, s. f. 1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții; răposare; deces. ◊ Loc. adj. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. ◊ De moarte = a) loc. adj. și adv. moral; b) loc. adj. (în textele bisericești; despre păcate, greșeli) care atrage osânda veșnică; c) loc. adj. și adv. fig. grozav, cumplit, teribil. ◊ Loc. vb. A face moarte de om = a omorî, a ucide. A-și face moarte (singur sau cu mâna lui) = a se sinucide, a se omorî. ◊ Expr. Pe viață și pe moarte = a) din toate puterile, cu înverșunare, punându-și viața în joc; b) pentru totdeauna. (A fi ori a se afla) pe patul de moarte sau pe patul morții = (a fi) în agonie. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. Ca de frica morții = înfrigurat, febril. Cu moartea în suflet = extrem de mâhnit, de îndurerat; desperat, deznădăjduit. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate; a se frământa, a se neliniști extrem de mult. A da moartea în ceva = a muri în număr foarte mare. A azvârli (sau a băga) moartea-n țigani = a) a învinui pe nedrept pe cineva, a da vina pe alții; b) a lansa o idee, un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie, derută. A da mâna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrân. A nu avea (sau a nu cunoaște) moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. ♦ (Jur.) Moarte declarată = situație juridică creată unei persoane dispărute în împrejurări care fac să se prezume moartea sa fizică. Moarte fizică = moarte constatată prin act de deces. ♦ Fig. Dispariție, pieire. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. măcel, masacru. ◊ Expr. (Fam.) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ Pedeapsă capitală; execuție. Expr. La moarte! formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. 3. (Înv. și pop.) Mortalitate provocată de un flagel; p. ext. molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). ◊ Expr. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e... sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. 5. Compuse: moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conya); (Med. vet.; reg.) moartea-găinilor = cobe. – Lat. mors, -tis.

MOBILIÁR, -Ă, mobiliari, -e, adj. (Jur.) Alcătuit din bunuri mobile, care se referă la bunuri mobile. ♦ (Despre bunuri sau averi) Care poate fi transportat; mobil. [Pr.: -li-ar] – Din it. mobiliare, fr. mobilier.

MODERÁT, -Ă, moderați, -te, adj. 1. De intensitate sau de mărime mijlocie, care nu este excesiv; micșorat, redus. ♦ (Despre prețuri) Care nu este prea ridicat; convenabil, modic. 2.Chibzuit, cumpătat, ponderat. – V. modera. Cf. fr. modéré, lat. moderatus.

MOGÂLDEÁȚĂ, mogâldețe, s. f. 1. Ființă sau lucru care apare neconturat, neclar din cauza ceții, a întunericului sau a depărtării. ♦ Om mic de statură. 2. Mică ridicătură de pământ; grămadă mică. – Et. nec.

MONTÁNT, -Ă, montanți, -te, adj., s. m. 1. Adj. ridicat în sus, înălțat, înalt. 2. S. m. Bară de lemn sau de metal care se așază vertical într-o construcție și care servește ca piesă de susținere. – Din fr. montant.

MOVÍLĂ, movile, s. f. 1. Ridicătură de pământ naturală, mai mică și mai rotunjită decât dealul, care se află de obicei în regiunile de câmpie sau de podișuri joase. 2. Mică ridicătură de pământ sau de pietre, făcută de om pentru a servi ca semn de hotar, de aducere aminte pentru un mort etc. 3. Grămadă de obiecte (de același fel); morman, maldăr. – Din sl. mogyla.

NOVÁ, novez, vb. I. Tranz. (Jur.) A face, a încheia o novație (1). – Din fr. nover, lat. novare.

NOVÁT, -Ă, novați, -te, adj. (Jur.) Care este sau a făcut obiectul unei novații. – V. nova.

NOVÁȚIE, novații, s. f. 1. Act juridic prin care o obligație nouă și cu alt conținut se substituie unei obligații vechi (ce se stinge). 2. (Rar) Inovație. – Din fr. novation, lat. novatio.

INSTITUȚIONALÍSM s. n. curent în gândirea economică care consideră că economia politică trebuie să aibă ca obiect studierea anumitor categorii ale suprastructurii politice și juridice și unele fenomene social-economice. (< fr. institutionnalisme)

ZMEU, (1,2,3) zmei, s.m. și (4) zméie s.n. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat în formă de uriaș cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată. Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngândurată. COȘBUC, P. I 192. Între munți întâlni doi zmei ce se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. Pe la sfințitul soarelui, Făt-Frumos birui pe zmeu... Apoi intră în casă și spuse zânei ca a scăpat-o de zmeu. CREANGĂ, O.A. 279. ◊ Expr. A se lupta ca un zmeu = a se lupta vitejește. ♦ Fig. Epitet care se dă unui om aprig la luptă, viteaz, erou. Mircea-vodă-n mijloc șede Și la dreapta lui se vede Doi Căplești și trei Buzești, Zmeii Țării Românești. ALECSANDRI, P.P. 196. 2. (Mai ales la figurat sau în comparații) Balaur. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Pe sus, pe pustiile jgheaburi, Prin râpele munților suri, Zac zmeii cu trupul de aburi. COȘBUC, P. II 8. Telegarul voinicului era un zmeu de cal. ISPIRESCU, L. 129. ♦ Cal aprig și focos. De-aș avea vro șapte frați, Toți ca mine de bărbați Și pe zmei încălecați... ALECSANDRI, P.A. 36. 3. (În credințele populare) Boală pricinuită de dragoste. Mie mi se pare că cuconița are zmeu! Nu vezi tu că slăbește? FILIMON, C. 184. 4. Dreptunghi de hârtie (mai rar de pânză) fixat pe un schelet ușor de lemn, pe care vântul îl ridică în aer și care este mânuit de jos cu ajutorul unei sfori lungi. Nu mai vorbește decât de zbârnâitori, cumpănă, coadă, zmeie de una și de două coale. C. PETRESCU, Î. II 57. La vârsta de treizeci și cinci de ani... făceam zmeie. IBRĂILEANU, A. 26. De multe ori l-am găsit descleind un zmeu, ca să copieze vreun vers pe care acum un băiat îl făcea să zboare mai presus de Parnas. NEGRUZZI, S. I 206. – Pl. și: (rar, 4, s.m.) zmei (GANE, N. III 53, ALECSANDRI, P.P. 393).

RIDICÁ, ridíc, vb. I. I. Tranz. 1. A lua de jos și a duce în sus (susținând cu forța brațelor, cu spatele etc.); a sălta. ◊ Expr. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (sau cupa, rar, un toast) = a închina în cinstea cuiva. ♦ A duce sau a trage în sus; a înhăța. ♦ A desprinde din locul în care a fost pus sau fixat și a trage în sus. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) = a porni la luptă (împotriva cuiva); a începe un război. A ridica ancora = (despre vapoare) a părăsi portul, a porni în larg; (despre persoane) a pleca, a porni pe mare. 2. A lua de pe ceva; a îndepărta, a înlătura. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare, a liniști pe cineva. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria în semn de salut, de stimă; a saluta. A ridica masa = a strânge masa după ce s-a terminat de mâncat. (Refl.) Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune despre cei ce duc o viață de huzur, de petreceri continue. ♦ A sumete, a sufleca mânecile sau poalele hainei. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua cuiva ceva, a lipsi pe cineva de ceva; a răpi, a smulge. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). 3. A lua și a duce în alt loc, a muta din loc. ◊ Expr. A ridica stâna = a coborî cu turmele și cu toate uneltele păstorești, toamna, de la munte. ♦ Refl. (Înv.) A se muta. ♦ A strânge de pe jos, a culege. ♦ A încasa o sumă de bani. ♦ A lua pe cineva cu forța; a aresta. 4. A așeza în poziție dreaptă un obiect aplecat sau culcat, a-l readuce în poziție verticală. 5. (În expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. II. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos, părăsind poziția de așezat sau de culcat. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat sau în picioare pe locul unde mai înainte fusese culcat. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. ♦ Tranz. A susține, a ajuta pe cineva să se scoale în picioare. ◊ Expr. (Înv.) A ridica din scaun = a lua unui domnitor domnia; a detrona. ♦ (Despre oameni) A se însănătoși, a se pune pe picioare. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A avea o direcție verticală, a se îndrepta în sus, a se înălța. 3. Tranz. A mișca, a îndrepta în sus brațele, mâinile, capul, sprâncenele etc.; a da o mișcare verticală, a duce mai sus. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea, a se uita spre cineva sau ceva care se află mai sus; a privi. A(-și) ridica capul = a) a se arăta dârz, plin de curaj; p. ext. a se răzvrăti; b) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa. A-și ridica nasul (sus sau mai sus decât se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat; a deveni obraznic. A ridica mâna (sau degetul) = a cere cuvântul. A ridica mâna (sau mâinile) asupra cuiva = a ataca, a lovi (pe cineva). A ridica mâinile (către cineva) = a) a cere ajutor; b) a se preda. (Intranz.) A ridica (mirat, surprins) din sprâncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză; a privi mirat, surprins. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea sau indiferența față de ceva sau de cineva. (Refl.) A (i) se ridica părul (măciucă) = a se speria foarte tare. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A avea o mișcare ascendentă, a se îndrepta în sus. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se împrăștia, a se risipi; a dispărea. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi clar și puternic; a se răspândi în aer; a răsuna. ♦ Tranz. A face să se audă, să răsune cu putere. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi tare; cu îndrăzneală sau protestând împotriva cuiva; a striga, a țipa; p. ext. a protesta. 6. Tranz. și refl. A (se) urca, a (se) sui (undeva, pe ceva etc.). 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement; a sta împotrivă, a se opune; a se răzvrăti, a se răscula, a porni la luptă. ◊ Expr. (Tranz.) A-i (sau a-și) ridica pe cineva în cap = a proceda astfel încât să producă nemulțumiri, să-și facă mulți dușmani. 8. Tranz. Fig. A pune în mișcare, a face să pornească o mulțime, o colectivitate etc.; a mobiliza, a strânge oameni. ◊ Expr. (Înv.) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a recruta oaste, a înrola soldați pentru a porni la luptă. 9. Refl. A se naște, a se isca, a se stârni. ♦ A apărea, a se arăta. 10. Tranz. Fig. (Livr.; înv.) A scoate în evidență, a releva. III. 1. Refl. și tranz. (Despre copii; p. ext. despre pui de animale) A (se) face mare, a crește. ♦ Fig. A (se) dezvolta, a (se) forma. 2. Refl. și tranz. A (se) face mai înalt, a (se) înălța. 3. Tranz. Fig. A duce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze valori sociale, morale etc., p. ext. oameni. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstitui. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta, a întări (pe cineva). ♦ A pune pe cineva pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii; a înălța în grad, în rang. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare (pe cineva). (Înv.) A ridica în scaun = a face domn, a înălța pe tronul țării. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa. ◊ Expr. A se ridica prin cineva sau a se ridica pe umerii cuiva = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția.Expr. A ridica prețul = a scumpi marfa. (Mat.) A ridica un număr la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atâtea ori de câte ori arată exponentul. A ridica un număr la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra la... 5. Tranz. A construi, a clădi locuințe, case etc. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. 6. Tranz. A da naștere; a pricinui, a cauza, a provoca. ◊ Loc. vb. A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o pretenție, a pretinde să i se dea ceva; a revendica. A ridica o obiecție = a obiecta, a avea rezerve, a nu fi de acord. ◊ Expr. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. [Var.: (înv.) aridicá, (reg.) rădicá vb. I] – Lat. eradicare „a dezrădăcina”.

CLÍPER, clipere, s. n. Navă rapidă cu pânze, de mari dimensiuni, cu cel puțin trei catarge și cu puntea superioară mult ridicată la proră și la pupă. – Din fr., engl. clipper, germ. Klipper.

COABITÁȚIE, coabitații, s. f. (Jur.) Coabitare. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabitation.

COABITÁRE, coabitări, s. f. (Jur.) Faptul de a coabita. [Pr.: co-a-] – V. coabita.

COABITÁNT, -Ă, coabitanți, -te, adj., s. m. și f. (Jur.) (Persoană) care locuiește împreună cu alții în aceeași casă. [Pr.: co-a-] – Din fr. cohabitant.

COBORÎ, cobór, vb. IV. 1. Intranz., refl. și tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul. ◊ Expr. (Tranz.) A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos, în pământ (de rușine, de timiditate etc.). ♦ A (se) deplasa în jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura spre pământ, a veni în jos din înălțime. ♦ Intranz. (Despre soare, lună) A apune. ♦ Fig. (Pop.) A renunța la domnie, la tron; a abdica. 2. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceață etc.) A se lăsa, a cădea; a sosi. 3. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru, temperatură etc.) A scădea (indicând răcirea timpului, atenuarea sau dispariția febrei etc.). 4. Tranz. A schimba înălțimea glasului, trecând la un registru mai profund; a vorbi, a cânta cu glas mai puțin intens, mai scăzut. 5. Intranz. și refl. A-și avea originea, a se trage din... 6. Refl. Fig. A se înjosi. [Var.: pogorî vb. IV.] – Cf. pogorî.

CONTRAȘÍNĂ, contrașine, s. f. Șină de cale ferată așezată paralel cu șinele de cale ferată obișnuită pentru a reduce uzura roților, a evita deraierile la curbele prea pronunțate sau pentru a ridica șoșeaua (în dreptul trecerilor de nivel) la înălțimea șinelor. – Contra1- + șină (după fr. contre-rail).

CONTRIBUÁBIL, -Ă, contribuabili, -e, s. m. și f. Persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească impozit; birnic. [Pr.: -bu-a-] – Din fr. contribuable.

MONOPÓL, monopoluri, s. n. 1. Drept exclusiv al cuiva, de obicei al statului, de a dispune de ceva, de a efectua ceva; dominație într-un domeniu, într-una sau mai multe ramuri economice. ♦ (Pop.) Rachiu fabricat de o întreprindere care deține un monopol (1). 2. Privilegiu exclusiv, de drept și de fapt, pe care îl posedă un individ, o întreprindere sau un organism public de a fabrica, de a vinde sau de a exploata anumite bunuri sau servicii. ♦ Întreprindere mare sau uniune de întreprinderi care concentrează în mâna lor producția și desfacerea unor produse importante, cu scopul stabilirii unor prețuri mari și al obținerii unor profituri ridicate. 3. Fig. Drept exclusiv pe care și-l arogă cineva. – Din germ. Monopol, fr. monopole.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-) și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

NASÓL, -OÁLĂ, nasoli, -oale, adj., s. m. și f. (Arg.) 1. Adj., s. m. și f. (Om) urât sau ridicol. 2. Adj. (Despre obiecte) De proastă calitate; urât, uzat; caraghios. – Din țig. nasvalo „bolnav'”, nasul „rău, meschin”.

NATURALÍSM s. n. 1. Curent sau tendință în artă și literatură, care se caracterizează prin observarea riguroasă a faptelor din realitatea obiectivă, prin redarea lor fidelă, prin preferința pentru aspectele urâte, vulgare ale naturii omenești etc. 2. Concepție filozofică care exclude supranaturalul, ridicând natura la rangul de principiu suprem. 3. Teorie etică care întemeiază noțiunea binelui pe un principiu situat în afara moralei (evoluție biologică, plăcere etc.), viața morală fiind o prelungire a celei biologice. – Din fr. naturalisme.

NAȚIONALITÁTE, naționalități, s. f. 1. Apartenență a unei persoane la o anumită națiune; cetățenie. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național. 3. Apartenență a unei persoane juridice, a unei nave sau aeronave la un anumit stat. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. nationalité, germ. Nationalität.

NÓRMĂ, norme, s. f. 1. Regulă, dispoziție etc. obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. ◊ Normă morală (sau etică) = regulă privitoare la modul de comportare a omului în societate, la obligațiile sale față de ceilalți oameni și față de societate. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general și impersonal, emisă de organele de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere. ♦ Totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a putea obține un titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de reglementare. 3. Cantitate de muncă pe care cineva trebuie să o presteze într-o unitate de timp; (concr.) produs realizat în acest timp. ◊ Normă de timp = timpul necesar pentru efectuarea unei lucrări în condiții specifice date. Normă tehnică = normă stabilită prin mijloace științifice, pe baza unor condiții tehnice date, pentru efectuarea unui proces tehnologic. – Din fr. norme, lat. norma, rus. norma.

NÓSTIM, -Ă, nostimi, -e, adj. 1. Plin de haz; spiritual, amuzant. ♦ Caraghios, ridicol. 2. Atrăgător, plăcut, simpatic, grațios. – Din ngr. nóstimos.

NOTIFICÁȚIE, notificații, s. f. Act, document prin care se notifică ceva. ♦ Înștiințare oficială scrisă adresată unei persoane, prin organul competent, cu scopul de a o informa că un fapt sau un act juridic a fost îndeplinit sau urmează să fie îndeplinit; notificare. [Var.: notificațiúne s. f.] – Din fr. notification.

NEAVENÍT, -Ă, neaveniți, -te, adj. (Jur.; în sintagma) Nul și neavenit = lipsit de valabilitate, considerat ca inexistent. [Pr.: ne-a-] – Ne- + avenit (< fr. avenu).

NÁRĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. [Var.: (reg.) náre s. f.] – Lat. naris.

INOPOZÁBIL, -Ă adj. (despre o sentință, un act juridic) care nu este opozabil. (< fr. inopposable)

CONSUMPTÍBIL, -Ă, consumptibili, -e, adj. (Jur.; despre bunuri) Care dispare sau care își schimbă substanța de la prima întrebuințare. – Din fr. consomptible.

CONSTITUÍ, constítui, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) alcătui, a (se) forma, a (se) înființa, a (se) organiza. 2. Tranz. A avea valoare de..., a fi considerat ca...; a reprezenta. 3. Refl. (Jur.; în expr.) A se constitui parte civilă = a formula pretenții de despăgubire față de acuzat într-un proces penal. – Din fr. constituer, lat. constituere.

NODOZITÁTE, nodozități, s. f. 1. Formație patologică rezultată din înmulțirea celulelor rădăcinilor de leguminoase în urma infecției cu anumite bacterii. 2. Proeminență la articulațiile corpului sau a unei părți a lui. ♦ Nodul (1). 3. Ridicătură mică, rotunjită pe suprafața unui obiect. – Din fr. nodosité.

NEDECAPOTÁBIL, -Ă, nedecapotabili, -e, adj. (Despre automobile) La care capota nu se poate strânge sau ridica după necesitate. – Ne- + decapotabil.

NEOLIBERALÍSM s. n. Curent al economiei politice contemporane care susține intervenția limitată a statului în economie în vederea stabilirii cadrului juridic care să permită organizarea concurenței, funcționarea armonioasă a prețurilor etc. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-libéralisme.

TĂBÂRCĂ, tăbârce, s. f. (Reg.) 1. Par cu care se ridică greutăți; drug. 2. Sarcină, greutate. [Pl. și: tăbârci] – Et. nec.

TĂBÂRCÍ, tăbârcesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A purta (sau a ridica) o greutate în brațe, în mâini sau în spinare; a târî după sine ceva greu. 2. Refl. A se cățăra cu greutate, a se opinti (spre a se urca). ♦ A umbla greu ( din cauza unei sarcini pe care o poartă), a se târî. – Din tăbârcă.

NEVÓIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-i privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jena financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv. (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. ◊ Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

NEX, nexuri, s. n. 1. (Livr.) Legătură, înlănțuire (între lucruri, fenomene etc.); relație, raport. ◊ Nex cauzal = raport cauzal, legătură de la cauză la efect. 2. (Jur.) Contract de vânzare, de cesiune; drept de a aliena ceva. – Din lat. nexus.

EDÍCT, edicte, s. n. 1. (În Roma antică) Act prin care un magistrat făcea cunoscute normele de drept și formele juridice aplicate în timpul magistraturii lui. 2. (În antichitate și în evul mediu) Decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericească superioară cu privire la o anumită problemă. – Din lat. edictum, germ. Edikt.

EDÍCUL, edicule, s. n. 1. Construcție mică și ușoară ridicată într-un loc public. ♦ Construcție sau învelitoare de protecție care ferește de intemperii o lucrare de artă. 2. Tabernacul într-un templu roman. ♦ Nișă într-o încăpere funerară, pentru portretele morților sau pentru urne. – Din fr. édicule, lat. aediculum.

EDIFICÁ, edífic, vb. I. 1. Tranz. (Adesea fig.) A zidi, a ridica (III, 5), a clădi (construcții monumentale). 2. Tranz. și refl. Fig. A (se) lămuri, a (se) clarifica. – Din fr. édifier, lat. aedificare.

NEREPARÁT, -Ă, nereparați, -te, adj. 1. Care nu este refăcut, readus în stare bună, care nu este repus în stare de funcționare. 2. Fig. Care nu a fost îndreptat, corectat. ♦ (Jur.; despre pagube) Care nu este acoperit; (despre stricăciuni, insulte etc.) pentru care nu s-au plătit daune. – Ne- + reparat.

EXTINCTÍV, -Ă, extinctivi, -e, adj. Care duce la înlăturarea efectelor unui act juridic. – Din fr. extinctif.

EXTRANEITÁTE s. f. 1. Caracter străin al unui element cuprins într-un raport juridic, necesitând aplicarea unei legi nenaționale. 2. Situația juridică a unei persoane care se află într-o țară străină. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. extranéité.

EXPROPRIÁ, expropriez, vb. I.Tranz. A trece o proprietate (teren, construcție) a unei persoane fizice sau juridice în proprietatea statului pentru nevoi de interes public (prin acordarea unei despăgubiri). [Pr.: -pri-a-] – Din fr. exproprier.

EXTERITORIALITÁTE s. f. Situație juridică în care se consideră că se află misiunile diplomatice (ambasadele, legațiile, persoanele etc.) ale unui stat străin, ca și când ele ar continua să fie situate pe teritoriul statului lor național. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. exterritorialité. Cf. germ. Exterritorialität.

CONTRÁCT, contracte, s. n. Acord încheiat, ca urmare a înțelegerii intervenite între două sau mai multe persoane (fizice sau juridice), pentru crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi și obligații în relațiile dintre ele; act, înscris ce consemnează acest acord; convenție. ◊ Contract de muncă = contract încheiat de un salariat cu o întreprindere sau cu o instituție, prin care cel dintâi se obligă să presteze în favoarea celei din urmă o anumită muncă în schimbul unui salariu. – Din fr. contrat, lat. contractus.

CONTRACTÁNT, -Ă, contractanți, -te, s. m. și f., adj. (Persoană fizică sau juridică) care încheie un contract, care se angajează prin contract față de cineva. – Din fr. contractant.

EPIROGENÉTIC, -Ă, epirogenetici, -ce, adj. (Despre mișcări tectonice) Care are caracter oscilatoriu și care determină, de obicei, ridicarea unor blocuri continentale; epirogenic. – Din germ. epirogenetisch.

EPIROGENÉZĂ s. f. Proces de ridicare a unor porțiuni mari din scoarța terestră deasupra nivelului mării, datorită mișcărilor tectonice oscilatorii și care are drept rezultat formarea unor suprafețe continentale. – Din fr. épirogenèse.

ERÉCT, -Ă, erecți, -te, adj. (Despre plante sau despre tulpina lor) ridicat drept în sus; vertical. – Din lat. erectus.

ERECTÓR, -OÁRE, erectori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. (Anat.; despre mușchi) Care servește la ridicarea anumitor organe. 2. S. n. Mașină de lucru folosită la ridicarea și la așezarea în poziție definitivă a pieselor prefabricate grele. – Din fr. érecteur.

CONTENCIÓS, -OÁSĂ, contencioși, -oase, s. n., adj. 1. S. n. (În unele state) Serviciu pe lângă o instituție publică sau o întreprindere particulară, însărcinat cu apărarea drepturilor și intereselor instituției respective la încheierea de acte juridice sau în fața organelor de jurisdicție. ◊ Contencios administrativ = a) organ de jurisdicție care se ocupă cu rezolvarea litigiilor dintre stat și persoanele fizice; b) ansamblu de norme după care se rezolvă litigiile de către acest organ. 2. Adj. (În sintagma) Procedură contencioasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese. – Din lat. contentiosus (după fr. contentieux).

ESTRÁDĂ, estrade, s. f. 1. Platformă (demontabilă) de dimensiuni mici, adesea improvizată, într-o sală sau în aer liber, pe care se desfășoară reprezentații artistice. ◊ Loc. adj. De estradă = (despre muzică, concerte, spectacole) distractiv, ușor și variat; (despre teatre) care dă spectacole cu program distractiv, ușor și variat. ♦ Platformă ridicată față de nivelul unei săli, pe care este așezată masa prezidiului, catedra etc. 2. Gen muzical ușor, distractiv, cuprinzând mici piese vocale și instrumentale cu caracter dansant. – Din fr. estrade.

EXPONÉNT, -Ă, exponenți, -te, subst. 1. S. m. și f. Persoană sau grup social care reprezintă și apără o idee, un curent etc.; reprezentant. 2. S. m. (Mat.) Semn în cifre sau în litere scris sus, cu caractere mai mici, la dreapta unui număr sau a unei mărimi matematice, pentru a arăta puterea la care se ridică acestea. – Din germ. Exponent, lat. exponens, -ntis.

CONTRACTUALÍSM s. n. Doctrină socială, politică și juridică, apărută în secolul al XVII-lea, fundată pe principiul contractului social; teoria contractualistă. [Pr.: -tu-a-] – Contractual + suf. -ism.

RECÚRS, recursuri, s. n. 1. (Jur.) Cale de atac prin care se cere unei instanțe superioare să verifice legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești nedefinitive, în vederea anulării sau modificării ei. 2. (Rar) Referire, recurgere. – Din lat. recursus, germ. Rekurs, fr. recours.

REZOLÚȚIE, rezoluții, s. f. 1. Hotărâre luată de un colectiv în urma unor dezbateri. 2. Rezolvare pe care cel în drept o dă unei cereri, unui act etc. 3. (Med.) Dispariție a semnelor de boală sau a unui proces patologic. 4. (Jur.) Desființare, cu efect retroactiv, a unui contract, în cazul în care una din obligațiile reciproce, cărora acesta le dă naștere, nu a fost executată. [Var.: rezoluțiúne s. f.] – Din fr. résolution, lat. resolutio, -onis.

CÓNSUL, consuli, s. m. 1. (În republica romană) Titlul celor trei magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă; persoană purtând acest titlu. 2. Persoană numită de un stat în funcția de șef al unei reprezentanțe oficiale cu rang de consulat în alt stat și care apără interesele economice, administrative și juridice ale unui stat, precum și pe cele ale cetățenilor acestuia. – Din fr. consul.

EXANTEMÁTIC, exantematice, adj. n. (în sintagma) Tifos exantematic = boală infecțioasă și epidemică gravă, care se manifestă prin temperatură foarte ridicată, convulsii și erupții pe piele. [Pr.: eg-zan-] – Din fr. exanthématique.

EXCÉPȚIE, excepții, s. f. 1. Abatere de la regula generală; ceea ce nu se supune normei generale. ◊ Expr. Cu excepția... = afară de... Fără excepție = fără deosebire. 2. Abatere îngăduită de lege de la aplicarea anumitor norme juridice. 3. Mijloc de apărare într-un litigiu, tinzând fie la amânarea soluționării acestuia, fie la înlăturarea pretențiilor reclamantului, fără a se intra în examinarea litigiului. – Din fr. exception, lat. exceptio.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXECUTÓRIU, -IE, executorii, adj. (Jur.) Care trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. ◊ Hotărâre executorie = hotărâre care poate fi executată de îndată. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécutoire, lat. executorius.

DISJÚNGE, disjúng, vb. III. Tranz. (Jur.) A despărți două litigii care fuseseră unite, spre a le cerceta și soluționa în mod separat. ♦ P. gener. A separa o chestiune de alta (aparținând aceluiași ansamblu). – Din lat. disjungere.

DULCINÉE s. f. (Fam. și ir.) Femeie iubită; femeie care constituie obiectul unei iubiri ridicole. – Din fr. dulcinée.

DURUÍ, dúrui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vehicule, roțile unui vehicul etc.; la pers. 3) A face zgomot mare în timpul mersului; a hurui. 2. Intranz. și tranz. Fig. A vorbi repede, fără întrerupere (și cu glas ridicat); a turui. – Dur2 + suf. -ui.

CONSTITÚȚIE, constituții, s. f. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; structură fizică generală a corpului omenesc. 2. Lege fundamentală a unui stat, învestită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esențiale ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respectiv. [Var.: constituțiúne s. f.] – Din fr. constitution, lat. constitutio, -onis.

EXPEDITÓR, -OÁRE, expeditori, -oare, s. m. și f., adj. (Persoană fizică sau juridică) care expediază scrisori, pachete, bani etc.; trimițător. – Din fr. expéditeur.

DIVÁN, divane, s. n. I. Canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. II. 1. (În Imperiul Otoman) Consiliu cu atribuții politice, administrative și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari; (în țările românești) sfat domnesc. ◊ Divan ad-hoc v. ad-hoc. ♦ Adunare, ședință a divanului (II 1). ♦ Sală, clădire în care se adunau membrii divanului (II 1); sediul divanului; p. gener. loc de adunare și de consfătuire. 2. (Înv.) Judecată, proces. ◊ Expr. (Glumeț) A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). III. Culegere postumă de versuri aparținând unui poet oriental. [Pl. și: divánuri] – Din tc. divan.

DIZOLVÁ, dizólv, vb. I. Tranz. 1. A face ca o substanță solidă, lichidă sau gazoasă să se disperseze în altă substanță (lichidă), spre a forma împreună o soluție. ◊ Refl. Zahărul se dizolvă în apă. 2. A desființa ca persoană juridică o organizație, o asociație, o societate, o adunare etc. – Din lat. dissolvere. Cf. it. dissolvere.

DOLOSÍV, -Ă, dolosivi, -e, adj. (Jur.; despre acțiuni, contracte etc.) Făcut prin înșelăciune, cu rea-credință. – Din fr. dolosif.

DOMNÍE, domnii, s. f. 1. Autoritatea politică și juridică a domnului (3); demnitatea de domn. ♦ Timpul cât un domn (3) se află la conducerea țării. ♦ Regiune sau populație stăpânită de un domn (3). 2. Dominație, stăpânire, putere. 3. (Înv.; formează locuțiuni pronominale cu valoare de pronume de reverență) Vom face cum vei hotărî domnia-ta. ♦ (Cu valoare de pronume al maiestății) Măria-ta. – Domn + suf. -ie.

SUÍ, súi, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se îndrepta spre un loc mai ridicat, a merge în sus, la deal; a (se) urca. ◊ Tranz. Suim coasta muntelui.Fig. A înainta, a avansa, a ajunge până la... 2. Refl., tranz. și intranz. A (se) așeza pe ceva ridicat; a (se) urca, a (se) cățăra. ◊ Expr. A (se ) sui călare (pe cal sau în șa) = a încăleca. A (se) sui sau a (se) urca pe tron (sau în scaun) = (despre împărați, regi, domnitori) a ajunge sau a face pe cineva să ajungă la domnie, a prelua sau a da cuiva domnia. (Refl.) A (i) se sui (cuiva) în cap = a abuza de bunătatea cuiva, a pune stăpânire pe cineva. 3. Refl. A se înălța, a se ridica (în văzduh). ◊ Expr. A i se sui (cuiva) sângele în obraz = a se înroși la față (de mânie, de rușine), a se congestiona. A i se sui la cap = a fi plin de sine, a se îngâmfa. A i se sui (cuiva) vinul la (sau în cap) = a se ameți de băutură, a se îmbăta. A i se sui părul în vârful capului = a se speria, a se îngrozi, a se înspăimânta. 4. Refl. (Despre numere, prețuri, sume) A crește, a urca, a se mări, a se ridica. ◊ Expr. A se sui (până) la... = a ajunge (până) la... ♦ Tranz. A face să crească, să sporească. 5. Intranz. Fig. (Despre glas; p. ext. despre cântăreți) A intona note (din ce în ce mai) înalte; a ridica. – Lat. subire.

INCANDESCÉNȚĂ s. f. stare a unui corp care emite lumină având o temperatură ridicată. ♦ lampă cu ~ = lampă în care lumina este produsă de un filament adus la incandescență cu ajutorul unui curent electric. (< fr. incandescence)

CONSIDERÉNT, considerente, s. n. 1. Punct de vedere, părere. ♦ Argument logic; motiv. 2. (Jur.; la pl.) Partea dintr-o hotărâre a unui organ de jurisdicție cuprinzând motivarea hotărârii respective. – Din fr. considérant.

DOVÁDĂ, dovezi, s. f. 1. Fapt sau lucru care arată, demonstrează ceva; probă convingătoare, mărturie. ◊ Loc. adv. Ca (sau drept) dovadă = ca semn că..., pentru a dovedi că... ◊ Loc. vb. A da dovadă de... = a dovedi, a vădi, a arăta, a manifesta. ♦ Spec. Probă juridică. 2. Act, document prin care se adeverește ceva; adeverință. – Din dovedi (derivat regresiv).

DRAPÉL, drapele, s. n. Bucată de pânză sau de mătase (într-una sau în mai multe culori, adesea cu o emblemă sau cu o stemă) prinsă de un băț și reprezentând semnul distinctiv al unui stat, al unei unități militare, al unei organizații, asociații etc.; steag. ◊ Expr. A fi sub drapel = a servi în armată. A lupta sub drapelul cuiva = a lupta sau a milita pentru cineva sau pentru ceva. A ține sus drapelul = a) a milita cu tărie pentru o idee, o cauză etc.; a rămâne fidel unei cauze; b) a se comporta exemplar într-o acțiune, într-o împrejurare. A ridica drapelul luptei pentru... = a începe lupta sau acțiunea pentru... – Din it. drappello. Cf. fr. drapeau.

IMUNITÁTE s. f. 1. rezistență a unui organism față de anumite infecții, otrăvuri sau alte substanțe străine. 2. situație a unei persoane care beneficiază de anumite prerogative sau scutiri legale speciale în cadrul sarcinilor ori drepturilor pe care le are. ♦ ~ parlamentară = drept de care se bucură membrii unei adunări legiuitoare de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte; ~ diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. (< fr. immunité, lat. immunitas)

IMPUTABILITÁTE s. f. situație juridică a unei persoane căreia i se atribuie săvârșirea cu premeditare a unei fapte prevăzute de lege. (< fr. imputabilité)

DREPTÁTE, (rar) dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Din dreptătáte (înv. „dreptate” < drept + suf. -ătate).

SCÉNĂ, scene, s. f. 1. Parte mai ridicată și special amenajată în incinta unei săli de spectacole sau în aer liber, unde se desfășoară reprezentațiile. ◊ Expr. A pune în scenă = a regiza. ♦ Teatru. ◊ Expr. A părăsi scena = a) a părăsi profesiunea de actor; b) a se retrage dintr-o activitate. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieșirea unui personaj. 3. Fig. Loc unde se petrece ceva. 4. Fig. Acțiune capabilă de a impresiona pe cineva, de a-i atrage atenția; întâmplare interesantă. ♦ (Concr.) Compoziție plastică în care sunt de obicei înfățișate mai multe personaje. 5. Fig. Ceartă, ieșire violentă. ◊ Expr. (Fam.) A-i face cuiva o scenă = a aduce cuiva imputări violente (cu amenințări, cu lacrimi etc.). – Din fr. scène, it. scena, lat. scaena.

SCOÁTE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea.Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure.Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă.Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam.Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

SOLÉMN, -Ă, solemni, -e, adj. (Adesea adverbial) 1. Care are loc după un anumit ceremonial; cu fast, sărbătoresc. 2. Important; grav, serios. ♦ Desăvârșit; intens, profund. ♦ Sfânt, sacru. ♦ Măreț, grandios, maiestuos. 3. (Despre acte juridice) Care trebuie să respecte anumite forme pentru a fi considerat valabil. – Din lat. sollemnis.

SOLEMNITÁTE, solemnități, s. f. 1. Însușire a ceea ce este solemn; ceremonial care însoțește îndeplinirea unui act solemn. ♦ Măreție, seriozitate, gravitate, sobrietate. 2. Act solemn săvârșit cu fast. ♦ Ceremonie publică pentru sărbătorirea sau comemorarea unui eveniment ori a unei persoane. 3. Îndeplinire a unor forme care fac valabile actele juridice. – Din lat. sollemnitas, -atis.

RADIÁ2, radiez, vb. I. Tranz. (Jur.) A șterge dintr-un registru, a scoate din evidență, a face operația de radiere. [Pr.: di-a] – Din fr. radier.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc., cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurată la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] – Lat. stella.

COCOȘNEÁȚĂ, cocoșnețe, s. f. (Ir.) Femeie cu pretenții, dar ridicolă prin purtări și îmbrăcăminte. – Probabil contaminare între cocoană (sau coconiță) și fâșneață.

COCOȚÁ, cocóț, vb. I. Tranz. și refl. A (se) urca pe ceva, a (se) așeza pe un loc mai ridicat. ♦ Fig. A promova într-un post sau la o situație nemeritată. [Prez. ind. și: cocoțez] – Et. nec.

COD2, coduri, s. n. 1. Act normativ care cuprinde o culegere sistematică de reguli juridice privitoare la o anumită ramură a dreptului. Cod penal. Codul muncii ♦ Ansamblu de reguli privind comportarea cuiva. 2. Sistem de semne sau de semnale convenționale care servește la transmiterea unui mesaj, a unei comunicări. ◊ Cod poștal = număr atribuit unei localități sau străzi. Cod de culori = sistem de notare prin culori a cifrelor care reprezintă parametrii principali ai rezistorilor și condensatoarelor. 3. (Biol.; în sintagma) Cod genetic = mecanism prin care se înregistrează, se conservă și se transmite informația ereditară. – Din fr. code.

CODIFICÁ, codífic, vb. I. Tranz. A sistematiza și a reuni într-un cod2 normele juridice care se referă la o anumită ramură a dreptului. – După fr. codifier.

DEAL, dealuri, s. n. 1. Formă de relief pozitivă care se prezintă ca o ridicătură a scoarței pământului mai mică decât muntele, dar mai mare decât colina. ◊ Loc. adv. La deal = în sensul urcușului, în sus. ◊ Loc. prep. (De) la deal de... = mai sus de..., în sus de... ◊ Expr. (Fam.) Dă la deal, dă la vale = se silește în toate chipurile, încearcă toate posibilitățile. Greu la deal și greu la vale = oricum faci, e tot greu. Ce mai la deal, la vale = a) ce să mai lungim vorba de pomană, ce mai încoace și încolo, e inutil să mai discutăm; b) să spunem lucrurilor pe nume. Deal cu deal se întâlnește, dar (încă) om cu om, se spune cu ocazia unei întâlniri neașteptate, sau în nădejdea unei revederi posibile. 2. (Reg.) Regiune de vii; vie, podgorie. ◊ Zonă a ogoarelor. – Din sl. dĕlŭ.

SPETEÁZĂ, speteze, s. f. 1. Parte mai înaltă a unui scaun, fotoliu etc., de care își reazemă spatele cel care șade; spătar1, rezemătoare. 2. Bucată de scândură îngustă care servește ca element de sprijin sau de legătură între diverse părți ale unei construcții sau ale unui obiect: a) fiecare dintre aripile morii de vânt; b) fiecare dintre stinghiile care unesc obezile de la roata morii de apă; c) fiecare dintre piesele de lemn care leagă carâmbii loitrelor de la car; d) bucată de lemn care unește cele două coarne ale plugului; e) scândură cu care se ridică firele de urzeală când se țese cu alesături; f) fiecare dintre cele două brațe ale vatalelor la războiul de țesut; g) fiecare dintre scândurelele care alcătuiesc scheletul zmeului cu care se joacă copiii și care se fixează pe o coală de hârtie; h) fiecare dintre stinghiile care alcătuiesc scheletul stelei cu care colindă copiii și pe care se fixează hârtia și ornamentele. – Spată + suf. -ează.

STINS2, -Ă, stinși, -se, adj. 1. Care nu mai arde. 2. (Despre ochi, privire etc.) Lipsit de strălucire, de vioiciune. 3. (Despre sunete, glas etc.) Lipsit de sonoritate, de intensitate; slab. 4. (Despre culori) Palid, șters. 5. Dispărut, mort. 6. (Jur.; despre obligații, acțiuni penale, privilegii etc.) Care a încetat, care nu mai are curs, care și-a pierdut puterea juridică. 7. (Despre reflexe condiționate) Care a dispărut treptat în urma faptului că excitantul condițional n-a mai fost însoțit de excitantul necondițional corespunzător. 8. (În sintagma) Var stins = pastă vâscoasă, albă, obținută prin reacția dintre piatra de var arsă și apă (cu numeroase folosiri în construcție). – V. stinge.

STRẤNGE, strâng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega ori a închide, a fixa etc. (mai) bine; a face ca o legătură să fie mai strâmtă. ◊ Expr. A strânge cureaua = a răbda (de foame); a fi obligat să-și restrângă (mult) cheltuielile de trai. (Refl.) A i se strânge funia la par = a ajunge într-o situație dificilă, când nu mai poate face cum vrea. ♦ A apropia mai mult de corp părțile unui veșmânt (pentru a se acoperi, pentru a se feri de frig etc.) ♦ Fig. A întări o prietenie, o alianță, o relație etc. 2. Tranz. A prinde, a apuca cu mâna, cu brațele, a ține, nelăsând să-i scape. ◊ Expr. A(-i) strânge (cuiva) mâna = a da mâna (cu cineva) la întâlnire, la despărțire, pentru a felicita etc. 3. Tranz. A presa, a apăsa din două părți sau din toate părțile pentru a apropia, a comprima etc. ◊ Expr. A strânge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a obliga (pe cineva) să recunoască ceva. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra (unei părți a) corpului, provocând o senzație de jenă sau de durere (deoarece este prea strâmt). ◊ Expr. A-l strânge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a provoca (cuiva) sau a simți o senzație neplăcută (de frig sau de frică). ♦ A fixa (mai bine) printr-o mișcare de învârtire o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba (mai tare). ◊ Expr. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrângere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). ♦ A înghesui, a îngrămadi, a îndesa. ♦ Fig. A sili, a constrânge. 4. Tranz. A închide o parte a corpului prin apropierea părților componente. ◊ Expr. A-și strânge gura = a se reține; a tăcea din gură. A(-și) strânge buzele (pungă) sau (intranz.) a strânge din buze = a-și încleșta și a-și încreți buzele în semn de nemulțumire, de dispreț, de neîncredere etc. A-și strânge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mânie (reținută). A-și strânge fruntea (sau sprâncenele) sau (intranz.) a strânge din sprâncene = a-și încreți fruntea (sau sprâncenele) din cauza îngândurării, nemulțumirii etc.; a se încrunta, a se posomorî. (Intranz.) A strânge din ochi = a împreuna cu putere pleoapele în semn de ciudă, de necaz etc. sau din cauza unei senzații de jenă fizică. Cât ai strânge din ochi = într-o clipă, imediat. A strânge din umeri = a ridica, a da din umeri în semn de dispreț, de nepăsare, de nedumerire, de neputință. 5. Tranz. A aduna laolaltă punând (simetric) una peste alta marginile, faldurile, părțile unui obiect de pânză, de hârtie etc.; a înfășura, a îndoi, a împături. ♦ Refl. (Despre materiale textile) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strâmta, a intra (la apă). 6. Refl. și tranz. A (se) ghemui, a (se) zgârci, a (se) contracta. ◊ Expr. A i se strânge (sau a-i strânge cuiva) inima = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o emoție puternică, o supărare, o întristare etc. (Refl.) A se strânge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. II. 1. Tranz. A aduna la un loc lucruri căzute, risipite; a face grămadă. ♦ Spec. A culege produse vegetale, recolta. ♦ A face provizii. 2. Tranz. A agonisi, a acumula, a economisi bunuri; a aduna. ♦ A colecta. ♦ A percepe, a încasa. 3. Refl. A se aduna undeva, la un loc, împrejurul cuiva etc.; a se întruni; p. ext. a sosi, a veni. ◊ Expr. A se strânge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă. (Tranz.) A strânge pe cineva de pe drumuri = a determina pe cineva să nu mai hoinărească, să stea acasă. (Tranz.) A nu-și (mai) strânge picioarele (de pe drumuri) = a hoinări întruna. ♦ Spec. A se îmbulzi, a se îngrămădi. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. ◊ Expr. L-a strâns Dumnezeu sau moartea (la sine) = a murit. (Intranz.) A strânge prin casă (sau prin odaie etc.) = a deretica. [Perf. s. strânsei, part. strâns] – Lat. stringere.

SUBIÉCT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumită succesiune) care alcătuiesc conținutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, temă despre care vorbește sau scrie cineva. ♦ Cauză, pricină, motiv. 2. (Lingv.) Partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 4. (În sintagmele) Subiect de drepturi = persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi și obligații. Subiect impozabil = persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. 5. (Log.) Termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet).

SUPLETÍV, -Ă, supletivi, -e, adj. 1. (Despre forme gramaticale) Care completează, care întregește ansamblul formelor flexionare ale unui cuvânt. 2. (Despre o normă legală) Care se aplică în măsura în care părțile nu stabilesc altfel prin actele juridice pe care le încheie; facultativ. – Din fr. supplétif.

SUPRASTRUCTÚRĂ, suprastructuri, s. f. 1. Totalitatea concepțiilor și instituțiilor politice, juridice, religioase, artistice, filozofice etc. dintr-o anumită formațiune social-economică, generate de baza economică a acestei formațiuni. 2. Totalitatea elementelor care formează partea utilă a unei construcții. 3. Construcție metalică sau de lemn situată deasupra punții principale a unei nave, care cuprinde încăperile de locuit și de deservire. ♦ Ansamblu format din șasiul și caroseria sau platforma unui autovehicul. – Supra- + structură (după fr. superstructure).

IMPEDIMÉNT s. n. piedică, obstacol. ◊ (jur.) impediment legal = obiecție la săvârșirea unui act juridic. (< lat. impedimentum, it. impedimento)

TÁBIE, tăbii, s. f. (Înv.) 1. Ridicătură de pământ construită în jurul unui loc întărit, spre a-l apăra. 2. Tabără (1); redută. [Pl. și: tabii] – Din tc. tabya.

DEBITÓR, -OÁRE, debitori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre sume de bani) Care se găsește la debitul2 unui cont; datorat. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană fizică sau juridică) care datorează creditorului mărfuri sau sume de bani; datornic. – Din fr. débiteur, lat. debitor.

DEOSEBÍ, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel. ♦ Tranz. A da unei ființe sau unui lucru o notă aparte, specifică, a face să se deosebească de alții. 2. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți); a se distinge, a se remarca, a se evidenția. 3. Tranz. A recunoaște un lucru sau o ființă dintre altele asemenea; a desluși, a discerne, a distinge. [Pr.: de-o-] – De4 + osebi.

TALUZÁ, taluzez, vb. I. Tranz. (Rar) A da formă de taluz, de pantă, a ridica în taluz. – Din fr. taluser.

TIPIZÁRE, tipizări, s. f. 1. Reducere a unor tipuri de produse din aceeași categorie și destinate aceluiași scop, la cele recunoscute ca fiind mai folositoare și mai corespunzătoare scopului, care sunt reproduse pe scară largă; standardizare. 2. Proces complex de generalizare artistică a realității, în urma căruia esența relațiilor sociale, psihologice, a evenimentelor istorice se dezvăluie în forma unor imagini concrete semnificative, în caractere vii, veridice. – V. tipiza.

TERMOSIFÓN, termosifoane, s. n. Aparat folosit în instalațiile de încălzire centrală, în care circulația fluidului se face în circuit închis, datorită diferenței dintre greutatea specifică a fluidului cald care se ridică prin conducta de plecare și greutatea specifică a fluidului care vine pe conducta de întoarcere la sursa de căldură. – Din fr. thermosiphon.

TÁVĂ, tăvi, s. f. 1. Obiect plat de metal, de material plastic, de lemn, având forme și dimensiuni diferite și marginile puțin ridicate, pe care se aduc la masă cele necesare pentru servit; tabla, tablă1 (5). ♦ Vas de tablă sau de fier smălțuit, cu marginile ridicate, în care se coc la cuptor anumite mâncăruri și prăjituri. 2. (Reg.; în expr.) A da pe cineva tavă (sau tava) = a tăbărî asupra cuiva. 3. (Reg.) Șervețel brodat care se așterne pe o tavă (1) sau ca ornament pe o mobilă. [Var.: (reg.) tavá s. f.] – Din tc. tava. Cf. bg. tava.

ILARITÁTE s. f. explozie generală de râs, veselie comună provocată de ceva caraghios, ridicol. (< fr. hilarité, lat. hilaritas)

TAYLORÍSM s. n. Metodă de organizare a muncii în cadrul căreia normele de muncă se stabilesc la nivelul muncitorilor cu cel mai ridicat randament și pe baza unor îmbunătățiri aduse muncii prin eliminarea mișcărilor inutile, prin aplicarea unor metode mai eficiente, a evidenței și controlului, ducând astfel la creșterea randamentului muncii. [Scris și: tailorism.Pr.: tei-] – Din fr. taylorisme.

ILARIÁNT, -Ă adj. care provoacă râsul general; hazliu; ilar, ridicol. ♦ gaz ~ = gaz incolor, cu gust dulceag, anestezic general; protoxid de azot. (< fr. hilariant)

TĂLĂZUÍT, -Ă, tălăzuiți, -te, adj. (Despre apa mării și a râurilor) ridicat în talazuri. – V. tălăzui.

TĂPȘÁN, tăpșane, s. n. 1. Loc neted și ușor înclinat care apare la baza versantelor și povârnișurilor în regiunile de deal și de munte. ♦ Coastă a unui deal sau a unui munte; pantă, povârniș. 2. Loc viran mai ridicat, aflat de obicei în mijlocul unui sat sau în mijlocul unei curți. ♦ Loc mai ridicat, neted, necultivat. – Tăpși + suf. -an.

TÁRE, tari, adj., adv. I. Adj. 1. Care are o consistență solidă, care opune rezistență la apăsare și nu poate fi ușor pătruns, străbătut, desfăcut, despicat; lipsit de moliciune, solid; p. ext. trainic, durabil. ♦ Care este mai consistent decât în mod obișnuit; vârtos, des; (despre pâine) uscat; (despre ouă) răscopt. ♦ Fortificat, întărit. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decât cu greu), fără suplețe; (despre pânză sau obiecte de pânză) scrobit, apretat. ◊ Pânză tare = pânză (cu țesătură rară) foarte apretată, folosită în croitorie. 3. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Care are forță sau rezistență fizică, voinic, robust, viguros, puternic. ◊ Expr. (A fi) tare de(-o) ureche (sau de urechi) = (a fi) surd. 4. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care este în stare să reziste, să facă față încercărilor, cu voință fermă, energic, dârz, neclintit. ◊ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inimă) = (a fi) curajos, rezistent. ♦ (Despre colectivități) Plin de forță, puternic. ♦ Neînduplecat. 5. Care dispune de putere, de autoritate, care este stăpân pe o situație; atotputernic. ♦ Care posedă cunoștințe temeinice într-un domeniu; doct, priceput. 6. (Despre argumente) Convingător, concludent; clar, categoric. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se manifestă cu violență. ♦ Vorbe (sau cuvinte) tari = vorbe aspre, grele, jignitoare, insultătoare, injurioase. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, care răsună până departe, se aude bine. 9. (Despre aer) Răcoros, rece, tăios; p. ext. curat, ozonat. ♦ Care produce o impresie puternică asupra organelor de simț; pătrunzător, intens, ascuțit. 10. (Despre băuturi alcoolice) Care are o concentrație mare de alcool. ♦ (Despre unele substanțe alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentrație mare (și produce un efect puternic); p. restr. picant. 11. (Despre culori) Bătător la ochi; viu, puternic, intens, aprins. II. Adv. 1. Foarte, mult, extrem, teribil, grozav. ◊ (Pe lângă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului) Îți voi rămâne tare recunoscător. 2. Cu forță, cu intensitate, cu putere. 3. (Pe lângă verbe ca „a vorbi”, „a spune”, „a cânta” etc.) Cu glas articulat, pentru a fi auzit de cei din jur; cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. 4. Iute, repede. – Lat. talem.

TELEINFORMÁTIC, -Ă, teleinformatici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a informaticii care prelucrează informația transmisă la distanță, în scopul asigurării accesului multiplu al beneficiarilor la un sistem de calcul cu performanțe ridicate. 2. Adj. De teleinformatică (1). – Din fr. téléinformatique.

TELETÓP, teletopuri, s. n. Instrument topografic compus dintr-o busolă și un telemetru cu bază variabilă, folosită la ridicări geologice, geografice sau forestiere. – Din fr. télétope.

TÉMNIȚĂ, temnițe, s. f. Închisoare, pușcărie. ♦ (Jur.) Temniță grea = pedeapsă privativă de libertate, care se aplica pentru unele infracțiuni calificate crime și care se executa în penitenciare cu regim sever. [Pl. și: temniți] – Din sl. tĩmĩnica.

TEMPERATÚRĂ, temperaturi, s. f. Gradul, starea de căldură a unui mediu, a unui corp etc. ◊ Temperatură absolută = temperatură care se măsoară pornind de la zero absolut. ♦ Stare fiziologică constantă a corpului animal, reprezentând echilibrul dintre căldura produsă și cea pierdută. ♦ Gradul de căldură ridicată a corpului omenesc, reprezentând un simptom patologic; fierbințeală, febră. – Din fr. température, lat. temperatura.

SĂRÍ, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

TERÁSĂ1, terase, s. f. 1. Construcție deschisă, anexă a unei clădiri, așezată la nivelul parterului, al unui etaj sau pe acoperiș (servind ca loc de odihnă sau de agrement). ♦ Suprafață plană amenajată pe o ridicătură de teren, în parcuri sau în grădini. ♦ Porțiuni de trotuar în fața unei cafenele sau a unui restaurant, unde sunt așezate mese pentru consumatori. 2. Formă de relief cu aspect de treaptă, provenită din ridicarea scoarței pământului sau ca rezultat al eroziunii apelor în lungul unei ape curgătoare. – Din fr. terrasse.

TENTATÍVĂ, tentative, s. f. Acțiune întreprinsă în scopul de a realiza ceva, fără siguranța izbânzii; încercare (neizbutită). ♦ (Jur.) Încercare de a săvârși o infracțiune. – Din fr. tentative.

IÁRDANG s. m. formă de relief cu aspectul unor ridicături despărțite prin șanțuri, specifică deșerturilor Asiei Centrale. (< fr. yardang)

COERÉDE, coerezi, s. m. (Jur.) Persoană care moșteneste împreună cu alții pe cineva, considerată în raport cu aceștia; comoștenitor. – Din lat. coheres, -edis.

DECAPOTÁ, decapotez, vb. I. Tranz. A ridica sau a strânge capota unui automobil. – Din fr. décapoter.

DECAPOTÁBIL, -Ă, decapotabili, -e, adj. (Despre automobile) A cărui capotă se poate strânge sau ridica după necesitate. – Din fr. décapotable.

TOPTÁN s. n. (Pop.; în loc. adj. și adv.) Cu toptanul = (care este) în cantitate mare, cu ridicata, cu grămada, angro; p. ext. (care este) foarte mult, din belșug. – Din tc. toptan.

TORÍD, -Ă, torizi, -de, adj. (Livr.) Excesiv de cald, arzător, dogoritor. ◊ Zonă toridă = porțiune de pe suprafața pământului situată între cele două tropice și caracterizată printr-o temperatură permanent foarte ridicată. – Din fr. torride, lat. torridus.

TESTAMÉNT, testamente, s. n. 1. Act juridic unilateral, revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. ◊ Testament olograf = testament scris în întregime, datat și semnat de testator. Testament autentic = testament întocmit de către un funcționar de stat, cu formalitățile cerute de lege. 2. (În sintagmele) Vechiul Testament = parte a Bibliei cuprinzând textele referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu (până la nașterea lui Cristos). Noul Testament = parte a Bibliei cuprinzând Evangheliile și alte scrieri religioase (de după nașterea lui Cristos). – Din lat. testamentum, fr. testament.

HORST s. n. regiune mai înaltă a scoarței terestre, mărginită de falii, rămasă ridicată după scufundarea regiunilor vecine. (< germ. Horst)

TITULÁR, -Ă, titulari, -e, adj., s. m. și f. 1. (Persoană) care ocupă un post, îndeplinește o funcție etc. cu caracter de permanență, pe baza unei numiri făcute după formele legale. ♦ (Persoană) care se bucură de un drept juridic. 2. (Persoană) care apare ca erou principal, care dă titlul unei opere artistice, care interpretează rolul principal. – Din fr. titulaire.

TOÁST, toasturi, s. n. Urare făcută la o masă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment, însoțită de ridicarea paharului; scurt discurs ținut cu acest prilej. – Din fr. toast.

TOBOGÁN, tobogane, s. n. 1. Construcție în formă de plan înclinat, cu marginile ridicate, pe care se poate aluneca ușor și care servește ca mijloc de distracție (sportivă). 2. Jgheab înclinat folosit drept mijloc de transport prin alunecare al unor materiale, piese etc. – Din fr. toboggan.

TOC3, tocuri, s. n. Porțiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălțămintei, care corespunde călcâiului. – Din bg. tok.

TRANSCÉNDE, transcend, vb. III. Tranz. 1. (Livr.) A trece dincolo de..., a păși peste..., a se ridica deasupra a ceva. 2. (Fil.) A depăși limita cunoașterii experimentale, perceptibile. – Din lat. transcendere, fr. transcender.

TRANSCRÍPȚIE, transcripții, s. f. Faptul de a transcrie. ♦ (Concr.) Copie. ♦ Formalitate, prescrisă de lege, care constă în copierea unui act juridic într-un registru public special. [Var.: (înv.) transcripțiúne s. f.] – Din fr. transcription.

TRANSLATÍV, -Ă, translativi, -e, adj. (Despre un act juridic) Prin care se transferă un drept. – Din fr. translatif.

TRANSMISIÚNE, transmisiuni, s. f. I. Faptul de a transmite. 1. Trecere a energiei, a radiațiilor, a undelor dintr-un loc în altul, fără deplasarea surselor acestora. ♦ Emisiune radiofonică. ♦ Trupe (sau unități etc.) de transmisiuni = trupe specializate în executarea și asigurarea legăturilor prin radio, telefon etc. 2. (Jur.) Trecere a unui bun, a unui drept de la o persoană la alta. II. (În forma transmisie) Ansamblu de organe de mașini, de mecanisme, dispozitive etc. cu ajutorul cărora se transmite mișcarea de la un organ de mașină la altul sau de la o mașină la alta. [Pr.: -si-u-,Var.: transmísie s. f.] – Din fr. transmission, lat. transmissio, -onis.

TRAVERSIÉRĂ, traversiere, s. f. Lanț folosit pentru a ridica ancorele care nu intră în mare. [Pr.: -si-e-] – Din fr. traversière.

TRAPIÓN, trapioane, s. n. Deschizătură practicată în planșeul unei scene pentru a permite trecerea decorurilor care se ridică de dedesubt. [Pr.: -pi-on] – Din fr. trappillon.

HISTRIÓNIC, -Ă adj. referitor la histrion. ◊ (fig.) cu gesturi ridicole. (< fr. histrionique)

TROTTEUR, trotteuri, s. m., adj. 1. S. m. Cal cu trapul întins și ridicat; trăpaș. 2. Adj. (Despre încălțămintea de damă) Cu toc gros, înalt de trei-patru cm, și cu model sport, comod și rezistent. [Pr.: -tör] – Din fr. trotteur.

TROTUÁR, trotuare, s. n. Porțiune marginală special amenajată din suprafața unei străzi, mai ridicată decât partea carosabilă, rezervată circulației pietonilor. [Pr.: -tu-ar] – Din fr. trottoir.

RECLAMÁT, -Ă, reclamați, -te, adj. 1. Cerut, pretins, revendicat. 2. (Adesea substantivat) Împotriva căruia cineva se ridică prin intermediul unui organ juridic; pârât. – V. reclama.

RECLUZIÚNE, recluziuni, s. f. (Jur.; ieșit din uz) Pedeapsă privativă de libertate prevăzută pentru anumite infracțiuni calificate drept crime. ♦ (Livr.) Izolare, solitudine. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. réclusion.

TUNÁ, tun, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce un tunet; a se auzi tunetul. 2. Tranz. impers. (Reg.; în imprecații) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni. 3. Intranz. (La pers. 3) A vui, a bubui. ♦ (Despre glas, cuvinte) A răsuna puternic; (despre oameni) a vorbi cu glasul ridicat; a striga. ◊ Expr. A tuna și a fulgera = a fi foarte furios, a face scandal. 4. Intranz. (Înv.) A trage cu tunul sau cu alte arme de foc. – Lat. tonare.

TRIÚMF, triumfuri, s. n. 1. (În Roma antică) Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în oraș a comandantului biruitor, pe un car tras de patru cai albi și însoțit de un cortegiu din care făceau parte senatori, căpeteniile armatei și prizonierii făcuți în război, reprezentând cea mai înaltă onoare acordată învingătorului. ◊ Expr. A duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica (pe cineva) pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 2. Victorie, biruință de mare prestigiu; fig. succes moral, reușită, izbândă deosebită. [Pr.: tri-umf] – Din lat. triumphus, fr. triomphe.

RECOMPRIMÁRE, recomprimări, s. f. ridicare a presiunii gazelor dintr-o conductă de alimentare cu gaze, efectuată din loc în loc pe conductă, pentru a compensa pierderile de energie și a asigura curgerea gazului până la locul de folosire. – Re1- + comprimare (după fr. recompression).

RECONSTITUÍRE, reconstituiri, s. f. Acțiunea de a reconstitui și rezultatul ei. 1. Recompunere. 2. Refacere a unor acte de stare civilă pierdute, distruse sau aflate în străinătate, de unde nu pot fi obținute. 3. (Jur.) Restabilire a împrejurărilor în care s-a comis o infracțiune. 4. (Ling,) Reconstrucție. – V. reconstitui.

RECONVENȚIONÁLĂ, reconvenționale, adj. (Jur.; în sintagma) Cerere reconvențională = cerere prin care, într-un litigiu, pârâtul formulează pretenții împotriva reclamantului în legătură cu litigiul respectiv; reconvențiune. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. reconventionnel.

RECONVENȚIÚNE, reconvențiuni, s. f. (Jur.) Cerere reconvențională. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. reconvention.

RECREÁNȚĂ, recreanțe, s. f. (Jur.) Uzufruct al unui bun în litigiu. [Pr.: -cre-an-] – Din fr. récréance.

RADIÉRE2, radieri, s. f. (Jur.) Acțiunea de a radia2 și rezultatul ei; ștergere dintr-un registru a inscripției privitoare la anumite acte sau drepturi. [Pr.: -di-e-] – V. radia2.

RESORTISÁNT, resortisanți, s. m. Persoană fizică sau juridică aparținând unui stat, unui teritoriu aflat sub administrația altui stat. – Din fr. ressortissant.

RESCIZIÚNE, resciziuni, s. f. (Jur.) Anulare a unui act din cauza unui viciu radical. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. rescision, lat. rescissio, -onis.

RESCIZÓRIU, -IE, rescizorii, adj. (Jur.) Care provoacă o resciziune. – Din lat. rescissorius, -a, -um, fr. rescisoire.

RECURSÓRIU, -IE, recursorii, adj. (Jur.) Prin care se exercită dreptul de recurs. – Din fr. récursoire.

RAPORTÁ, (I, II 1) raportez, (II 2, pers. 3) rapórtă, vb. I. Tranz. I. 1. A stabili un raport între două (sau mai multe) noțiuni, a le pune în legătură unele cu altele, a considera ceva în relație cu... ♦ Refl. A se referi, a face aluzie la ceva. 2. A găsi valoarea pe care o are o mărime când a doua mărime are o valoare egală cu unitatea. 3. A reprezenta grafic pe un plan, la o anumită scară, elementele unei ridicări de teren. II. 1. A prezenta (în scris sau oral) un raport (cu caracter oficial); a aduce un lucru la cunoștința cuiva. ♦ A relata, a povesti ceva (în mod indiscret și cu răutate); a pârî. 2. A produce venituri, a aduce beneficii. – Din fr. rapporter.

RATIÉRĂ, ratiere, s. f. Dispozitiv la războiul mecanic de țesut, cu ajutorul căruia se ridică și se coboară ițele pentru formarea rostului. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. ratière.

REDHIBIȚIÚNE, redhibițiuni, s. f. (Jur.) Anulare a unei vânzări când actul vânzării are un viciu. [Pr.: -ți-u-] – Din lat. redhibitio, -onis, fr. rédhibition.

REDHIBITÓRIU, -IE, redhibitorii, adj. (Jur.) Care face să se anuleze o vânzare. – Din lat. redhibitorius, fr. rédhibitoire.

REDÚCȚIE, reducții, s. f. 1. Faptul de a reduce. ♦ (Concr.) Copie în mic a unui obiect. ♦ (Concr.) Piesă de legătură între tuburi sau țevi cu diametre diferite. 2. (Med.) Reducere (2). 3. (Jur.; în forma reducțiune) Restrângere prin hotărâre judecătorească, după moartea unei persoane, a liberalităților făcute de ea prin încălcarea drepturilor unor moștenitori. [Var.: reducțiúne s. f.] – Din fr. réduction, lat. reductio, -onis.

HIPOLIMNIÓN s. n. strat profund al apei lacurilor, cu temperatură scăzută vara și mai ridicată iarna. (< fr. hypolimnion)

RAZNOCÍNȚI s. m. pl. Nume dat în Rusia, începând din sec. XVIII, intelectualității ridicate din rândurile funcționărimii, micii burghezii, negustorimii și țărănimii, care a avut un rol important în mișcarea revoluționară și în dezvoltarea științei și culturii. – Din rus. raznocinți.

RĂSPÚNDERE, răspunderi, s. f. Faptul de a răspunde; obligația de a răspunde de îndeplinirea unei acțiuni, sarcini etc.; responsabilitate. ◊ Expr. A trage (sau a chema pe cineva) la răspundere = a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele sale, a cere cuiva socoteală. A avea simț de răspundere sau simțul răspunderii = a fi conștient de însemnătatea sarcinilor asumate sau primite, a lucra cu râvnă și seriozitate pentru executarea lor. Pe răspunderea cuiva = pe garanția (morală sau materială a) cuiva. ♦ (Jur.) Consecință rezultată din neîndeplinirea unei obligații legale. – V. răspunde.

RĂSTEÁLĂ, răsteli, s. f. (Pop.) Vorbire aspră, pe ton ridicat și amenințător. – Răsti + suf. -eală.

RĂSTÍ, răstesc, vb. IV. Refl. A se adresa cuiva pe un ton aspru, ridicat amenințător, a ridica glasul. – Et. nec.

RĂDICÁ vb. I v. ridica.

RĂSĂRÍ, răsár, vb. IV. Intranz. 1. (Despre aștri; la pers. 3) A apărea pe cer, a se ivi la orizont. 2. (Despre plante; la pers. 3; adesea fig.) A încolți, a ieși din pământ. ◊ Expr. (Glumeț) Seamănă dar nu răsare, se spune pentru a respinge afirmația cuiva despre asemănarea dintre două lucruri sau două persoane. A răsări ca ciupercile (după ploaie) = a se înmulți peste măsură, a apărea în număr mare. ♦ Fig. (Rar, despre oameni) A lua ființă, a se naște. 3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neașteptate). ◊ Expr. (Tranz.) A-i răsări (cuiva ceva) în minte = a-și aminti deodată ceva; a i se năzări. 4. A ieși în evidență, a se ridica deasupra celor dimprejur. 5. (Despre copii) A crește. ♦ (Reg.; despre aluat) A dospi. 6. (Înv.) A se ridica, a sări brusc (în picioare); a tresări. ♦ Fig. A interveni brusc într-o discuție. – Lat. *resalire.

RĂSCULÁ, răscól, vb. I. Tranz. și refl. A (se) ridica împotriva unei nedreptăți, a unei asupriri; a porni sau a face să pornească lupta, răscoala; a (se) răzvrăti. ♦ Fig. A (se) indigna, a (se) revolta. – Răs- + scula.

HIPERTERMÁL, -Ă adj. (despre ape minerale) cu temperatură foarte ridicată. (< fr. hyperthermale)

REFÚGIU, refugii, s. n. 1. Faptul de a se refugia; timp petrecut ca refugiat într-un anumit loc. 2. Loc de scăpare, de adăpostire în fața unei primejdii sau a unei neplăceri; adăpost, azil. ♦ Fig. Consolare, alinare, mângâiere. ♦ Platformă ridicată și amenajată ca un trotuar, pe partea carosabilă a căilor de circulație cu trafic intens sau în mijlocul unei piețe, pentru a ușura reglementarea circulației, traversarea străzii, urcarea sau coborârea din vehiculele de transport în comun etc. – Din fr. refuge, lat. refugium.

RÂS1, râsuri, s. n. Acțiunea de a râde și rezultatul ei; manifestare a veseliei exprimată printr-o mișcare caracteristică a feței și a gurii, însoțită de un sunet specific, nearticulat; râset. ◊ Expr. De râs (sau de râsul lumii) = de ocară, de batjocură; ridicol. A lua (pe cineva) în râs = a-și bate joc (de cineva). A-și face râs de cineva (sau de ceva) = a-și bate joc de cineva sau de ceva. ♦ (Rar) Sunet în cascade, scos de unele păsări. – Lat. risus.

REABILITÁRE, reabilitări, s. f. Acțiunea de a (se) reabilita și rezultatul ei. ♦ (Jur.) Act juridic prin care cineva este repus în drepturile personale pierdute (în urma unei condamnări). [Pr.: re-a-] – V. reabilita.

REÁL2, -Ă, reali, -e, adj. 1. Care are o existență obiectivă, independentă de conștiință sau de voință, care există în realitate; obiectiv, adevărat. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce există, ceea ce este real; realitate. 2. De netăgăduit; efectiv, indiscutabil, veritabil. 3. (În sintagmele) (Ec. pol.) Valoare reală = valoarea intrinsecă în aur a unei monede. (Jur.) Drept real = drept pe care o persoană îl exercită asupra unui lucru în mod direct și imediat. Secție reală sau învățământ real = secție a unui liceu ori învățământ în care se studiază cu precădere disciplinele exacte. Imagine reală = imagine a unui obiect obținută cu un instrument optic (și care poate fi prinsă pe un ecran, pe o peliculă). Număr real = număr care poate fi exprimat ca limită a unui șir convergent de numere raționale. [Pr.: re-al] – Din lat. realis, it. reale, germ. real, fr. réel.

REGRESIÚNE, regresiuni, s. f. 1. (De obicei determinat prin „a mării” sau „marină”) Proces de retragere a apelor mării de pe unele suprafețe continentale, provocat de ridicarea uscatului prin mișcările lente ale blocurilor continentale sau de scăderea nivelului general oceanic. ♦ (Înv.) Regres. ♦ (Ec. pol.) Trecere de la stadii mai înalte de dezvoltare la stadii mai înapoiate. 2. (Lingv.) Reducerea extensiunii geografice a unui fenomen fonetic, morfologic etc. [Pr.: -si-u-] – Din fr. régression.

REGULATÓR, -OÁRE, regulatori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care regulează, sistematizează, care stabilește regularitatea unei mișcări sau a unei funcții; care îndrumează sau conduce. 2. S. n. Aparat sau instalație care efectuează un proces de reglare. 3. S. n. (Jur.; în sintagma) Regulator de competență = act prin care organul de jurisdicție superior celor între care s-a ivit un conflict de competență stabilește care dintre ele este competentă să judece conflictul. 4. S. m. și f. Persoană care stabilește, îndrumează sau conduce un sistem de reglare. – Din fr. régulateur, germ. Regulator.

REPARÁ, repár, vb. I. Tranz. 1. A face propriu pentru folosire, a reface, a readuce în stare bună, a repune în stare de funcționare; a drege. ♦ A cârpi. 2. Fig. A îndrepta, a corecta. ♦ (Rar) A înlocui, a compensa. ♦ (Jur.) A acoperi o pagubă, a plăti daune (pentru o stricăciune, o insultă etc.) – Din fr. réparer, lat. reparare.

REPARÁT2, -Ă, reparați, -te, adj. 1. Care poate fi folosit din nou fiindcă a fost readus în stare de funcționare (prin reparații, renovări etc.); recondiționat, (pop.) dres2 (1). 2. Fig. Îndreptat, corectat. ♦ (Jur.; despre stricăciuni, insulte etc.) Pentru care s-au plătit daune. – V. repara.

REPARATÓR, -OÁRE, reparatori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care repară, reparatoriu; p. ext. care înviorează. ♦ (Jur.) Care acoperă o pagubă. – Din fr. réparateur.

REJUDECÁ, rejúdec, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A judeca din nou un proces. 2. A judeca încă o dată pentru a aprofunda sau a elimina erorile. – Re1- + judeca.

REJUDECÁT, -Ă, rejudecați, -te, adj. 1. (Jur.; despre procese) Care s-a judecat din nou. 2. Care a fost judecat, gândit încă o dată (pentru a fi aprofundat, corectat etc.). – V. rejudeca.

RELIÉF, reliefuri, s. n. 1. Configurație a suprafeței terestre constituită din totalitatea neregularităților de forme pozitive sau negative considerate față de un plan de referință general sau local. 2. Ridicătură, proeminență pe o suprafață. ◊ Loc. adj. În relief = cu trei dimensiuni, ieșit în afară dintr-un plan, proeminent. ◊ Expr. A scoate în relief = a scoate în evidență, a pune în lumină, a sublinia, a accentua; a reliefa. ♦ Fig. Contur; forță, strălucire. 3. Sculptură fixată pe o suprafață plană. V. basorelief. [Pr.: -li-ef] – Din fr. relief.

REARBITRÁ, rearbitrez, vb. I. Tranz. (Jur.) A soluționa din nou un litigiu arbitral după desființarea de către organul de control competent, ca netemeinică sau nelegală, a primei hotărâri pronunțate. [Pr.: re-ar-] – Re1- + arbitra.

REAUDIÁ, reaudiez, vb. I. Tranz. (Jur.) A audia din nou, a supune unui nou interogatoriu. [Pr.: re-a-u-di-a] – Re1- + audia.

REAUDIÉRE, reaudieri, s. f. (Jur.) Faptul de a reaudia. [Pr.: re-a-u-di-e-] – V. reaudia.

REGLEMENTÁRE, reglementări, s. f. Acțiunea de a reglementa și rezultatul ei. ♦ Ansamblu de norme juridice aplicabile într-un anumit domeniu. ♦ Operație de stabilire a acestor norme. – V. reglementa.

REMAIÁ, remaiez, vb. I. Tranz. A repara ciorapii sau un tricot, ridicând și prinzând cu un instrument special ochiurile rupte ori scăpate sau firele deșirate. – Din fr. remailler.

REZÉRVĂ, rezerve, s. f. 1. Cantitate de alimente, de obiecte, de bani, de materiale etc. pusă deoparte și păstrată pentru a fi întrebuințată mai târziu; depozit. ♦ (Ec. pol.) Rezerve de stat = cantitate de bunuri materiale dintre cele mai importante acumulate și centralizate cu scopul de a asigura continuitatea procesului de producție și necesitățile de consum ale populației, în cazul ivirii unor greutăți neprevăzute. Rezerve interne = posibilități existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit, fără investiții suplimentare mari, să se realizeze cantități sporite de produse. (Fin.) Rezervă-aur = cantitatea de aur pe care o păstrează băncile de emisiune ca garanție pentru biletele de bancă puse în circulație și pentru lichidarea datoriilor către alte țări, în cazul când acestea nu pot fi achitate prin livrări de mărfuri obișnuite. Rezervă lichidă = a) totalitatea mijloacelor bănești, existente sub orice formă, negrevate de nici o sarcină, disponibile la o bancă, la o întreprindere etc.; b) aurul disponibil în monede sau în lingouri, precum și valutele și devizele liber convertibile în aur, destinate operațiilor internaționale. Rezervă bugetară = parte din veniturile unui buget, constituită ca rezervă în scopul acoperirii unor cheltuieli neprevăzute sau în cazul nerealizării integrale a veniturilor. (Jur.) Rezervă succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. (Fiziol.) Rezervă alcalină = cantitate de bicarbonat de sodiu din plasmă, exprimată în cm3 de bioxid de carbon care se degajează din 100 ml de plasmă la presiunea parțială a bioxidului de carbon de 40 mm mercur și la temperatura corpului. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile pe care le conține un zăcământ. 2. Cameră de spital în care se internează un singur bolnav sau cel mult doi. 3. Parte din armată care nu se află sub arme, formată din persoane care au satisfăcut serviciul militar, și care este solicitată numai în caz de război sau de concentrare; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ Ofițer de rezervă = ofițer care nu face parte din cadrele active ale armatei. ♦ Persoană, grup de persoane, obiect etc. destinate să ia locul altora în anumite condiții sau împrejurări. ◊ Loc. adj. De rezervă = care poate înlocui, la nevoie, o piesă tehnică, un obiect, o persoană. ♦ Spec. (Sport) Jucător care înlocuiește, la nevoie, pe unul dintre jucătorii titulari angajați în competiție. 4. Obiecție, îndoială, lipsă de încredere. ♦ Loc. adv. Fără rezervă = fără reticențe; cu totul, în întregime. Sub toate rezervele = fără nici o garanție. Cu multă rezervă sau cu toată rezerva = cu îndoială, fără siguranță, fără a-și lua răspunderea pentru autenticitatea, veridicitatea,exactitatea sau oportunitatea unui fapt. ♦ Loc. prep. Sub rezerva... = cu condiția... ♦ (Jur.) Manifestare prin care un stat, devenit parte la un tratat, declară că vrea să excludă sau să limiteze aplicarea anumitor clauze cuprinse în acest tratat, ori să le atribuie un anumit înțeles. ♦ Fig. Prudență, circumspecție; discreție; reticență; p. ext. răceală, indiferență; jenă. – Din fr. réserve.

REZOLUTÓRIU, -IE, rezolutorii, adj. (Jur.) Care provoacă anularea unui act, care desființează. ◊ Condiție rezolutorie = condiție a cărei împlinire determină stingerea cu efect retroactiv a efectelor unui act juridic. – Din lat. resolutorius, fr. résolutoire.

REVALORIZÁ, revalorizez, vb. I. Tranz. A aduce la valoarea inițială; a ridica cursul oficial al valutei naționale în raport cu aurul și cu valutele străine. – Din fr. revaloriser.

REVENDICÁNT, -Ă, revendicanți, -te, s. m. și f. (Jur.) Persoană care revendică ceva. – V. revendica.

REVERSÍBIL, -Ă, reversibili, -e, adj. 1. Care poate reveni, care poate fi adus sau întors înapoi. ♦ (Jur.; despre bunuri) Care urmează să revină, în anumite cazuri, în posesia fostului proprietar. ♦ (Despre rente, pensii) Care, la moartea titularului, trece asupra altei persoane (îndreptățite). 2. (Fiz.; despre unele transformări) Care se poate produce atât într-un sens, cât și în sens invers, fenomenul trecând succesiv prin aceleași stări, pentru a se întoarce la starea inițială. ♦ (Chim.; despre reacții) În care corpurile ce iau naștere din combinarea unor substanțe pot să se recombine, pentru a forma din nou o anumită cantitate din substanțele inițiale. 3. (Mec.) Care poate acționa, care se poate mișca în două sensuri opuse. ◊ Plug reversibil = plug alcătuit din două trupițe simetrice, care poate răsturna brazda, la dus și la întors, în aceeași parte și care servește, în special, la arături pe coaste, pe deal. – Din fr. réversible.

REVERSIÚNE, reversiuni, s. f. 1. (Jur.) Revenire a unor bunuri donate la primul proprietar, când persoana căreia i-au fost donate moare fără a avea copii. 2. (Fiz.) Schimbare a succesiunii de stări intermediare prin care trece un sistem în cursul unei transformări. [Pr.: -si-u-] – Din fr. réversion.

REVOCÁRE, revocări, s. f. 1. Acțiunea de a revoca și rezultatul ei; revocație. 2. (Jur.) Desfacere unilaterală a unui act prin manifestarea de voință a persoanei care l-a făcut. ♦ Desfacere a unui act juridic în cazurile prevăzute de lege. 3. Act prin care organul de stat competent hotărăște încetarea calității sale de membru într-un organ ales. ♦ Retragere de către alegători a mandatului încredințat unei persoane de a-i reprezenta în organele de conducere ale statului. – V. revoca.

RESTITUTÓRIU, -IE, restitutorii,adj. (Jur.) Prin care se cere o restituire. – Din lat. restitutorius.

RETÉNȚIE, retenții, s. f. 1. Oprire, reținere. ◊ (Jur.) Drept de retenție = drept pe care îl are creditorul de a păstra un gaj până la achitarea completă a datoriei de către debitor. 2. Acumulare a apei pe calea unui curs de apă, în bazine special amenajate. 3. Reținere și acumulare în organism a unor substanțe (lichide sau gaze) care în mod obișnuit sunt eliminate prin orificiile naturale. 4. (Chim.) Proprietate a unor substanțe de a încetini evaporarea solventului cu care au fost amestecate omogen. [Var.: retențiúne s. f.] – Din fr. rétention, lat. retentio, -onis.

RUPT1 s. n. 1. Faptul de a (se) rupe. 2. (În loc.) În ruptul capului = cu nici un preț; niciodată. Cu ruptul (sau cu rupta) = cu ridicata; în total. Pe rupte sau pe ruptele(a) = cu mare intensitate. [Forme gramaticale: rupta, rupte(le)] – V. rupe.

RIDICÁRE, ridicări, s. f. Acțiunea de a (se) ridica și rezultatul ei; ridicat1. – V. ridica.

RIDICÁTA s. f. art. (În loc. adj., adv. și în sintagme) Cu ridicata = în cantități mari, cu toptanul, angro; fig. cu grămada, în bloc. Comerciant cu ridicata = angrosist, toptangiu. Comerț cu ridicata = comerț cu mărfuri vândute în cantități mari. Preț cu ridicata = preț pentru mărfuri vândute în cantități mari. – Din ridicat1.

RIDICĂTÓR, ridicătoare, s. n. Dispozitiv folosit la combinele de cereale pentru ridicarea și adunarea plantelor căzute sau a celor tăiate în timpul recoltării. – ridica + suf. -ător.

RIDICĂTÚRĂ, ridicături, s. f. 1. Înălțime, proeminență. ♦ Loc ridicat; dâmb. 2. Faptul de a ridica (lucruri grele). – ridica + suf. -ătură.

RIDICHIOÁRĂ, ridichioare, s. f. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze ovale, inegal crestate, și cu flori galbene (Sinapis arvensis). – Ridiche + suf. -ioară.

RIDÍCUL, -Ă adj. v. ridicol.

RIDICULIZÁRE, ridiculizări, s. f. Acțiunea de a ridiculiza și rezultatul ei. – V. ridiculiza.

RING, ringuri, s. n. 1. Estradă ridicată la o înălțime regulamentară, de formă pătrată și împrejmuită cu corzi sprijinite pe patru stâlpi, unde se dispută gale de box. ♦ P. ext. Box. ♦ Platformă, estradă sau spațiu special amenajat într-un local, pe care se dansează. 2. Mașină specială folosită în industria textilă pentru întinderea sau dublarea tortului, pentru răsucirea firului și înfășurarea lui pe țevi. 3. Cerc de metal pentru acostarea navelor, fixat de bulonul de pe peretele cheiului. – Din fr., engl. ring.

COMEDÍE1, comedii, s. f. Operă dramatică al cărei subiect și deznodământ provoacă râsul și care ridiculizează relații sociale și etice, tipuri umane, năravuri etc. ♦ Fig. Prefăcătorie, ipocrizie, falsitate. – Din fr. comédie, lat. comoedia.

CÓMIC, -Ă, comici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care aparține comediei1, de comedie, relativ la comedie. ♦ Care provoacă râsul; hazliu, ridicol. 2. S. m. Actor care interpretează roluri de comedie1. 3. S. n. Categorie estetică în a cărei sferă intră actele, situațiile sau personajele din viață sau din artă care provoacă râsul; ceea ce constituie temeiul ridicolului; parte hazlie, element sau efect comic, notă ridicolă pe care o reprezintă ceva sau cineva. – Din fr. comique, lat. comicus.

RETÓRTĂ, retorte, s. f. Vas de sticlă, de pământ, de metal, de obicei în formă de balon, cu gâtul lung și curbat, întrebuințat pentru distilare la temperaturi mai ridicate în laboratoare sau în industrie. ◊ Cărbune de retortă = cărbune dur, bun conducător de electricitate, care se depune pe pereții retortelor în care se distilează cărbunele la fabricarea gazului de iluminat și care are întrebuințări în electrotehnică. – Din fr. retorte, germ. Retorte.

RETROCESÍV, -Ă, retrocesivi, -e, adj. (Jur.) Care comportă o retrocesiune. – Din fr. rétrocessif.

DEPLANTÁ, deplantéz, vb. I. Tranz. 1. A scoate un copac dintr-un loc pentru a-l planta în altă parte. 2. A dezgropa, a ridica minele explozive de pe un teren minat. – Din fr. déplanter.

DEPLANTÁRE, deplantări, s. f. Acțiunea de a deplanta și rezultatul ei. ◊ Deplantarea minelor = operația de dezgropare și de ridicare a minelor explozive. – V. deplanta.

DERIZÓRIU, -IE, derizorii, adj. (Despre valori) Neînsemnat, de nimic, ridicol. – Din fr. dérisoire, lat. derisorius.

RIZÍBIL, -Ă, rizibili, -e, adj. (Rar) De râs, de batjocură; ridicol, caraghios. – Din fr. risible.

HIDROAUTOMÁT s. n. aparat pentru ridicarea apei la o înălțime oarecare, fără ajutorul pompelor. (< fr. hydroautomat)

DENIVELÁT, -Ă, denivelați, -te, adj. (Despre terenuri, drumuri etc.) Care prezintă gropi sau ridicături. – V. denivela.

DESCHÍS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte spre a lăsa descoperită o deschizătură. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate. ◊ Expr. Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării unui spectacol. A avea (sau a ține) casă deschisă = a avea mereu musafiri; a fi primitor. ♦ (Despre vehicule) Neacoperit. Camion deschis. ♦ (În sintagmele) Scrisoare deschisă = specie de scrisoare cu conținut polemic, destinată publicității. Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mâini. Sedință(sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care sunt invitate și persoane din afara organizației respective. 3. Fig. (Adesea adverbial) Lipsit de ascunzișuri, de fățărnicie; franc, sincer. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis, cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Deschis la minte (sau la cap) = deștept, receptiv. Cu pieptul deschis = fără teamă, plin de curaj. ♦ (Despre războaie, certuri etc.) Declarat, manifest. 4. (Despre obiecte care se pot închide) Cu marginile (sau cu părțile componente) desfăcute, îndepărtate; care nu mai e împreunat sau strâns. A lăsa foarfecele deschis. ♦ (Despre ochi) Cu pleoapele ridicate, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care e treaz, vigilent. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. ♦ (Despre mână) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. ♦ (Despre brațe) Desfăcut în lături pentru a cuprinde ceva sau pentru a îmbrățișa pe cineva. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. ♦ (Despre răni) Care sângerează sau supurează, care nu este vindecat. 5. (Despre terenuri) Neîngrădit, neîmprejmuit; p. ext. care se întinde pe o mare distanță; (despre drumuri) pe care se poate circula nestingherit, fără obstacole. ◊ Oraș deschis = oraș nefortificat sau neapărat, care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat sau atacat în timp de război. Port deschis = port în care au acces navele de orice naționalitate. 6. (În sintagmele) Vocală deschisă = vocală pronunțată cu gura mai deschisă decât în cazul vocalelor închise. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. 7. (Despre circuite electrice) Care este întrerupt; (despre aparate electrice de conectare) cu contactele separate. 8. (Despre culori) Cu nuanță mai apropiată de alb decât de negru; pal, luminos, clar. [Var.: (pop.) deșchís, -ă adj.] – V. deschide.

DESFÁCE, desfác, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) descompune în părțile componente. ♦ Tranz. A face ca ceva efectuat să revină la starea anterioară. ♦ Tranz. A anula o învoială, un contract etc. 2. Tranz. și refl. A (se) desprinde din locul sau din legătura în care este prins, fixat. 3. Refl. și tranz. A (se) despărți, a (se) separa de cineva sau de ceva. 4. Tranz. A deschide un obiect, dezlegându-l, tăindu-l, ridicându-i capacul etc. ♦ A desfășura, deschizând, întinzând, răsfirând; a despături. ◊ Expr. A desface patul = a pregăti patul pentru dormit. ♦ Refl. (Despre flori) A-și deschide petalele. 5. Tranz. A vinde produse; a lichida prin vânzare. 6. Intranz. (În superstiții; construit cu dativul persoanei) A înlătura vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. – Din lat. dis-facere.

DESFIINȚÁT, -Ă, desființați, -te, adj. Suprimat, înlăturat; distrus, nimicit. ♦ (Jur.) Abrogat, anulat. – V. desființa.

DESISTÁ, desistez, vb. I. Tranz. (Jur.) A renunța la o acțiune sau la un drept care urma să fie valorificat pe cale de acțiune. – Din fr. désister.

ROND, -Ă, (1, 2, 3) ronduri, s. n., (4) ronde, adj. 1. S. n. Strat de flori, de obicei circular, ridicat deasupra nivelului terenului din jur. 2. S. n. Piațetă rotundă de unde pornesc mai multe artere de circulație, având adesea la mijloc o plantație de flori sau un monument. 3. S. n. Inspecție de noapte care se face la un post de pază militar pentru a controla santinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. ♦ Serviciu de control al santinelelor, organizat pe garnizoană. ◊ Ofițer de rond = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. ◊ Expr. A fi de rond sau a face rondul = a fi însărcinat cu inspecția (santinelelor) sau a face inspecție. 4. S. n. (Cor.) Mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. 5. Adj. (În sintagmele) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase și drepte; literă astfel scrisă. Peniță rondă = peniță specială cu vârful lat, cu care se pot scrie literele ronde. – Din fr. rond, germ. Ronde.

COMISÓRIU, -IE, comisorii, adj. (Jur.) Care duce la rezilierea, anularea, desființarea unui contract. – Din fr. commissoire, lat. commissorius.

COMOȘTENITÓR, -OÁRE, comoștenitori, -oare, s. m. și f. (Jur.) Persoană care moștenește împreună cu alții pe cineva, considerată în raport cu aceștia. – Co- + moștenitor (după fr. cohéritier).

KÁGU s.m. Pasăre din Noua Caledonie, de mărimea unui corb, cu un penaj cenușiu, având pe cap o creastă cu pene pe care o ridică și o coboară după voie. (cf. germ. Kagu)

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rostul = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. și arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.

DECREPITÁRE, decrepitări, s. f. Acțiunea de a (se) decrepita și rezultatul ei; rupere a cristalelor prin ridicarea bruscă a temperaturii lor, datorită dilatării inegale pe diferite direcții. – V. decrepita.

DECLARÁ, declár, vb. I. 1. Tranz. A anunța ceva prin grai sau în scris; a spune, a afirma deschis, a face cunoscut. ♦ A face o comunicare cu caracter oficial în fața unei autorități, ♦ A da pe față, a mărturisi cuiva un sentiment intim. 2. Tranz. A considera, a califica drept...; spec. a pronunța asupra cuiva o sentință judecătorească. A declara pe cineva repetent.Refl. A mărturisi despre sine că..., a se recunoaște ca... Mă declar învins. 3. Tranz. (În expr.) A declara război = (despre state) a anunța în mod oficial începerea stării de război; fig. a lua o atitudine ostilă, combativă față de cineva sau de ceva. A declara grevă = a anunța în mod oficial începerea unei greve. (Jur.) A declara apel = a face apel. 4. Refl. (Despre procese, fenomene) A lua naștere, a apărea, a se ivi, a începe. 5. Refl. A lua atitudine, a se pronunța pentru sau contra cuiva sau a ceva. – Din fr. déclarer, lat. declarare.

DEGRADÁRE, degradări, s. f. Acțiunea de a (se) degrada și rezultatul ei; degradație. 1. Înjosire. 2. (Și în sintagma degradare militară) Pedeapsă militară care constă în luarea gradului, excluderea din armată etc. ♦ (În sintagma) Degradare civică = pierdere juridică a unor drepturi cetățenești. 3. Proces de schimbare în rău; stricare, deteriorare, ruinare. ♦ Micșorare a valorii agricole a unui sol, a unui teren, a unui zăcământ etc. ◊ Degradarea solului = totalitatea schimbărilor produse în solurile spălate intens prin apa de infiltrație, care determină schimbarea fertilității acestora. – V. degrada.

DETENTÓR, detentori, s. m. (Jur.) Deținător. – Din fr. détenteur.

DETENȚIÚNE, detențiuni, s. f. (Jur.) 1. Reținere a cuiva în stare de arest, pentru cercetări. 2. Pedeapsă penală care privează pe cineva de libertate pentru o perioadă dată. 3. (Rar) Posedare, păstrare a unui bun, fără intenția de a deveni proprietarul lui. [Pr.: -ți-u-.Var.: deténție s. f.] – Din fr. détention, lat. detentio, -onis.

DEZINCRIMINÁ, dezincriminéz, vb. I. Tranz. (Jur.) A scoate de sub incriminare; a disculpa. – Dez- + incrimina.

DEZINCRIMINÁRE, dezincriminări, s. f. (Jur.) Acțiunea de a dezincrimina.V. dezincrimina.

DIATERMÍE s. f. Metodă terapeutică, constând în ridicarea temperaturii unor organe interne cu ajutorul curenților de înaltă frecvență. [Pr.: di-a-] – Din fr. diathermie.

SACRISTÍE, sacristii, s. f. Încăpere într-o biserică catolică sau clădire special ridicată lângă o biserică catolică, în care se păstrează obiectele de cult și veșmintele preoțești. – Din fr. sacristie, lat. sacristia.

SANITÁR, -Ă, sanitari, -e, adj., s. m. 1. Adj. Care se referă la sănătate, privitor la sănătate; (despre legi, măsuri, servicii etc.) destinat ocrotirii și îngrijirii sănătății publice. Serviciu sanitar.Punct sanitar = cea mai mică unitate de asistență medicală, funcționând în întreprinderi sau în locuri de muncă izolate. Agent sanitar (și substantivat, m.) = persoană din cadrul personalului medical mediu al unui spital sau al unui serviciu medical, care se ocupă (în mediul rural) cu îngrijirea bolnavilor, cu executarea măsurilor de dezinfecție în cazuri de epidemii etc. Spirt sanitar = spirt folosit ca dezinfectant extern, impropriu pentru băut. 2. S. m. Soldat instruit pentru a da primul ajutor răniților și a se îngriji de ridicarea și transportarea lor de pe câmpul de luptă. – Din fr. sanitaire.

SĂLTÁ, salt, vb. I. I. 1. Intranz. și refl. (Despre ființe) A face un salt (sau salturi repetate); a sări. ◊ Expr. (Intranz.) A-i sălta (cuiva) inima (de bucurie) = a tresări de bucurie, a se bucura mult. ♦ A se ridica (puțin) de la pământ, a se înălța în picioare pentru a se urca undeva. 2. Intranz. (Despre lucruri) A se mișca (repetat) de jos în sus sub impulsul unei forțe din afară. ♦ (Despre ape, valuri) A fi agitat, a se învolbura; a clocoti. 3. (Despre ființe și despre lucruri) A se mișca, a se deplasa în salturi. ♦ (Despre oameni) A merge sprinten. ♦ (Rar) A dansa. 4. Intranz. A trece peste ceva printr-un salt. ♦ A sări, a țâșni de undeva; a se ivi, a răsări (pe neașteptate și sărind). Izvoare saltă de sub piatră. ♦ A se ridica în înălțime, a se înălța în văzduh. II. Tranz. A mișca, a deplasa din loc ridicând (ușor) în sus. ♦ Tranz., refl. și intranz. Fig. A(-și) îmbunătăți situația materială, socială. ♦ Refl. Fig. (Despre copii și plante) A crește în înălțime, a se înălța. – Lat. saltare.

SĂRITÓR, -OÁRE, săritori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care sare. 2. Care se grăbește (să facă ceva); care intervine grabnic într-o acțiune. ♦ Spec. Care vine grabnic în ajutorul cuiva, care e gata oricând să ajute pe cineva. 3. (Despre lucruri) Care se ridică brusc în sus, de obicei sub impulsul unei forțe exterioare. ◊ (Pop.) Fântână săritoare = fântână arteziană. II. Subst. 1. S. f. (Înv.) Cascadă. 2. S. m. și f. Sportiv care participă la probe de sărituri. – Sări + suf. -tor.

DIÉZ, diezi, s. m. Semn muzical convențional pus înaintea unei note sau la începutul portativului, care arată că nota respectivă trebuie executată cu un semiton mai sus; p. ext. interval de un semiton cu care se ridică o notă sau un șir de note. ♦ (Adjectival; despre note) ridicat cu un semiton. [Pr.: di-ez] – Din fr. dièse.

SCOBORÎ́, scobór, vb. IV. (Pop.) 1. Intranz., refl. și tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul; a coborî (1). ♦ A se deplasa, a merge în jos pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura spre pământ, în jos. ♦ Intranz. (Despre soare, lună) A apune. 2. Tranz. A schimba înălțimea glasului pentru a trece la un registru mai profund; a vorbi, a cânta cu glas scăzut; a coborî (4). 3. Refl. Fig. A se înjosi, a se degrada, a se coborî (6). – Pref. s- + coborî.

SCRIB, scribi, s. m. 1. (La vechii egipteni) Funcționar inferior având atribuții de contabil și de copist. 2. Persoană care redacta sau copia acte. 3. Scriitor sau gazetar fără valoare, de obicei aservit unui partid politic. 4. Cărturar la vechii evrei care tălmăcea cărțile lui Moise și interpreta poporului normele juridice. – Din fr. scribe, lat. scriba.

SCRÍPETE, scripeți, s. m. Mecanism alcătuit dintr-o roată cu un șanț periferic, care servește la transmiterea unei forțe prin intermediul unui cablu sau al unui lanț ce rulează pe șanț; dispozitiv bazat pe mecanismul descris mai sus, care servește la ridicarea unor greutăți; muflă. ♦ Dispozitiv pentru mișcarea ițelor la țesăturile simple, format din două roți cu diametre diferite dispuse pe același ax și formând un bloc comun situat deasupra războiului de țesut. [Var.: (reg.) scrípet s. m.] – Din bg. skripec.

SCULÁ, scol, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) trezi din somn, a (se) deștepta. ◊ Expr. (Refl.) A se scula din morți = a învia. ♦ A (se) ridica (din pat) după o boală; a (se) vindeca, a (se) însănătoși. 2. Refl. și tranz. A (se) ridica în picioare, a (se) ridica de jos. 3. Refl. (Pop.) A se ridica să plece; p. ext. a începe o acțiune, a se apuca de o treabă. 4. Tranz. Fig. A mobiliza, a aduna (în vederea unei acțiuni). ♦ Tranz. și refl. A (se) răscula. ♦ Refl. (Înv.) A porni la război, a se ridica (cu armele) împotriva cuiva. – Probabil lat. *excubulare.

SCANDÁL, scandaluri, s. n. 1. Zarvă, vâlvă produsă de o faptă reprobabilă, rușinoasă; indignare, revoltă provocată de o asemenea faptă. ♦ Zgomot mare, gălăgie, tărăboi. ◊ Expr. (Fam.) A face cuiva scandal = a mustra aspru, a certa pe cineva cu vorbe aspre pe ton ridicat. 2. Întâmplare care tulbură ordinea publică; faptă urâtă, rușinoasă, care provoacă indignare. ♦ Situație rușinoasă; rușine. – Din fr. scandale, lat. scandalum.

SCUMP, -Ă, scumpi, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care se vinde sau se cumpără la un preț ridicat; costisitor; (despre prețuri) mare, ridicat. ♦ (Despre oameni) Care cere prețuri mari. 2. (Despre lucruri) Valoros, prețios, de preț. Daruri scumpe. 3. (Despre ființe) Foarte drag, iubit. 4. (Înv. și pop.) Zgârcit. ◊ Expr. (A fi) scump la vorbă = (a fi) tăcut. A fi scump la râs = a râde rar, a fi posac. A fi scump la vedere = a se arăta rar în societate, printre ceilalți oameni; a fi greu de găsit. ◊ (Substantivat) Leneșul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubește. – Din sl. skonpŭ.

SCUMPÉTE, (2) scumpeturi, s. f. 1. Creștere mare a prețurilor; situație care caracterizează această creștere; perioadă de timp în care prețurile sunt (foarte) ridicate; scumpătate (1), scumpenie. 2. (Mai ales la pl.) Lucru prețios, valoros. ♦ Epitet dat unei persoane iubite, dragi. 3. (Înv. și pop.) Zgârcenie, avariție. – Scump + suf. -ete.

SEMANTICÍSM s. n. (Astăzi rar) Curent neopozitivist care, pornind de la problemele filozofice ridicate de formalizare, contestă caracterul obiectiv al cunoașterii la nivelul treptei raționale. – Din rus. semantițizm.

HELCOMÉTRU s. n. aparat de gimnastică pentru dezvoltarea forței, care funcționează pe principiul învingerii rezistenței unei greutăți reglabile, ridicată și coborâtă prin intermediul unor scripeți. (< fr. helcomètre)

SERVITÚTE, servituți, s. f. 1. (În evul mediu) Stare de dependență, de aservire; robie, servitudine. ♦ Obligație, constrângere. 2. (Jur.) Sarcină care grevează asupra unui bun imobiliar, izvorând din situația naturală a bunului sau dintr-o convenție, care are ca scop să servească utilitatea publică sau particulară. – Din lat. servitus, -utis.

SOLONCEÁC s. n. (Geol.) Sol salin de suprafață cu conținut ridicat de săruri. – Din rus. solonceak.

STOR, storuri, s. n. Perdea de țesătură, de împletitură sau din scândurele subțiri, orizontale, paralele și mobile, care se poate lăsa și ridica cu ajutorul unui resort ori cu o sfoară trecută prin verigi, destinată să ferească interiorul unei încăperi de razele soarelui. – Din fr. store.

SIMULÁȚIE, simulații, s. f. Simulare; spec. (Jur.) folosire de către o persoană a unui înscris constatator al unui act juridic care nu corespunde unei operații reale. [Var.: simulațiúne s. f.] – Din fr. simulation, lat. simulatio, -onis.

SINALAGMÁTIC, -Ă, sinalagmatici, -ce, adj. (Despre contracte juridice) Care impune obligații reciproce pentru părțile interesate chiar de la data încheierii lor. – Din fr. synallagmatique.

SINIGRÍNĂ s. f. Substanță chimică prezentă în semințele unei specii de muștar, în hrean și în ridichi, care constituie principiul activ al făinii de muștar. – Din fr. sinigrine.

SLUJ s. n. invar. (în expr.) A face (sau a sta) sluj = a) (despre câini sau despre alte animale) a se ridica în două labe; b) fig. (despre oameni) a avea o atitudine lingușitoare, slugarnică; a face cuiva temenele; a se ploconi, a se umili. – Din pol. sluz'.

SMÚLS2, -Ă, smulși, -se, adj. 1. (Despre plante) Care este tras afară din pământ (cu rădăcină). 2. (Despre obiecte) Desprins, deplasat cu brutalitate din locul în care se află fixat. ♦ (Haltere; despre stiluri) Care constă în ridicarea halterei (1) cu ambele brațe printr-o singură mișcare continuă. ◊ (Substantivat, n.) S-a calificat la smuls în finală.V. smulge.

SPLÁU, splauri, s. n. Extremitate a unei punți așezată pe piloți, care poate fi ridicată sau coborâtă după nivelul apei și pe care stă pescarul cu sacoviștea. – Et. nec.

SPRÂNCEÁNĂ, sprâncene, s. f. 1. Fire de păr scurte și dese crescute în linie arcuită deasupra orbitei ochiului (pentru a împiedica scurgerea transpirației în ochi). ◊ Expr. A încreți (sau a încrunta) sprâncenele = a fi posomorât sau nemulțumit. A ridica sprâncenele (sau din sprâncene) = a privi mirat, a arăta surprindere, nedumerire sau nemulțumire. A se uita (sau a pândi) pe sub sprâncene = a se uita pe furiș. A alege pe (sau după) sprânceană = a alege ce e mai bun, mai prețios etc. A fi cu ochi și cu sprâncene = a fi prea exagerat, prea bătător la ochi, prea evident (pentru a putea fi tăgăduit). 2. Fig. Muchie, culme, creastă, coamă (de deal). 3. Fig. Margine, poală; fâșie (de lumină). [Var.: sprinceánă s. f.] – Probabil lat. *supercina (< supercilia + gena).

SPULBERÁ, spúlber, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) ridica în vârtej și a (se) duce departe (împrăștiindu-se); a (se) risipi, a (se) împrăștia. 2. Fig. A (se) nimici, a (se) distruge. – Lat. *expulverare.

SPÚMĂ, spume, s. f. 1. (Adesea fig.) Strat albicios care se formează la suprafața unui lichid agitat; sistem dispers format într-un lichid în care sunt răspândite bule de gaz separate între ele de lichidul respectiv. ♦ Fig. Ceea ce este (sau se crede că este) mai bun, mai ales, mai de preț (din ceva). 2. Strat care se ridică deasupra unor alimente (lichide) în timpul fierberii sau al fermentației (și care trebuie îndepărtat). 3. Clăbuci de săpun, de sudoare, de salivă. ◊ Expr. A face spumă (sau spume) la gură = a se înfuria foarte tare, a face scandal mare. 4. Compus: spumă-de-mare = piatră ponce. – Lat. spuma.

GUIGNOL GHI-NIÓL/ s. n. 1. marionetă. 2. teatru de marionete. 3. (fig.) paiață, om ridicol. (< fr. guignol)

STATÚIE, statui, s. f. Sculptură care reprezintă, în trei dimensiuni, imaginea integrală a unor ființe, a unor figuri alegorice etc., expusă de obicei într-un spațiu deschis. ◊ Expr. (Ir. sau prin exagerare) A ridica (cuiva) o statuie = a) a-și arăta recunoștința (față de cineva); b) a aduce (cuiva) laude superlative. [Pr.: -tu-ie.Var.: (înv.) státuă s. f.] – Din fr. statue. Cf. lat. statua.

STATÚT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. (În sociologie; și în sintagma statut social) Locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social dat și la un anumit moment; status. 3. Spec. (Înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.

STÁVILĂ, stavile, s. f. Construcție mobilă sau parte mobilă a unei construcții, manevrată manual sau mecanic, servind pentru a regla nivelul apelor curgătoare sau pentru a îndrepta spre alt făgaș cursul unei ape; p. restr. fiecare dintre obloanele verticale mobile ale stăvilarului, care, coborându-se sau ridicându-se, opresc apa sau îi dau drumul, după necesitate. ♦ Îngrămădire de bușteni, de crengi, de pământ etc. aduse de ape (la cotitura unui râu) și care îi împiedică cursul. ♦ P. gener. Piedică (materială), barieră. ◊ Loc. adv. Fără stavilă = întruna, necontenit; în mare cantitate, mult. ◊ Expr. A pune stavilă gurii = a-și impune tăcere, a se reține de a spune ceva. ♦ Fig. Opoziție, împotrivire; greutate, dificultate. [Pl. și: stávili] – Din sl. stavilo.

STEÁG, steaguri, s. n. 1. Drapel; fanion. ◊ Steag de domnie = baston având la capătul de sus un glob de argint și o semilună, pe care, în perioada suzeranității turcești, îl primeau de la sultan, ca semn al domniei, domnii din țările românești. (Pop.) Steag de mire = obiect asemănător cu un steag (1), făcut din mai multe năframe de mătase și împodobit cu panglici și spice de grâu, pe care îl poartă un călăreț în fruntea alaiului care merge să aducă mireasa la casa mirelui. ◊ Expr. A duce steagul = a fi în fruntea unei acțiuni, a avea comanda, conducerea, inițiativa. A coborî steagul = a renunța la luptă; a capitula. A ține sus (sau a înălța) steagul... = a lupta cu dârzenie. A ridica (sau a scoate) steag alb = a cere pace; a se preda. 2. Fig. Doctrină, concepție, idee sau problemă importantă, care antrenează o colectivitate într-o acțiune de amploare; cauză în numele căreia luptă un grup social. 3. (Înv.) Unitate militară mai mică, având drapel propriu; trupă mică de oameni înarmați – Din rus. steag. Cf. sl. stĕgŭ.

STINDÁRD, stindarde, s. n. 1. Steag, drapel. ◊ Expr. A ridica stindardul revoltei (sau luptei etc.) = a porni, a declanșa o revoltă (sau o luptă etc.). 2. Fig. Tabără, front. ♦ Simbol de luptă, de înfrățire. – Din it. stendardo.

STIPULÁ, stipulez, vb. I. Tranz. (Jur.) A introduce, a prevedea, a specifica o clauză într-un act, într-un contract. – Din fr. stipuler, lat. stipulare.

STIPULÁȚIE, stipulații, s. f. (Jur.) Prevedere, clauză menționată într-un act, sau într-un contract. – Din fr. stipulation, lat. stipulatio.

GRAPÍNĂ s. f. 1. (mar.) ancoră mică cu patru brațe. 2. graifer (1) cu care se ridică piese mai grele. (< fr. grappin)

GRANDANGULÁR s. n. (cinem.) obiectiv de filmare cu distanță focală scurtă, cu un unghi de cuprindere mare și profunzime de claritate ridicată. (< fr. grand-angulaire)

STRÍGĂT, strigăte, s. n. 1. Cuvânt, șir de sunete emise de cineva cu voce ridicată; țipăt, strigare. ♦ Invocare. 2. Anunțare, semnalizare (cu voce puternică); comandă. 3. Sunet, șir de sunete sau zgomot caracteristic scos de un animal sau de o pasăre. 4. Zgomot, larmă de voci; vociferare. ♦ Exclamație de protest. 5. Chemare cu voce tare (cu rostirea numelui celui chemat). 6. Strigătură. – Striga + suf. -ăt.

GRÁIFER s. n. 1. organ de lucru al mașinilor de ridicat și de transportat, din două cupe mobile, destinate apucării materialului. ◊ excavator pentru capacități mari. 2. vârf ascuțit care formează ochiurile la mașinile de cusut fețe de încălțăminte. (< germ. Greifer)

SUBLÍM, -Ă, sublimi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se ridică sau se află la o mare înălțime în ierarhia valorilor (morale, estetice, intelectuale), la cel mai înalt grad de desăvârșire, de frumusețe; măreț, superb, înălțător, minunat. Sublima Poartă = guvernul sultanului în vechiul Imperiu Otoman; Poarta Otomană. 2. S. n. Forma cea mai înaltă a perfecțiunii (în estetică, artă); desăvârșire. – Din fr. sublime.

SUBFEBRILITÁTE s. f. Stare a organismului care se caracterizează prin ridicarea moderată a temperaturii normale. – Sub1- + febrilitate.

SUBROGÁ, subrog, vb. I. Tranz. (Jur.) A înlocui pe cineva în exercitarea anumitor drepturi sau obligații; a înlocui un bun cu altul în cadrul unui patrimoniu, al unor raporturi juridice; a substitui. – Din fr. subroger, lat. subrogare.

SUBROGÁRE, subrogări, s. f. (Jur.) Faptul de a subroga; subrogație. – V. subroga.

SUBROGÁȚIE, subrogații, s. f. (Jur.) Subrogare. [Var.: subrogațiúne s. f.] – Din fr. subrogation.

GOÚRA s. f. porumbel mare, purtând un moț ridicat, din Noua Guinee; porumbel evantai. (< fr. goura)

SUMÉTE, sumét, vb. III. 1. Tranz. și refl. A(-și) îndoi în sus, a(-și) ridica mânecile sau poalele îmbrăcămintei; a (se) sufleca. 2. Tranz. A ridica, a trage în sus un obiect sau o parte a lui care atârnă sau care s-a lăsat în jos; a prinde; a fixa mai sus. – Lat. summittere.

CTÍTOR, -Ă, ctitori, -e, s. m. și f. Persoană care suportă în total sau în parte cheltuielile pentru ridicarea și înzestrarea unei biserici sau a unei mănăstiri; p. ext. fondator al unei instituții, asociații etc. – Din sl. ktitorŭ.

SUBSTITUÍ, substítui, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) situa în locul altuia; a (se) înlocui. ♦ (Jur.) A comite infracțiunea de substituire de persoană. [Prez. ind. și; substituiesc.Var.: (înv.) substituá vb. I] – Din fr. substituer, lat. substituere.

SUBSTITUÍRE, substituiri, s. f. Acțiunea de a (se) substitui și rezultatul ei; înlocuire, substituție. ♦ (Jur.) Substituire de persoană = infracțiune care constă în fapta unei persoane de a se prezenta sub o identitate falsă sau de a atribui o astfel de identitate unei alte persoane, spre a induce în eroare o autoritate publică sau un particular. – V. substitui.

SUPÚS, -Ă, supuși, -se, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Ascultător, plecat, smerit. ♦ Umilit, servil. 2. (Înv. și reg.) Așezat sub...; ascuns, pitit. II. S. m. și f. (Urmat de determinări care indică statul în discuție) Persoana care aparține, prin cetățenie, unui anumit stat; persoană aflată sub o protecție specială de ordin juridic a unui stat, fără a fi cetățean cu drepturi depline. ♦ (Înv.; la pl.) Locuitorii unei țări care depind de o autoritate centrală. – V. supune.

SUPUȘÉNIE s. f. 1. Supunere, ascultare. 2. Faptul de a se bucura de cetățenia unei țări sau de protecția juridică specială a unei țări. – Supus + suf. -enie.

SUSPENSÍV, -Ă, suspensivi, -e, adj. (Jur.) Care suspendă, care oprește punerea în execuție a unei dispoziții, a unei prevederi etc. – Din fr. suspensif.

COMPENSATÓRIU, -IE, compensatorii, adj. Care compensează; compensator. ♦ (Jur.) Care duce la repararea unei pagube. ◊ Daune compensatorii = sumă de bani ce se plătește de către debitor creditorului pentru a-i acoperi pagubele rezultate din neexecutarea unei obligații. – Din fr. compensatoire.

COMPRESÓR, -OÁRE, compresori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care comprimă. 2. S. n. Mașină, cu piston și cu rotor, întrebuințată pentru ridicarea presiunii unui gaz. 3. S. n. Cilindru metalic masiv, cu tracțiune animală sau mecanică, servind la îndesarea terasamentelor, nivelarea șoselelor etc. 4. S. n. (În sintagma) Compresor de dinamică = aparat electronic care realizează compresia dinamicii semnalelor electrice. 5. S. n. (Med.) Instrument cu care se strânge un vas sanguin în timpul unei operații. – Din fr. compresseur.

SUÍT s. n. 1. Faptul de a (se) sui; urcare, suire, suiș (1). 2. Acțiunea de a transporta un obiect într-un loc ridicat; urcat. – V. sui.

COMPUTÁ, computez, vb. I. Tranz. (Jur.) A scădea prevenția din timpul unei condamnări. – Din fr. computer.

COMUNICÁNT1, comunicante, adj. n. (Fiz.; în sintagma) Vase comunicante = sistem de tuburi sau de vase care comunică între ele, astfel încât un lichid turnat într-unul dintre tuburi trece și în celelalte, ridicându-se în toate la același nivel. – Din fr. communicant.

COMUTÁ, comút, vb. I. Tranz. 1. A schimba legăturile unei porțiuni de circuit electric prin altele sau a modifica succesiv conexiunile mai multor circuite electrice. ♦ A face racordarea unui circuit electric la rețea. 2. (Jur.) A schimba o pedeapsă mai grea în una mai ușoară. – Din lat. commutare.

CONCENTRÁT2, -Ă, concentrați, -te, adj. 1. Care are o concentrație mare. ◊ Furaje concentrate = nutrețuri de origine vegetală sau animală cu valoare nutritivă ridicată, bogate în proteine și cu procent redus de apă. 2. (Despre stil, limbaj) Concis. – V. concentra.

CONCESIONÁL, -Ă, concesionali, -e, adj. (Jur.) De concesiune, al concesiunii. [Pr.: -si-o-] – Din fr. concessionale.

CONTRAANCHÉTĂ, contraanchete, s. f. (Jur.) Repetare a anchetei pentru verificarea ei. – Din fr. contre-enquête.

CONTRAINTEROGATÓRIU, contrainterogatorii, s. n. (Jur.) Interogatoriu luat pentru a verifica un interogatoriu anterior. – Din fr. contre-interrogatoire.

COȘ1, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuiele, de papură, de rafie etc., cu sau fără toarte, care servește la transportarea sau la depozitarea unor obiecte; coșarcă. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a arunca un lucru nefolositor sau lipsit de valoare. ♦ Conținutul unui coș1 (1). 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc., făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă și folosită la prinderea peștilor mici. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă fără fund prin care trebuie să fie trecută mingea pentru a se marca un punct; punct marcat în acest fel. 4. Parte din instalația unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. ♦ Pâlnie în formă de piramidă la mașina de treierat, în care se bagă snopii. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe fundul carului, înlocuind loitrele și codârla când se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperământ de piele sau de pânză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strânge. 7. (Anat.; în sintagma) Coșul pieptului = cavitate toracică; torace. ◊ Expr. (Reg.) A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte flămând. A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. 8. Canal îngust, izolat sau făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc.; horn, hogeac. ♦ Conductă verticală folosită la evacuarea gazelor de ardere dintr-o instalație de încălzire cu focar. – Din sl. košĩ.

CÓȘCOV, -Ă, coșcovi, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre pereți) Coșcovit. 2. S. f. (Reg.) Loc gol, mai ales în malurile apelor, pe sub rădăcini, unde se ascund și unde trăiesc peștii și racii. 3. S. f. Nămol vegetal amestecat cu bucăți de rădăcini de stuf și papură, care formează uneori mici insule plutitoare la suprafața apelor; cocioc. – Cf. rus. kočkovatyj „cu ridicături, deluros, bolovănos”.

COȘCOVÍ, pers. 3 coșcovește, vb. IV. Refl. (Despre tencuiala sau varul de pe pereți, despre furnirul de pe mobilă etc.) A se ridica, a se dezlipi și a se plesni din cauza căldurii, a umezelii etc., a se coji, a se scoroji. – Din coșcov.

CVADRIGÉMENI adj. m. pl. (În sintagma) Tuberculi cvadrigemeni = cele patru părți ridicate ale bulbului rahidian. – Din lat. quadrigeminus.

CRAPÁN, crapane, s. n. Dispozitiv pentru prinderea și ridicarea butoaielor sau baloturilor, format din patru lanțuri sau cabluri prinse cu câte un capăt de un inel, iar la capătul liber având cârlige. – Et. nec.

CREDITÓR, -OÁRE, creditori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre persoane fizice sau juridice) Care a creditat; (despre sume) care se înscrie în creditul unui cont. 2. S. m. și f. Titular al unui drept de creanță; persoană sau instituție care a acordat cuiva un credit (1). – Din fr. créditeur.

COTITÁTE s. f. Valoare la care se ridică partea fiecăruia dintr-un întreg. – Din fr. quotité.

CRÉȘTE, cresc, vb. III. 1. Intranz. (Despre oameni, animale și plante sau despre părți ale lor) A se mări treptat, a deveni mai mare ca rezultat al proceselor vitale din organism; a se dezvolta. ◊ Expr. Să crești mare! formulă de salut sau de mulțumire, adresată de obicei unui copil. A crește văzând cu ochii = a crește neobișnuit de repede. ♦ (Despre anumite părți ale corpului) A se reface, a se regenera. ♦ Fig. (Despre oameni) A-și ridica nivelul profesional, cultural, etc.; a evolua. 2. Intranz. A-și petrece copilăria, a trăi primii ani din viață (într-un loc). 3. Tranz. A îngriji, a educa (un copil). ♦ A prăsi, a înmulți, a îngriji animale sau păsări. ♦ (Rar) A cultiva plante. 4. Intranz. A se mări, a spori (ca număr, volum, intensitate, durată etc.). ◊ Expr. A crește inima (în piept) sau a-i crește (cuiva) inima (sau sufletul), se spune când cineva simte o bucurie, o mulțumire deosebită. ♦ Fig. (Despre corpuri în mișcare) A se vedea din ce în ce mai mare (pe măsură ce se apropie). 5. Intranz. (Despre aluat) A se umfla, a se ridica prin dospire. 6. Intranz. (Despre ape) A-și mări volumul, a se umfla. [Perf. s. crescúi, part. crescút] – Lat. crescere.

CREȚ, CREÁȚĂ, (I) creți, -e, adj., (II 1) creți, s. m. (II 4) crețe, s. f.. (II, 2,3) crețuri, s. n. I. 1. Adj. (Despre păr, blană, lână etc.) Răsucit în inele; cârlionț, buclat. 2. Adj. Cu ridicături și adâncituri; cutat, încrețit; zbârcit, ridat. II. 1. S. m. Păr creț sau încrețit; buclă, cârlionțat. 2. S. n. Încrețitură la o țesătură sau la un obiect confecționat; cută, fald. 3. S. n. Încrețitură a pielii; zbârcitură, rid, cută. 4. S. f. Soi de viță de vie cu struguri verzi-gălbui, din care se obțin vinuri de masă. – Et. nec.

CRIC, cricuri, s. n. Aparat portativ, acționat manual, folosit pentru ridicarea unor greutăți mari la mică înălțime prin împingere de jos în sus. – Din fr. cric.

CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1. Care apreciază calitățile și defectele (unor oameni, stări, fapte, opere etc.). Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ♦ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.

CRIVÁC, crivacuri, s. n. 1. Instalație rudimentară folosită în trecut pentru ridicat bolovanii de sare la suprafață. 2. Troliu rudimentar de lemn, acționat manual, folosit la spălarea puțurilor de mină de mică adâncime. 3. Piesă din scheletul unei ambarcații de care se fixează scândurile ce formează învelișul ambarcației. – Et. nec.

CULÉGE, culég, vb. III. Tranz. 1. A aduna, a strânge cereale, fructe, flori etc. ◊ Expr. A culege (pe cineva) de pe drumuri = a ajuta pe cineva căzut în mizerie, oferindu-i mijloace de trai și adăpost. ♦ Fig. A dobândi, a obține, a căpăta. A culege aplauze. 2. A ridica, a strânge ceva de pe jos. 3. A aduna laolaltă; a colecționa. ◊ Expr. Alege până culege, se spune despre cineva foarte pretențios, care, tot alegând, rămâne cu partea cea mai proastă. 4. A aduna din casete literele necesare și a le așeza în culegar; a zețui. ◊ Mașină de cules = mașină cu ajutorul căreia se execută operațiile de culegere și de turnat litere (monotip) sau rânduri (linotip). [Perf. s. culeséi, part. cules] – Lat. colligere.

CÚLPĂ, culpe, s. f. (Jur.) Greșeală care constă în îndeplinirea neconformă a unei obligații sau în neîndeplinirea ei; greșeală care constă în săvârșirea unui fapt păgubitor sau pedepsit de lege. ♦ Greșeală, vină, vinovăție. – Din lat. culpa.

CULTURALIZÁ, culturalizez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) ridica din punct de vedere cultural; a (se) instrui. – Cultural + suf. -iza.

CULTÚRĂ, culturi, s. f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. ◊ Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale multe și temeinice. 2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole pentru a se realiza producții mari și constante; știința, priceperea de a lucra pământul, de a îngriji plantele. ◊ Cultura plantelor = ramură a agriculturii care are ca obiect cultivarea plantelor în vederea obținerii de alimente, furaje sau materii prime. Plante de cultură = plante cultivate de om pentru folosul pe care îl aduc. ♦ Teren cultivat cu un anumit fel de plante. ♦ Creștere, prăsire a unor animale. Cultura viermilor de mătase. 3. Creștere, în laborator, a bacteriilor; colonie de bacterii obținută pe această cale. 4. (În sintagma) Cultură fizică = dezvoltare armonioasă a corpului prin sport și gimnastică, atât pentru întărirea și menținerea sănătății, cât și pentru formarea calităților fizice necesare în muncă, sport etc., la care se adaugă baza materială, cercetarea științifică, procesul de formare a specialiștilor; disciplină care se ocupă cu această dezvoltare; educație fizică. – Din fr. culture, lat. cultura.

CURBÉTĂ, curbete, s. f. Săritură a calului cu picioarele din față ridicate. – Din fr. courbette.

CURÉNT, -Ă, curenți, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, ușor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente.Cont curent = cont deschis la bancă de o întreprindere, de o instituție sau de persoane particulare, unde se depun și de unde se ridică sumele pentru a fi utilizate după nevoie. 3. (Despre prețuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obișnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalație de apă potabilă care poate fi folosită în permanență în locuințe. II. S. m. 1. (Și în sintagma curent de aer) Deplasare, mișcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de temperatură; flux. 2. Mișcare a apei în direcția pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = mișcare a apei în mări și oceane. 3. (Și în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mișcare artistică sau literară care reunește un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ține pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. – Din fr. courant.

CUSTÓDE, custozi, s. m. 1. Persoană însărcinată cu paza și cu păstrarea unor bunuri (mobile). Custode de bibliotecă. ♦ (Jur.) Persoană însărcinată cu paza unui obiect pus sub sechestru. 2. Cuvânt sau silabă însemnată pe ultima pagină a fiecărei coli sau pe fiecare pagină, în partea dreaptă sub ultimul rând, și repetată la începutul paginii următoare, pentru a arăta ordinea colilor și a paginilor manuscriselor. – Din fr. custode, lat. custos, -odis.

GEOPOTENȚIÁL, -Ă I adj. cotă ~ă a unui punct = număr reprezentând forța necesară pentru ridicarea unei mase de 1 g de la nivelul mării până la acel punct. II. s. n. potențialul forței de gravitație a Pământului. (< fr. géopotentiel, engl. geopotential)

GEOCRÁTIC, -Ă adj. (despre o perioadă geologică) în care continentele asaltau mările. ♦ mișcări če = mișcări tectonice de ridicare sau de coborâre a scoarței. (< fr. géocratique)

GENTLEMEN'S AGREEMENT (Pron.: géntlemen ăgrímănt) s.m. înțelegere internațională încheiată verbal, care nu are consecințe juridice, ci creează numai obligații morale între părți; înțelegere între oameni de onoare. (< engl. gentlemen's agreement)

FÚNGĂ s. f. parâmă pentru ridicarea velei la catarg. (după it. fionco)

FRIZÁ vb. I. tr., refl. a(-și) încreți, a(-și) cârlionța (părul). ◊ a (se) pieptăna cu îngrijire. II. tr. a fi pe punctul de a atinge ridicolul, nebunia etc. (< fr. friser)

FOTOTOPOGRAFÍE s. f. ramură a fotogrammetriei care se ocupă cu ridicarea în plan a unor suprafețe terestre restrânse. (< fr. phototopographie)

FOTOGRAMMETRÍE s. f. ramură a topografiei care se ocupă cu ridicarea planurilor și a hărților pe baza fotogramelor. (< fr. photogrammétrie)

FLOTÁRE s. f. 1. acțiunea de a flota; flotaj. 2. (text.) trecere a unui fir dintr-un sistem, peste două sau mai multe fire din celălalt sistem, la confecționarea țesăturilor ornamentale. 3. fiecare dintre mișcările ritmice de gimnastică în care corpul, întins aproape de pământ, este ridicat și coborât prin extensiunea și îndoirea brațelor sprijinite cu palmele pe sol; flotație (2). (< flota)

FLIȘ s. n. formație detritică din conglomerate, gresii, argilă și marnă, sedimentate la fundul unei mări și devenite apoi, prin ridicarea acestuia, lanț muntos. (< fr. flysch)

FLAȘERÍE s. f. boală infectocontagioasă a viermilor de mătase caracterizată printr-o mortalitate ridicată a larvelor. (< fr. flacherie)

FILIÁLĂ s. f. 1. secție a unei instituții, întreprinderi, societăți comerciale etc. recunoscută ca persoană juridică, care exercită anumite funcții date de instituția centrală pentru un teritoriu, pentru o anumită țară etc. 2. organizație dependentă de o organizație superioară și controlată de aceasta. (< fr. filiale)

FEȚIÁL s. m. (la romani) preot și magistrat dintr-un colegiu de 20 de membri, având funcția de a împlini formalitățile juridice și religioase referitoare la război. (< fr. fétial, lat. fetialis)

FENOMENOLOGÍE s. f. 1. studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu. 2. (la Hegel) descrierea istoriei spirituale a conștiinței, care se ridică de la certitudinea senzorială la „știința absolută”. 3. curent filozofic idealist, întemeiat de E. Husserl, care reduce „obiectul” la „fenomen”, considerat ca esență de ordin spiritual și ca dat ultim și nemijlocit al conștiinței, independent de existența obiectivă și de experiența senzorială. (< fr. phénoménologie)

FEDERALÍSM s. n. concepție, acțiune politico-juridică în vederea unirii mai multor state într-o federație. (< fr. fédéralisme)

FÉBRĂ s. f. 1. temperatură ridicată a corpului cauzată de o boală; pirexie. ♦ ~ musculară = stare de oboseală generală la cineva neantrenat în urma unor eforturi fizice. 2. (fig.) emoție, neliniște, încordare. (< lat. febris, it. febbre)

FAMÍLIE s. f. 1. formă istorică de comunitate umană, grup de oameni legați prin consangvinitate și înrudire; (spec.) grup social având la bază căsătoria, alcătuit din soți și copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un strămoș comun; neam, descendență. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau în aceeași casă sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strâns unit, legat prin interese și idealuri comune. 3. ~ lexicală = serie de cuvinte înrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la același cuvânt de bază. ◊ grup de limbi cu trăsături comune care provin din aceeași limbă inițială. 4. diviziune a ordinului, mai mare decât genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinații chimice cu trăsături comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactivă = ansamblul format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. 6. (mat.) mulțime de drepte, curbe sau suprafețe care au o caracteristică intrinsecă comună, ecuațiile lor conținând un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

EXTRANEITÁTE s. f. 1. caracter străin al unui element cuprins într-un raport juridic, necesitând aplicarea unei alte legi. 2. situație juridică a cuiva care se află într-o țară străină. (< fr. extranéité)

EXTINCTÍV, -Ă adj. care duce la stingerea efectelor unui act juridic. (< fr. extinctif)

EXSUDÁRE s. f. 1. acțiunea de a exsuda; exsudație. ◊ (tehn.) proces de separare și ieșire la suprafață a unor anumiți componenți dintr-un material eterogen. 2. proces de ridicare a soluțiilor conținând săruri, urmată de precipitarea acestora prin evaporarea apei, caracteristic unor regiuni cu climat arid. (< exsuda)

EXPONÉNT, -Ă I. adj., s. m. f. reprezentant al unei idei, al unui curent, al unui stat etc. II. s. m. număr care, scris la dreapta și mai sus față de bază, indică puterea la care este ridicată o mărime matematică. (< germ. Exponent, engl. exponent, lat. exponens)