Am găsit 352 de definiții care conțin toate cuvintele morav sau forme flexionare ale acestora:

CÉNZOR, cenzori, s. m. 1. (În Roma antică) Magistrat care avea misiunea de a face recensământul persoanelor și al averilor și de a supraveghea moravurile publice. 2. (În unele state) Persoană aleasă de adunarea generală a unei societăți comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 3. Persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi, a unei bănci etc. 4. Persoană însărcinată să asigure secretele de stat; persoană însărcinată cu cenzura (1). – Din fr. censeur, lat. censor.


CENZURÁ, cenzurez, vb. I. Tranz. A aplica cenzura. ♦ Fig. A exercita un control asupra moravurilor. – Din fr. censurer.

DÁMĂ, dame, s. f. I. 1. (Înv.) Doamnă, cucoană. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. 2. Femeie cu moravuri ușoare; prostituată. II. 1. (La jocul de cărți) Fiecare dintre cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe și negre, care se mută după anumite reguli pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. III. Scobitură în bordura unei ambarcații, în care se sprijină manșonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.

GIGOLÓ s. m. (Franțuzism) Bărbat cu moravuri dubioase. [Pr.: jigolo] – Din fr. gigolo.

HALÓTCĂ s. f. (Reg.) Termen de ocară pentru femei și fete; femeie de moravuri ușoare. – Comp. ucr., rus. holopka.

HARȚABÁ s. f. (Reg.) Epitet dat unei femei de moravuri ușoare.

HETAIRÍSM s. n. Denumire dată raporturilor sexuale extraconjugale ale bărbaților cu femei de moravuri ușoare. [Pr.: -ta-i-] – Din fr. hétaïrisme.

MACARÓNIC, -Ă, macaronici, -ce, adj. (Despre versuri, poezii, stil etc.) Care parodiază și satirizează pedantismul moravurilor cavalerești, amestecând cuvintele și formele limbii naționale cu cuvinte latinești, latinizante sau cu alte cuvinte străine. – Din fr. macaronique. Cf. it. maccheronico.

MACARONÍSM s. n. 1. Mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești într-un stil burlesc plin de cuvinte latine și latinizate ridicol. 2. Ansamblu de aspecte care caracterizează macaronismul. 3. Apartenență la macaronism. – Din fr. macaronisme.

MADÁMĂ, madame, s. f. 1. (Astăzi în forma madam) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (măritată); doamnă. 2. Femeie din personalul casnic al familiilor bogate. ♦ Femeie de serviciu la un hotel. 3. (Înv.) Guvernantă. 4. (Înv.) Soție. 5. (Peior.) Femeie de moravuri ușoare; spec. patroană a unei case de prostituție. [Var.: madám s. f.] – Din fr. madame.

MACARONÍSM s. n. 1. mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești, prin compoziții burlești, scrise într-o limbă împestrițată cu cuvinte și forme latine și latinizate. 2. cuvânt, expresie specifică macaronismului (1). 3. apartenență la macaronism (1). (< fr. macaronisme)

MORÁLĂ, morale, s. f. 1. Ansamblul normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică; etică. ♦ Comportare (lăudabilă); moravuri. 2. Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate; (concr.) carte care cuprinde aceste norme; etică. 3. (Fam.) Dojană, mustrare. ♦ Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere, mai ales într-o fabulă; învățătură. – Din lat. moralis, fr. morale.

UȘÓR2, -OÁRĂ, (I, II) ușori, -oare, adj., (III) adv. I. Adj. 1. Care are greutate mică, care cântărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. ◊ Industrie ușoară = grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum și articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Categorie ușoară = categorie la box, lupte și haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 și 61 kg. ◊ Expr. Fie-i țărâna ușoară! = (formulă rostită la înmormântarea sau la pomenirea unui mort) să se odihnească în pace! ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică redusă. ♦ Care nu poartă sau nu conține greutăți. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) vesel, voios. (Adverbial) (A fi) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin, putându-se deplasa cu repeziciune. 2. (Despre alimente) Care se digeră cu ușurință, care nu cade greu la stomac. 3. Iute, sprinten, vioi. ♦ Suplu, gingaș, fin. ♦ (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pământul: p. ext. fără zgomot. 4. (Despre urme, linii etc.) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă sau de un corp cu greutate redusă. 5. Mic, puțin, redus (ca volum, amploare, consistență, intensitate). ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință la cea mai mică gălăgie; p. ext. liniștit, odihnitor. ♦ (Despre forme de relief) Domol, lin3, dulce. ♦ (Despre țesături; p. anal. despre aburi, ceață) Rar, subțire, fin. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale) care nu împovărează; mic. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; indulgent. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji; comod, bun. ◊ (Reg.; substantivat; în expr.) Mai cu ușorul = mai bine, mai fără griji. 2. Care nu prezintă dificultăți, care este lesne de înțeles sau de realizat; simplu. ◊ Muzică ușoară = gen muzical cult (vocal sau instrumental) larg accesibil publicului prin caracterul melodios, distractiv, prin tematica direct legată de preocupările, sentimentele, aspirațiile oamenilor. ◊ Loc. adv. (Pop.; substantivat) Cu ușorul = lesne, comod, fără pericol. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. 3. Lipsit de seriozitate, superficial; frivol. ◊ Moravuri ușoare = purtări, practici imorale. ♦ Fără importanță; neînsemnat. III. Adv. 1. Încet, domol, lin3; fără zgomot. 2. Cu ușurință, fără efort; lesne, comod. 3. Fără seriozitate; în mod superficial, ușuratic. ♦ Expr. A lua ușor sau a trece ușor peste un lucru = a nu acorda importanța cuvenită unui lucru. 4. Puțin. [Var.: (Înv. și reg.) ușúre adj., adv.] – Din [mai] iușor (înv. „ușor2” < lat. levis + suf. -ușor).

VINOVÁT, -Ă, vinovați, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care are o vină, care a săvârșit o greșeală, o faptă pedepsită de lege, o abatere de la datorie sau de la morală; culpabil; pasibil de o pedeapsă. 2. (Despre faptele, comportările etc. oamenilor) Care este în afară de lege sau de bunele moravuri, care nu poate fi îngăduit, permis; nepermis. – Din sl. vinovatŭ.

PÉREZ GALDOS [péreθ], Benito (1843-1920), scriitor spaniol. Militant pentru renașterea patriei sale, însuflețit de idealul reformelor liberale. Prin vastul ciclu narativ „Episoade naționale” (46 vol.), a realizat un tablou amplu al Spaniei sec. 19. Romane realiste, satirizând moravurile contemporane („Marianela”, „Familia lui León Roch”; „Doña Perfecta”), drame („Sfânta Ioana de Castilia”, „Realitatea”, „Bunicul”).

MĂRȚẤNĂ, mărțâne, s. f. (Pop.) Iapă slabă, bătrână; mârțoagă, gloabă. ♦ (Reg.) Epitet injurios dat unei femei de moravuri ușoare. – Din bg. mărcina.

PAȚACHÍNĂ, pațachine, s. f. 1. (Bot.) Verigar. 2. (Fam.) Epitet injurios pentru o femeie vulgară, strident îmbrăcată, cu purtări necuviincioase; epitet pentru o femeie de moravuri ușoare. – Et. nec.

ETOLOGÍE s. f. 1. Disciplină care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor. 2. Ramură a biologiei moderne care studiază comportamentul, modul de viață al animalelor și plantelor. – Din fr. éthologie.

ANIMATÓR, -OÁRE, animatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care însuflețește, inițiază o activitate, o acțiune. ♦ (Persoană) care animă un spectacol de varietăți, creând atmosfera. ♦ (Numai s. f.) Femeie de moravuri ușoare care însoțește pe un bărbat într-un local de consum. – Din fr. animateur.

PICARÉSC, -ÉSCĂ, picarești, adj. (Despre anumite opere literare) Care, prin intermediul personajelor aparținând mediului interlop (cerșetori, vagabonzi, aventurieri etc.), investighează cele mai diverse medii sociale, moravuri etc. și face o critică ascuțită relațiilor sociale din Spania sec. XVI-XVII – Din fr. picaresque.

FÁBULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. – Din fr. fabulation, lat. fabulatio.

PÚPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu ciocul lung și curbat și cu o creastă de pene mari, portocalii, în vârful capului (Upupa epops).Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza = a vorbi mult, a fi flecar. A-i cânta (cuiva) pupăza = a-i merge rău, a nu avea noroc. 2. Fig. (Fam.) Persoană flecară. ♦ Femeie îmbrăcată sau fardată strident; p. ext. femeie de moravuri ușoare. 3. (Reg.) Colac (în formă de pasăre sau de cuib de pasăre). ◊ Expr. Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste un necaz deja existent vine altul (și mai mare). – Cf. alb. pupëzë.

ÍTOS s. n. parte a retoricii care se ocupa cu moravurile, opunându-se patosului. (< fr. ithos)

PUTOÁRE, putori, s. f. Miros urât, greu, neplăcut; duhoare. ♦ Epitet injurios dat unui om leneș, murdar sau imoral; p. ext. epitet dat unei femei de moravuri ușoare. – Lat. putor, -is.

ȘTIOÁLFĂ, știoalfe, s. f. (Arg.) Calificativ injurios dat unei femei de moravuri ușoare. – Et. nec.

ORIENTALÍSM s. n. Ceea ce caracterizează pe orientali, moravurile, felul de a fi al orientalilor. ♦ (Rar) Ceea ce se referă la Orient și la orientali. ♦ (Rar) Orientalistică. [Pr.: -ri-en-] – Din fr. orientalisme.

CURTEZÁNĂ, curtezane, s. f. Femeie de moravuri ușoare, care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil; p. gener. femeie cu conduită imorală; prostituată. – Din fr. courtisane (după curte).

MORALITÁTE s. f. Însușirea a ceea ce este moral (I 1); natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. ♦ Comportare, conduită, moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare. – Din lat. moralitas, -atis, fr. moralité.

MORÁV, -Ă, moravi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Moraviei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Moraviei sau moravilor (1), privitor la Moravia sau la moravi. – Din fr. morave. Cf. n. pr. Moravia.

MORÁVURI s. n. pl. Totalitatea obiceiurilor și deprinderilor unui popor, ale unui grup social sau ale unei persoane; conduită morală, moralitate. Bunele moravuri = decență în comportare. – Din năravuri (refăcut după lat. mos, moris).

NONCONFORMÍSM s. n. Tendința de a nu accepta moravurile, mentalitatea, tradițiile unui anumit mediu; neconformism. – Din fr. non-conformisme.

ETNOGRAFÍE s. f. Știință care clasifică popoarele lumii, studiază compoziția, originea și răspândirea lor, urmărește evoluția culturii lor materiale și spirituale, moravurile și particularitățile felului lor de viață, legăturile cultural-istorice reciproce. – Din fr. ethnographie.

SPARTÁN, -Ă, spartani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația vechiului oraș grecesc Sparta. ♦ Fig. Persoană cu concepții și moravuri austere. 2. Adj. Care aparține Spartei sau spartanilor (1), privitor la Sparta sau la spartani; propriu Spartei sau spartanilor. ♦ Fig. Aspru, sever, auster. – Din lat. Spartanus, it. spartano.

COCÓTĂ, cocote, s. f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. – Din fr. cocotte.

TĂLÁNIȚĂ, tălanițe, s. f. (Înv.) Femeie de moravuri ușoare. – Et. nec.

TÂRÂTÚRĂ, târâturi, s. f. Om de nimic, fără caracter; femeie de moravuri ușoare, târfă. – Târî + suf. -tură.

TẤRFĂ, târfe, s. f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. – Et. nec.

DECÉNȚĂ s. f. Respect al bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decentia.

SOCIOCULTURÁL, -Ă, socioculturali, -e, adj. Referitor la raportul dintre cadrul social și particularitățile culturale, cum sunt tradițiile, moravurile, mentalitățile etc. [Pr.: -ci-o-] – Din fr. socioculturel, engl. sociocultural.

GIGOLÉTĂ s. f. (fam.) femeie de moravuri ușoare. (< fr. gigolette)

GIGOLÓ I s. m. 1. bărbat tânăr întreținut de o femeie mai în vârstă decât el. 2. tânăr elegant, dar cu moravuri dubioase. II. adj. de o eleganță suspectă. (< fr. gigolo)

FRÉSCĂ s. f. 1. tehnică de a picta cu culori dizolvate în apă de var pe o tencuială încă umedă. ◊ pictură monumental-decorativă de dimensiuni mari, executată în această tehnică. 2. (fig.) operă literară de evocare plastică, sugestivă, a oamenilor și a moravurilor unei epoci. (< fr. fresque)

FÁUNĂ s. f. 1. totalitatea animalelor dintr-o regiune, dintr-o epocă geologică etc. 2. (peior.) grup de oameni care frecventează localuri de moravuri ușoare. (< fr. faune)

FÁBULĂ s. f. 1. specie a genului epic, alegorică, (în versuri), în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, prin procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. ◊ scurtă narațiune la care participă animale personificate. 2. subiectul, textura unei scrieri literare. ◊ povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. (< lat. fabula)

ÉTOS s. n. 1. caracterul unui fenomen fizic, moral, social și artistic, privit în unitatea dintre intern și extern, dintre etic și estetic. 2. ansamblu de trăsături morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci. 3. specific cultural al unei colectivități. 4. parte a unui discurs în care se vorbește despre moravuri. (< fr. ethos)

ETOLOGÍE s. f. 1. disciplină având ca obiect studiul moravurilor popoarelor. 2. știință care studiază comportamentul, modul de viață al animalelor și plantelor. 3. știința legilor care determină formarea caracterelor. (< fr. éthologie)

ETO- elem.morav”, „obicei”, „comportament”. (< fr. étho-, cf. gr. ethos)

DEMIMONDÉN, -Ă I. adj. referitor la o demimondă. II. s. f. femeie de moravuri ușoare; cochetă. (< fr. demi-mondaine)

DEMIMÓND s. n. lumea femeilor declasate și de moravuri ușoare. (< fr. demi-monde)

DECÉNȚĂ s. f. respect pentru bunele moravuri; bună-cuviință; pudoare. (< fr. décence, lat. decentia)

DEBÓȘĂ s. f. exces, abuz de mâncare și de băutură. ◊ decădere a moravurilor. (< fr. débauche)

DÁMĂ s. f. I. 1. doamnă, cucoană. ♦ de ~ = femeiesc. 2. femeie de moravuri ușoare, prostituată. II. 1. carte de joc pe care este desenată figura unei femei. 2. (la jocul de șah) regină. 3. (pl.) joc practicat pe o tablă ca cea de șah cu pioni sau discuri albe și negre. III. scobitură în copastia unei ambarcații, în care se sprijină manșonul ramei. (< fr. dame, it. dama)

CURTEZÁNĂ s. f. femeie de moravuri ușoare, care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil. (după fr. courtisane)

CRÓNICĂ s. f. 1. scriere în care sunt consemnate strict cronologic evenimente din viața unui popor; letopiseț, anale. ◊ (p. ext.) gen de roman conceput ca un document de epocă, în sensul de istorie a moravurilor, de obicei contemporane autorului. 2. articol de ziar sau de revistă care comentează evenimentele la ordinea zilei. ♦ ~ literară = analiză a fenomenului literar în care se exprimă judecăți de valoare. 3. comentariu răutăcios în legătură cu viața cuiva. (< fr. chronique, lat. chronica)

COSTUMBRÍSM s. n. curent artistic spaniol care a început să se manifeste, pe la mijlocul sec. XIX, în literatură și pictură, redând în operele lui caracteristice scene de viață și moravuri. (< sp. costumbrismo)

CORUPĂTÓR, -OÁRE adj., s. m. f. (cel) care corupe moravurile, gusturile etc. (după fr. corrupteur)

COMEDÍE s. f. 1. operă dramatică cu subiect (și deznodământ) vesel, care ridiculizează diverse defecte, moravuri sau situații. 2. (fig.) prefăcătorie, falsitate, ipocrizie. (< fr. comédie, lat. comoedia)

COCÓTĂ s. f. femeie de moravuri ușoare; prostituată. (< fr. cocotte)

CENZURÁ vb. tr. 1. a aplica măsuri de cenzură; (p. ext.) a interzice (o publicație). 2. (fig.) a supraveghea (moravurile). 3. a adopta o moțiune de cenzură. 4. a pronunța o sancțiune împotriva cuiva; a blama, a dezaproba; a condamna. (< fr. censurer)

CÉNZOR s. m. 1. magistrat în vechea Romă care efectua recensământul cetățenilor și al averilor acestora și supraveghea moravurile. 2. persoană care are sarcina de a cenzura tipăriturile, publicațiile, corespondența. 3. cel care verifică gestiunea unei întreprinderi, bănci, societăți etc. (< lat. censor, fr. censeur)

fleáșc interj. – Exprimă zgomotul produs de lovirea unui corp cu un obiect moale sau fără consistență. Creație expresivă, cf. fleci, pleosc.Der. fleașcă, s. f. (palmă, lovitură; obiect, moale, cu consistența unui terci; prost, tont); fleșcăi (var. fleoșcăi, fleoșni), vb. (a clefăi prin noroi; a se înmuia; a deveni moale, a fi prea copt, a se strica); fleșcăială, s. f. (rar, palmă; noroi, glod, mocirlă); fleșcăraie, s. f. (noroi); fleștenic (var. fleștenog), s. n. (cîrpă), cf. Iordan, BF, II, 176; fleșteri, vb. (Trans., a se veșteji); fleștură, s. f. (femeie de moravuri ușoare); foloștină, s. f. (tescovină; fulg de zăpadă; puf); feleștioc (var. folostioc, feleșteu), s. n. (cîrpă folosită la ungerea roților carului), cf. Drăganu, Dacor., I, 319 și Iordan, BF, II, 173; feșteli, vb. ( a murdări, a mînji), din cuvîntul precedent prin intermediul unui metateze; feșteleală, s. f. (murdărie); beșteli, vb. (a murdări; a chinui, a călca în picioare, a maltrata); beșteleală, s. f. (murdărie; maltratare). Feșteli este evident creație expresivă, după cum o arată înrudirea lui din punct de vedere semantic și fonetic cu feleștioc, terminația -li și prezența var. beșteli. Asemănarea cu mag. festeni „a vopsi” (Cihac, II, 499; DAR; Drăganu, Dacor, I, 319; Bogrea, Dacor., IV, 853; Pușcariu, Dacor., XII, 467, care propune un mag. *festelni), pare întîmplătoare; cf. și ferfeli, terfeli. După Drăganu, Dacor., II, 263, beșteli ar fi un der. de la un mag. *bestyál-, de la bestya „animal”; și după Graur 129, din țig. beštele „așezați-vă”.

CARAGIALÍSM s. n. fenomenul Caragiale, ale cărui comedii, unice prin timbrul originalității inimitabile, ca și proza de umor și satiră, valorifică spiritul, ironia amicală sau mușcătoare până la sarcasm, satirizând moravuri politice și de familie. (< /I.L./ Caragiale + -ism)

CÉNZOR s.m. 1. (Ist.) Magistrat în vechea Romă care efectua recensământul cetățenilor și al averilor acestora și supraveghea moravurile. 2. Persoană care are sarcina de a cenzura tipăriturile, publicațiile, corespondența etc. 3. Cel care verifică gestiunea unei întreprinderi comerciale, a unei societăți etc. [< lat. censor, cf. it. censore, fr. censeur].

CENZURÁ vb. I. tr. 1. A aplica măsuri de cenzură; (p. ext.) a opri, a interzice (o publicație). 2. (Fig.) A controla, a supraveghea (moravurile). [< fr. censurer, it. censurare].

CORUPĂTÓR adj., s.m. și f. (Cel) care corupe moravurile, gusturile etc. [< corupe + -(ă)tor, după fr. corrupteur].

COSTUMBRÍSM s.n. Curent artistic spaniol care a început să se manifeste cam pe la mijlocul sec. XIX cu precădere în literatură, dar și în pictură, redând în operele lui caracteristice scene de viață și moravuri. [< sp. costumbrismo, cf. costumbremorav, obicei].

DEBÓȘĂ s.f. (Franțuzism) Exces, abuz de mâncare și de băutură. ♦ Decădere a moravurilor. [< fr. débauche].

DEMIMÓND s.n. (Franțuzism) Lumea femeilor declasate, de moravuri ușoare. [< fr. demi-monde].

DEMIMONDÉN, -Ă adj. Referitor la lumea femeilor ușoare; de femeie ușoară. // s.f. Femeie cu moravuri îndoielnice; demimondă. [< fr. demi-mondaine].

ETOPÉE s.f. (Liv.) Descriere, înfățișare a moravurilor și a sentimentelor oamenilor. ♦ Figură de compoziție constând în zugrăvirea caracterului sau structurii psihice a unui personaj prin scrisori ori printr-o cuvântare, adesea fictive. ♦ Figură de stil constând în personificarea unor lucruri. [Pron. -pe-e, var. etopoezie s.f. / < fr. éthopée, lat. ethopoeia, gr. ethopoiia].

ȘTEOÁLFĂ, șteoalfe, s. f. (Arg.) Calificativ injurios dat unei femei de moravuri ușoare.

FRINÉE s.f. (Liv.) Curtezană; femeie frumoasă și cu moravuri libere. [Cf. Frine – curtezană care a folosit lui Praxiteles ca model pentru statuile Afroditei].

GIGOLÉTĂ s.f. (Franțuzism) Femeie de moravuri ușoare. [< fr. gigolette].

EBRAIZÁ, ebraizéz, vb. I. I. Tranz. A da un caracter ebraic. II. Refl. A suferi influența moravurilor, a culturii ebraice. (din fr. hébraïser)

ÍTOS s.n. Vechi termen denumind partea retoricii care se ocupa cu moravurile, opunându-se patosului. [< fr. ithos, gr. ethos – morală].

MORÁVURI s.n. pl. Obiceiurile și deprinderile de comportare morală ale unui popor, ale unei comunități umane etc. [Sg. morav. / < lat. mores, după nărav].

NONCONFORMÍSM s.n. Abatere conștientă de la regulile în uz, tendința de a nu accepta moravurile, mentalitatea, tradițiile unui anumit mediu. [< fr. non-conformisme].

SÁTIRĂ s.f. 1. (La greci și la romani) Poemă dramatică și didactică în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri. 2. Poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri rele etc. din societate; (p. ext.) scriere, cuvântare etc. cu caracter biciuitor, mușcător. ♦ Genul satiric. [Acc. și satíră. / < lat. satira, fr. satire].

BALCANÍSM s. n. 1. fenomen specific mentalității și moravurilor din regiunea balcanică. 2. cuvânt, obicei din această regiune. (< germ. Balkanismus)

BALCANÍSM s.n. Fenomen specific mentalității și moravurilor din zona Peninsulei Balcanice. ♦ Cuvânt sau construcție specifică uneia din limbile balcanice. [< Balcani + -ism].

COCÓTĂ s.f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. [< fr. cocotte].

COMEDÍE s.f. 1. Operă dramatică cu subiect (și deznodământ) vesel, care ridiculizează defecte, moravuri sau situații caraghioase. 2. (Fig.) Prefăcătorie, falsitate, ipocrizie. [Gen. -iei. / < fr. comédie, cf. lat. comoedia < gr. komos – procesiune veselă, cu care se terminau dionisiacele, odă – cântec].

CORÚPE vb. III. 1. tr., refl. A (se) abate de la moralitate, de la corectitudine sau de la datorie. 2. tr. A strica, a deforma, a denatura (idei, sentimente, moravuri etc.). [P.i. corúp, perf.s. -rupsei, part. -rupt, var. conrupe vb. III. / cf. it. corrompere, fr. corrompre, lat. corrumpere, după rupe].

corcoáță, corcoáțe, s.f. (reg.) 1. haină ruptă și învechită; buleandră, zdreanță. 2. femeie de moravuri ușoare, fleoarță.

CURTEZÁNĂ s.f. Femeie cu moravuri libere, dar elegantă și spirituală, care trăia la curțile suveranilor. ♦ (p. ext.) Prostituată. [< fr. courtisane].

DÁMĂ s.f. I. (Rar) 1. Doamnă, cucoană. ◊ De damă = femeiesc. 2. Femeie de moravuri ușoare, prostituată. II. 1. Carte de joc pe care este desenată figura unei femei. 2. Regină (la jocul de șah). 3. (La pl.) Joc practicat pe o tablă ca cea de șah și la care se folosesc pioni sau discuri albe și negre. III. Scobitură în copastia unei ambarcații, în care se sprijină manșonul ramei. [< fr. dame, it. dama].

ÉTOS s.n. Ansamblu de trăsături morale specifice omului, unui grup social sau unei epoci; moralitate. ♦ Specific cultural al unei colectivități. ♦ Caracter, morav, moralitate, ansamblu de norme și obiceiuri morale; parte a unui discurs în care se vorbește despre moravuri. [Scris și ethos. / < lat., gr. ethos].

ETOCRAȚÍE s.f. Guvernare fundată numai pe principiile moralei. [Gen. -iei. / < fr. ethocratie, cf. gr. ethosmorav, kratos – putere].

ETOLOGÍE s.f. 1. Disciplină care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor. 2. Ramură a biologiei moderne care studiază comportamentul, modul de viață al animalelor și plantelor (hrănire, reproducere etc.). [Gen. -iei. / < fr. éthologie, cf. gr. ethosmorav, logos – studiu].

FÁBULĂ s.f. 1. Istorioară alegorică, de obicei în versuri, în care sunt satirizate anumite moravuri și deprinderi, folosindu-se procedeul personificării animalelor sau lucrurilor. 2. Subiectul, textura unei scrieri literare. ♦ Povestire în care nu se poate deosebi realul de invenție, de născocire. [< lat. fabula].

FRÉSCĂ s.f. 1. Pictură lucrată cu culori de apă pe o tencuială încă umedă. 2. (Fig.) Prezentare plastică a oamenilor și a moravurilor unei anumite epoci. [< fr. fresque, cf. it. fresco].

GIGOLÓ s.m.invar. (Franțuzism) Bărbat cu moravuri dubioase; amantul unei gigolete. [< fr. gigolo].

UMORÍST, -Ă s.m. și f. Scriitor ale cărui opere au mult umor, folosit în scopul biciuirii moravurilor. [Var. humorist, -ă s.m.f. / cf. fr. humoriste].

pánchiță, pánchițe, s.f. (reg.) femeie de moravuri ușoare.

catrință (catrínțe), s. f. – Șorț, fustă din două bucăți. – Var. cătrință, cotrință. < Origine expresivă, ca în alte cuvinte care înseamnă „cîrpă”, cf. treanță, fleoarță, hanță, buleandră etc. și var. cotreanță „cîrpă” femeie de moravuri ușoare; cu același semantism ca toate cuvintele din această clasă. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipsește însă explicația semantică. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca și țig. katrinka. Cihac, II, 488, creează o legătură cu pol. katan(k)a „fustă”, lituan. katenka „corsaj”, care par a fi și ele dim. ale aceluiași nume. – [1561]

bîrsă (bîrse), s. f. – Piesă care susține plazul plugului. Var. bîrță. Slov. brdce „piesă de lemn care susține năvodul”, moravul brdce „cruce de căruță” (Densusianu, GS, I, 142). Scriban îl pune în legătură, fără nici o probabilitate, cu alb. verz „rindea”.

pintăríță, pintăríțe, s.f. (reg.) 1. ospătăriță. 2. femeie de moravuri ușoare.

pliúhă s.f. (reg.) 1. rachiu de calitate inferioară; pliuhău, pliuhniță, pliușcă. 2. cățea; haită (de câini). 3. (deprec.) femeie de moravuri ușoare.

pliúhniță s.f. (reg.) 1. rachiu de calitate inferioară; pliuhă. 2. femeie de moravuri ușoare.

pújlă, pújle, s.f. (reg.) 1. potaie. 2. persoană neascultătoare și leneșă; pușlama, haimana, pujlău. 3. femeie de moravuri ușoare. 4. plantă denumită și coada calului. 5. fânaț care se cosește o singură dată pe an.

scorțolínă, scorțolíne, s.f. (reg. și fam.) femeie de moravuri ușoare.

sofroníst, sofroníști, s.m. (înv.) fiecare dintre cei zece magistrați atenieni care aveau misiunea de a face recensământul persoanelor și al averilor și de a supraveghea moravurile politice.

cățeá (cățéle), s. f.1. Femela cîinelui. – 2. Nume dat unui joc de copii. – 3. Dans tipic. – 4. Prostituată, femeie de moravuri ușoare. – 5. (Arg.) Gură. – Mr., megl. cățăuă, cățao. Lat. catella, cf. cățel.

PATRIARHÁL, -Ă adj. De patriarh, al patriarhului. ♦ Referitor la vechii patriarhi și la moravurile lor austere. ♦ Simplu, tihnit. [Pron. -tri-ar-, var. patriarcal, -ă adj. / cf. fr. patriarcal, după patriarh].

știolf2, știoálfă, s.m. și s.f. (reg.ș deprec.) 1. (s.m. și f.) obiect de încălțăminte sau îmbrăcăminte uzat. 2. (s.f.) femeie slabă, urâtă sau bătrână. 3. (pop.) femeie de moravuri ușoare.

șufleándură, șufléndure, s.f. (reg.) 1. zdreanță, ruptură; obiect de îmbrăcăminte sau încălțăminte uzat. 2. femeie de moravuri ușoare.

șuflénderiță, șuflénderițe, s.f. (reg.) 1. zdreanță mică, ruptură mică. 2. femeiușcă de moravuri ușoare. 3. termen depreciativ dat de țărani orășencelor.

șúlfă, șúlfe, s.f. (reg.; deprec.) 1. haină veche, deformată sau de calitate inferioară. 2. haină de croială orășenească. 3. femeie care are o ținută neîngrijită, neglijentă. 4. persoană care se îmbracă în haine orășenești. 5. om de nimic. 6. femeie de moravuri ușoare; femeie intrigantă. 7. (în expr.) a lătra ca o șulfă = a fi guraliv.

șúlpe, șúlpi, s.f. (reg.) 1. vulpe. 2. femeie de moravuri ușoare.

SPARTÁN, -Ă adj. Propriu spartanilor; aspru, sever. // s.m. și f. 1. Locuitor al Spartei, spartiat. 2. (Fig.) Om auster, cu moravuri severe. [Cf. Sparta – oraș în Grecia antică].

cóită (-te), s. f.1. Cățea. – 2. Prostituată, femeie de moravuri ușoare. Mag. kojtat „a umbla hai-hui, a vagabonda” (Pușcariu, Dacor., VIII, 117). Înainte, Pascu, Etimologii, 22, se gîndise la lat. coita.

MORÁVURI s. n. pl. obiceiuri și deprinderi de comportare morală ale unui popor, ale unei comunități umane etc. (după lat. mores)

NONCONFORMÍSM s. n. abatere conștientă de la regulile în uz, tendința de a nu accepta moravurile, mentalitatea, tradițiile unui anumit mediu; anticonformism. (< fr. non-conformisme)

ORIENTALÍSM s. n. ceea ce caracterizează pe orientali; felul de viață, caracterul, moravurile orientalilor. ◊ gust pentru lucrurile din Orient. (< fr. orientalisme)

PATRIARHÁL, -Ă adj. 1. referitor la patriarh(ie). ◊ care amintește de vechii patriarhi și de moravurile lor austere; simplu; (p. ext.) liniștit, tihnit, tradițional. 2. care ține de patriarhat. (după fr. patriarcal)

PROFESIONÍST, -Ă I. s. m. f., adj. (cel) care exercită o profesiune, o artă, un sport etc. pe baza unei pregătiri corespunzătoare, remunerat pentru aceasta. II. s. f. femeie care practică moravurile ușoare. (< germ. Professionist)

SÁTIRĂ / SATÍRĂ s. f. 1. (la greci și la romani) poem dramatic și didactic în care se biciuiau moravurile și ale cărei personaje reprezentau satiri. 2. poezie lirică în care sunt ridiculizate și biciuite anumite defecte, moravuri etc. din societate. ♦ scriere, cuvântare etc. cu caracter de critică biciuitoare. (< fr. satire, lat. satira)

SOCIOCULTURÁL, -Ă adj. referitor la particularitățile culturale (tradiții, moravuri, mentalitate etc.) ale unui grup social. (< fr. socioculturel, engl. sociocultural)

BĂLĂCESCU, Costache (1800-1880, n. București), scriitor român. Fabule, satire („Fă-mă, tată, să-ți semăn”) și comedii de moravuri, epigrame, traduceri, localizări.

ívră (-re), s. f. – Femeie de moravuri ușoare. Ngr. ὔδρα (Graur, BL, V, 68).

janț s. n. – Zer scurs din cașul stors. – Var. janță. Origine incertă. Pare a fi un deverbal al sl. žĕti, žimą, žimeši „a presa”, care nu a lăsat reprezentant direct în rom. Der. nu este clară; și nu se poate afirma cu siguranță că este cuvînt identic cu janț, s. n. (Olt., țanc, stîncă), jantă, s. f. „femeie de moravuri ușoare”, pe care DAR îl pune în legătură cu mag. zsana „gaiță”, jantiță, s. f. (pește mărunt). Tiktin îl pune în legătură pe janț cu germ. Sahne, care nu pare convingător. Dacă depinde de sl. žĕti, aparține aceleiași familii ca jintui, vb. (a presa, a stoarce brînza; a stoarce; a amesteca, a bate), din sl. *žĕtovati; jintuită (var. jintuit), s. f. și n. (zer de lapte); jintuială, s. f. (acțiunea de a stoarce cașul); jintuitoare, s. f. (storcătoare); jintălău, s. n. (storcătoare). Cf. jintiță.

moráv (-vuri), s. n. – Obicei, obiceiuri bune, moralitate. Creație artificială, din nărav încrucișat cu lat. mos, fr. moeurs (Philippide, Principii, 107). – Cf. moare.

nadișáncă (-énci), s. f. – Cabrioletă. – Var. natișancă, nădășancă, nadiceancă, (Bucov.) naiticeancă. Rut. najtičanka (Bogrea, Dacor., IV, 835), din Neu-Titschein, oraș din Moravia. În Mold.

jagardea, jagardele s. f. 1. om murdar și neîngrijit, care inspiră silă celor din jur. 2. femeie de moravuri ușoare; femeie de un comportament scandalos. 3. (peior.) țigan.

balercă, balerci, s. f. 1. femeie de moravuri ușoare, amatoare de petreceri și alcool. 2. prostituată bătrână.

bambilici, sn. sg. 1. lucru derizoriu, lipsit de importanță. 2. individ lipsit de personalitate. 3. femeie de moravuri ușoare, prostituată.

ciocănitoare, ciocănitori s. f. 1. femeie de moravuri ușoare. 2. nimfomană. 3. persoană care vorbește mult.

clift, clifturi s. n. 1. (intl.) îmbrăcăminte, haine. 2. bărbat care întreține o femeie de moravuri ușoare.

a da cu coastele în populație expr. (d. o femeie de moravuri ușoare) a întreține relații sexuale cu un număr nelimitat de parteneri; a duce o viață libertină.

femeie slabă la refuz expr. (glum.) femeie de moravuri ușoare.

finfă, finfe s. f. (intl.) femeie de moravuri ușoare; femeie care practică perversiuni sexuale.

iele s. f. pl. (înv.) femei de moravuri ușoare, prostituate.

ALECSANDRI, 1. Vasile A. (1818 sau 1821-1890, n. Bacău), scriitor și om politic român. Acad. (1867). Participant la revoluția din 1848, promotor al luptei pentru Unirea Principatelor, sprijinitor al Războiului de Independență. A îndeplinit numeroase misiuni diplomatice. Ministru de Externe a Moldovei (1858-1859) și cel dîntîi ministru de Externe a Principatelor Unite (1859-1860) și al României la Paris (1885-1890). Director al Teatrului Național din Iași (1840-1842), împreună cu Mihail Kogălniceanu și C. Negruzzi. A condus revista „România literară” (1855). A contribuit la fondarea și la dezvoltarea a numeroase specii literare și a publicat prima mare culegere de poezie populară românească, „Poezii poporale”, care au jucat un rol decisiv în orientarea literaturii române spre izvoarele ei naționale, ca și în stimularea folcloristicii. Balade („Cîntice bătrînești”), 1852-1853. Influențat de folclor („Doine și lăcrimioare”). A evocat în ample poeme trecutul eroic și mitologia națională („Legende”), a ilustrat feptele de vitejie din Războiul de Independență („Ostașii noștri”), a celebrat viața rustică și mișcarea ciclică a anotimpurilor („Pasteluri”). Creația dramatică însumează monologuri („Cînticele comice”), comedii satirizînd atmosfera și moravurile epocii („Iorgu de la Sadagura”, „Iașii în carnaval”, ciclul „Chirițelor” ș.a.), drame cu subiecte din istoria națională sau antică („Despot-Vod”, „Fîntîna Blanduziei”, „Ovidiu”) și o feerie („Sînziana și Pepelea”). Proza sa cuprinde jurnale de călătorie („O plimbare la munți”, „Călătorie în Africa”), nuvele romantice („Buchetiere de la Florența”) și satirice („Istoria unui galbîn și a unei parale”). Schițe și povestiri cu tentă autobiografică („Vasile Porojan”); încercări de roman („Dridri”, „Mărgărita”). Prin seninătate, armonie și simplitate, opera sa rămîne expresia unei personalități de structură clasică. Premiul „Felibrilor”. 2. Iancu (Ioan) A. (1826-1884, n. Iași), diplomat român. Frate cu A. (1). Conducător al agenției diplomatice a Principatelor Unite la Paris și Londra (1860-1866).

ALMORAVIZI, dinastie berberă (mijlocul sec. 11-1147), întemeiată de Abdallah ibn Iasin. A stăpînit N Africii și în S Spaniei; a fost răsturnată de Almohazi (1147).

BALZAC, Honoré de (1799-1850), romancier francez. Scriitor de prodigioasă fecunditate (c. o sută de nuvele și romane, reunite sub titlul „Comedia umană”). A configurat un vast și viguros tablou critic al societății franceze sub Restaurație, sesizînd cu o rară intuiție raporturile social-economice (declinul aristocrației, ascensiunea burgheziei, obsesia banului). Pictor de moravuri și de caractere, unul dintre cei mai mari creatori de tipuri vii, bine individualizate; a excelat în descifrarea legăturilor existente între fizionomia spirituală a eroilor și mediul în care trăiesc aceștia. În opera lui B., fantezia romantică se îmbină cu forța observației realiste, cu exactitatea științifică a descrierilor și a analizei psihologice. A avut o covîrșitoare influență asupra evoluției romanului. Op. pr.: „Gobseck”, „Pielea de sagri”, „Eugénie Grandet”, „Moș Goriot”, „Cézar Birotteau”, „Țăranii”, „Iluzii pierdute”, „Verișoara Bette”, „Vărul Pons”.

FEMEIE DE MORAVURI UȘOARE balercă, bambilici, bașoaldă, bașoldină, bucățică bună, ciocănitoare, crăiță, damicelă, femeie slabă la refuz, finfă, jagardea, matracucă, mesalină, metreancă, munfă, paceaură, panaramă, papiță, pațachină, pipiță, pițipoancă, poamă, pocnitoare, podoabă, sugativă, știoaflă, teleică, tipesă, Venus din Milosu.

BOCCACCIO, Giovanni (1313-1375), scriitor renascentist italian. Întemeietorul prozei artistice italiene. Comentator al lui Dante, prieten și admirator al lui Petrarca. Capodopera sa, „Decameronul”, culegere de o 100 de nuvele, savuros tablou de moravuri, prezintă, printr-o mare varietate de tipuri surprinse în ipostaze revelatorii, o adevărată „comedie umană”. A denunțat cu umor prejudecățile și excesele ascetismului medieval, opunîndu-le idealul omului renascentist. Romanele sale, împletind ironia cu senzualitatea („Fiammetta”), prefigurează proza psihologică modernă. Idilele pastorale („Poemul nimfelor de la Fiesole”, „Poemul nimfelor lui Ameto”) reînvie lumea mitologică, cu un proaspăt simț al naturii. Lucrări de erudiție în limba latină.

BOEMIA 1. Denumirea terit. pe care s-a constituit statul ceh. 2. Denumirea Cehiei, în cadrul Imp. Habsburgic, între 1526 și 1918. 3. Podișul Boemiei, pod. cu aspect deluros și climat continental, în V Cehiei, încadrat de M-ții Sudeți, Metaliferi, Pădurea Boemiei și Colinele Ceho-morave. Alcătuit din roci cristaline și metamorfice paleozoice. Alt. med.: 200-500 m. Adînc fragmentat și drenat de cursul superior al fl. Elba (Labe) și afl. săi Vltava și Ohře; zăcăminte de min. de plumb, zinc, wolfram, uraniu, cărbune, nichel, grafit. Se mai numește și Patrulaterul Boem. 4. Pădurea Boemiei (Ceský Les sau Böhmer Wald), masiv muntos la granița Ceho-Slovaciei cu Germania. Lungime; 80 km; alt. max.: 1.039 m (Ćerchov). Alcătuit din granite, gnaise și șisturi cristaline. Expl. forestiere.

BOLESLAV, numele a trei cneji cehi. Mai importanți: 1. B. I (c. 935-967). Și-a extins autoritatea asupra Moraviei și Slovaciei, a consolidat autoritatea centrală și a dat Cehiei o nouă organizare administrativă. 2. B. II cel Pios (967-999). Și-a extins autoritatea asupra întregii Cehii.

BOLINTINEANU, Dimitrie (1819-1872, n. Bolintin-Vale), scriitor și publicist român. Participant la Revoluția de la 1848, ministru de externe în timpul domniei lui Al.I. Cuza. Membru al „Asociației literare” și al societății revoluționare secrete „Frăția”. A condus ziarul „Popolul suveran”. Lirică romantică sentențioasă, celebrînd libertatea și patriotismul. A cultivat meditația, balada fantastică („Dochia”), poemul epic byronian („Conrad”), satira politică, legenda istorică („Legende sau basme naționale în versuri”), evocarea exotică a peisajului oriental („Florile Bosforului”). Romane de moravuri („Manoil”, „Elena”). Însemnări de călătorie, vieți romanțate.

BRĂESCU, Gheorghe (1871-1949, n. Iași), prozator român. A făcut parte din cenaclul „Sburătorul”. Schițe și nuvele umoristice („Maiorul Boțan”, „Doi vulpoi”), îmfățisînd moravurile vieții cazone și mic-burgheze. Romane („Moș Belea”, „Conașii”), memorialistică („Amintiri”).

frî́mbie f. (lat. fĭmbria, cĭucure, d. fibra, fibră; pv. fiemnha, fr. frange. D. rom. vine moravu și rut. frémbia. V. franj. Cp. cu canaf). Est. Rar. Uriĭoc, pĭedin, fire rămase nețesute la capătu uneĭ stofe. Olt. Ban. Serbia. Frînghie. Brăcinar, cingătoare. Frînghie. Maram. Frînghie.

RUEDA, Lope de (c. 1505-c. 1565), dramaturg și actor spaniol. Considerat întemeietorul teatrului în Spania. Conducător al unei trupe de actori comici ambulanți, după modelul italian. Comedii de moravuri („Eufemia”, Armelina), drame religioase („Autos”), episoade burlești („Măslina”, „Voluptuosul”, „Codașul laș”), egloge.

LOUYS [luí], Pierre (1870-1925), scriitor francez. Operă influențată de simbolism și parnasianism. Versuri („Astarte”), poeme în proză „Cântecele lui Bilitis”) și romane („Afrodita”), evocând moravuri ale Greciei antice. Romane psihologice („Femeia și paiața”) și fanteziste („Aventurile regelui Pausol”).

BUJOREANU, Ioan M. (1834-1899, n. București), scriitor român. Comedii de moravuri și piese comice, unele adaptări sau traduceri („Teatru”). Romanul „Mistere din București” urmează schema la modă a genului.

CABALLERO [cabaλéro], Fernán (pseud. Ceciliei Böhl von Faber) (1796-1877), romancieră spaniolă. A descris moravurile Spaniei meridionale într-o manieră idilă („La gaviotta”).

panaramă, panarame s. f. (pop., peior.) 1. persoană ridicolă, care se dă în spectacol printr-o conduită aberantă. 2. scandal, gălăgie. 3. femeie de moravuri ușoare.

RUÍZ [ruíθ], Juan (c. 1283-c. 1350), poet spaniol. Arhiepiscop de Hita. Inspirat deopotrivă din Islam și neoplatonism, cultivă misterul religios, inovând stilistic în cadrul tradiției. Autor al poemului „Cartea dreptei iubiri”, operă singulară cu fond autobiografic, amestec de legende și alegorii, care anticipează, prin observația moravurilor, romanul picaresc.

pocnitoare, pocnitori s. f. 1. prostituată. 2. nimfomană. 3. femeie de moravuri ușoare. 4. marfă de calitate proastă, marfă contrafăcută.

CARAGIALE 1. Costache C. (c. 1815-1877, n. București), actor și autor dramatic român. Animator al mișcării dramatice românești; primul director al Teatrului Mare (Național) din București. Comedii de moravuri („O repetiție moldovenească”, „O soaré la mahala”). 2. Iorgu C. (c. 1826-1894, n. București), actor și autor dramatic român. Fratele lui C. (1). Cîntece comice, tablouri dramatice („Moș Trifoi”). 3. Ion Luca C. (1852-1912, n. Haimanale, azi în municipiul Ploiești), scriitor român. Nepot al lui C. (1) și C. (2). Debut cu schițe și versuri la revista umoristică „Ghimpele”. O vreme redactor la ziarul „Timpul”, împreună cu Eminescu și Slavici. A editat publicații satirico-umoristice („Claponul”, „Calendarul Claponului”, „Moftul român”) și, împreună cu Slavici și Coșbuc, revista „Vatra”. A făcut parte din cercul „Junimea”. Temperament de ținută clasică, desăvîrșit arhitect al construcției dramatice, observator profund și minuțios al realităților sociale autohtone, creator al unor memorabile tipuri. C. a ridicat teatrul românesc la nivelul european. În comediile sale („O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „o scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”) satirizează moravuri politice și familiale, utilizînd cu remarcabil efect comicul de situație și limbaj, expresia stereotipă definitorie, umorul (inclusiv cel absurd). Instantaneele în proză, cu adresă critică („Schițe ușoare”, „Momente”, „Schițe nouă”), prelungesc și dezvoltă tipologia de mare diversitate a comediilor, țintind cu precădere orizonturile micii burghezii. Drama „Năpasta” și unele nuvele („O făclie de Paști”, „Păcat”, „În vreme de război”) analizează stări obsesive ajunse la paroxism, iar povestirile fantastice („Kir Ianulea”, „Abu Hassan”, „Hanul lui Mînjoală”) valorifică anecdoticul de sursă orientală sau folclorică. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 4. Mateiu I.C. (1885-1936, n. București), scriitor român. Fiul lui C. (3). Capodopera sa, romanul „Craii de Curtea Veche”, este o somptuoasă evocare lirică, bazată pe sugestie și atmosferă, a crepusculului aristocrației din Bucureștiul semibalcanic și semioccidental de la începutul sec. 20. Proză cultivînd misterul (nuvela „Remember”), romanul neterminat („Sub pecetea tainei”) și lirică de tip parnasian („Pajere”). 5. Luca Ion C. (1893-1921, n. București), poet român. Fiul lui C. (3). Versuri moderniste („Jocul oglinzilor”, postum), un microroman al adolescenței („Nevinovățiile viclene”, în colab. cu Ioan Dobrogeanu-Gherea); traduceri.

sugativă, sugative s. f. 1. (d. oameni) bețiv, alcoolic. 2. femeie de moravuri ușoare.

CEHIA (ČESKA), rep. federativă în cadrul Ceho-Slovaciei, situată în parte de V a țării, 78,9 mii km2; 10,4 mil. loc. (1989). Cap.: Praga. Orașe pr.: Brno, Ostrava, Pizeň. În centru, Pod. Boemiei, iar la E, Cîmpia Înaltă a Moraviei. Expl. de cărbune, min. de fier și neferoase; cupru, grafit, min. radioactive; expl. forestiere; izv. minerale. Întreprinderile ind. produc: energie electrică, mașini și utilaje, oțel, fontă, laminate, mijloace de transport, țesături, conf., produse chimice, alim., încălț., sticlărie etc. Culturi de sfeclă de zahăr, secară, orz, ovăz, cartofi etc.; pomicultură și viticultură; creșterea animalelor (bovine, porcine).

CEHO-SLOVACIA, Republica Federativă Cehă și Slovacă, stat în Europa Centrală; 127,9 mii km2; 15,64 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: ceha și slovaca. Cap.: Praga. Orașe pr.: Bratislava, Brno, Ostrava, Pizeň, Košice, Olomouc. Este formată din două republici federale: Cehia și Slovacia. Împărțită în 10 reg. și două orașe autonome. Relieful de podiș cuprinde 4/5 din supr. țării. Trei reg. geografice sînt bine conturate: Cehia, Moravia și Slovacia. Cehia cuprinde Pod. Boemiei cu alt. de 350-550 m, încadrat de M-ții Sudeți, Metalici, Pădurea Boemiei Šumava, și în E Colinele Moraviei. Moravia, în partea centrală a țării, este formată din depr. Ostrava (la N) și bazinul Moraviei (în S), culoar de trecere între Oder și Dunăre. Slovacia este predominant muntoasă: Carpații Mici, Tatra Înaltă (vf. Gerlachovka, 2.663 m alt. max. din C.) și Tatra Joasă, Beskizii de Vest și de Est, M-ții Metaliferi ai Slovaciei; în S Slovaciei se află C. Dunării și a Tisei. Ape importante: Dunărea (172 km) cu afl. său morava, Váh, Hron, apoi Oder și Labe (Elba) cu afl. săi Ohre și Vltava. Lacuri alpine în Tatra. Climă temperat-continentală cu influențe oceanice în V. Resurse importante de cărbune (mai ales lignit); rezerve mici de de min. de fier, metale neferoase, caolin, uraniu, nisipuri cuarțoase ș.a. C. are dezvoltată ind. energetică (cărbuni 119 mil. t. 1989), a energiei electrice (86,1 miliarde Kw/h, 1989), siderurgică (15,5 mil t. oțel și 10,1 mil. t. fontă, 1989), electrotehnică, material feroviar, avioane, autovehicule (279.600 buc., din care 188,4 mii autoturisme, 1989), mașini-unelte, instalații și utilaje ind., produse chimice, ciment (10,9 mil t. 1989); tradiție în prod. de porțelanuri, ceramică, sticlărie, prelucr. lemnului (creioane), textilă, alim. (bere, zahăr, carne, lactate), poligrafică, marochinărie, încălț. Terenuri arabile (39 %), pășuni și fînețe (12,9 %), păduri (36 %). Se cultivă grîu (6,4 mil t. 1989), orz (3,55 mil t. 1989), secară, porumb (1 mil t., 1989), sfeclă de zahăr (6,4 mil. t. 1989), cartofi (3,2 mil. t. 1989), in, hamei, tutun, plante furajere. Pomicultură și viticultură. Creștere intensivă a animalelor: porcine (7,4 mil. capete, 1989), bovine (5,1, il. capete, 1989), ovine (1 mil. capete, 1989), păsări. Cf.: 13,3 mii km (dintre care 3.798 km electrificate, 1988). Căi rutiere non-urbane: 73.112 km (489 km autostrăzi, 1989). Căi navigabile interioare: 483 km. Flotă fluvială: 615.000 trb (1988). Moneda: 1 koruna (coroană) = 100 haléřu. Exportă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 60%), produse metalurgice, textile, încălț., bere, produse ceramice, coloranți și importă petrol și gaze naturale, produse chimice, mașini și utilaj ind., min. de fier, produse siderurgice ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi celtice, terit. C. a fost ocupat în sec. 1 d. Hr. de triburi germanice: începînd din sec. 5 s-au așezat aici triburi ale slavilor de apus. În 623 a apărut primul stat al acestora (destrămat în 658). În sec. 9 s-au pus bazele statului feudal, cunoscut în istorie sub numele statul Marilor moravi, care a existat pînă în anul 906, cînd s-a destrămat în urma atacurilor triburilor maghiare. În prima jumătate a sec. 11, Slovacia a fost inclusă în componența statului ungar. Statul ceh, apărut la sfârșitul sec. 9, sub conducerea dinastiei Přemysl, a devenit nucleul în jurul căruia s-a constituit, în a doua jumătate a sec. 12, regatul Cehiei (Boemiei), intrat ulterior în componența „Sfîntului Imperiu Roman”. În prima jumătate a sec. 15, în Cehia a avut loc mișcarea cunoscută sub numele de războaiele husite (1419-1434). În sec. 16-17 Cehia și Slovacia au ajuns în stăpînirea Habsburgilor. Înfrîngerea răscoalei antihabsburgice (1618-1620), prolog la Războiul de 30 de ani (1618-1648) a dus la pierderea totală a independenței Cehiei (care se bucurase de o oarecare autonomie în statul habsburgic). Lupta popoarelor ceh și slovac pentru independență, împotriva asupririi feudale, s-a intensificat în sec. 17-19, culminînd cu revoluția de la 1848-1849, reprimată cu cruzime. La 14 nov. 1918, după înfrîngerea Austro-Ungariei în primul război mondial și ca urmare a luptei de eliberare națională a popoarelor ceh și slovac, s-a format Republica Cehoslovacă independentă (președinte Tomáš Masaryk). În sept. 1938, în urma acordului de la München, C. i-au fost răpite regiunile sudete, iar în nov. 1938 partea de sud a Slovaciei a fost anexată de Ungaria; în mart. 1939 țara a fost ocupată de Germania fascistă. Hitleriștii au înființat pe terit. ceh așa numitul „Protectorat al Cehiei și Moraviei”, Slovacia fiind proclamată stat „independent”. În anii celui de-al doilea război mondial s-a desfășurat o puternică mișcare de rezistență, culminînd cu insurecțiile armate din Slovacia (1944) și Praga (1945). În luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, alături de armata sovietică au participat și trupele române. La 9 mai 1945, în urma insurecției naționale, cu sprijinul armatei sovietice, Praga a fost eliberată de sub ocupația germană. Edvard Beneš (aflat în exil între 1940 și 1945) a revenit în țară, preluînd prerogativele prezidențiale (deținute pînă în 1948). În alegerile generale din 1946, partidul comunist s-a plasat pe primul loc (38% din voturi). Guvernul de coaliție, prezidat de C. Gottwald s-a dezagregat prin demisia miniștrilor ce s-au opus intervențiilor sovietice în politica țării și a metodelor brutale ale comuniștilor. Criza politică a fost soluționată prin acțiunile de forță ale partidului comunist, care și-a asigurat controlul puterii („Lovitura de la Praga” din 25 febr. 1948). Regimul comunist s-a caracterizat prin măsuri represive, care au avut un larg spectru politic (de la executarea fostului secretar general al partidului comunist, R. Slansky, la arestarea arhiepiscopului de Praga, monseniorul Beran). Dificultățile economice și tensiunile politice au determinat schimbări majore în conducerea de partid și de stat. Noul secretar general al P.C.C., Al Dubček (ales la 5 ian. 1968) a inițiat o politică de reformă („Socialismul cu chip uman”), care a alertat Pactul de la Varșovia. Membrii acestuia, cu excepția României, au invadat C. în noaptea de 20/21 aug. 1968 punînd capăt „Primăverii de la Praga”. La 1 ian. 1969, Republica Socialistă Cehoslovacă a devenit stat federal compus din două republici egale: Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. Politica represivă și stagnarea economică au provocat mari nemulțumiri, care și-au găsit expresia în mișcarea contestatară „Carta 77”. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului au avut loc manifestații de stradă în urma cărora regimul comunist a fost înlăturat („revoluția de catifea”, nov. 1989). Alegerile generale din 1990 au fost cîștigate în Cehia de Forumul Cetățenesc și în Slovacia de Opinia Publică împotriva Violenței, Vaclav Havel devenind președintele republicii. Puterea executivă este deținută de președinte și un cabinet de miniștri, iar cea legislativă de Adunarea Federală. Alegerile parlamentare din 5-6 iun. 1992 au fost câștigate de Partidul Democrat Cetățenesc al lui Vaclav Klaus și de Mișcarea pentru o Slovacie Democrată a lui Vladimir Meciar. După patru runde de negocieri bilaterale (19-20 iun.) s-a semnat un acord politic care prevede declanșarea procesului de separare a Ceho-Slovaciei în două state independente începînd cu 1 ian. 1993. Președintele Vaclav Havel, nereușind să stopeze acest proces de destrămare a statului federal, a demisionat la 20 iul. 1992.

CELARIANU, Mihail (1893-1985, n. București), scriitor român. Lirică delicat sentimentală („Drumul”, „Inima omenească”), romane de moravuri („Polca pe furate”, „Diamant verde”) și povestiri erotico-umoristice („Noaptea de fericire”).

CENDRARS [sādrár], Blaise (pseud. lui Frédéric Sauser-Hall) (1887-1961), scriitor francez. Poeme-reportaj caleidoscopice de viziune cosmică și colorit exotic („Paștele la New York”, „Proza transsiberianului”); proză de aventuri cu inflexiuni lirice („Moravagine”, „Aurul”).

Venus din Milosu expr. (er., înv.) femeie de moravuri ușoare.

CHIKAMATSU [cicamáțu], Monzaemon (pseud. lui Sugimori Nabumori) (1635-1725), dramaturg japonez. Supranumit „Shakespeare al Japoniei”. Piese istorice („Bătăliile de la Kokusenya”) sau de moravuri („Sinucidere din dragoste la Sonezaki”).

CHIRIL (c. 827-869), cărturar slav, originar din Salonic. Împreună cu fratele său Metodiu, a participat, începînd din 862-863, la răspîndirea creștinismului în Moravia și Panonia. A tradus din limba greacă în limba slavonă numeroase cărți bisericești. Este considerat creatorul alfabetului chirilic.

CINCINNATUS, Lucius Quinctius (sec. 5 î. Hr.), om politic roman. Consul (460 î. Hr.), apoi dictator (458 î. Hr. și 439 î. Hr.). Celebru prin simplitatea și austeritatea moravurilor sale.

CÉNZOR, cenzori, s. m. 1. Persoană însărcinată să facă, într-un stat capitalist, cenzurarea tipăriturilor și a publicațiilor. 2. Persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi, a unei cooperative, a unei bănci etc. 3. (În statul roman) Magistrat care avea misiunea de a face recensământul persoanelor și al averilor și de a supraveghea moravurile publice. – Fr. censeur (lat. lit. censor).

CENZURÁ, cenzurez, vb. I. Tranz. A aplica cenzura; p. ext. a suprima sau a interzice o publicație. ♦ Fig. A exercita un control asupra moravurilor. – Fr. censurer.

bașoaldă, bașoalde s. f. (peior.) 1. femeie neglijentă, grasă și care se mișcă cu dificultate 2. femeie destrăbălată / ușuratică 3. femeie de moravuri ușoare; prostituată

bașoldină, bașoldine s. f. 1. femeie neglijentă, grasă și greoaie 2. femeie destrăbălată, ușuratică 3. femeie de moravuri ușoare; prostituată

farfúză s.f. (fam.) Femeie de moravuri ușoare. • pl. -e. / form. expr.; cf. fârlifus. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

CLUCERU, Sonia (1892-1955, n. Cuciulata, jud. Brașov), actriță română. Roluri remarcabile în comedia de moravuri („Gaițele” de Al. Kirițescu, „Titanic vals” de T. Mușatescu, „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale).

CASTIGAT RIDENDO MORES (lat.) moravurile se îndreaptă prin râs – Deviza comediei dată de poetul francez J. de Santeul. Reliefează forța educativă a râsului.

KOGĂLNICEANU 1. Mihail K. (1817-1891, n. Iași), om politic, istoric, scriitor și publicist român. Orator de mare talent. Acad. (1868). Președinte al Acad. (1887-1890). Prof. de istorie națională la Academia Mihăileană. A publicat documente istorice în revista „Arhiva românească” (1840-1841 și 1845), înființată și condusă de el, culegerile „Letopisețele Țării Moldovii” și, ed. a II-a, „Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei”. A editat periodicele: „Dacia literară” (1840), „Propășirea. Foaie științifică și literară” (1844) și „Steaua Dunării” (1855-1860). Romantic prin metoda de cercetare, K. a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoașterea trecutului patriei este o chezășie a afirmării naționale și a întocmit o istorie a românilor („Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, vol. I, perioada 1241-1792). Deși nu a participat direct la mișcarea revoluționară din 1848, se încadrează, prin programul său politic (emanciparea națională a românilor, prin unire și dobândirea autonomiei, regenerarea socială prin înlăturarea privilegiilor, împroprietărirea țăranilor și dezrobirea țiganilor, acordarea, în general, de drepturi civile și politice tuturor cetățenilor, răspândirea culturii prin școli, presă și tipărituri) în ideologia pașoptistă. A redactat, în emigrație, din însărcinarea Comitetului revoluționar moldovean, „Dorințele partidei naționale în Moldova” și „Proiect de constituție pentru Moldova”. Rol important în lupta pentru unirea Principatelor. După Unire, ministru, apoi prim-min. al României (1863-1865), contribuind la adoptarea unor legi democratice, ca secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și electorală ș.a. Ca ministru de Externe (1876, 1877-1878) și-a legat numele de actul proclamării independenței naționale a României (9 mai 1877). În literatură, a abordat proza de inspirație autobiografică („Iluzii pierdute. Un întâiu amor”), istorică („Trii zile din istoria Moldaviei”), de observare satirică a moravurilor („Fiziologia provințialului din Iași”, „Adunările dănțuitoare”), romanul („Tainele inimii”, neterminat), pamfletul ș.a. 2. Vasile K. (1863-1941, n. Iași). ziarist și om politic român. Fiu al lui K. (1). Între 1906 și 1907, a încercat să constituie un partid țărănesc.

bacĭ m., pl. tot așa (rudă cu badea și bădia, care se reduc la vsl. bratŭ, frate, de unde vin formele familiare: sîrb. bató, frate, tată, rut. bátĭo, tată, rus. bátĕa, bátĭka, tată, părinte, preut, ceh. vechĭ bátia, „frate, rudă, tovarăș”, moravic „unchi”). Din aceste forme Românu a făcut bacĭ, bade, bădie și bitu. De la rom. bacĭ vine ngr. Epir básios, alb. baț, frate mai mare; bg. bacó, nene, bg. sîrb. bač, văcar, bačija, brînzărie, stînă; pol. bacza, ceh. bača, vătav; ung. bács, nene, bácsa, bacĭ. Nene, bădie (Ban. ș.a.). Șefu cĭobanilor (un om maĭ bătrîn care face cașu ș.a.). Fig. Iron. Orășean cu înfățișare de șef de cĭobanĭ: ce caută acest bacĭ în bibliotecă? – V. scutar.

COMEDÍE1 (‹ lat., fr.) s. f. 1. Specie a genului dramatic, născută, ca și tragedia, în Grecia antică, din cultul lui Dionysos, al cărei subiect și deznodămînt provoacă rîsul și care satirizează relațiile sociale și etice (c. de moravuri), tipuri umane (c. de caracter) sau poate lua naștere din succesiunea unor întîmplări neașteptate și hazlii (c. de situații sau bufă). Ilustrată în antichitate de Aristofan, Plaut și în epoca modernă de Shakespeare, Moliére, Goldoni, Gogol, I.L. Caragiale, Labiche ș.a. ◊ Comedia umorilor = satirică realistă de la sfîrșitul sec. 16, bazată pe „teoria umorilor”, elaborată de Ben Jonson. Aceasta a preluat concepția medievală potrivit căreia factura psihologică a omului e determinată de „umori” sau pasiuni și a creat personaje ce se comportă, indiferent de împrejurări, potrivit cu „umoarea” care predomină în corpul lor. 2. (Fig. Prefăcătorie, falsitate, ipocrizie.

KARKAVITSAS [karkavitsas], Andreas (1865-1922), scriitor grec. Proză naturalistă, prezentând moravuri și obiceiuri provinciale, într-un limbaj popular („Chemarea mării”, „Arheologul”).

HABÁN, -Ă (‹ germ.) s. m. și f., adj. f. 1. S. m. și f. Membru al unei secte baptiste din Hanovra și Renania, ai cărei adepți au emigrat după 1547 în Moravia, Slovacia și Transilvania. Sub Maria Tereza (1760), au fost siliți să revină la catolicism. 2 Adj. f. (ARTE DEC.) Ceramică h. = tip de ceramică din sec. 17, fină, smălțuită, pe fond alb, ornamentată cu motive cinegetice; a fost realizată la Vințu de Jos (jud. Alba).

HÁCHA [ha:ha], Emil (1872-1945), jurist și om politic ceh. Președinte al Cehoslovaciei (1938-1939), apoi al „Protectoratului German al Cehiei și Moraviei” (1939-1945). Arestat după eliberarea Cehoslovaciei, a murit în închisoare, în timpul judecării lui drept criminal de război.

O, TEMPORA, O, MORES! (lat.) o, vremuri! o, moravuri! – Cicero, „In Catilinam”, I, 1, 2 și „De signi”, 56. Expresie a indignării față de corupția moravurilor.

VIRTUS POST NUMMOS (lat.) virtutea după bani – Horațiu, „Epistulae”, I, 1, 54. Satirizare a corupției moravurilor.

KUBRICK [kú:brik], Stanley (1928-1999), regizor american. File originale, abordând genuri diverse (thriller, film istoric, comedie de moravuri, science și political fiction), caracterizate printr-un impresionism uneori violent, alteori elegant și rafinat („Cărările gloriei”, „Spatacus”, „Lolita”, „2001: O odisee spațială”, „Vesta de metal”).

TACIT (Publius Cornelius Tacitus) (c. 55-120), istoric și om politic roman. Scriitor rafinat, maestru al construcției dramatice, a fost unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai istoriografiei romane. Dintre numeroasele sale lucrări, cele mai importante sunt „Istoriile” (în 12 cărți) și „Analele” (în 8 cărți, păstrate fragmentar), în care înfățișează evenimentele din prima parte a Imperiului, de la moartea lui Augustus până la căderea lui Nero și de la acesta până la moartea lui Domițian (14-96) de pe pozițiile aristocrației senatoriale, deși își afirma de la bun început obiectivitatea, susținând că scrie „fără ură și părtinire” (sine ira et studio). Alte opere: „Despre viața și moravurile lui Iulius Agricola”, „Germania”, „Dialog despre oratori”.

COURTELINE [curtəlín], Geoerges (pseud. lui Georges Moineaux) (1858-1929), scriitor francez. Comedii de moravuri, îmbinînd adesea bufoneria cu observația amară („Boubouroche”).

GOYA (Francisco José de ~ y Lucientes) (1746-1828), pictor, desenator și gravor spaniol. Opera sa vastă cuprinde tablouri istorice, religioase, de gen, portrete realizate într-un limbaj expresiv, care trece de la vehemență la eleganță rafinată, de la real la fantastic și grotesc, de la clarobscur la tonurile luminoase, prevestind uneori impresionismul. Pictor al familiei regale și al aristocrației („Familia regelui Carol IV”, „Ducesa de Alba”, „Maja îmbrăcată”, „Maja nudă”, „Leagănul”). G. își pune în valoare calitățile polemice și satirice în ciclul de gravuri „Dezastrele războiului”, îndreptat împotriva lui Napoleon, în „Capricii”, „Proverbe”, care biciuiesc moravuri și tipuri ale vremii sale. Ciclul „Tauromahia” ilustrează, prin vervă și știința mișcării, momente din luptele cu tauri. Prin creația sa, a influențat pictura și grafica modernă.

HALÉVY [alevi] 1. Jacques Fromental H. (pe numele adevărat Elias Lévy) (1799-1862), compozitor francez. Elev al lui Cherubini. Prof. al lui Gounod și Bizet. Opere în stil romantic, tragice sau comice („Evreica”, „Fulgerul”, „Regina Ciprului”), balete, cantate. 2. Ludovic H. (1834-1908), scriitor francez. Nepotul lui H. (1). A scris, împreună cu H. Meilhac, librete de operă („Carmen” de Bizet), precum și libretele principalelor operete ale lui Offenbach („Frumoasa Elena”, „Viața pariziană”, „Pericola”). Romane de moravuri („Abatele Constantin”).

RÉGNIER [reñié], Mathurin (1573-1613), poet francez. Adversar al lui Malherbe; apărător al inspirației libere și al fanteziei. Elegii, epistole și satire, în care a configurat, înainte de Molière, tipuri și moravuri sociale („Domnul Rapin”).

CURTIS [cürtís], Jean Louis (pseud. lui Louis Laffite) (1917-1995), scriitor francez. Observator al moravurilor societății („Tinerii”), a evoluat în ultimele sale romane spre o analiză mai critică a acestora („O educație de scriitor”).

LABICHE [labiʃ], Eugène-Marin (1815-1888), dramaturg francez. Comedie de moravuri și vodeviluri marcate de satira acidă la adresa unei societăți al cărei mobil suprem este interesul („Pălăria florentină” – capodopera sa, „Praf în ochi”, „Călătoria d-lui Perichon”).

LA BRUYÈRE [la brüiér], Jean de (1645-1696), prozator francez. Reprezentant al clasicismului. Unul dintre cei mai importanți moraliști ai literaturii universale. Principala sa operă, „Caracterele sau Moravurile secolului nostru”, alcătuită din portrete și maxime, este o satiră a moravurilor timpului, scrisă într-un limbaj viu, incisiv și concis.

LA CÀPRIA, Rafaelle (n. 1922), scriitor italian. Adept al existențialismului. A reluat, în romanele sale, tematica lui A. Moravia, prezentând într-o viziune tragică închistarea societății italiene din epoca postbelică, singura salvare fiind, după el, moartea („O zi de neliniște”, „Rănit de moarte”). Eseuri („Flori japoneze”, „Armonie pierdută”).

RESTIF (RÉTIF) DE LA BRETONNE [retíf de la bretón], Nicolas (1734-1806), scriitor francez. Proză („Țăranul pervertit”, „Domnul Nicolas sau Inima umană dezvăluită”, „Viața tatălui meu”) de observație a moravurilor societății din preajma Revoluției franceze.

REBREANU, Liviu (1885-1944, n. Târlișua, jud. Bistrița-Năsăud), scriitor român. Acad. (1939). Președinte al Societății scriitorilor români (din 1925); director (1928-1930; 1940-1944) al Teatrului Național Din București. A editat și condus revistele „Mișcarea literară” (1924-1925), „Gazeta literară” (1929) și „România literară” (1932-1934). Nuvele de atmosferă, de observație socială și de analiză psihologică, reliefând aspecte din viața satului ardelean și a periferiei bucureștene („Frământări”, „Golanii”, „Răfuiala”) sau tragice situații dilematice generate de război („Catastrofa”, „Ițic Ștrul dezertor”). Excelent creator de tipuri, stăpân pe arta compoziției, s-a remarcat ca romancier polivalent. Cu „Ion”, capodoperă a prozei românești, realizează un moment de răscruce în evoluția romanului românesc, prin capacitatea de obiectivare artistică; în „Răscoala” configurează romanul maselor răzvrătite; cu „Pădurea spânzuraților”, creează romanul crizei morale declanșate de absurditatea războiului. Experimentează romanul metafizic („Adam și Eva”) și al obsesiei patologice („Ciuleandra”), istoric („Crăișorul”) și politic („Gorila”), narațiunea polițistă („Amândoi”) și de investigație a mentalității burgheze („Jar”). Comedii de moravuri („Cadrilul”, „Plicul”, „Apostolii”); eseuri („Amalgam”), memorialistică („Jurnal”). Premiul Național (1929).

SANCHO [sántʃo], numele a doi regi ai Portugaliei. Mai important: S. I Întemeietorul (1185-1211), fiul lui Alfonso I Henriques. S-a îngrijit de repopularea reg. pustiite – încurajând colonizările -, a fondat noi orașe, a reconstruit și întărit fortărețele și castelele din ținuturile de frontieră și s-a preocupat de întemeierea ordinelor cavalerești. În 1189, având și sprijinul unei flote cruciate, aflată în escală la Lisabona, a atacat stăpânirile almoravide din Pen. Iberică, dar conducătorul acestora, al-Mansur, a ripostat (1190-1191), creștinii pierzând controlul asupra terit. de la sud. de fl. Tajo (cu excepția Evorei).

OSTRAVA, oraș în E Cehiei, la confl. râului Opava cu Odra, în apropiere de granița cu Polonia; 314,1 mii loc. (2003). Nod de comunicații. Aeroport. Expl. de cărbune. Ind. cocsochimică, siderurgică, textilă, alim., constr. de utilaj minier, de automobile și vagoane. Biserica Sf. Venceslav (sec. 13). Primăria (1687). Fundat în 1267. Vechiul nume: Moravská Ostrava.

ODISEEA, epopee greacă, care împreună cu Iliada, a fost atribuită lui Homer. Compusă (probabil sec. 8-7 î. Hr.) din 24 de cânturi, povestește peripețiile lui Ulise (Odiseu) de la plecarea sa din Troia, până la întoarcerea acasă, în Itaca; totodată descrie lupta lui împotriva pretendenților la tron și la mâna soției sale, Penelopa. O. este una dintre sursele principale de informație privind societatea gentilică elenă din sec. 10-7 î. Hr. (moravuri, credințe religioase, mitologia ș.a.). Capodoperă a genului epic din literatura elenă și universală, O. a constituit o sursă de inspirație inepuizabilă pentru scriitori, artiști, muzicieni din cele mai vechi timpuri până azi.

QUAZI (‹ fr., lat.) s. m. pl. Triburi germanice așezate la începutul erei creștine în Moravia. Aliați cu marcomanii, au purtat în sec. 1-2 numeroase războaie împotriva Imp. Roman.

PICARÉSC, -Ă (‹ fr.; din sp. picaresco < picaro aventurier) adj. Literatură p. = gen de literatură în proză (nuvelă sau roman), de esență realistă, cultivat inițial în Spania (sec. 16-17). Care prin intermediul personajului-tip „picaro”, investighează, cu accente satirice, cele mai diverse medii sociale, moravuri ș.a., reliefând amănuntul pitoresc și ineditul aventurii, într-un limbaj plin de elemente argotice, familiare etc. Prototipul genului a fost „Viața cavalerului Guzmán de Alfarache” de M. Aléman; a apărut și în alte literaturi europene până la mijlocul sec. 18. Elemente p. se regăsesc și mai târziu la mari scriitori, ca Gogol („Suflete moarte”), M. Twain („Huckleberry Finn”), Th. Mann („Confesiunile lui Felix Krull”).

PELIMON, Alexandru (1822-1881, n. București), scriitor român. Piese de teatru („Fiul mazâlului”), romane istorice („Bucur, istoria fundării Bucureștilor”) și de moravuri („Hoții și hagiul”). Poezii lirice și epice pe teme de istorie națională; memorialistică de călătorie.

*exclamațiúne f. (lat. exclamátio, -ónis). Acțiunea de a exclama. Strigăt de bucurie, durere ș. a. Ret. O figură pin [!] care exclamĭ, ca: O timpuri! O moravuri! (V. retorică). Semn de exclamațiune, semnu grafic care arată strigarea, compus dintr´un accent și un punct (!). – Și -áție și -áre.

PERSIUS (Aulus Persius Flaccus) (34-62), poet latin. „Satirele” sale, vizând moravuri lae vieții literare a vremii, excelează prin viziunea stoică asupra vieții și un limbaj de mare expresivitate.

LEDOUX [ledú], Claude Nicolas (1736-1806), arhitect și urbanist francez. Reprezentant al clasicismului. Construcții monumentale în forme geometrice simple, cu structuri vizibile, fără ornamente (Teatrul din Besançon, Palatul Montmorency și Castelul Bénouville din Paris, grajdurile de la Versailles, Salinele de la Arc-et-Senaus). Lucrări teoretice („Arhitectura privită în raport cu arta, moravurile și legislația”).

LIDICE [líditse], localitate în NV Republicii Cehe, la 16 km NV de Praga. Distrusă complet de către ocupanții germani (10 iun. 1942), drept represalii pentru că locuitorii așezării i-au ascuns pe patrioții cehi care l-au asasinat pe R. Heydrich, „protectorul” german la Cehiei și Moraviei. Muzeu memorial.

LI BAI (LI TAIBO, LI TAI-PE) (701-762), poet chinez din timpul dinastiei Tang. Considerat unul dintre principalii reprezentanți ai liricii chineze. Spirit neconformist, supranumit de contemporani „nemuritorul coborât din cer”. Cântăreț delicat al naturii, al dragostei și al vinului, critic al moravurilor nobilimii, a alternat atitudinea euforică și cea elegiacă în versuri simple și sugestive, amintind de poezia populară, în imagini de o rară plasticitate și armonie.

SAINT-SIMON [sẽsimõ] 1. Louis de ROUVROY [ruvruá], duce de (1675-1755), scriitor francez. Celebru prin „Memoriile” sale (publicate postum), vast tablou al moravurilor societății aristocrate contemporane. Remarcabil portretist prin profunzimea observației și plasticității caracterizărilor. 2. Claude Henri de ROUVROY [ruvruá], conte de (1760-1825), teoretician social francez. Nepotul lui S. (1). A preconizat o societate (utopică) bazată pe participarea tuturor la muncă și cu o economie planificată („Despre reorganizarea societății europene”).

LUCÁNI (‹ fr.) s. m. pl. Populație din ramura samnită, migrată în S Pen. Italice (antica Lucanie), venind dinspre Apeninii Centrali. Au intrat în contact cu coloniile grecești de pe terit. Pen. Italice, adoptându-le alfabetul. Amintiți documentar din sec. 5 î. Hr. Au susținut Roma împotriva Tarentului (299 î. Hr.), apoi au trecut de partea lui Pirus și Hannibal. Au primit cetățenia romană în 87 î. Hr. Renumiți pentru austeritatea moravurilor, dar și prin ospitalitatea lor.

LUCIAN (LOUKIANOS) din Samosata (c. 125-c. 190), retor și scriitor grec. Creator al dialogului satiric ca gen literar. Opera sa, prin excelență satirică, cuprinzând narațiuni („Măgarul”), pamflete („Dialogurile zeilor”, „Dialogurile morților”), atacă diversele religii (mitologia greco-romană și creștinismul), moravurile și oamenii vremii, amestecând fantezia cu un realism bazat pe observația strictă, într-un stil alert și limbaj caustic.

MARCH v. morava (1).

FANGEN, Ronald (1895-1946), scriitor norvegian. Apărător și promotor al valorilor tradiționale. Drame de moravuri („Ziua promisă”). Romane de factură lirică („Drumul unei femei”, „Un înger de lumină”).

FARRÈRE [farér], Claude (pseud. lui Fréderic Charles Bargone) (1876-1957), scriitor francez. Romane înfățișând viața francezilor din Indochina și de evocare a Războiului Ruso-Japonez; romane de moravuri („Civilizații”, „Bătălia”, „Verișoarele”).

FERNANDEZ DE LIZARDI [fernándeθ de liθárdi], José Joaquín (1776-1827), scriitor și ziarist mexican. Autorul primului roman latino-american, „El Periquillo Sarniento” (1816), de factură picarescă, reconstituind atmosfera de la sfârșitul perioadei coloniale. Romane de critică a moravurilor („Don Catrin de la Fachenda”).

FLAUBERT [flobér], Gustave (1821-1880), prozator francez. Romanele sale evocă moravuri ale provinciei franceze („Doamna Bovary”), viața Parisului și a generației de la 1848 („Educația sentimentală”), episoade din istoria Cartaginei („Salammbô”). Drama filozofică „Ispita Sf. Anton” și romanul satiric „Bouvard și Pécuchet” sunt caracterizate printr-un marcat scepticism. Valoroasă corespondență. Opera sa îl impune ca unul dintre maeștrii romanului universal prin observația exactă, perspicacitatea analizei, gustul pentru descrierile somptuoase, cultul pentru adevăr și pentru perfecțiunea clasică a formei. Fizionomia morală a eroinei titulare din romanul „Doamna Bovary” a devenit prototipul bovarismului.

FORAIN [forẽ], Jean Louis (1852-1931), desenator, pictor și gravor francez. Caricaturi politice, de moravuri și scene de gen, inspirate din viața pariziană. Influențat de Daumier și Degas.

FRANCE [frã:s], Anatole (pseud. lui Anatole François Thibault) (1844-1924), scriitor francez. Erudit, gânditor sceptic, ironist subtil, îndrăgostit de frumusețea antică, a criticat cu vigoare moravurile societății. Maestru al prozei franceze („Crima lui Sylvestre Bonnard”, „Thaïs”, „Ospătăria <La regina Pédauque>”, ciclul „Istoria contemporană”, „Insula pinguinilor”, „Afacerea Crainquebille”, „Zeilor le este sete”). Premiul Nobel (1921).

FRAȚII moravi, membri ai unei comunități protestante (Biserica moravă), avându-și originea în „Unitatea fraților husiți”, grupare apărută în cadrul reformei lui Jan Hus, din sec. 15, în Boemia și Moravia. S-au desprins din ramura taboriților, secta răspândindu-se în Europa, Indiile de Vest, America Latină, Africa, India, Tibet și S.U.A. Definitorii pentru f.m. sunt considerarea Sfintei Scripturi ca bază a învățăturii și unic îndreptar al vieții creștine, viața în comun și forma simplificată a liturghiei.

FREDRO, Aleksander, conte (1793-1876), dramaturg polonez. Comedii satirice, cu personaje tipice („Dame și husari”, „Jurămintele fetelor”, „Răzbunarea”, „Renta viageră”), ridiculizând moravurile vremii.

GALSWORTHY [gə:lzwərθi], John (pseud. lui John Sinjohn) (1867-1933), scriitor englez. Supranumit de către contemporanii săi „un moralist umanitar”. Romane sociale și de moravuri (cele mai importante fiind incluse în trilogiile „Forsyte Saga”, „O comedie modernă”, „Sfârșit de capitol”) urmărind din unghi realist evoluția socială și psihologică a burgheziei engleze în epoca victoriană și post-victoriană. Piese de teatru („Tabachera de argint”, „Lupta”). Premiul Nobel (1932).

GASHERBRUM [gáșərbrum], denumire a șase vf. de peste 7.000 m din M-ții Karakorum, în apropierea ghețarului Baltoro. Primul G. I, cunoscut și sub denumirea de Hidden Peak, are 8.068 m și a fost cucerit la 5 iul. 1958 de o expediție americană, condusă de N. Clinch. G. II are 8.035 m și a fost cucerit la 7 iul. 1956 de o expediție austriacă, condusă de Fr. Moravec.

GERMI, Pietro (1914-1974), regizor și actor italian. Filme cu tematică socială („În numele legii”, „Feroviarul”). Comedii de moravuri siciliene („Divorț în stil italian”, „Sedusă și abandonată”, „Alfredo, Alfredo”).

DUNĂREA (DONAU, DUNA, DUNAI, DUNAJ sau DUNAV), fl. în Europa, al doilea ca dimensiuni și debit (după Volga); 2.860 km. Bazinul hidrografic are o supr. de 817 mii km2, din care 221,7 mii km2 (27%) pe terit. României. Izv. din M-ții Pădurea Neagră (Schwartzwald) prin pâraiele Breg și Brigach care confl. la Donaueschingen, străbate de la V la E partea de S a Germaniei, traversează apoi reg. de NE a Austriei, după care formează, pe o porțiune, granița cu Ungaria. În această zonă se află în construcție barajul hidrocentralei Gabacikova, între Hrušov (Slovacia) și Dunakiliti (Ungaria). După ce separă M-ții Borzsöny de M-ții Pilis prin defileul Porțile Višegrád-ului la N Ungariei, își schimbă brusc cursul către S (la Vác), drenând partea central-vestică a Ungariei, apoi formează granița dintre Croația și Iugoslavia și intră în România la Baziaș. În continuare, face graniță cu Iugoslavia până la râul Timok, iar de aici, până în dreptul localit. Silistra, formează hotarul cu Bulgaria. De la Silistra până la confl. cu Prutul, D. curge numai pe terit. României, iar de aici până la gura brațului Chilia, formează granița cu Rep. Moldova și Ucraina. Sectorul superior (de la izvoare până la Viena) este tipic montan, cu o vale îngustă și adâncă, cu pante abrupte. Lățimea D. până la Ulm oscilează între 20 și 100 m, de la Ulm la Viena între 100 și 350 m, iar viteza de curgere este de 1-2,8 m/s. Sectorul mijlociu (de la Viena la Baziaș) ocupă câmpia slab accidentată a Panoniei. Valea este largă, cu albie meandrată și luncă bine dezvoltată. Viteza curgere este 0,3-1,1 m/s, cu excepția zonei defileului Porțile Višegrad-ului, unde valea se îngustează până la 0,6-1,5 km, iar viteza curentului crește la 2,2-4,7 m/s. Sectorul inferior, românesc (de la Baziaș până la vărsare), în lungime de 1.075 km, începe cu un defileu lung de 144 km, care străbate Carpații, având, pe o porțiune numită Cazane, caracter de vale transversală cu versanți calcaroși abrupți. În sectorul Porțile de Fier, între localit. Gura Văii și Šip, s-a construit (1964-1971), în colaborare cu Iugoslavia, nodul hidroenergetic și de navigare Porțile de Fier I, care cuprinde și o mare hidrocentrală cu o putere instalată de 2.100 MW (hidrocentrala de pe malul românesc are 1.050 MW). În aval de aceasta, tot ca urmare a colaborării între România și Iugoslavia, a fost dată în folosință, în 1985, hidrocentrala Porțile de Fier II (8 grupuri energetice cu o putere instalată totală de 216 MW) amplasată în dreptul localit. Ostrovu Mare, jud. Mehedinți și Mihailovac (Iugoslavia). În zona com. Gogoșu se află în construcție o hidrocentrală adițională (54 MW), aparținând numai României. Între Drobeta-Turnu Severin și Călărași, D. se lărgește, lunca, populată cu lacuri, dezvoltându-se și ea, mai ales pe malul stg. În cadrul albiei există și ostroave vechi, neinundabile. De la S de Călărași și până la Hârșova, între brațul Borcea la V și D. Veche la E, se întinde Balta Ialomiței (zonă în care, în 1987, a fost dat în folosință un complex de poduri feroviare și rutiere, precum și un sector de autostradă, ce leagă Muntenia de Dobrogea pe o rută mult mai scurtă; tot în această reg., la Cernavodă, D. e legată de Marea Neagră prin Canalul Dunăre-Marea Neagră). De la N de Hârșova și până la Brăila, între D. și D. Veche se află Balta Brăilei (azi asanată). În dreptul com. Giurgeni a fost dat în folosință (22 dec. 1970) un pod rutier ce asigură legătura între București și Constanța. De la Brăila până la primul ceatal (ceatalul Chiliei), unde se desparte în brațele Chilia și Tulcea,, D. curge pe o singură albie, cu coturi mari (Cotul Pisicii) care favorizează formarea zăpoarelor. Ad. ei atinge 24 m, iar fundul coboară sub nivelul mării. În aval de municipiul Tulcea, brațul Tulcea se desparte din nou la al doilea ceatal (ceatalul Sf. Gheorghe) formând brațele Sulina și Sf. Gheorghe, astfel încât D. se varsă în Marea Neagră prin trei guri pr. (Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe), care formează Delta Dunării. Regimul hidrologic al D.este complex. Anual D. aduce în Marea Neagră în medie un debit de apă de 6,5 mii m3/s și 66,5 mil. t aluviuni. Pe anumite porțiuni D. îngheață, în iernile aspre. Are peste 300 de afl., dintre care cei mai importanți sunt: Inn, morava, Váh, Hron, Drava, Sava, Tisa, Timiș, Jiu, Olt, Argeș, Ialomița, Siret, Prut ș.a. Este navigabilă de la Ulm (Germania) și până la vărsare în Marea Neagră. Canalele Rin-Main-Dunăre (dat în folosință la 25 sept. 1992) și Dunăre-Marea Neagră (26 mai 1984) asigură legătura navigabilă între Marea Nordului și Marea Neagră (3.500 km). Porturi pr.: Ulm, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Călărași, Brăila, Galați, Tulcea. Denumiri antice: Danubius, Istros, Donaris (denumirea geto-dacă). V. Comisura Dunării.

GLAGOLÍTIC, -Ă (‹ fr., germ.) adj. Alfabet (sau scriere) g. = unul dintre cele două alfabete slave, întocmit după modelul literelor mici grecești și folosit în unele scrieri bisericești. Se presupune că a fost inventat, în sec. 9, de Chiril și Metodiu. În sec. 10-11 s-a răspândit în Bulgaria, Moravia și Croația (unde s-a folosit până la sfârșitul sec. 18).

GOLDONI, Carlo (1707-1793), dramaturg italian. A reînnoit teatrul italian, eliminând din commedia dell’arte miraculosul, improvizația și măștile. A creat comedii de caracter și moravuri inspirate din viața reală, în care interesul dramatic este susținut prin vivacitate și verva dialogurilor („Văduva isteață”, „Slugă la doi stăpâni”, „Mincinosul”, „Hangița”, „Bădăranii”). Memorii.

GOGOL, Nikolai Vasilievici (1809-1852), scriitor rus. Unul dintre creatorii prozei realiste ruse, a avut o puternică influență asupra scriitorilor sec. 19. Evocări, pe un fundal de legendă, pline de viață și de culoare ale satului și peisajului ucrainean („Serile în cătunul de lângă Dikanka”) sau, în formulă romantică alte trecutului eroic („Taras Bulba”). Proză satirică exploatând fantasticul psihologic („Jurnalul unui nebun”, „Nasul”), drama omului umil („Mantaua”). Comedia „Revizorul”, satiră virulentă a moravurilor birocratice, se impune prin verva dialogului și forța tipologică. În capodopera sa, romanul „Suflete moarte”, folosind satira și umorul, realizează o frescă necruțătoare a societății ruse contemporane lui. Corespondență.

DONICI, Alexandru (Alecu) (1806-1865, n. com. Bezin, Orhei, Basarabia), fabulist român. Satirizează cu umor moravurile sociale ale vremii („Fabule”). Traduceri din Pușkin și Antioh Cantemir.

DRDA, Jan (1915-1970), scriitor ceh. Nuvele de evocare dramatică a rezistenței antifasciste a cehilor și slovacilor („Baricada mută”). Romane satirice („Orășelul de pe coline”) și de moravuri („Apa vie”). Comedii inspirate din folclor.

EBNER-ESCHENBACH [ébnər éʃnbah], Marie von (1830-1916), scriitoare austriacă. Nuvele realiste, de acută observație socială, evocând mediul aristocrației, al micii burghezii vieneze și viața țărănimii morave („Copilul comunității”, „Noi povestiri”).

ECHEVERRÍA [ecevería], Esteban (1805-1851), scriitor argentinian. Poezie marcată de romantismul european (poemul „Elvira”, volumele „”Consolări„, ”Rime„); proză de moravuri.

*mim n., pl. urĭ și m. (lat. mîmus, d. vgr. mimos, d. miméo, imitez [!]). La Grecĭ și Romanĭ, un fel de poezie populară în care autoru imita caracterele și moravurile. (Și la Dos. V. S. Noe, 4: Din mică vîrstă în mimurĭ, ce să zice îngînăcĭunĭ de șeganiĭ, crescut). S. m. Actor care juca în asemenea comediĭ (ca Decimu Laberiŭ și Publiliŭ Siru). Actor care joacă în pantomime. Om care imitează în glumă mișcările saŭ vorbele altuĭa.

nadișáncă f. pl. e saŭ nadișăncĭ (după Tkt., d. orașu Neu-Titschein din Moravia, de unde rut. *naĭtĭčánka. Cp. și cu rom. dicean). Est. Brișcă, trăsurică c’un cal. – Și natișancă și nădășancă; nadiceancă și (Bucov.) naĭticeancă, pl. ence.

MARGARETA (MARGUERITE) D’ANGOULÉME [dãgulém] sau DE NAVARRA (1492-1549), scriitoare franceză. Regină a Navarrei (din 1544). Sora a regelui Franței, Francisc I, la Curtea căruia a exercitat o mare influență. A protejat reforma religioasă și cultura renascentistă. Nuvele de moravuri („Heptameronul”), poezii („Oglinda sufletului păcătos”).

MARGUS v. morava (2).

MARRAKECH [marakeʃ], oraș în partea central-vestică a Marocului, la poalele masivului Atlasul Mare; 621,9 mii loc. (1994). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. de prelucr. a lemnului, chimică (mase plastice), textilă, a pielăriei și alim. Producție de covoare. Moschei: al-Kutubiyya (sec. 16), cu un minaret de 70 m înălțime, Bāb Dukkāla (sec. 16). Palatul Badî (sec. 16). Mausoleele aparținând dinastiei Saadite. Muzeu. Întemeiat în 1062 de către emirul almovarid Iusuf ibn Tașfin; capitală a Almoravizilor până în 1147, iar apoi a Almohazilor (1147-1269). Important centru comercial, avea, la mijlocul sec. 12, c. 100 mii loc. Cucerit de Marinizi (sec. 13), orașul a decăzut, cunoscând o nouă înflorire în sec. 16, sub dinastia Saidită.

MARȚIAL (Marcus Valerius Martialis) (c. 40-c. 104), poet latin. Prin epigramele sale („Liber spectaculorum”), remarcabile prin pitoresc, verva mușcătoare și acuitatea observației, a contribuit la definirea genului și a satirizat moravuri ale timpului.

*moráv n., pl. urĭ (cuv. ibrid d. lat. mos, moris, obiceĭ, și -av din nărav). Obiceĭ, abitudine naturală saŭ luată pe urmă, bună saŭ rea. Obiceĭ, mod de traĭ.

morúș, -ă adj. (cp. cu turc. bg. mor, violet, și sîrb. morav, albastru închis). Olt. Galben bătînd în roș: un boŭ cu păr moruș.

MATIA I CORVIN (Matei Corvin), rege al Ungariei (1458-1490). Fiul lui Iancu de Hunedoara. A urmărit întărirea autorității centrale, bazându-se pe nobilimea mică și mijlocie și pe orașe, cărora le-a acordat importante privilegii. Nemulțumită, marea nobilime din Transilvania s-a răsculat, în 1467, urmărind scopuri separatiste. Politică antiotomană și de bună vecinătate cu Țara Românească și Moldova (cu excepția campaniei din nov.-dec. 1467, încheiată cu înfrângerea de la Baia, aceasta fiind ultima încercare a unui rege maghiar de a supune Moldova). S-a aflat în conflict (1467-1470) cu regele Poloniei, Cazimir IV, pentru tronul Boemiei, cucerind Moravia și Silezia. În 1485 a ocupat o mare parte din domeniile austriece, inclusiv Viena, unde și-a stabilit reședința până la moarte. În timpul domniei lui, curtea regală a devenit un centru de cultură umanistă (fondarea Universității Pozsony, azi Bratislava, 1465; a sprijinit introducerea tiparului și a contribuit la înființarea bibliotecii Corvina). Sub M.I. C., regatul maghiar a ajuns la o epocă de înflorire maximă, dar lupta împotriva expansiunii otomane a fost lăsată pe plan secundar.

MAUROVLÁH, -Ă s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Populație românească din partea de V a Pen. Balcanice, cuprinsă între coasta dalmată Drava și morava. ♦ Persoană care face parte din această populație. 2. Adj. Care aparține maurovlahilor (1), privitor la maurovlahi.

MESONERO ROMANUS, Ramón de (1803-1882), eseist și publicist spaniol. Volumele sale de eseuri reconstituie, cu umor și autenticitate, viața și moravurile epocii („Panorame madrilene”, „Scene madrilene”, „Tipuri și caractere”). Scrieri autobiografice („Memoriile unui septuagenar”).

METODIU (820-885), cărturar slav originar din Salonic. Împreună cu fratele său, Chiril, a creat alfabetul chirilic și a răspândit creștinismul (din 863) în Moravia și, după moartea lui Chiril, în Panonia; a început să traducă „Biblia” în limba slavă. Episcop de Sirmium. Canonizat. Prăznuit la 14 iun.

MILU, Matei (1725 sau c. 1750-1801, n. sat Spătărești, jud. Suceava), scriitor român. Precursor al poeziei satirice, având ca subiect moravurile epocii, prin creionarea unor portrete caracterologice (înfumuratul, zgârcitul, cocheta bătrână etc.). Versuri erotice anticipându-l pe C. Conachi.

MIRA DE AMESCUA, Antonio (1574-1664), prelat și dramaturg spaniol. Operă dramatică punând accentul pe amploarea intrigii și complicațiile subiectului. Comedii pe teme istorice, religioase, de moravuri și autos sacramentales („Sclavul demonului” – capodopera sa, versiune a legendei lui Faust, „Roata norocului”, „Hangița cerului”).

năráv n., pl. urĭ (vsl. bg. rus. nrav, nŭrav, bg. sec. 13 narav, azĭ și nĭrav, caracter, obiceĭ, nărav la caĭ. V. morav). Vechĭ. morav. Azĭ. Obiceĭ răŭ (ca furtu, beția, ĭar la caĭ, azvîlirea, refuzu de a merge ș.a.). Cal cu nărav, cal nărăvaș. A te învăța cu nărav, a te înădi, a te deprinde cu ceva răŭ (ca cerșetoriĭ cînd le-aĭ dat o dată). Prov. Năravu din fire n’are lecuire, boala din născare leac nu are, obiceĭu din naștere nu dispare nici-odată. Lupu păru-șĭ schimbă, da năravu ba, cine are un vițiŭ, nu se maĭ lasă de el (apa trage la matcă și mojicu la teapă).

MOLIÈRE [moljé:r] (pseud. lui Jean-Baptiste Poquelin) (1622-1673), dramaturg francez. Actor și regizor, conducător al unei asociații teatrale („Ilustrul teatru”), devenită ulterior „trupă a regelui”. Comediograf de geniu, a abordat cu strălucire în piesele sale comicul de limbaj, de situație, de caracter. A inaugurat comedia de moravuri, făcând din teatru o școală a moravurilor, ridiculizând corupția, pedantismul și intransigența excesivă („Prețioasele ridicole”, „Don Juan”, „Mizantropul”), ipocrizia religioasă („Tartuffe”), lăcomia de bani („Avarul”), parvenitismul („Burghezul gentilom”), concepțiile despre căsătorie, familie („Școala bărbaților”, „Școala nevestelor”), ignoranța medicilor („Doctor fără voie”, „Bolnavul închipuit”). Prin arta comică, prin problematica abordată, prin interesul acordat individualizării personajelor care au devenit tipuri eterne, prin folosirea vorbirii populare și prin concepția regizorală realistă, M. s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă dramaturgi universali.

MOORE [muə], Thomas (1779-1852), scriitor irlandez. Versurile de inspirație romantică „Melodii irlandeze”, puse pe muzică, l-au consacrat drept bard național. Poeme satirice și de moravuri („Sacul de poștă de doi bani”, „Familia Fudge la Paris”, „Fabule pentru Sfânta Alianță”), biblice („Iubirile îngerilor”), orientale („Lalla Rookh”); romanul „Epicureanul”. A alcătuit o biografie a lui Byron și i-a editat opera.

MORATÍN 1. Nicolás Fernández de M. (1737-1780), dramaturg și poet spaniol. Tragedii de inspirație națională construite în spiritul clasicismului francez („Mormesinda”, „Guzmán cel Bun”). Versuri lirice remarcabile prin culoare și naivitate („Diana”, „Lupta cu taurii la Madrid”). 2. Leandro Fernández de M. (1760-1828), dramaturg spaniol. Fiul lui M. (1). Comedii de moravuri caracterizate prin satira usturătoare, echilibrul și simplitatea stilului („Bătrânul și tânăra fată”, „Comedia nouă”, „Da-ul tinerelor fete”), zarzuele, versuri. Traduceri din Shakespeare și Molière.

morava 1. Râu, afl. stg. al Dunării în amonte de Bratislava; 358 km. Izv. din M-ții Sudeți, străbate partea de E a Cehiei, de la N la S și formează în cursul inferior, pe o porțiune, granița între Cehia și Slovacia și Austria. Navigabil (125 km). Denumirea germană: March. 2. V. Velika morava.

MORAVIA, regiune naturală la E de Boemia, între Cehia și Slovacia, traversată de morava. Orașe pr.: Brno, Ostrava, Olomouc. Agricultură intensivă (cereale, cartofi, sfeclă de zahăr).

MORAVIA, Alberto (pseud. lui Alberto Pinchèrle) (1907-1990), scriitor italian. Opera sa – nuvele („Povestiri romane”) și romane („Indiferenții”, „Agostino”, „Ciociara”, „Dragoste conjugală”, „Plictisul”, „Eu și eu”, „Omul care privește”) -, îmbrăcând diverse registre și aflată într-o permanentă căutare a autenticului, surprinde criza valorilor lumii burgheze. Reflexia existențială se concretizează într-un lucid realism narativ, autorul exprimând conștiința intelectualului confruntat cu multiple probleme morale și etice. Bogată activitate de ziarist și critic de cinema.

MORAVIȚA, com. în jud. Timiș, situată în Câmpia Bârzavei, pe râul Moravița, la granița cu Iugoslavia; 2.472 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul Stamora Germană). Punct de frontieră (vamă). Creșterea bovinelor. Satul M. apare menționat documentar în 1333.

MURNU 1. George M. (1868-1957, n. Veria, Grecia), scriitor și istoric român. Acad. (1923), prof. univ. la București. A condus șantierul arheologic de la Adamclisi, publicând o serie de studii referitoare la acesta („Cronica săpăturilor arheologice de la cetatea Tropaeum Adamclisi”, „Cetatea Tropaeum. Considerații istorice”). Lucrări privind arheologia clasică și aspecte ale originii românilor și aromânilor („Arheologie clasică și rostul ei la noi”, „Istoria românilor din Pind: Vlahia Mare, 980-1259”, „Când și unde se ivesc românii întâia dată în istorie?”). Manuale universitare. Versuri clasicizante („Gânduri și vise”, „Alme Sol”, „Altare”, „Tropare”); cercetări lingvistice. Remarcabile traduceri ale „Iliadei” (în hexametri) și „Odiseii” (în endecasilabi). 2. Ary M. (1881-1971, n. Veria, Grecia), pictor și grafician român. Frate cu M. (1). Peisaje și compoziții inspirate din universul rural; caricaturi politice și de moravuri, grafică de carte (ilustrații la Creangă, Sadoveanu, Eminescu). 3. Lucian M. (c. 1911-1984), sculptor și pictor român. Fiul lui M. (2). Prof. la institutul „N. Grigorescu”. Proiecte monumentale („Horia, Cloșca și Crișan”). Portrete („M. Eminescu”). Pictură influențată de austeritatea imaginii bizantine.

MUȘATESCU, Tudor (1903-1970, n. Câmpulung), scriitor român. Versuri elegiace și decorative („Vitrinele toamnei”). Proză umoristică („Mică publicitate”, „Nudul lui Gogu”). Coemdii de moravuri („Titanic-vals”, „...escu”, „Ale vieții valuri”, „Visul unei nopți de iarnă”), remarcabile prin verva replicilor intrigă și varietate tipologică.

MU'TAMID al- (Muhammad II ben Abha al-Mu'tamid), cârmuitor musulman al Sevillei (1069-1090) din dinastia Abbasizilor. A cucerit și anexat Córdoba (1071-1075). Înfrânt de forțele creștine (1086) a fost silit de conducătorul almoravid Yūsuf ibn Tāshufῑn să renunțe la domnie, fiind luat prizonier în Maroc (1090).

NEGRUZZI 1. Costache (Constantin) N. (1808-1868, n. Trifești, jud. Iași), scriitor român. Acad. (1867). A susținut promovarea unei limbi literare întemeiate pe resurse populare, fiind printre primii români care au relevat importanța și valoarea folclorului. Prezident (primar) al Eforiei Iașilor (1840-1843) și director (1840-1842), împreună cu Alecsandri și Kogălniceanu, al Teatrului Național din Iași. Nuvele melodramatice înfățișând pitorescul epocii („Zoe”, „O alergare de cai”); proză epistolară („Negru pe alb”), folosind tiparul „fiziologiei” („Fiziologia provințialului”, „Lumânărică”) și al anecdotei („Istoria unei plăcinte” sau valorizând proverbul („Păcală și Tândală”), creionând cu umor tipologii morale. Capodoperă a genului, nuvela sa istorică „Alexandru Lăpușneanul” evocă în atitudini romantice, dar cu o rigoare clasică și și cu exactă intuiție psihologică și socială, conflictul dintre boieri și domn. Versuri de factură eroică („Aprodul Purice”), adaptări dramatice („Muza de la Burdujăni”, „Doi țărani și cinci cârlani”). Traduceri din V. Hugo și Pușkin. 2. Iacob N. (1842-1932, n. Iași), scriitor român. Fiul lui N. (1). Acad. (1881), prof. univ. la Iași. Președinte al Acad. Române (1910-1913 și 1923-1926). Deputat (1870-1910). Unul dintre întemeietorii „Junimii”, redactor (din 1867) și director (1885-1895) la „Convorbiri literare”. A abordat majoritatea genurilor literare remarcându-se prin schița de moravuri („Cópii de pe natură”). Cunoscut mai ales prin memorialistică („Amintiri din <Junimea>”). Traduceri din Schiller.

NEURATH [nóirat], Konstantin, baron von (1873-1956), om politic german. Ministru de Externe (1932-1938). „Protector” al Boemiei și Moraviei (1939-1941). Judecat pentru crime de război în procesul de la Nürnberg, a fost condamnat la 15 ani închisoare.

NHAT LINH (zis Nguyén Tuong Tam) (1906-1963), scriitor și om politic vietnamez. Creatorul și animatorul grupului literar „Prin propriile forțe”, novator al revistei „Moravuri”. Autor de nuvele și romane pe teme sociale („Ruptura”, „O pereche de prieteni”). A contribuit la modernizarea și dezvoltarea noii literaturi vietnameze.

NUSIĆ [núʃtiʃ], Branislav (1864-1938), scriitor sârb. Cunoscut îndeosebi prin comediile sale de moravuri („Deputatul poporului”, „Protecția”, „Doamna Ministru”, „O familie îndoliată”, „Doctor în filozofie”) în care satirizează parvenitismul, birocrația și regimul polițienesc; versuri, nuvele, romane umoristice („Copilul comunei”), memorialistică („Autobiografia”). Drame istorice și patriotice.

NYROP [nürob] 1. Martin N. (1849-1921), arhitect danez. Prof. univ. la Copenhaga. Lucrări de orientare secesionistă, în care a valorificat formele tradiționale ale arhitecturii daneze (Primăria din Copenhaga, cu o campanilă de 102 m, capodopera sa). 2. Kristoffer N. (1858-1931), lingvist și filolog danez. Văr cu N. (1). Prof. univ. la Copenhaga. Specialist în romanistică („Gramatica istorică a limbii franceze”) și lingvistică generală („Lingvistica și istoria moravurilor”). M. de onoare al Acad. Române (1926).

OLOMOUC [ólomouts], oraș în E Cehiei, situat în zona de confl. a râurilor morava șo Bystřice, la 65 km NE de Brno; 101,6 mii loc. (2003). Capitala regiunii Olomouceký. Nod feroviar. Ind. metalurgică, constr. de mașini (avioane, mașini-unelte), chimico-farmaceutică, textilă, a pielăriei și încălțămintei, poligrafică, alim. (zahăr, ciocolată, brânzeturi, băuturi). Centru comercial. Universitate (1569). Catedrala gotică Sf. Venceslav (1107-1131, refăcută în 1265, 1589-1595 și 1883-1890), cu un turn de 100 m înălțime; bisericile St. Mauritius (1412), St. Michael (1674-1700), St. Maria (1712-1719), Primăria veche (1378), având un turn cu ceas astronomic. Monumentul Sf. Treimi (1707), în stil baroc (35 m înălțime), declarat, în 2000, ca aparținând patrimoniului cultural universal. Fundat în c. 1063. V. și Olmütz.

PALACIO VALDÉS [paláθio], Armando (1853-1938), scriitor spaniol. Romane de moravuri („Sora San Sulpicio”, „Credința”, „Satul pierdut”, „Marta și Maria”, „Tristan sau pesimismul”), pe un ton sentimental, de ușoară ironie. Proză memorialistică („Romanul unui romancier”, „Testament literar”).

PALACKY [pálatski:], František (1798-1876), istoric și om politic ceh. Fondatorul istoriografiei moderne cehe. În timpul Revoluției de la 1848 s-a situat pe poziții filoaustriece, promovând mai târziu ideea constituirii unui stat autonom ceh în cadrul Imp. Habsburgic. Sinteze („Istoria națiunii cehe în Boemia și Moravia”, „Istoria Boemiei”).

PAPADIAMANDIS, Alexandros (1851-1911), prozator grec. Unul dintre cei mai populari nuveliști ai Greciei moderne, a creat un univers populat de oameni simpli, cu moravurile și obiceiurile lor („Christo Milionis”, „Asasina”, „Nuvele de Paști”, „Nuvele de Crăciun”). Romane istorice („Emigranta”, „Negustorii națiunilor”).

PARDO BAZAN [baθán], Emilia, contesă de (1852-1921), scriitoare spaniolă. Prof. univ. la Madrid. Promotoare a curentului naturalist în literatura spaniolă. Romane de moravuri, evocând provincia natală („Tribuna”, „Moșiile din Ulloa”, „O călătorie de nuntă”), cu unele note autobiografice, investigând psihologia personajelor („Sirena neagră”, „Himera”). Note de călătorie, studii literare („Literatura franceză modernă”, „Revoluția și romanul în Rusia”).

PĂTRĂȘCANU 1. Dimitrie D.P. (1872-1937m n. Tomești, jud. Iași), prozator român. Proză umoristică („Înzăpeziții”, „Un prânz de gală”) cu accente satirice la adresa moravurilor politice („Ce cere publicul de la un deputat”). 2. Lucrețiu P. (1900-1954, n. Bacău), avocat, om politic și teoretician social-politic român. Fiul lui P. (1). Prof. univ. la București. Membru al P.C.R. (din 1921). Membru al C.C. al P.C.R. (1945-1948) și al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. (1946-1948). Ministru secretar de stat (aug.-sept. 1944) și ministru al Justiției (nov. 1944-febr. 1948). Participă, alături de E. Bodnăraș, din partea P.C.R. la consfătuirea conspirativă (13/14 iun. 1944) a reprezentanților Palatului Regal și armatei privind stabilirea măsurilor și acțiunilor, în vederea desprinderii României de Reich și a răsturnării regimului Antonescu. Șeful delegației române, care a mers la Moscova (29 aug. 1944) pentru încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și unul dintre semnatarii Convenției de armistițiu (12 sept. 1944). În numele și din însărcinarea guvernului, în calitate de ministru al Justiției prezintă Regelui două scrisori, în care „din rațiuni de stat” îi cere respingerea cererii de amnistie a condamnării la moarte a celor patru din procesul mareșalului Ion Antonescu (6-17 iun. 1946), și acceptarea comutării în muncă silnică pe viață a pedepsei cu moartea pentru alți trei acuzați din același proces. Membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris (29 iul.-15 oct. 1946) și unul dintre semnatarii Tratatului de Pace cu Puterile Aliate și Asociate (Paris,, 10 febr. 1947). Destituit din funcția de ministru al Justiției (24 febr. 1948), arestat (28 apr. 1948), împreună cu soția sa, din dispoziția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (care vedea în P. un primejdios rival la funcția supremă în partid), anchetat, inițial, de o Comisie de partid, apoi de către Serviciul Secret de Informații și, în cele din urmă de Securitate, judecat (6-13 apr. 1954) pe baza unor acuzații false, precum: sabotarea drumului României spre comunism, șovinism, protejarea liderilor partidelor de opoziție, colaborator al Poliției și informator al Siguranței, întreținerea de legături cu agențiile occidentale de spionaj etc., condamnat la moarte și executat (16/17 apr. 1954). Reabilitat în 1968. Scrierile sale conțin reflecții marxiste asupra problemelor politice, economice și sociale românești, a căror rezolvare o vedea prin lupta revoluționară, precedată însă de temeinice studii științifice („Un veac de frământări sociale, 1821-1907”, „Probleme de bază ale României”, „Sub trei dictaturi”, „Curente și tendințe în filozofia românească”). 3. Elena P.-Veakis (1914-1985, n. Cernăuți), arhitectă și decoratoare română. Soția lui P. (2). Prof. univ. la București. Lucrări de orientare funcționalistă (Parcul Herăstrău, Casa Pleșoianu din Câmpina; interioare de case în București). Scenografii la spectacole reprezentative („Strigoii”, „Hedda Gabler”, „Ifigenia în Taurida”, „Omul cel bun din Sîciuan”, „Asta-i ciudat”). A făcut parte din grupul care a înființat Teatrul Țăndărică, pe care l-a condus între 1945 și 1948.

PETRONIUS (Titus Petronius Niger supranumit Arbiter) (c. 20-66 d. Hr.), scriitor latin. Consul (62), guvernator al Bitiniei și apropiat al împăratului Nero; căzut în dizgrație, a fost constrâns să se sinucidă. Spirit epicurean, rafinat, supranumit „arbitru al eleganței”. Romanul de moravuri „Satiricon”, pe care istoria literă i-l atribuie, este una dintre cele mai originale și valoroase creații literare ale Antichității clasice.

PIETÍSM (‹ fr., germ.; {}s lat. pietas „pietate”) s. n. 1. Mișcare reformatoare în cadrul luteranismului german fondată în 1671 de pastorul alsacian Philipp Jakob Spener (1635-1705), apărută ca o reacție contra dogmatismului bisericii oficiale; sub A.H. Francke (1663-1727), succesorul lui Spener, Universitatea din Halle a devenit centrul acestei mișcări. Caracterizată prin reîntoarcerea la sentimentul pietății, preconizând o viață morală, rigorism în practicile religioase și ascetism. Principalii reprezentanți: G. Arnold, N.L. Zinzendorf. P. a influențat bisericile moraviană și metodistă. 2. Tendință permanentă în bisericile creștine accentuând asupra sacrificiului personal și a exercițiilor de pietate.

PLAUT (Titus Maccius Plautus) (c. 254-c. 184 î. Hr.), comediograf latin. Din cele 130 de lucrări s-au păstrat doar 21. Piese de moravuri („Captivii”, „Soldatul fanfaron”, „Odgonul”, „Cartaginezul”, „Ulcica”), inspirate din comedia nouă grecească (Menandru, Difilos, Filemon); remarcabil prin tratarea originală a temelor și prin verva dialogurilor, a influențat comedia și drama romantică din Renaștere și până în prezent.

PODGORICA [podgoritsa], oraș în SV statului Serbia și Muntenegru, capitala Rep. Muntenegru, situat în câmpia moravei, în zona de confl. a râului Zetea cu morava; 130,8 mii loc. (1999). Expl. de bauxită. Ind. aluminiului și de prelucr. a metalelor, chimică, textilă, alim.(țigarete). Universitate (1974), teatre; Muzeu de Artă. În jurul anului 600, aici s-au stabilit triburi slave denumind așezarea Ribnica. Actualul nume datează din 1326. Stăpânit de otomani în perioada 1474-1800. În 1916 a fost ocupat de Austro-Ungaria, în 1941 de Italia și în 1943 de Germania. Între 1946 și 1992 s-a numit Titograd. Distrus în mare parte de cutremurul din 1979.

POŽAREVAC [poʒárevats], oraș în Serbia, la 56 km ESE de Belgrad, port pe Moravia; 41,9 mii loc. (2002). Centru comercial. V. și Passarowitz.

IBN TŪMART, Muhammad (Abū ’Abd Allāh Muhammad ibn Tūmart) (1078/1081-1130), reformator religios musulman. S-a autoproclamat mahdi („trimis al lui Allah”). Din 1121, împreună cu Abd al-Murnin ibn Alim, a condus o campanie împotriva Almoravizilor punând bazele statului Almohazilor, în N Africii și în Pen. Iberică, În 1147, a cucerit Marrakech-ul, pe care și l-a făcut capitală.

IBAR, râu în partea central-sudică a Serbiei, afl. stg. al moravei de Vest, în apropiere de Kraljevo; 240 km. Izv. din Alpii albanezi și trece prin Kosovska Mitrovica. Pe cursul său superior a fost creat lacul de acumulare Gazivoda.

șfichĭuĭésc (Mold. nord) și sf- (sud) v. tr. (d. sfichĭ). Lovesc cu sfichĭu. Fig.. Bicĭuesc cu vorba, lovesc pin [!] sarcazme [!], persiflez: a șfichĭui moravurile. Ating ușor suprafața (ca rîndunica´n zbor apa). – Și sfl-.

HORAȚIU (Quintus Horatius Flaccus) (65-8 î. Hr.), poet latin. Fiu al unui sclav eliberat. Protejat al împăratului Augustus prin intermediul lui Mecena. Versuri elegante și echilibrate, de o savantă simplitate, marcând în planul concepției despre sensul vieții trecerea de la epicureism la hedonism și stoicism. Satire și epode cu accente critice la adresa moravurilor corupte ale societății romane, ode închinate contemporanilor, epistole cu caracter filozofic, etic sau literar. Epistola intitulată „Ad Pisones”, cunoscută și sub numele de „Ars poetica”, testamentul său literar, cuprinde principiile clasicismului antic. Poemul „Carmen saeculare” (dedicat lui Augustus) este important pentru istoria religiilor.

1) *román n., pl. e (fr. roman, vfr. romanz, d. lat. pop. *románice, în limba romană saŭ în latina populară [adv.]; it. romanzo, sp. romance. V. romantic). În evu mediŭ, povestire adevărată orĭ imaginară, în proză orĭ în versurĭ, scrisă în limba pe care o vorbea poporu din țările latine; astăzĭ, povestire închipuită (mult maĭ mare de cît [!] nuvela) în care se descriŭ aventurĭ, moravurĭ și pasiunĭ: romanele istorice ale luĭ Dumas tatăl îs pline de interes. Fig. Povestire care pare de necrezut: ceĭa ce spuĭ tu e curat roman. Aventură: maĭ lasă-te de romane, măĭ prietene ! – Forma cea maĭ bună ar fi romanț, pl. urĭ saŭ e, cum s´a și zis la început (după it. romanzo) și se maĭ zice și azĭ ironic. Asemenea s´a zis și se maĭ zice rar pin [!] Moldova și romans, pl. e (după rus. románs, romanță).

HEYDRICH [háidrih], Reinhard (1904-1942), om politic național-socialist german. A organizat serviciul de securitate în cadrul S.S. german. Unul dintre creatorii Gestapo-ului. Adept al „soluției finale” vizând exterminarea evreilor europeni. Șef al Protectoratului Boemiei și Moraviei (din 1941). Asasinat de patrioții cehi; ca represalii, ocupanții germani au ras de pe suprafața pământului localitatea Lidice.

HAUPTMANN [háuptmən], Gerhart (1862-1946), dramaturg și romancier german. Inițial drame de viziune naturalistă, axate pe teme sociale pline de compasiune pentru soarta colectivității sau a individului strivit de indiferența și impulsivitatea mediului („În zori”, „Oameni singuratici”, „Țesătorii” – capodopera sa, „Cărăușul Henschel”, „Șobolanii”), apoi neoromantice și simboliste („Clopotul scufundat”, „Înălțarea la cer a Hannelei”) și de inspirație antică („Tetralogia Atrizilor”). Comedii de moravuri („Blana de biber”). Proză cu subiect mistic („Smintitul întru Hristos Emanuel Quint”) sau păgân („Ereticul din Soana”) ori autobiografic („În vârtejul vocației”); poeme epopeice („Till Eulenspiegel”), nuvele („Cantonierul Thiel”); memorialistică. Premiul Nobel pentru literatură (1912).

rapandúlă, -e, s.f. – Femeie cu moravuri ușoare (Papahagi 1925). – Et. nec. (MDA).

lándră, -e, s.f. – Femeie depravată, cu moravuri ușoare (Țiplea 1906): „Landră n-am fost, da m-oi fa, / Drăguț n-am, da mnói căta” (Țiplea 1906: 491). – Et. nec. (MDA).

cóită, -e, s.f. – 1. Cățea. 2. Nevastă cu moravuri ușoare (Bârlea 1924). Nevastă frumoasă, dar leneșă și nelucrătoare, prădătoare (Țiplea 1906): „Tot o coită de șerpoaie” (Bârlea 1924: 63). – Din magh. kojtat „a umbla hai-hui, a vagabonda” (Pușcariu cf. DER); Lat. coita (Pascu cf. DER), cf. coit „împreunare sexuală” (< lat. coitus).

bleándură, blendure, s.f. – Femeie cu moravuri ușoare (Bilțiu 1999). – Din bleandă „leneș, bleg, molâu” + -ură; Cf. săs. flander, germ. Flander „cârpă, zdreanță„, Flanderl „fată ușuratică”.

IHARA (sau IBARA) SAIKAKU (pseud. lui Hirayama Togo) (1642-1693), scriitor japonez. Autor de kaihu-uri în versuri de o deosebită plasticitate. Maestru al romanului de moravuri, inspirat din viața marilor orașe, a curtezanelor, a negustorilor („Cinci femei pentru plăcere”, „Viața unui libertin”, „Tezaurul familiei japoneze”, „Cum să te îmbogățești”).

IUVENAL (Decimus Iunius Iuvenalis) (c. 60-c. 130/140 d. Hr.), poet roman. „Satirele” sale critică moravurile corupte ale Romei imperiale într-un stil plastic, energic, uneori retoric.

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km2 (din care 88,4 mii km2 Serbia și 13,8 mii km2 Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

JAKOBSON [jakobson], August (1904-1963), scriitor eston. Romane de moravuri de factură naturalistă („Strada băieților păcătoși”, „Neamul Andrukson”). Drame pe teme politice contemporane („Viața în citadelă”, „Bătrânul stejar”).

JIQUIDI 1. Constantin J. (1865-1899, n. Iași), desenator și pictor român. Caricaturi (desene în ziarele „Epoca”, „Moftul român” și ciclurile „Profiluri parlamentare”, „Tipuri din țară”) ce satirizează moravuri și aspecte ale vieții politice din epoca sa. 2. Aurel J. (1896-1962, n. București), grafician și pictor român. Fiul lui J. (1). Desene cu caracter social și politic, pline de vervă și sarcasm („Ucenicii”, „Pe aici au trecut legionarii”, „În fața urnelor”), ilustrație de carte (opere de Caragiale și Creangă) și grafică de șevalet (ciclul „1907”). Unul dintre întemeietorii scenografiei artistice românești.

moráv adj. m., s. m., pl. morávi; adj. f., s. f. morávă, pl. moráve

morávuri s. n. pl.

KETTNER, Radim (Radomir) (1891-1967), geolog ceh. Prof. univ. la Praga. Lucrări asupra Paleozoicului și asupra stratigrafiei, petrografiei și tectonicii din Boemia și Moravia („Profilul de la Lazanky în regiunea carstică din Moravia”, „Peșterile slovace”). M. coresp. al Acad. Române (1928).

KOTZEBUE [kótsəbu:] 1. August Friedrich Ferdinand von K. (1761-1819), dramaturg german. Director al teatrelor din Viena (1797-1799) și Weimar (1791-1819). A trăit mult timp la curtea țarilor Pavel I și Aleksandru II, al căror consilier a fost. Autor a peste 200 de lucrări, incluzând tragedii, drame istorice și piese de moravuri („Fecioarele Soarelui”, „Încurcătura”, „Mizantropia și pocăința”). 2. Otto Evstafievici K. (1788-1846), navigator rus de origine germană. A întreprins două călătorii în jurul lumii (1815-1818 și 1823-1826) pe următoarea rută: portul Kronștadt din ins. Kotlín – M. Baltică – Oc. Atlantic – Capul Horn – ins. Paștelui – M. Bering – ins. Aleutine – ins. Hawaii – G. San Francisco – Capul Bunei Speranțe – Oc. Atlantic – M. Baltică, descoperind numeroase insule și atoli (Tikei, Takapoto, Arutua, Utirik, Taka ș.a.). 3. Wilhelm von K. (1813-1887), scriitor și diplomat german. Fiul lui K. (1). Căsătorit cu Aspazia Cantacuzino. Consul la Iași. Proză inspirată din realitățile românești („Tablouri și schițe din Moldova” romanul „Laskar Viorescu”). A tradus din poeziile populare culese de V. Alecsandri. M. de onoare al Acad. Române (1884).

KRUDENER [krüdənər], Barbara Juliane von Vietinghoff, baroneasă (1764-1824), scriitoare și mistică rusă de expresie franceză. Prietenă cu Madame de Staël, Bernardin de Saint-Pierre și Chateaubriand. A reorganizat Societatea Fraților moravi. A dus o existență de vizionară mistică, exercitând o puternică influență politică asupra țarului Aleksandru I. Romanul autobiografic: „Valérie”.

etologíe (studiul moravurilor, ramură a biologiei) s. f., art. etología, g.-d. etologíi, art. etologíei

ROMÁN1 (‹ fr.) s. n. (LIT.) 1. (În Ev. med.) Operă narativă în proză sau versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de la Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acțiune de o relativă amploare și complexitate, desfășurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje și care presupune un anumit grad de adâncime a observației sociale și a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din Antic. (Petronius, Apuleius, Longos, Heliodor) și Ev. med. (sub forma r. cavalerești, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). În perioada Renașterii, r. cunoaște primele sale concretizări moderne, ca viziune și modalitate, o sferă de cuprindere tematică și tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. În epocile următoare, în funcție de schimbările sociale care au loc, de îmbogățirea continuă a ariei de cunoaștere, de dezvoltarea generală a științei și filozofiei, a literaturii și artei înseși, ca și prin contribuțiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât și sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (începând mai cu seamă din sec. 19), una dintre speciile cele mai reprezentative și mai cultivate, exprimând gustul și mentalitatea momentului istoric respectiv și tinzând să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franța), Dostoievski, Tolstoi (în Rusia) ș.a., r. își demonstrează exemplar viabilitatea și adaptabilitatea. Cunoscând numeroase modalități și devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impunând atenției, și în sec. 20, câteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franța), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Undset, K. Hamsun, S. Lagerlöf (în țările scandinave), Dreiser, Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Șolohov, Leonov (în Rusia) ș.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalității curentului artistic în care se integrează există r. romantic (V. Hugo), realist (Flaubert), naturalist (Zola), suprarealist (R. Queneau), filozofic (Voltaire), sentimental (G. Sand), umoristic și de moravuri (Dickens), exotic (Bernardin de Saint-Pierre), psihologic (Dostoevski), istoric (Scott), de aventuri (Dumas), pedagogic (Rousseau), fantastic (Gautier), terifiant (H. Walpole), pastoral (Montemayor), picaresc (M. Alemán), epistolar (Laclos), pamfletar (Swift), bildungsroman (Goethe), epopeic (Tolstoi), de analiză (Proust), ciclic (R. Martin du Gard), fluviu (Rolland), foileton (Sue), pentru copii (Mark Twain), polițist (Doyle), științifico-fantastic (Wells), existențialist (Camus), „noul roman” (Robbe-Grillet), al tinerilor furioși (J. Osborne) etc. În literatura română, cea dintâi încercare de r. tipărit aparține lui M. Kogălniceanu („Tainele inimei”, fragment, 1850). Urmează o etapă de de căutări, în care se remarcă D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) și „Elena” (1862), și mai ales N. Filimon, cu „Ciocoii vechi și noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul 20 să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezewntanții ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, M. Eliade, M. Blecher, M. Preda, E. Barbu, Petru Dumitriu, N. Breban, M. Nedelciu ș.a.

censor m. 1. magistrat însărcinat cu censul și cu păzirea bunelor moravuri (la vechii Romani); 2. cel ce critică purtarea altora; 3. cel însărcinat de guvern cu examinarea ziarelor sau a cărților înaintea publicațiunii lor (ca în Rusia, Austria, odinioară și la noi); 4. cel însărcinat a supraveghea buna ordine: censor la Cameră, la Bancă.

civiliza v. a face sociabil, a îmblânzi moravurile.

etopee f. pictura moravurilor și a pasiunilor umane.

comedie f. 1. piesă de teatru în care se înfățișează într’un mod hazliu vițiile, ciudățeniile și apucăturile ridicule ale societății: comedie de caracter, de intrigă, de moravuri; 2. locul unde se joacă comedia: petrece foarte bine la comedie. [Termen luat din cultul lui Dionysos: comedia era la început cântarea procesiunii dionysiace, procesiune grotescă și grosolană, cu care sătenii serbau sfârșitul culesului viilor celebrând pe zeu și batjocorind pe trecători].

*sevér, -ă adj. (lat. severus. V. perseverez). Aspru, riguros, fără indulgentă: judecător, examin sever. Care exprimă severitate: privire severă. Aspru, auster, serios: moravuri severe. Fără multe ornamente: arhitectură severă. Adv. În mod sever.

*simplicitáte f. (lat. simplicílas, -ális). Calitatea de a fi simplu: simplicitatea uneĭ mașini, a moravurilor, a hainelor. Candoare, naivitate, prostie: e o simplicitate a vorbi așa. – Și simplitate (format d. simplu).

moral a. 1. privitor la moravuri: teologie morală; 2. care are purtări bune: om foarte moral; 3. ce conține o bună morală: carte morală; 4. care se rapoartă la inteligență, în opozițiune cu fizic: facultățile morale; simț moral, cunoștința binelui și a răului. ║ n. totalitatea facultăților morale: a ridica moralul unui bolnav.

moralist m. cel ce scrie despre moravuri, despre chestiuni de morală.

morav n. (întrebuințat mai ales la plural). 1. deprinderi naturale sau dobândite, bune sau rele; 2. chip de traiu, obiceiuri particulare: a studia moravurile unui popor. [Compromis literar între lat. MOS și sinonimul popular nărav].

nadiceancă f. Mold. un fel de trăsură. [Lit. brișcă de Neutitschein, oraș în Moravia].

nărav n. 1. deprindere (mai ales rea): năravul din fire n’are lecuire; 2. apucătură caprițioasă: cal cu nărav; 3. pl. obiceiuri în genere: legi, năravuri se’ndulcesc GR. AL. [Slav. NRAVŬ, caracter, deprindere, obiceiu]. V. morav.

stoicism n. doctrină filozofică a lui Zenon care punea fericirea în împlinirea datoriei și în practica virtuții; 2. statornicie, austeritate de moravuri.

purificà v. a (se) face pur: a purifica aerul; fig. a purifica moravurile.

puritate f. 1. caracterul celor pure: puritatea apei, puritatea aerului; 2. fig. castitate, integritate: puritatea moravurilor; 3. exactitate, corecțiune: puritatea stilului; 4. delicateță: puritate de gust.

Austerlitz m. oraș în Moravia (Austria), Victoria lui Napoleon asupra Austriacilor și Rușilor în așa numita bătălie a celor Trei împărați (1805).

Austria f. partea monarhiei austro-ungare coprinzând odinioară țările reprezentate în Parlamentul din Viena și anume: Austria, Tirolul, Stiria, Carintia, Carniolia, Istria, Dalmația, Boemia, Moravia, Silezia, Galiția, Bucovina. Stat poliglot cu 25 mil. loc. (Germani, Slavi, Români și Unguri). Casa de Austria, numele familiei de Habsburg, din care s’alegeau (dela 1438-1866) împărații Germaniei (Austriac). În urma răsboiului mondial Austria a fost desmembrată și redusă (cu Tirolul) la o mică republică, cu cap. Viena: 6 mil. 400.000 loc.

Brünn (Cech. Brno) oraș în Ceco-Slovachia, cap. Moraviei: 200.000 loc. Postavuri.

Catone m. numele a doi Romani iluștri: 1. (Bătrânul sau Censorul), cunoscut prin austeritatea moravurilor sale, prin severitatea și ura-i în contra Cartaginii (232-147 a. Cr.); 2. (din Utica), strănepotul celui precedent, adversarul lui Cezar, se ucise la Utica în Africa, spre a nu-i datori vieața (94-46 a. Cr.); 3. fig. om de o virtute rigidă (naturală sau afectată): e un Catone.

Ceco-Slovachie f. republică proclamată în 1918, recunoscută de tractatul din Versailles (1919) și constituită din fostele țări austro-ungare: Boemia, Moravia, Silezia și Nordul Ungariei: 13 ½ mil. loc. cap. Praga.

Cehi m. pl. Slavii din Boemia, Moravia și dintr’o parte a Ungariei în număr de peste 7 milioane.

Ciupria f. oraș industrial în Serbia, lângă morava: 4694 loc.

reformà v. 1. a da o formă mai bună: a reforma calendarul; 2. fig. a îndrepta și ameliora: a reforma moravurile; 3. a modifica cu drept: a reforma o sentință; 4. a elimina din armată, a declara impropriu serviciului: a reforma un ofițer; 5. a retrage caii ce nu mai sunt buni de serviciu.

roman n. 1. narațiune închipuită în care interesul e excitat prin pictura moravurilor, prin jocul pasiunilor sau prin bizareria aventurilor: roman istoric, filozofic, social; 2. fig. povestire lipsită de probabilitate: asta e un roman.

Iagodina f. oraș în Serbia lângă Moravia. Aci se dete o bătălie între Turci și Austriaci (1689).

morava f. rîu în Austria, afluent al Dunării: 400 km.

moravi (Frații) m. pl. sectă religioasă derivând din secta Husiților și numită astfel după Moravia, locul unde s’au așezat în sec. XVII.

Moravia f. provincie ceco-slovacă la N. de Viena: 2.650.000 loc. (dintre cari vr’o 150.000 de Vlahi sau români slavizați). Cap. Brünn.

DANINOS, Pierre (1913-2005), scriitor francez. Scrieri umoristice, consacrate moravurilor concetățenilor săi („Carnetele maiorului Thomson”, „Un oarecare domn Blot”, „Made in France”).

simplitate f. 1. însușirea lucrurilor simple: simplitatea moravurilor; 2. caracterul unei persoane simple; 3. prea mare credulitate.

Olmütz n. cetate tare în Moravia (Ceco-Slovachie): 57.000 loc. Universitate, Fabrici de postavuri.

DAUMIER [domié], Honoré (1808-1879), pictor, gravor (în special litograf) și sculptor francez. Maestru al caricaturii politice („Gargantua”, „Strada Transnonain”, „Libertatea presei”) și al satirei de moravuri („Oamenii Justiției”, „Bunii burghezi”), caracterizate prin vervă și sarcasm ascuțit, prin expresivitatea, precizia și concizia desenului. În pictură a fost atras de scene cu personaje din cotidian („Compartimentul de clasa a II-a”, „Saltimbancii”, ambele în Muzeul Național de Artă al României, „Spălătoreasa”). Sculptură mică și basoreliefuri („Ratapoil”).

Semendria f, vechea capitală a Serbiei la confluența moravei cu1 Dunărea: 12.000 loc. Export de porci.

Spartan a. ce ține de Sparta. ║ m. 1. locuitor sau cetățean din Sparta; 2. fig. om cu moravuri foarte austere.

Sudeți m. pl. lanț de munți în Germania, separă Silezia de Boemia și Moravia.

Tolstoi (Leon, contele) m, romancier și moralist rus, excelent pictor al vieții naționale și al moravurilor rusești: Răsboiu și Pace, Ana Karenina, etc. Ca teolog și moralist, Tolstoi caută să se apropie de creștinismul primitiv (1828-1911).

Valah m. 1. nume ce Germanii și Slavii dau Românilor; 2. pl. numele Românilor slavizați din Moravia și Croația. [Cu Valah Germanii desemnau popoarele învecinate negermane (Celți și Romani); dela dânșii numele trecu la Slavi: VALAHŬ, VLAHŬ, om de origină romană (pl. Italia sau Valahia), de unde rus. VOLOHŬ, gr. mod. VLÁHOS, ung. OLÁH și turc. IFLAK].

asanà v. a însănătoși: a asana un oraș; fig. a asana moravurile.

VINOVÁT, -Ă, vinovați, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care are o vină, care a comis o greșeală sau o faptă reprobabilă; culpabil; pasibil de o pedeapsă. 2. (Despre faptele, comportările etc. oamenilor) Care se abate de la lege sau de la bunele moravuri; nepermis, condamnabil. – Din sl. vinovatŭ.

ANIMATÓR, -OÁRE, animatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care însuflețește, care stimulează o activitate, o acțiune, un spectacol, un program de radio sau de televiziune. ♦ (Numai s. f.) Femeie de moravuri ușoare care însoțește pe un bărbat într-un local de consum. – Din fr. animateur.

UȘÓR2, -OÁRĂ, (I, II) ușori, -oare, adj., (III) adv. I. Adj. 1. Care are greutate mică, care cântărește puțin, care exercită o presiune redusă asupra suprafeței pe care stă. ◊ Industrie ușoară = grup de ramuri industriale care produc bunuri de consum și articole tehnice necesare industriei, agriculturii, transporturilor etc. Categorie ușoară = categorie la box, lupte și haltere, care cuprinde sportivi cu greutatea corpului între 57 și 61 kg. ◊ Expr. Fie-i țărâna ușoară! = (formulă rostită la înmormântarea sau la pomenirea unui mort) să se odihnească în pace! ♦ (Despre materiale) Cu greutate specifică redusă. ♦ Care nu poartă sau nu conține greutăți. ◊ Expr. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) vesel, voios. (Adverbial) (A fii) îmbrăcat ușor = (a fi) îmbrăcat cu haine subțiri. ♦ (Despre trupe) Care poartă armament puțin, piitându-se deplasa cu repeziciune. 2. (Despre alimente) Care se digeră cu ușurință, care nu cade greu la stomac. 3. Iute, sprinten, vioi. ♦ Suplu, gingaș, fin. ♦ (Despre pas; p. ext. despre mers) Care abia atinge pământul; p. ext. fără zgomot. 4. (Despre urme, linii etc.) Care este (sau pare a fi) făcut printr-o apăsare slabă sau de un corp cu greutate redusă. 5. Mic, puțin, redus (ca volum, amploare, consistență, intensitate). ♦ (Despre somn) Din care te trezești cu ușurință la cea mai mică gălăgie; p. ext. liniștit, odihnitor. ♦ (Despre forme de relief) Domol, lin3, dulce. ♦ (Despre țesături; p. anal. despre aburi, ceață) Rar, subțire, fin. II. Adj. 1. Care este lesne de suportat, de îndurat; (despre boli) lipsit de gravitate; (despre obligații materiale), care nu împovărează; mic. ♦ (Despre legi, pedepse) Lipsit de asprime; indulgent. ♦ (Despre viață, trai) Fără griji; comod, bun. ◊ (Reg.; substantivat; în expr.) Mai cu ușorul = mai bine, mai fără griji. 2. Care nu prezintă dificultăți, care este lesne de înțeles sau de realizat; simplu. ◊ Muzică ușoară = gen muzical cult (vocal sau instrumental) larg accesibil publicului prin caracterul melodios, distractiv, prin tematica direct legată de preocupările, sentimentele, aspirațiile oamenilor. ◊ Loc. adv. (Pop.; substantivat) Cu ușorul = lesne, comod, fără pericol. ♦ (Despre drumuri) Bun, practicabil. 3. Lipsit de seriozitate, superficial; frivol. ◊ Moravuri ușoare = purtări, practici imorale. ♦ Fără importanță; neînsemnat. III. Adv. 1. încet, domol, lin3; fără zgomot. 2. Cu ușurință, fără efort; lesne, comod. 3. Fără seriozitate; în mod superficial, ușuratic. ◊ Expr. A lua ușor sau a trece ușor peste un lucru = a nu acorda importanța cuvenită unui lucru. 4. Puțin. [Var.: (înv. și reg.) ușure adj., adv.] – Din [mai] iușor (înv. „ușor2” < lat. levis + suf. -ușor).

TĂLÁNÍȚĂ, tălanițe, s. f. (înv.) Femeie de moravuri ușoare. – Et. nec.

TÂRÂTÚRĂ, târâturi, s. f. Om de nimic, fără caracter; femeie de moravuri ușoare, târfă. – Târî + suf. -tură.

TẤRFĂ, târfe, s. f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. – Et. nec.

ȘTIOÁLFĂ, știoalfe, s. f. (Arg.) Calificativ injurios dat unei femei de moravuri ușoare. [Var.: ștoárfă s.f] – Et. nec.

CALL-GIRL, call-girl, s. f. (Englezism) Femeie de moravuri ușoare; prostituată. [Pr.: cól-gărl] – Cuv. engl.

CÉNZOR, cenzori, s. m. 1. (În unele state) Persoană aleasă de adunarea generală a unei societăți comerciale pentru a face verificarea conturilor prezentate de administrator. 2. Persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi, a unei bănci etc. 3. Persoană însărcinată să asigure secretele de stat; persoană însărcinată cu cenzura (1). 4. (În Roma antică) Magistrat care avea misiunea de a face recensământul persoanelor și al averilor și de a supraveghea moravurile publice. – Din fr. censeur, lat. censor.

CENZURÁ, cenzurez, vb. I. Tranz. A aplica cenzura. ♦ Fig. A exercita un control asupra moravurilor. – Din fr. censurer.

SPARTÁN, -Ă, spartani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care facea parte din populația vechiului oraș grecesc Sparta. ♦ Fig. Persoană cu concepții și moravuri austere. 2. Adj. Care aparținea Spartei sau spartanilor (1), privitor la Sparta sau la spartani; propriu Spartei sau spartanilor. ♦ Fig. Aspru, sever, auster. – Din lat. Spartanus, it. spartano.

DELAVRANCEA 1. Barbu D. (pseud. lui Barbu Ștefănescu) (1858-1918, n. București), scriitor, avocat și om politic român. Acad. (1912). Temperament romantic, cu înclinație spre fantasticul popular și istorie, a cultivat nuvele idilică („Sultănica”), povestirea poematică sau baladescă („Bunicul” și „Bunica”), basmul nuvelistic. Atras de realismul observației sociale și de experimentalismul naturalist al investigațiilor psihologice, s-a îndreptat spre o proză de critică a moravurilor, cu accente pamfletare, populată de eroi inadaptabili („Trubadurul”, „Paraziții”). Capodoperele sale – „Hagi Tudose” și „Domnul Vucea” – realizează caractere în sens clasic. Construită în jurul personalității uriașe a lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi, trilogia dramatică „Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul” proiectează luptele pentru succesiune, precum și neatârnarea Moldovei, într-un cadru romantic colorat de efuziuni lirice. Orator remarcabil și publicist pasionat, a susținut rezolvarea problemei țărănești, înfăptuirea unității naționale prin intrarea României în război de partea Antantei. De mai multe ori ministru. Primar al Capitalei (1899 și 1906). Contribuții în folcloristică și critica plastică. 2. Cella D. (1887-1991, n. București), pianistă română. Fiica lui D. (1). Prof. univ. la Conservatorul din București. Interpretare caracterizată prin viziunea sensibilă asupra operei. Cronici muzicale, memorialistică („Dintr-un secol de viață”), proze („Vraja”). 3. Henrieta D. – Gibory, (1894-1987, n. București), arhitectă română. Fiica lui D. (1). A promovat interpretarea modernă, funcționalistă a tradiției naționale, construind locuințe în București, Eforie Nord, Balcic ș.a. și clădiri publice (Amfiteatrul Spitalului Colțea, Consulatul Franței, Catedrala din Oltenița).

COCÓTĂ, cocote, s. f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. – Din fr. cocotte.

CURTEZÁNĂ, curtezane, s. f. Femeie de moravuri ușoare, care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil; p. gener. femeie cu conduită imorală; prostituată. – Din fr. courtisane (după curte).

DÁMĂ, dame, s. f. I. 1. (Înv.) Doamnă, cucoană. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. 2. (Depr.) Femeie de moravuri ușoare; prostituată. II. 1. (La jocul de cărți) Fiecare dintre cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe și negre, care se mută după anumite reguli pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. III. Scobitură în bordura unei ambarcațiuni, care sprijină manșonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.

DECÉNȚĂ s. f. Respect pentru bunele moravuri, bună-cuviință; pudoare. – Din fr. décence, lat. decentia.

ETNOGRAFÍE s. f. Știință care clasifică popoarele lumii, studiază compoziția, originea și răspândirea lor, urmărește evoluția culturii lor materiale și spirituale, moravurile și particularitățile felului lor de viață, legăturile cultural-istorice reciproce. – Din fr. ethnographie.

ETOLOGÍE s. f. 1. Disciplină care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor. 2. Ramură a biologiei moderne care studiază comportamentul, modul de viață al animalelor și plantelor din punctul de vedere al dinamicii lor, urmărind interacțiunile dintre indivizi în cadrul aceleiași specii sau populații. – Din fr. éthologie.

PAȚACHÍNĂ, pațachine, s. f. 1. (Bot.) Verigar. 2. (Fam.) Epitet injurios pentru o femeie vulgară, strident îmbrăcată, cu purtări necuviincioase; epitet pentru o femeie de moravuri ușoare. – Et. nec.

FÁBULĂ, fabule, s. f. Scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, folosind procedeul personificării animalelor, plantelor și lucrurilor, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalități cu scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. ♦ (Rar) Subiect al unei opere literare. – Din lat. fabula.

PICARÉSC, -ÉSCĂ, picarești, adj. (Despre anumite opere literare) Care, prin intermediul personajului tip picaro (cerșetori, vagabonzi, aventurieri etc.), investighează, cu accente satirice, cele mai diverse medii sociale, moravuri etc., reliefând amănuntul pitoresc, într-un limbaj cu elemente argotice și familiare. – Din fr. picaresque.

MACARONÍSM s. n. 1. Mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești într-un stil burlesc plin de cuvinte latine și latinizate ridicol. 2. Ansamblu de aspecte care caracterizează macaronismul. 3. Apartenență la macaronism. – Din fr. macaronisme.

GIGOLÓ, gigolo, s. m. Bărbat cu moravuri dubioase întreținut de o femeie mai în vârstă decât el. [Pr.: jigolo] – Din fr. gigolo.

PÚPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu ciocul lung și curbat și cu o creastă de pene mari, portocalii, în vârful capului (Upupa epops).Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza = a vorbi mult, a fi flecar. A-i cânta (cuiva) pupăza = a-i merge rău, a nu avea noroc. 2. Fig. (Fam.) Persoană flecară. ♦ Femeie îmbrăcată sau fardată strident; p. ext. femeie de moravuri ușoare. 3. (Reg.) Colac (în formă de pasăre sau de cuib de pasăre). ◊ Expr. Colac peste pupăză sau pupăză peste colac, se spune când peste un necaz deja existent vine altul (și mai mare). – Cf. alb. pupëzë.

PUTOÁRE, putori, s. f. Miros urât, greu, neplăcut; duhoare. ♦ Epitet injurios dat unui om leneș, murdar sau imoral; p. ext. epitet dat unei femei de moravuri ușoare. – Lat. putor, -is.

HETAIRÍSM s. n. Denumire dată raporturilor sexuale extraconjugale ale bărbaților cu femei de moravuri ușoare. [Pr.: -ta-i-] – Din fr. hétaïrisme.

HIPPY, hippy s. m., adj. invar. 1. S. m. Tânăr nonconformist, cu părul lung, cu vestimentație neconvențională, făcând parte dintr-o mișcare contestatară apărută în anii ’60 în SUA, care respingea societatea de consum și promova libertatea moravurilor și nonviolența. 2. Adj. invar. Caracteristic unui hippy (1). Modă hippy. [Scris și: hipi.Pr.: hípi] – Cuv. engl.

MADÁMĂ, madame, s. f. 1. (Fam.; astăzi în forma madam; urmat de nume de familie sau de prenume) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (măritată); doamnă. 2. Femeie din personalul casnic al familiilor bogate. ♦ Femeie de serviciu la un hotel. 3. (Înv.) Guvernantă. 4. (Înv.) Soție. 5. (Peior.) Femeie de moravuri ușoare; spec. patroană a unei case de prostituție. [Var.: madám s. f.] – Din fr. madame.

MĂRȚẤNĂ, mărțâne, s. f. (Pop.) Iapă slabă, bătrână; mârțoagă, gloabă. ♦ (Reg.) Epitet injurios dat unei femei de moravuri ușoare. – Din bg. mărcina.

ACÉL2, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; cînd stă înaintea substantivului are forma acel, acea, iar cînd urmează după substantiv are forma acela, aceea; în opoziție cu acest, acesta) Cine-i acea leliță Varvara? SADOVEANU, N. F. 21. Zilele iernii aceleia se scurgeau greu și așterneau pe inimile tuturor o pîclă groasă de amărăciune. MIRONESCU, S- A. 122. A fost odată un împărat. Acel împărat... bătuse pe toți împărații. ISPIRESCU, L. 11. Era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndețe ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. (Ca valoare emfatică, amintind pe cineva sau ceva foarte cunoscut) Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice. EMINESCU, O. I 32. Au trecut vremile-acelea.... legi, moravuri se-ndulcesc: Prin științe și prin arte națiile înfrățite, în gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Popular, înaintea substantivului, în forma acela) Apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. CREANGĂ, P. 218. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (cînd are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia gen.-dat. pl. acelora.

ROSTISLAV, cneaz al Moraviei (846-870). Și-a consolidat stăpânirea în fața tendințelor de cotropire din partea Imp. carolingian. În timpul domniei sale Chiril și Metodiu au creștinat Moravia.