Am găsit 487 de definiții care conțin toate cuvintele maximă sau forme flexionare ale acestora:

abátere s. f. 1. acțiunea de a (se) abate. ♦ încălcare a unor dispoziții. 2. diferența dintre valoarea nominală a unei mărimi și valoarea ei măsurată. 3. (tehn.) diferența dintre dimensiunea maximă sau minimă realizată pentru o piesă și dimensiunea ei proiectată. (< abate)



ACRIBOLOGÍE s. f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietății termenilor; alegere riguroasă a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea științifică. – Din fr. acribologie.

ADÁGIU, adagii, s. n. (Livr.) maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

AMIÁZĂ, amiezi, s. f. 1. Mijlocul zilei, momentul înălțării maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzător aproximativ orei 12). ◊ Loc. adj. De amiază = de prânz, de la ora prânzului. ◊ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plină zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Zenit. 3. (Reg.) Masă principală care se ia aproximativ la jumătatea zilei; prânz. 4. (Înv.) Miazăzi, sud. [Var.: amiáz, amiéz s. n., amiázi, amiázăzi s. f.] – Din amiazăzi (< lat. ad mediam diem).

AUTONOMÍE s. f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități sau al unei minorități naționale etc.) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ♦ Situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă până la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se aprovizioneze cu combustibil. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.

CAPACITÁTE, capacități, s. f. 1. Volum al unui recipient. 2. Însușirea de a fi încăpător; mărime care reprezintă cantitatea maximă de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ◊ Măsuri de capacitate = măsuri cu care se determină volumul lichidelor, al cerealelor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Posibilitatea, însușirea morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine. ♦ Persoană capabilă. 5. Însușirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.

CATEGORÍE, categorii, s. f. 1. Noțiune fundamentală și de maximă generalitate care exprimă proprietățile și relațiile esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor realității. 2. Grup de ființe, de obiecte sau de fenomene de același fel sau asemănătoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematică (sau taxonomică) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemănătoare și înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împărțiți sportivii sau echipele după criterii de greutate, vârstă, sex, clasificare sportivă sau grad de pregătire. ◊ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilită în raport cu greutatea corporală a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.

CÉRERE, cereri, s. f. Acțiunea de a (se) cere și rezultatul ei. 1. Solicitare; rugăminte. 2. Pretenție, exigență; revendicare. 3. Căutare, cerință; cantitate de bunuri și de servicii necesare pentru a acoperi consumul. ◊ Cerere solvabilă = (în economia de mărfuri) cerință de mărfuri și de servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată. ◊ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicită. 4. Sesizare adresată unui organ de jurisdicție sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoașterea sau apărarea unui drept. ♦ (Concr.) Petiție. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumată într-un anumit timp de o apă care se scurge prin canale, atunci când este supusă unui proces de curățare biologică. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.

GABARÍT, gabarite, s. n. Șablon în al cărui contur, format din linii drepte sau curbe, trebuie să se cuprindă dimensiunile unui profil; contur, format din linii drepte sau curbe, care limitează dimensiunile maxime ale profilului unui obiect, ale unei construcții etc. ♦ Greutate care depășește limita maximă admisă sau pe cea normală. – Din fr. gabarit.

GNÓMIC, -Ă, gnomici, -ce, adj. 1. (Despre scrieri) Care cuprinde maxime, sentințe, reflecții, sfaturi morale. ◊ Poeți gnomici = poeți din Grecia (și din Roma) antică, autori ai unor opere gnomice (1). 2. (Lingv.; despre unele timpuri verbale) Care indică acțiunea sub formă generală sau care se îndeplinește indiferent de timp. – Din fr. gnomique.

MAXIMIZÁ vb. tr. 1. a da unui fapt, unei idei cea mai înaltă valoare posibilă; a maximaliza. 2. (mat.) a da unei cantități valoarea maximă. (< fr. maximiser)

MÁXIMĂ s. f. gândire formulată concis, exprimând un principiu, o normă de conduită; aforism, adagiu. (< fr. maxime, lat. maxima)

MAXIMATÉCĂ s. f. colecție de ilustrate maxime, clasate după anumite reguli de maximafiliști. (< maximă + -tecă)

MAXIMALIZÁ vb. tr. a maximiza. (< fr. maximaliser)

MAXIMÁL, -Ă I. adj. maxim2 (I, 1). ♦ preț ~ = preț maxim îngăduit de o lege. II. s. n. tabel conținând prețurile curente fixate de stat pentru mărfurile micilor producători. (< fr. maximal)

MAXIMAFILÍST, -Ă s. m. f. cel care se ocupă cu maximafilia; maximafil (II). (< fr. maximaphiliste)

MAXIMAFILÍE s. f. ramură a filateliei care se ocupă cu colecționarea de ilustrate maxime. (< fr. maximaphilie)

MAXIMAFÍL, -Ă I. adj. referitor la maximafilie. II. s. m.f. maximafilist. (< fr. maximaphile)

MÁXIM2, -Ă I. adj. 1. cel mai mare (ca dimensiuni, durată, intensitate, valoare); maximal. 2. ilustrată ~ă = piesă filatelică ce trebuie să realizeze o concordanță deplină între imaginea de pe ilustrată, marca poștală aplicată pe fața vederii și ștampila obliterantă a poștei. II. s. f. (mat.) valoarea cea mai mare, într-un interval, a unei variabile sau funcții. ◊ (met.) centru de înaltă presiune atmosferică. (< lat. maximus, fr. maxime)

HIDROGRÁD, hidrograde, s. n. (Geogr.) Unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă. – Hidro- + grad.

HIDROGRÁF, -Ă, hidrografi, -e, subst. 1. S. m. și f. Specialist în hidrografie. 2. S. n. Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă. – Din fr. hydrographe.

MARNÁJ s. n. amplitudinea sau denivelarea dintre mareea maximă și cea minimă (flux și reflux. (< fr. marnage)

MÁRJĂ s. f. 1. margine; bord. ◊ spațiu alb la marginea unei pagini. ◊ spațiu sau timp liber, de care se poate dispune; rezervă. 2. diferență dintre prețul de vânzare și cel de cumpărare al unei mărfi, evaluată în procente; valoarea maximă sau minimă pe care o atinge un preț înainte de încheierea unei tranzacții comerciale. (< fr. marge)

IDIOȚÍE, idioții, s. f. 1. Debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însușirii vorbirii și a deprinderilor elementare, nivelul intelectual neatingând pe cel al unui copil normal, de doi ani; idioțenie (2). 2. Idioțenie (1). [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotie.

INSPIRÁȚIE, inspirații, s. f. 1. Inhalare a aerului în plămâni, primul timp al respirației. 2. Fig. Avânt, forță, entuziasm creator; complex de idei creatoare, stare de maximă tensiune creatoare. 3. Fig. Idee, soluție apărută pe neașteptate în conștiință. [Var.: inspirațiúne s. f.] – Din fr. inspiration, lat. inspiratia.

ÎNCORDÁ, încordez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) contracta mușchii corpului, p. ext. corpul întreg, în vederea unui efort. ♦ Fig. A-și concentra atenția, memoria, voința etc. ♦ Tranz. (Rar) A stimula, a întări. 2. Tranz. A întinde (puternic) o coardă, un arc, un cablu etc. ♦ A acorda un instrument muzical cu coarde, prin întinderea coardelor. 3. Tranz. A lega coardele viței de vie. 4. Refl. Fig. (Despre raporturile dintre oameni) A ajunge într-o stare de tensiune (maximă), a se înăspri. – În + coardă.

ÎNCORDÁT, -Ă, încordați, -te, adj. 1. Care se află în stare de tensiune. ♦ Fig. Care vădește, exprimă o stare de tensiune, de încordare. ♦ Fig. Concentrat, atent, vigilent; înfrigurat, febril. 2. (Despre arcuri) Cu coarda întinsă. ♦ (Despre instrumente muzicale cu coarde) Acordat. ♦ Fig. (Despre raporturile dintre oameni) Ajuns într-o stare de tensiune maximă; înăsprit, neprietenos. – V. încorda.

MÁCULĂ s. f. 1. pată. 2. modificare de culoare a pielii datorită unei reacții inflamatoare. ◊ pată pe un organ vegetal. 3. depresiune a retinei, la polul posterior al globului ocular, unde acuitatea vizuală este maximă; pată galbenă. (< fr. macule, lat. macula)

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.) ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

JUISÁ, juisez, vb. I. Intranz. A se bucura de plăcerile vieții. ♦ A simți plăcerea sexuală maximă, a avea orgasm. [Pr.: ju-i-] – Din fr. jouir (după juisor).

ULTRASÚNET, ultrasunete, s. n. Vibrație mecanică a unui mediu, a cărei frecvență depășește frecvența maximă corespunzătoare unui sunet, neputând fi percepută cu urechea. – Ultra- + sunet (după fr. ultrason).

ÚNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

VALORIFICÁT, -Ă, valorificați, -te, adj. Care este pus în valoare, pentru care s-au depus eforturi spre a primi valoarea maximă; a cărui valoare este pusă în evidență. ♦ (În special despre surse de energie, materii prime) Care este folosit (în procesul de producție) cât mai rațional, cât mai rentabil etc. – V. valorifica.

VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale-afară. (Plin) cu vârf sau încărcat cu vârf = plin de tot, până sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații politice, sociale sau administrative, a unui grup social etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Vârful Oltului. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vârful coloanei.Spec. Extremitate a unei părți a trupului omului sau animalelor. ◊ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuială, superficial; batjocoritor, sfidător, ironic. (În legătură cu verbe de mișcare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) părul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) părul de pe cap (de frică, de spaimă) A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maximă a unei activități. ◊ Ore de vârf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore de zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.

ZICĂTOÁRE, zicători, s. f. 1. Frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care poporul exprimă în mod metaforic o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicătură, zicală, proverb. 2. (Reg.) Bucată muzicală; p. ext. instrument muzical. – Zice + suf. -ătoare.

LÍMITĂ s. f. 1. valoare extremă (maximă sau minimă) a unei mărimi. ◊ ceea ce mărginește ceva; hotar; margine. ♦ la ~ = în caz extrem. ◊ cel mai înalt sau cel mai profund ton pe care-l poate emite o voce, un instrument. 2. (mat.) valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile. 3. (fig.) punct până la care pot ajunge posibilitățile cuiva. (< fr. limite, lat. limes, -itis)

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime.

MÁXIM2, -Ă, maximi, -e, adj., s. f. 1. Adj. Care are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate etc.; foarte mare; maximal. 2. S. f. Cea mai mare valoare pe care o poate avea, într-un anumit interval, o funcție sau o cantitate variabilă. ♦ Centru de înaltă presiune atmosferică. – Din lat. maximus, fr. maxime, maxima.

MAXIMAFÍL, -Ă, maximafili, -e, adj. Referitor la maximafilie, de maximafilie. – Din fr. maximaphile.

MAXIMAFILÍE s. f. Colecționare de cărți poștale cu o temă care se regăsește în marcaj și în obliterare. – Din fr. maximaphilie.

MAXIMAFILÍST, -Ă, maximafiliști, -ste, s. m. și f. Specialist în maximafilie. – Maximafilie + suf. -ist.

MAXIMÁL, -Ă, maximali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Maxim2 (1). ◊ Preț maximal = preț a cărui depășire este interzisă de lege. 2. S. n. (Ieșit din uz) Tabel care conținea prețurile fixate de stat pentru mărfurile micilor producători. – Din fr. maximal.

MAXIMIZÁ, maximizez, vb. I. Tranz. (Rar) A da valoare maximă2. – Din fr. maximiser.

MAXIMIZÁT, -Ă, maximizați, -te, adj. Care este la valoarea maximă2. – V. maximiza.

DINÁMIC, -Ă, dinamici, -ce, adj., s. f. I. Adj. 1. (Mec.) De mișcare, de forță; privitor la mișcare, la forță. 2. Plin de mișcare, de acțiune, activ; care este în continuă (și intensă) mișcare, evoluție; care se desfășoară rapid. ◊ Verb reflexiv dinamic = verb reflexiv care exprimă o acțiune ce se face cu participarea intensă sau cu un interes special din partea subiectului. El se gândește. Ea își amintește. ♦ (Despre oameni) Care dovedește forță vitală, putere de a se afirma și de a acționa; energic. II. S. f. 1. Parte a mecanicii care studiază legile mișcării corpurilor ținând seama de masele lor și de forțele care se exercită asupra lor. 2. (Tehn.) Raport între valorile maxime și minime ale unui semnal. 3. Dezvoltare intensă, schimbare continuă, bogăție de mișcare. ◊ Dinamica populației = totalitatea schimbărilor (cantitative) care au loc în cadrul unei unități de populație. – Din fr. dynamique.

PAROXÍSM, paroxisme, s. n. Intensitate maximă, punct culminant la care ajunge o senzație, un sentiment, o stare, un proces, o acțiune în desfășurare etc. ◊ Loc. adv. Până la paroxism = în cel mai înalt grad, foarte tare. ♦ (Rar) Surescitare, tulburare extremă. – Din fr. paroxysme, germ. Paroxysmus.

PLAFÓN, plafoane, s. n. 1. Suprafață interioară a planșeului superior al unei încăperi; tavan, bagdadie. 2. Cifră-limită, limită valorică (maximă) în cadrul unor operații financiare, care nu poate fi depășită. ◊ Plafon de casă = limita până la care se pot păstra în permanență într-o casierie sume pentru efectuarea unor plăți curente. 3. Nivel maxim al unei mărimi (viteză, turații etc.) pe care îl poate atinge un sistem tehnic. 4. Înălțime la care se găsește, la un moment dat, suprafața inferioară norilor față de sol. 5. Altitudine maximă la care se poate urca o aeronavă. – Din fr. plafond.

RECÓRD, recorduri, s. n. Rezultat realizat într-o competiție sportivă oficială, a cărui valoare reprezintă cea mai bună performanță, omologată de o persoană juridică; p. gener. realizare maximă, performanță supremă obținută într-un domeniu de activitate, într-o acțiune etc. ◊ Expr. A bate recordul (în ceva) = a atinge treapta cea mai înaltă (în ceva). A ține (sau a deține) un record = a păstra un record obținut; a fi neîntrecut în... – Din fr. record.

FORMÁNT, formanți, s. m. (Fon.) Zonă de maximă relevanță a unui spectru acustic. ♦ (Fon.) Zonă de armonice amplificate prin rezonanța cavităților supraglotice, definitorii pentru formarea timbrului vocalic. – Din fr. formante.

SUPRAGLÓTIC adj. v. FORMANT. (Fon.) Zonă de maximă relevanță a unui spectru acustic. ♦ (Fon.) Zonă de armonice amplificate prin rezonanța cavităților supraglotice, definitorii pentru formarea timbrului vocalic. [DEX '98]

FÓRMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.: În corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în ceele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.: în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

PANSÉU, panseuri, s. n. (Ir.) Gândire, cugetare; maximă, sentință. – Din fr. pensée.

PARIMÍE, parimii, s. f. 1. (Rar) Proverb; maximă; pildă, învățătură. 2. Parimiar. [Var.: paremíe s. f.] – Din ngr. parimía.

JUISÁ vb. intr. 1. a se bucura, a profita de plăcerile vieții. 2. a simți plăcerea maximă a actului sexual, a avea orgasm. (după fr. jouir)

VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) antichitate; țările, locuitorii din antichitate; c) nume generic care se dă celor trei continente (Europa, Asia, Africa) cunoscute până la descoperirea Americii. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri vechi; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust, alterat, stricat. 2. Care a fost întrebuințat mult și este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. ♦ Fig. Îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de mult o profesiune. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊ Loc. adj. și adv. (Înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai întrebuințează, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. – Lat. pop. veclus (= vetulus).

APOFTÉGMĂ, apoftegme, s. f. (Livr.) maximă, sentință formulată de obicei de o personalitate celebră (din antichitate). – Din fr. apophtegme.

PLIN, -Ă, plini, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre vase, încăperi, recipiente etc.) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva până la limită. ◊ Expr. Plin ochi = umplut până la limita capacității. A fi plin de sine (sau de el) = a avea o părere foarte bună despre sine, a fi încrezut, îngâmfat. A-i fi (cuiva) paharul plin, se spune despre cineva care a îndurat prea multe necazuri și nu le mai poate suporta. ♦ (Despre arme de foc) În care au fost introduse cartușe; încărcat. 2. Fără goluri; întreg, compact, masiv. ♦ Întreg, deplin, neștirbit. ◊ Profesor plin = profesor universitar titular, cu toate titlurile și drepturile prevăzute de lege. Catedră plină = catedră care are numărul de ore prevăzut de regulament. 3. Care cuprinde, conține, are ceva în cantitate sau în număr mare. ♦ (Despre ochi) Năpădit, inundat de lacrimi. 4. Care este acoperit, încărcat total sau parțial cu ceva. ♦ Murdar, mânjit, uns (cu ceva). 5. (Despre ființe, corpul lor sau părți ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii; grăsuț. 6. Care are amploare, intensitate; desăvârșit. Lună plină = lună perfect rotundă, aflată în faza ei maximă. Voce plină = voce sonoră, cu volum. ◊ Expr. În plin(ă)... = în mijlocul..., în miezul..., în toiul... II. S. n. Ceea ce umple un vas, o cavitate, un spațiu etc.; conținut, cuprins. ◊ Plinul conductei = cantitate de fluid care rămâne în permanență într-o conductă de transport. ◊ Loc. adv. Din plin = din abundență. ◊ Loc. adj. și adv. În plin = în centru, la țintă. ◊ Loc. prep. În plinul... = în mijlocul...; p. ext. în toiul... ◊ Expr. A-i merge cuiva în plin = a-i merge cuiva bine, a avea succes, a reuși, a izbândi. A da o lovitură (sau a lovi, a nimeri) în plin = a nimeri bine ținta vizată, a-și ajunge scopul. A-i ieși cuiva cu plin(ul) = a-i ieși cuiva în cale cu un vas plin (fapt considerat în credința populară ca semn prielnic). A face plinul = a umple cu benzină până la refuz rezervorul unei mașini. – Lat. plenus.

ARHIPLÍN, -Ă, arhiplini, -e, adj. Care este foarte plin, plin până la limita maximă posibilă. – Arhi- + plin.

VÉNTRU, ventre, s. n. (Fiz.) Punct, linie, suprafață a unui sistem de unde staționare, în care amplitudinea vibrației are valoare maximă. – Din fr. ventre.

IZOTÓNIC, -Ă adj. 1. (despre soluții) cu aceeași concentrație moleculară și presiune osmotică; izoosmotic. 2. contracție ~ă = contracție a unui mușchi cu scurtare maximă, tensiunea rămânând aceeași. (< fr. isotonique)

PLAFONÁ, plafonez, vb. I. Tranz. A fixa limita maximă a unor sume în cadrul unor operații financiare. ♦ Refl. Fig. A rămâne la același nivel de cunoștințe, a nu progresa, a rămâne pe loc, a nu depăși un anumit stadiu; a se limita. – Din fr. plafonner.

POVÉSTE, povești, s. f. 1. Specie a epicii (populare) în proză în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfă; basm; p. ext. narațiune cuprinzând fapte posibile sau reale. ◊ Expr. Ca în (sau din) poveste = foarte frumos, minunat, miraculos. Nici poveste = nici pomeneală, nici vorbă (să fie așa). A sta (sau a se apuca) de povești = a sta de vorbă îndelung, a sta la taifas. (Pop. și fam.) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste sau a-i merge (cuiva) vestea și povestea = a deveni cunoscut, renumit printr-un fapt, o pățanie (negativă) etc. ♦ Născocire, scornitură, minciună. ◊ Loc. vb. A spune povești = a minți. 2. Istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. 3. Întâmplare, fapt, problemă (care atrage atenția, care merită atenție). ◊ Expr. Ce (mai) veste-poveste? = ce (mai) e nou? ce se aude? Așa ți-e povestea? = așa stau lucrurile? asta e situația? 4. (Pop.) Proverb, zicătoare, maximă. ◊ Expr. Povestea vorbei (sau a cântecului etc.) = expresie des repetată, devenită proverbială; vorba ceea. – Din sl. povestĩ.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în urma unei triste experiențe. ♦ Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau formată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = mărime minimă a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzație abia perceptibilă. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fizeaxă perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit?Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat?Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.) Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor.Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată.Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine.Lat. quomo[do].

PRECÍZIE, precizii, s. f. 1. Faptul de a fi precis, calitatea de a măsura, de a determina sau de a indica precis; exactitate. ◊ Loc. adj. De precizie = (despre aparate de măsură) foarte exact. ♦ Eroare maximă care se admite la efectuarea unui calcul, a unei măsurări, a unui produs. 2. (Rar, la pl.; în forma preciziune) Lămurire, informație precisă; precizare. Așteptăm noi preciziuni. [Var.: preciziúne s. f.] – Din fr. précision, lat. praecisio, -onis.

VIZIBILITÁTE s. f. Însușirea de a fi vizibil. ♦ Distanță maximă până la care un obiect, luat ca punct de reper, rămâne vizibil în condiții atmosferice date; stare de claritate a atmosferei, care permite să se vadă obiectele până la o anumită distanță. – Din fr. visibilité, lat. visibilitas, -atis.

FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea unor fibre textile; p. restr. fibră textilă. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv pentru determinarea sau verificarea direcției verticale, format dintr-o sfoară subțire având atârnată la un capăt o greutate metalică. Firul apei = linie imaginară de la suprafața unei ape curgătoare, care unește punctele de viteză maximă ale apei. ◊ Expr. A se ține (sau a sta, a atârna) (numai) într-un fir de ață (sau de păr) = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie sau aproape de moarte. Fir conducător (sau călăuzitor) = direcție de urmat; linie (de conduită). ♦ Fig. Idee, tendință care apare cu consecvență de-a lungul unei acțiuni, al unei opere etc.; mod de desfășurare (neîntreruptă) a unei acțiuni, a unui proces etc. 2. Sârmă de telefon, de telegraf etc., alcătuită din două, uneori din trei conductoare subțiri, izolate și de obicei răsucite; p. gener. orice corp solid în care lungimea este cu mult mai mare în raport cu dimensiunea secțiunii transversale. 3. Șuviță subțire de aur, de argint etc., de forma unui fir (1), folosită la cusături speciale de podoabă. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1) lung și subțire, care alcătuiesc părul, iarba etc.; p. ext. exemplar dintr-o specie de plante erbacee de același fel; (în special) floare dintr-o specie de flori de același fel. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată. De-a fir a păr sau de-a firu-n păr, din fir până-n ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. ♦ Bob, grăunte (de nisip, de mac etc.). ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. ♦ Fig. (Rar) Fărâmă, pic. – Lat. filum.

PÍLDĂ, pilde, s. f. 1. Ceea ce poate servi cuiva drept învățătură, drept model de urmat, drept termen de comparație; ceea ce poate servi ca obiect de imitație sau inspirație în privința formei, aspectului etc.; model, exemplu. ◊ Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară, cum ar fi. ◊ Expr. A lua pildă = a imita exemplul cuiva. ♦ Dovadă, probă, indiciu. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică, menită să servească drept avertisment și pentru alții. 2. Povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral, producție literară cu caracter moralizator, cu o structură apropiată de fabulă; parabolă; p. ext. maximă, sentință; proverb, zicală; semnificație, tâlc cuprins într-o asemenea povestire, maximă, zicală sau într-o acțiune oarecare, într-o faptă etc. ◊ Loc. prep. (Înv. și reg.) În pilda (cuiva) = cu aluzie, referitor (la cineva). ♦ Fabulă. – Din magh. példa.

EPICÉNTRU, epicentre, s. n. Punct de pe suprafața globului pământesc situat deasupra hipocentrului unui cutremur și unde intensitatea zguduirii este maximă. – Din fr. épicentre.

CIUMÍZĂ, ciumize, s. f. Plantă graminee furajeră cu frunze late și cu inflorescența un panicul (Setaria italica-maxima).Et. nec.

INTERFRÁNJĂ s. f. distanța dintre două maxime de interferență consecutive. (< fr. interfrange)

CONTRÁST, contraste, s. n. 1. Opoziție puternică între două sau mai multe lucruri, stări, acțiuni etc. 2. Diferența dintre înnegrirea maximă și cea minimă a unei imagini fotografice. ◊ Contrastul imaginii = mărime caracteristică pentru variația strălucirii locale în cuprinsul unei imagini de pe ecranul tubului cinescop, în televiziune. – Din fr. contraste.

NART, narturi, s. n. 1. Sumă de bani fixată în trecut de autorități ca limită maximă a impozitului pe produse, pe vite etc. 2. Preț maximal fixat în trecut de autorități pentru vânzarea anumitor mărfuri de primă necesitate; p. ext. preț al unei mărfi. 3. Normă de muncă pe care țăranii clăcăși erau obligați să o realizeze într-o zi pe moșia boierului. – Din tc. nark.

SĂGEÁTĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată.Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata apei sau săgeata apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

TĂBLÍȚĂ, tăblițe, s. f. Diminutiv a lui tablă1. 1. Placă dreptunghiulară de ardezie, înrămată în lemn, pe care scriau cu condei de piatră școlarii începători. 2. (La romani) Placă mică acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria cu un stilet. 3. (Înv.) Carnețel în care se notau diverse fapte, maxime etc. – Tablă1 + suf. -iță.

DEADWEIGHT s. n. Capacitatea maximă de încărcare a unei nave comerciale, reprezentând rezervele de combustibil, de ulei și de apă, proviziile și încărcătura utilă (inclusiv echipajul și pasagerii cu bagajele lor). [Pr.: dédŭeĭt] – Cuv. engl.

DEBARCÁRE, debarcări, s. f. Acțiunea de a debarca și rezultatul ei. ◊ Stație de debarcare = punct final al unei călătorii. Navă de debarcare = navă special construită, cu prora plată și dreaptă, pentru a permite apropierea maximă de uscat în vederea debarcării de trupe și de materiale. – V. debarca.

DÉBIT1, debite, s. n. 1. Tutungerie. ♦ (Înv.) Debit de băuturi spirtoase = cârciumă. 2. (Înv.) Vânzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul. 3. Cantitatea de fluid sau de pulbere fină care trece, într-o unitate de timp, printr-o secțiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. ◊ Debit instalat = valoare maximă a debitului de apă care poate fi utilizat în scopuri energetice de turbinele unei centrale hidroelectrice. ♦ Cantitate de material sau de obiecte produse de o mașină sau de o instalație într-o unitate de timp. Debit de energie = energie debitată de o instalație într-o unitate de timp. ♦ (Med.) Debit cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii sau în cursul unui minut. ♦ (Mil.) Debit de foc = numărul de lovituri care poate fi tras de o gură într-o anumită cantitate de timp. ♦ Fig. Afluență (precipitată), torent de cuvinte în vorbirea cuiva. – Din fr. débit.

SUPRASATURÁT, -Ă, suprasaturați, -te, adj. 1. (Despre soluții) Care conține mai multă substanță dizolvată decât cantitatea corespunzătoare coeficientului de solubilitate la temperatura ordinară; care se află într-o concentrație superioară aceleia corespunzătoare tensiunii maxime a vaporilor pentru temperatura respectivă. 2. Fig. (Fam.) Sătul peste măsură de ceva. – Supra- + saturat (după fr. sursaturé).

IDIOȚÍE s. f. debilitate mintală congenitală maximă. ◊ (fam.) neghiobie, prostie, tâmpenie. (< fr. idiotie)

TONÁJ, tonaje, s. n. Masă sau greutate a unui corp exprimată în tone. ♦ Spec. Capacitate a unei nave exprimată în tone-registru. ♦ Spec. Greutate a unui tren sau a unui autocamion exprimată în tone. ♦ Spec. Greutate maximă de încărcătură pe care o poate suporta un vagon sau un autocamion. – Din fr. tonnage.

TOLERÁNȚĂ, toleranțe, s. f. 1. Faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. ♦ Casă de toleranță = stabiliment în care se practică prostituția; bordel. 2. Obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente, substanțe, condiții de mediu etc. 3. Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs. ♦ (Tehn.) Diferență dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea nominală a acestei dimensiuni. – Din fr. tolérance.

HOLOEDRÍE s. f. calitate a unor cristale de a prezenta simetrie maximă. (< fr. holoédrie)

REFÚZ, refuzuri, s. n. 1. Faptul de a refuza; neacceptare, respingere. ♦ Expr. Până la refuz = atât încât nu se mai poate adăuga nimic; până când nu este loc pentru mai mult, până la limita maximă. 2. Material rămas, după cernere, sortare sau clasare (în ciur sau pe sită). 3. Deficiență în funcționarea unui sistem tehnic. 4. Defect de turnare care constă în producerea unor goluri rezultate din umplerea incompletă a formei cu metal topit. – Din fr. refus.

HIPEREXTENSIÚNE s. f. (med.) extensiune maximă a unei articulații. (< engl. hyperextension)

HIDROGRÁD s. n. unitate de măsură a variației nivelului apelor curgătoare egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă. (< germ. Hydrograd)

SUPRASATURÁT, -Ă, suprasaturați, -te, adj. 1. (Despre soluții) Care conține mai multă substanță dizolvată decât cantitatea corespunzătoare coeficientului de solubilitate la temperatura ordinară; care se află în stare de suprasaturație. ♦ (Despre vapori) Care se află într-o concentrație superioară, aceleia corespunzătoare tensiunii maxime a vaporilor pentru temperatura respectivă. 2. Fig. (Fam.) Sătul peste măsură de ceva. – Supra1- + saturat (după fr. sursaturé).

SATURÁT, -Ă, saturați, -te, adj. (Chim.; Fiz.) Care nu mai are valențe libere și nu mai poate forma compuși de adiție; care se află în stare de saturație. ♦ Fig. Care a atins punctul de intensitate, de valoare etc. maximă. – V. satura.

SATURÁȚIE s. f. 1. Stare a unui compus chimic care nu mai conține valențe libere și deci nu mai poate adiționa alte elemente în molecula lui; stare a unei soluții în care nu se mai poate dizolva o nouă cantitate din substanța dizolvată; stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic pentru care o anumită mărime caracteristică a atins valoarea ei maximă. ◊ Loc. adv. Până la saturație = a) până la completarea tuturor valențelor libere; b) fig. la nivelul de la care cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de intensitate maximă a unui fenomen, satisfacere maximă a cuiva; p. ext. plictiseală, oboseală, dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. – Din fr. saturation, lat. saturatio, -onis.

SENTENȚIÓS, -OÁSĂ, sentențioși, -oase, adj. (Despre stil, ton, fraze etc.) Care conține multe sentințe (2), maxime; p. ext. care are caracter, ton de sentință. ♦ (Despre oameni) Care se exprimă prin sentințe, prin maxime; p. ext. care folosește un ton emfatic; afectat, grav, pretențios. [Pr.: ți-os] – Din fr. sentencieux, lat. sententiosus.

SENTÍNȚĂ, sentințe, s. f. 1. Hotărâre, decizie a unui tribunal, pronunțată în primă instanță. ♦ Hotărâre a unei comisii de arbitraj. ♦ Fig. Stigmatizare, oprobriu, blam. 2. maximă, aforism, adagiu. ♦ Deviză. – Din fr. sentence, lat. sententia.

SOLUBILITÁTE, solubilități, s. f. Proprietate a unor săruri de a se putea dizolva într-un solvent. ♦ Cantitate maximă de substanță, exprimată în grame, conținută într-o anumită cantitate de solvent la o temperatură determinată. – Din fr. solubilité.

SINTETIZÓR, sintetizoare, s. n. 1. (Muz.) Instrument electronic complex folosit pentru generarea artificială a timbrurilor specifice instrumentelor clasice sau a unei infinități inedite de timbruri și a unor efecte sonore, lărgind posibilitățile de exprimare artistică. 2. (În sintagma) Sintetizor de vorbire = a) aparat electronic complex care simulează funcțiile aparatului fonator uman, în scopul producerii vocii și vorbirii pur artificiale; b) procesor electronic care reduce redundanța semnalelor vorbirii umane în scopul manipulării lor cu maximă eficiență în diferite sisteme. – Din fr. synthétiseur.

SPRINTÁ, sprintéz, vb. I. Intranz. A-și mări viteza de deplasare în timpul unei probe sportive (de obicei în finalul ei); a se deplasa în fugă cu viteza maximă (într-o probă sportivă). – Din fr. sprinter.

STADIÁL, -Ă, stadiali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se dezvoltă în etape, în faze. 2. Adj. (Biol.) Care se referă la stadiile de dezvoltare a organismelor. 3. S. n. (Geol.) Interval de scurtă durată în timpul unei glaciații, când, datorită unei scăderi mai accentuate a temperaturii medii anuale, s-a manifestat o extindere maximă a ghețarilor. [Pr.: -di-al] – Din germ. stadial, lat. stadialis.

GNOMOLOGÍE s. f. culegere de sentințe, de maxime. (< fr. gnomologie)

GNÓMIC, -Ă adj. 1. care conține maxime, sentințe și reflecții morale; aforisme. 2. (despre timpuri verbale) care exprimă o acțiune ce se îndeplinește indiferent de timp. (< fr. gnomique, gr. gnomikos)

GNOM3(O)-, -GNOMÍE elem. „cugetare, maximă; sentință”. (< fr. gnom/o/-, -gmonie, cf. gr. gnome, inteligență)

GNOM2 s. n. sentință, maximă; cugetare, moto. (< gr. gnome)

SUPRATENSIÚNE, supratensiuni, s. f. Tensiune electrică mai mare decât valoarea maximă a tensiunii de serviciu, care constituie un pericol pentru circuitele electrice, provocând deranjamente și avarii. [Pr.: -si-u-] – Supra- + tensiune (după fr. surtension).

CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1. Care apreciază calitățile și defectele (unor oameni, stări, fapte, opere etc.). Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ♦ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.

CROAZIÉRĂ, croaziere, s. f. 1. Călătorie (de plăcere) pe mare. 2. Regim de zbor al unei aeronave care evoluează la o viteză mai mică de viteza maximă. [Pr.: -zi-e-] – Din fr. croisière.

CURCUBÉTĂ, curcubete, s. f. (Reg.) 1. Dovleac (Cucurbita pepo maxima). 2. Tigvă. [Var.: curcubắtă s. f.] – Lat. cucurbita.

GÉNIU s. n. I. 1. talent, dispoziție naturală, capacitate creatoare excepțională, a dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană astfel înzestrată. 2. caracter specific. II. spirit, demon, ființă supranaturală care, în credințele celor vechi, veghea asupra soartei unui om. III. specialitate militară, armă care se ocupă cu executarea lucrărilor de fortificații, drumuri, poduri etc. (< lat. genius, fr. génie)

GABARÍT s. n. 1. contur poligonal care limitează dimensiunile maxime admisibile ale unui profil. ◊ greutate care depășește limita maximă admisă sau pe cea normală. ♦ ~ de încărcare = instalație specială care marchează limitele permise pentru încărcătura vagoanelor de marfă deschise. 2. model după care se fasonează unele piese în construcțiile de nave sau de piese de artilerie. 3. (fam.) dimensiune, statură. (< fr. gabarit)

FORTÍSSIMO adv. (muz.) cu maximă intensitate, foarte tare. (< it. fortissimo)

FÓRMĂ s. f. 1. înfățișare, aspect exterior; contur. 2. modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ ~ ele conștiinței sociale – ansambluri distincte de reprezentări, idei, concepții determinate social și istoric, care alcătuiesc conștiința socială; ~ logică = structură mintală în conformitate cu principiile gândirii și având drept funcție organizarea conținutului acesteia. ♦ stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, prin antrenament; condiție fizică bună; a fi în ~ = a fi capabil de randament maxim. 3. totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă. 4. fel, chip, mod. ♦ mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 5. dispoziție legală de procedură. ♦ viciu de ~ = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești. 6. aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 7. stare de agregare a corpurilor. 8. tipar, calapod, model. ♦ (poligr.) cutie de oțel în care se toarnă literele; zaț al unei pagini. 9. ~ de relief = neregularitate a suprafeței Pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi; (mat.) fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. (< fr. forme, lat. forma)

FORDÍSM s. n. sistem de organizare a muncii și de salarizare care urmărește sporirea maximă a intensității muncii prin divizarea extremă a acesteia pe operații organizate în flux continuu, pe bandă rulantă. (< fr. fordisme)

FIABILITÁTE s. f. 1. capacitate de funcționare a unui aparat, a unui sistem tehnic fără defecțiuni o perioadă îndelungată de timp. 2. ramură a științei care studiază măsurile generale ce trebuie avute în vedere la proiectarea, fabricarea și exploatarea sistemelor tehnice pentru a se asigura o maximă eficiență în utilizarea lor. 3. (biol.) probabilitate de supraviețuire a unui organism, exprimată prin vitalitate, capacitate de adaptare la condițiile de mediu. (< fr. fiabilité, engl. fiability)

FANTEZÍE s. f. 1. imaginație. ◊ imaginație creatoare. 2. produs al imaginației; închipuire, plăsmuire, născocire. ◊ înclinare personală, gust, ciudățenie, capriciu. 3. (muz.) lucrare instrumentală sau orchestrală liberă. ◊ piesă instrumentală, în stil contrapunctic, cu caracter fantastic. 4. țesătură al cărei colorit și textură sunt făcute să permită maxima imaginație a autorului. (< fr. fantaisie, lat. fantasia, gr. phantasia)

EXTRÉM, -Ă I. adj. 1. situat în punctul cel mai îndepărtat; de la capăt; la vârf. 2. care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile posibile ale unei mărimi. 3. (fig.; despre doctrine, idei politice etc.) pe pozițiile cele mai neconciliatoare. 4. foarte mare, exagerat. ◊ (despre remedii etc.) foarte energic, doar în cazuri desperate. II. s. m. (mat.) primul și ultimul termen al unei proporții. III. s. n. 1. (mat.) valoarea extremă, maximă și minimă, a unei funcții. 2. numărătorul primului raport și numitorul celui de-al doilea într-o proporție. IV. s. f. 1. margine; limită ultimă. ♦ a trece de la o extremă la alta = a trece de pe o poziție pe alta diametral opusă; extremă dreaptă (sau stângă) = grup politic care se manifestă prin idei și acțiuni ultraradicale, exagerate și rigide. 2. cea mai mare sau cea mai mică valoare a unei mărimi. 3. jucător care ocupă locul cel mai înaintat din stânga sau din dreapta în formația de jos a unei echipe de fotbal, de handbal sau de hochei. (< fr. extrême, lat. extremus)

EXPÓRT s. n. trimitere de mărfuri în străinătate în scop de vânzare sau de schimb comercial; mărfurile exportate. ♦ ~ invizibil = vindere de servicii altor țări (operații de transport, asigurare, credit, licențe, servicii de turism etc.); ~ de capital = investiție de capital făcută de către monopoluri în alte țări, pentru a obține cu mai multă ușurință profituri maxime. (< germ. Export)

EURIBIÓZĂ s. f. reacție de maximă rezistență a unui organism față de variațiile mari ale factorilor de mediu. (< fr. eurybiose)

EMINESCIANÍSM s. n. moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, expresie a geniului poporului român, spirit enciclopedic, universal, care, prin originalitate, prin simțul absolut al limbii și al muzicalității poetice, a dat o maximă strălucire romantismului românesc. ◊ tendința de a prelua și cultiva teme și motive eminesciene. (< eminescian + -ism)

ELASTICITÁTE s. f. 1. proprietatea de a fi elastic. ♦ teoria ~tății = capitol al mecanicii care se ocupă cu determinarea stării de tensiune și de deformare a corpurilor elastice supuse acțiunii unor sarcini exterioare. 2. limită de ~ = tensiune maximă la care poate fi supus un corp fără a rămâne cu deformații permanente. 3. (fig.) suplețe. 4. proprietate a unei variabile economice de a-și modifica mărimea sub influența altei variabile. (< fr. élasticité)

EGALIZATÓR, -OÁRE I. adj. care egalizează. II. s.n. 1. amestec de rășină folosit în vopsitorie la netezirea și la obținerea unui luciu superior al peliculelor (2). 2. produs chimic cu proprietăți de egalizare (3) a coloranților. 3. dispozitiv care reglează presiunea apei, a aburilor într-o conductă. 4. aparat electronic care permite, cu ajutorul unor filtre, obținerea calității maxime la înregistrare sau la redare a unui casetofon. (< fr. égalisateur, /II/ égaliseur, /II, 4/ engl. equalizing)

ECÁRT s. n. distanța dintre două valori oarecare dintr-un șir de măsurători efectuate asupra aceleiași mărimi; interval, depărtare; abatere. ◊ diferență. ◊ variație. ♦ ~ de viteză = diferența dintre viteza minimă și cea maximă în zbor orizontal a unui avion. ◊ diferența maximă dintre densitățile optice ale unui negativ fotografic. (< fr. écart)

DINÁMIC, -Ă I. adj. 1. referitor la mișcare, la forță. 2. plin de mișcare, de forță; activ. ◊ (fig.; despre oameni) energic, întreprinzător. II. s. f. 1. parte a mecanicii care studiază mișcarea corpurilor și forțele care acționează asupra lor. 2. proces de dezvoltare a unor fenomene sub acțiunea anumitor factori; mișcare, schimbare. ♦ ă populației = totalitatea schimbărilor cantitative suferite de o populație. 3. totalitatea noțiunilor legate de intensitatea sonorității muzicale. ◊ disciplină care studiază aceste noțiuni. 4. (tehn.) raport între valorile maxime și cele minime ale unui semnal. (< fr. dynamique)

DIAPAZÓN s. n. 1. mic instrument de oțel în formă de U, care, vibrând, produce un singur sunet pur (la), etalon pentru acordare sau pentru a se „da tonul”. ♦ a fi la același ~ cu cineva = a fi la aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva. 2. ambitus. 3. model-tip de hașuri la standardizarea trasării grosimii hașurilor. 4. (tehn.) ~ de dimensiuni = interval dintre valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. (< fr. diapason)

DEADWEIGHT [DÉD-UEIT] s. n. capacitate maximă de încărcare a unei nave comerciale. (< engl. deadweight)

CRONOTERAPÍE s. f. definire a orei optime de administrare a medicamentelor, astfel încât efectele lor pozitive asupra bolnavilor să fie maxime. (< fr. chronothérapie)

CATHÁRSIS s. n. 1. concept estetic, la Aristotel, pentru a defini efectul „purificator” al artei, în special al tragediei, rolul acesteia de a-l elibera pe om de pasiuni (josnice), prin trăirea unui sentiment de maximă tensiune. 2. (psihan.) efect terapeutic prin descărcarea unei trăiri refulate. (< fr. catharsis, gr. katharsis)

ALBÚM s.n. 1. Caiet sau volum special legat, în care se păstrează fotografii, vederi etc. sau unde sunt adunate o serie de fotografii, desene, mărci etc. după o anumită temă. V. catalog. ♦ Listă de nume. 2. Caiet în care se scriu versuri (originale), maxime etc. [Pl. -me, -muri. / < fr. album, cf. lat. album – alb].

APOFTÉGMĂ s.f. maximă, sentință, adagiu. [< fr. apophtegme, gr. apophthegma].

AUTONOMÍE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naționalități conlocuitoare etc.) de a se administra singur în cadrul unui stat condus de o putere centrală; situație a celui care nu depinde de nimeni, care are deplină libertate în acțiunile sale. 2. Distanța maximă pe care o poate parcurge un vehicul cu motor (navă, avion etc.) fără alimentare. ◊ Autonomie financiară = situația unui serviciu cu gestiune financiară independentă de aceea a organului care l-a creat și care îl controlează. Autonomia artei = diferențierea artei și a valorilor ei de celelalte forme ale conștiinței sociale și de valorile corespunzătoare acestora. [Pron. a-u-, pl. -ii, gen. -iei. / < fr. autonomie, it. autonomia, cf. gr. autos – însuși, nomos – lege].

CONTINGÉNT, -Ă adj. Care poate să se producă, să vină din întâmplare; care poate să se producă sau nu; întâmplător, fortuit. // s.n. 1. Totalitatea tinerilor încorporați în același an în serviciul militar. 2. Grup omogen de oameni. 3. Cantitate maximă de mărfuri care poate fi importată sau exportată într-o anumită perioadă. [Var. contigent s.n. / < fr. contingent, cf. lat. contingens – care vine din întâmplare].

CROAZIÉRĂ s.f. 1. Călătorie (turistică) pe mare. ♦ Voiajul unei nave militare cu multe escale. ♦ (Rar) Acțiunea de patrulare pe mare în timp de război de către o navă militară. 2. Viteză de croazieră = regim de zbor al unui avion la o viteză mai mică decât cea maximă, pentru a se reduce uzura și consumul de combustibil; (p. ext.) viteză de drum a unui autoturism. [Pron. croa-zi-e-. / < fr. croisière].

CULMINÁȚIE s.f. 1. Moment în care un astru trece deasupra meridianului unui loc. ◊ Punct de culminație = punctul cel mai înalt atins de un astru. 2. Moment de maximă încordare a relațiilor dintre personajele unei opere literare; punct culminant. [Gen. -iei, var. culminațiune s.f. / < fr. culmination, it. culminazione].

DICTÓN s.n. Expresie proverbială, proverb; zicătoare, maximă. [< fr. dicton].

ECÁRT s.n. Distanța dintre două valori oarecare dintr-un șir de măsurători efectuate asupra aceleiași mărimi; interval, depărtare; abatere. ♦ Diferență. ♦ Variație. ◊ Ecart de viteză = diferența dintre viteza minimă și cea maximă în zbor orizontal a unui avion. ♦ Diferența maximă dintre densitățile optice ale unui negativ fotografic. / < fr. écart].

EXTRÉM, -Ă adj. 1. Așezat, situat în punctul cel mai îndepărtat; de la capăt; la vârf. 2. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile posibile ale unei mărimi. 3. (Fig.; despre doctrine, idei politice etc.) Situat pe pozițiile cele mai neconciliatoare. 4. Foarte mare, exagerat. ♦ (Despre remedii etc.) Foarte energic, folosit doar în cazuri desperate. // s.m. (Mat.) Primul și ultimul termen al unei proporții. ♦ Valoarea extremă, maximă și minimă, a unei funcții; extremum. // s.f. 1. Margine; limită ultimă. ◊ A trece de la o extremă la alta = a trece de pe o poziție pe alta diametral opusă. 2. Cea mai mare sau cea mai mică valoare a unei mărimi. 3. Jucător care ocupă locul cel mai înaintat din stânga sau din dreapta în formația de joc a unei echipe de fotbal, de handbal sau de hochei. [Var. estrem, -ă adj. / cf. fr. extrême, lat. extremus < exterus – din afară].

FANTEZÍE s.f. 1. Imaginație artistică creatoare. ♦ Imaginație; reverie. 2. Ciudățenie, capriciu. 3. (la pl.) Plăsmuiri. 4. Piesă de muzică instrumentală care nu are o formă prestabilită. V. parafrază. ♦ Piesă instrumentală în stil contrapunctic, a cărei muzică are un caracter neobișnuit, fantastic. 5. (Și în forma fantaisie) Țesătură al cărei colorit și textură sunt astfel făcute încât să permită maxima imaginație a autorului. [Gen. -iei, var. fantasie, fantesie, fantazie s.f. / < fr. fantaisie, cf. it. fantasia, gr. phantasia].

POMELO s.m. Fructul citric cel mai mare (Citrus maxima sau Citrus grandis), un fel de grepfrut de forma unei pere imense, de până la 20 cm lungime, de culoare galben-verzuie, cu coaja groasă de 1,5 cm, cu pulpa gălbuie, acidulată și mai puțin amară; se comercializează ca pomelo sau pompelmo (excepție, fr. pomelo = grepfrut).

SOIA s.f. Plantă anuală din fam. leguminoaselor (Glycine hispida, Glycine maxima), utilizată ca plantă furajeră, iar boabele de soia și în alimentația umană, soia fiind una din cele cinci semințe sfinte ale Chinei. Există boabe de soia galbene, verzi, roșii și negre. Din ele se prepară ulei de soia, tofu („brânză de soia”), miso (pastă dulce de soia), făină de soia, din care se produc harusame (tăiței subțiri, transparenți ca sticla); preponderent, din soia se obține așa-numita carne vegetală, un extract de proteine vegetale utilizat ca înlocuitor de carne în preparatele dietetice, iar semințele încolțite de soia sunt foarte apreciate ca ingrediente delicate în diverse preparate culinare.

GABARÍT s.n. Contur care limitează dimensiunile maxime ale unui profil. ♦ Model după care se fasonează unele piese în construcțiile de nave sau de piese de artilerie. ♦ (Fam.) Dimensiune, statură. ◊ Gabarit de încărcare = instalație specială care marchează limitele permise pentru încărcătura vagoanelor de marfă deschise. [Pl. -te, -turi. / < fr. gabarit].

GNOM s.n. (Liv.) Sentință, proverb, maximă; zicătoare, cugetare, moto. [< it. gnome, cf. gr. gnome].

GNOMOLOGÍE s.f. (Liv.) Culegere de sentințe, de maxime. [Gen. -iei. / < fr. gnomologie, cf. gr. gnome – sentință, logos – vorbire].

HOLOEDRÍE s.f. (Fiz.) Calitate a unui sistem cristalin de a prezenta simetrie maximă. [Pron. -lo-e-, gen. -iei, var. oloedrie s.f. / < fr. holoédrie].

MÁRJĂ s.f. (Franțuzism) 1. Margine; bord. ♦ Spațiu alb la marginea unei pagini. ♦ Spațiu sau timp liber, care poate fi folosit ca rezervă; rezervă. 2. Diferență dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare al unei mărfi, evaluată în procente; valoarea maximă sau minimă pe care o atinge un preț înainte de încheierea unei tranzacții comerciale. [< fr. marge].

MAXIMAFILÍE s.f. Colecționare de cărți poștale ilustrate pe care se găsesc aplicate mărci și ștampile în strânsă concordanță de subiect, loc și timp cu ilustrația. [Gen. -iei. / < fr. maximaphilie].

MAXIMALÍSM s.n. (Rar) Adaptarea franceză a leninismului. [< maximalisme].

MAXIMALÍST, -Ă s.m. și f. (Rar) Leninist. [< fr. maximaliste].

MINIMÁXIMĂ s.f. (Mat.) Minim între valorile maxime ale unei funcții. [Var. minimomaximă s.f. / cf. it. minimassimo].

MINIMOMÁXIMĂ s.f. v. minimaximă.

PAROXÍSM s.n. 1. Intensitate maximă a unei boli, a unui sentiment etc. ♦ Surescitare, tulburare extremă. 2. Intensificare bruscă a activității forțelor interioare ale Pământului, care duce la formarea munților și la modificări ale scoarței terestre. [Pl. -me, -muri. / cf. fr. paroxysme, germ. Paroxysmus, it. parossismo, gr. paroxysmos].

PLAFÓN s.n. 1. Tavan. 2. Cifră-limită peste care nu se poate trece, care nu poate fi depășită (în operații financiare, de planificare etc.). 3. Nivel de altitudine. ♦ Înălțime maximă pe care o poate atinge un avion. ♦ Înălțime la care se găsește un strat de nori (partea inferioară). [Pl. -oane, -onuri, var. plafond s.n. / < fr. plafond].

PROVÉRB s.n. 1. Zicătoare, zicală, maximă populară. 2. Proverb dramatic = mică piesă de salon din sec. XVII-XIX, jucată fără decor, având ca pretext un proverb. [Pl. -be. / < fr. proverbe, cf. lat. proverbium].

BRAȚÁ vb. tr. a orienta vergile unui velier cu ajutorul brațului (1), încât vârful să aibă maximă eficacitate asupra velelor. (< fr. brasser)

SATURÁȚIE s.f. Stare a unui sistem fizic sau chimic pentru care anumite mărimi au atins valoarea maximă; (spec.) stare a unei soluții care conține cea mai mare cantitate posibilă dintr-un corp dizolvat în ea. ♦ Stare a unui compus care nu mai conține valențe libere. ♦ (Fig.) Îmbuibare, dezgust, plictiseală. [Gen. -iei, var. saturațiune s.f. / cf. fr. saturation, lat. saturatio].

SPICILÉGIU s.n. (Liv.) Culegere de acte, de tratate etc.; culegere de maxime, de povestiri, de bucăți literare. [Pron. -giu. / < lat. spicilegium, cf. fr. spicilège].

VÉNTRU s.n. 1. (Rar) Pântece. 2. (Fiz.) Punct al unui sistem de unde staționare, în care o anumită mărime (presiunea, viteza etc.) are valoare maximă. [< fr., it. ventre, lat. venter].

gnom(o)-, -gnomie elem. Cugetare, maximă; sentință. (< fr. gnom/o/-, -gmonie, cf. gr. gnome, inteligență)

POMÉLO s. Fructul citric cel mai mare (Citrus maxima sau Citrus grandis), de forma unei pere uriașe de până la 20 cm lungime, de culoare galbenă-verzuie, cu coaja groasă de 1,5 cm, cu pulpa gălbuie, acidulată și usor amară. Este adesea considerat o varietate de grepfrut, în fapt diversele varietăți de grepfrut fiind hibrizi dintre pomelo și diferite soiuri de portocal.

VIZIBILITÁTE s.f. Însușirea de a fi vizibil. ♦ (Fiz.) Distanța maximă până la care poate fi văzut cu ochiul liber un obiect în condiții atmosferice date; (curent) starea de claritate a atmosferei. [Cf. fr. visibilité, lat. visibilitas].

BALONÁJ s. n. Lățime a secțiunii transversale a unui pneu, aflat sub presiune maximă. (< balon + -aj)

APOFTÉGMĂ s. f. formulare aforistică memorabilă; maximă, sentință, adagiu. (< fr. apophtegme, gr. apophthegma)

AMPLITÚDINE s. f. 1. distanța dintre pozițiile externe ale unui corp care oscilează. ◊ lungimea pasului unui cal. 2. (mat.) distanță care separă punctele extreme ale unul arc de curbă. ♦ ~ a unui astru = arcul de orizont între punctul cardinal est și vest și punctul de pe orizont unde astrul răsare (apune). ◊ (fig.) întindere, amploare. 3. valoare absolută, maximă a elongației unei mărimi care variază periodic. ♦ ~ climatică = diferența dintre valorile maximă și minimă înregistrate de un element meteorologic în evoluțiile sale periodice. (< fr. amplitude, lat. amplitudo)

ALBÚM s. n. 1. volum special legat în care se păstrează fotografii, ilustrate, mărci poștale etc. ◊ caiet în care se scriu versuri, maxime. 2. carte mare cuprinzând ilustrații, fotografii etc. 3. colecție de melodii ale unui cântăreț, ale unei formații pe un singur disc. (< fr., lat. album)

ABÁTERE s.f. Acțiunea de a (se) abate și rezultatul ei. ♦ Diferența dintre valoarea măsurată a unei mărimi și valoarea ei reală. ♦ (Tehn.) Diferența dintre dimensiunea maximă sau minimă realizată pentru o piesă și dimensiunea ei proiectată. ♦ Întoarcere a prorei unei nave într-o anumită direcție. [< abate].

ACRIBOLOGÍE s.f. 1. Studiul preciziei maxime în cercetarea științifică. 2. Precizie în folosirea cuvintelor; alegere riguroasă a cuvintelor. [Gen. -iei. / < fr. acribologie, cf. gr. akribes – exact, logos – studiu].

ADÁGIU s.n. maximă, sentință, aforism. [Pron. -giu. / < lat. adagium, cf. fr. adage, it. adaggio].

AFORÍSM s.n. 1. Judecată care redă într-o formă concisă o părere cu privire la viață; sentință, maximă, cugetare. 2. Enunț care sugerează un adevăr teoretic. [< fr. aphorisme, cf. gr. aphorismos – definiție].

AFORÍSM s. n. cugetare, judecată care redă într-o formă concisă și expresivă un adevăr; adagiu, maximă, sentință. (< fr. aphorisme, gr. aphorismos)

ADÁGIU s. n. maximă, sentință, aforism, apoftegmă, dicton. (< lat. adagium)

ACRIBOLOGÍE s. f. 1. folosirea preciziei maxime în cercetarea științifică. 2. precizie în folosirea cuvintelor. (< fr. acribologie)

ACMÉE s. f. 1. apogeu, punct culminant. 2. fază în care o boală atinge intensitatea maximă. 3. cea mai evoluată fază de adaptare în filogenie și ontogenie. (< fr. acmé)

CONFLÍCT s.n. 1. Ciocnire, dezacord; ceartă. ♦ Război. 2. (Fil.) Treapta de maximă ascuțire în evoluția contradicțiilor antagoniste. 3. Ciocnire a intereselor și a pasiunilor personajelor principale dintr-o operă literară, care determină desfășurarea acțiunii. [< lat. conflictus, cf. fr. conflit].

DEADWEIGHT s.n. (Mar.) Greutatea maximă pe care o poate transporta o navă (marfă, pasageri etc.). [Pron. déd-ueit. / < engl. deadweight < dead – inert, weight – greutate].

DIAPAZÓN s.n. 1. Instrument alcătuit dintr-o vergea metalică în formă de U, care, vibrând, produce un sunet pur (de obicei „la”). ◊ A fi la același diapazon cu cineva = a fi în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva. 2. Întindere a sunetelor pe care le produce o voce sau un instrument de la sunetul cel mai grav până la cel mai înalt; registru. 3. Model-tip de hașuri folosit la standardizarea trasării grosimii hașurilor. 4. (Tehn.) Diapazon de dimensiuni = interval dintre valorile maxime și minime ale dimensiunilor unor piese standardizate. [< fr. diapason, cf. lat., gr. diapason – gamă].

apoftégmă (apoftégme), s. f.maximă, sentință. Gr. ἀπάφυεγμα (Gáldi 149). Sec. XVII; modern se întîlnește cu fr. apophtegme.

EXPÓRT s.n. (Ec.) Trimitere de mărfuri dintr-o țară în alte țări în scop de vânzare sau de schimb comercial. ◊ Export de capital = investiție de capital făcută de către monopoluri în alte țări pentru a obține cu mai multă ușurință profituri maxime. ♦ (Concr.) Totalitatea mărfurilor exportate. [< germ. Export].

FIABILITÁTE s.f. 1. Totalitatea calităților unui sistem tehnic care determină capacitatea acestuia de a funcționa fără defecțiuni într-un interval de timp în anumite condiții date. 2. Mărime care caracterizează siguranța în funcționare a unui sistem tehnic în conformitate cu normele prescrise. ◊ Teoria fiabilității = ramură a științei care studiază măsurile generale ce trebuie avute în vedere la proiectarea, fabricarea și exploatarea sistemelor tehnice pentru a se asigura o maximă eficiență în utilizarea lor. [Pron. fi-a-. / cf. fr. fiabilité].

FORDÍSM s.n. Sistem de organizare a muncii și de salarizare, care urmărește să stoarcă cât mai multă plusvaloare pe baza sporirii maxime a intensității muncii prin divizarea extremă a muncii pe operații organizate în flux continuu, pe bandă rulantă. [Cf. fr. fordisme, it. fordismo < Ford – industriaș american].

FÓRMĂ s.f. 1. Înfățișare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofică ce desemnează modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament; condiție fizică bună. ◊ A fi în formă = a fi, a se afla în cele mai bune condiții. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă (mai ales de literatură). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 4. Dispoziție legală de procedură. ◊ Viciu de formă = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești. 5. Aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul în care se toarnă o piesă. ♦ (Poligr.) Cutie de oțel în care se toarnă litere; zaț al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].

FORTÍSSIMO adv. (Muz.; ca indicație de execuție) Cu maximă intensitate, foarte tare. [< it. fortissimo].

GÉNIU1 s.n. I. 1. Talent, dispoziție naturală, capacitate de creație excepțională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană care are asemenea calități. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, ființă supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].

GNÓMIC, -Ă adj. Care conține maxime, sentințe și reflecții morale. ◊ (Gram.) Prezent gnomic = prezent care exprimă o acțiune care se îndeplinește indiferent de timp. [Cf. fr. gnomique, cf. gr. gnomikos – sentențios].

HIDROGRÁD s.n. Unitate de măsură a variației nivelului apelor curgătoare, reprezentând a zecea parte din diferența care rezultă între valoarea nivelurilor maxime și minime absolute înregistrate într-o perioadă lungă de timp. [< germ. Hydrograd, cf. gr. hydor – apă, lat. gradus – treaptă].

parímic, parímice, s.n. (înv.) 1. proverb, zicătoare, maximă, sentință. 2. carte cu proverbe; parimiar.

AUTONOMÍE s. f. 1. (fil.) faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 2. drept de a se guverna sau administra prin organe proprii, în anumite domenii, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. ◊ autoconducere. 3. distanță maximă pe care o poate parcurge o navă sau timpul maxim de zbor al unui avion (elicopter) fără refacerea plinurilor de combustibil. 4. calitate a unui cuvânt de a avea un sens lexical deplin. (< fr. autonomie, lat. autonomia)

MAXIMAFILÍST, -Ă s.m. și f. Pasionat de maximafilie. [< maximafil + -ist].

MÁXIM, -Ă adj. Cel mai mare (ca dimensiuni, ca durată, ca intensitate etc.), foarte mare; maximal. [< lat. maximus – superlativul lui magnus].

MAXIMAFÍL, -Ă adj. Referitor la maximafilie. [< fr. maximaphile].

MAXIMÁL, -Ă adj. Referitor la un maxim; maxim. ◊ Preț maximal = preț maxim îngăduit de o lege. [< fr. maximal].

MÁXIMĂ s.f. Gândire formulată concis, exprimând un principiu, o normă de conduită etc.; aforism, adagiu. [< lat. maxima, fr. maxime].

PANSÉU s.n. (Franțuzism; ironic) Gândire; părere; maximă, sentință. [Pl. -uri. / < fr. pensée].

PLAFONÁ vb. I. tr. 1. A fixa un plafon, o limită (maximă) unor operații financiare etc. 2. refl. (Fig.) A se limita la un anumit nivel, a nu depăși un anumit stadiu. [< fr. plafonner].

SENTENȚIÓS, -OÁSĂ adj. (Despre stil, fraze etc.) Care este plin de maxime, de sentințe; afectat, grav. [Cf. fr. sentencieux, lat. sententiosus < sententia – sentință].

SENTÍNȚĂ s.f. 1. Hotărâre, decizie a unei instanțe judecătorești. ♦ (Fig.) Blam. 2. maximă, aforism. [< lat. sententia, cf. fr. sentence, it. sentenza].

STADIÁL, -Ă adj. 1. Care crește, care se desfășoară în stadii, în etape. 2. Referitor la stadiile de dezvoltare a organismelor. // s.n. Interval de scurtă durată în timpul unei glaciații, când ghețarii au cunoscut o extindere maximă. [Pron. -di-al. / < germ. stadial, cf. lat. stadialis].

TABLÉTĂ s.f. 1. Preparat farmaceutic în formă de disc mic; pastilă. 2. Pastă alimentară uscată, în formă de placă. 3. (Ant.) Placă cerată pentru scris. 4. Variantă a articolului publicistic, înrudită cu pamfletul, care se caracterizează printr-o maximă comprimare, incisivitate, forță caracterizatoare și expresivitate, cultivat în literatura noastră de T. Arghezi și Geo Bogza; bilet. [< fr. tablette].

TOLERÁNȚĂ s.f. 1. Faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. ♦ Casă de toleranță = bordel, lupanar. 2. Obișnuință sau dispoziție a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. Admiterea unei mici abateri de la greutatea, de la măsura, de la calitatea, de la numărul obișnuit al unei mărfi etc. ♦ (Tehn.) Diferența dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea nominală a acestei dimensiuni. [Cf. fr. tolérance].

TONÁJ s.n. Masă, greutate a unui corp exprimată în tone. ♦ Capacitatea unei nave, exprimată în tone-registru. ♦ Greutatea maximă a încărcăturii pe care o poate transporta un vehicul (vagon, autocamion). [< fr. tonnage].

cugetá (cugetát, cugetát), vb. – A se gîndi, a reflecta, a medita. Lat. cōgĭtāre (Pușcariu 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR); cf. alb. kuitoń (Meyer 210; Philippide, I, 637), v. it. coitare, v. fr. cuidier, sp., port. cuidar.Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecție; rațiune, spirit; imaginație; judecată; părere; intenție; conștiință), care de asemenea ar putea fi un der. romanic, cf. lec. kúšetu, v. esp. cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor; filozof); cugetăcios (var. cugetăreț), adj. (înv., rezonabil, judicios); cugetare, s. f. (reflecție; meditație; aforism, maximă); necugetat, adj. (nerespectuos); precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza fr. préméditer.

AFORÍSM, aforisme, s. n. maximă, sentință, cugetare. – Fr. aphorisme (lat. lit. aphorismus).

NÓRMĂ s. f. 1. regulă, dispoziție obligatorie prin lege sau prin uz. 2. totalitatea condițiilor minimale pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a se califica. 3. criteriu de apreciere. 4. lucru de efectuat, cantitate de produse care trebuie realizată de un muncitor într-o unitate de timp. ♦ ~ de consum = cantitatea maximă de materii prime, combustibil, energie etc. care poate fi consumată pentru obținerea unei unități de produs. 5. numele autorului și titlul prescurtat al lucrării, imprimate cu litere mici în colțul stâng de jos al primei pagini din fiecare coală de tipar. 6. (mat.) număr pozitiv care se asociază anumitor mărimi și care generalizează proprietățile, valorile absolute ale numerelor și ale modului numerelor complexe. (< fr. norme, lat., rus. norma)

ORBITÁR, -Ă adj. care aparține orbitei ochiului. ♦ indice ~ = raportul dintre diametrele maxime ale orbitei. (< fr. orbitaire)

PANSÉU s. n. (ir.) gândire; cugetare; maximă, sentință. (< fr. pensée)

PAROXÍSM s. n. 1. intensitate maximă a unei boli, a unui sentiment etc. ◊ surescitare, tulburare extremă. 2. intensificare bruscă a activității forțelor interioare ale Pământului, care duce la formarea munților și la modificări ale scoarței terestre. (< fr. paroxysme, germ. Paroxysmus, gr. paroxysmos)

PLAFÓN s. n. 1. tavan. 2. cifră-limită, care nu poate fi depășită (în operații financiare, de planificare etc.). 3. nivel de altitudine. ◊ înălțime maximă pe care o poate atinge un avion. ◊ altitudine (partea inferioară) la care se găsește un strat de nori. (< fr. plafond)

PLAFONÁ vb. I. tr. a fixa un plafon, o limită (maximă) unor operații financiare etc. II. refl. (fig.) a se limita la un anumit nivel, a nu depăși un anumit stadiu. (< fr. plafonner)

PLEISTOSEÍSTĂ s. f. suprafață limitată de izoseiste de intensitate maximală, în timpul unei mișcări tectonice. (< pleisto- + seistă)

SATURÁT, -Ă adj. (despre compuși chimici) care nu mai are valențe libere; care se află în stare de saturație. ♦ vapori ~ți = vapori având densitate maximă pentru presiunea și temperatura la care se află; soluție ~ă = soluție cu o concentrație maximă pentru presiunea și temperatura la care se află. (< fr. saturé)

SATURÁȚIE s. f. 1. stare a unui sistem fizico-chimic sau tehnic pentru care anumite mărimi au atins valoarea maximă; stare a unei soluții care conține cea mai mare cantitate posibilă dintr-un corp dizolvat în ea. ◊ stare a unui compus care nu mai conține valențe libere. 2. (fig.) satisfacere maximă a cuiva; (p. ext.) îmbuibare; sațietate (2). ♦ până la ~ = atât cât poate suporta cineva. (< fr. saturation, lat. saturatio)

SENTENȚIÓS, -OÁSĂ adj. 1. (despre stil, ton etc.) care conține sentințe, maxime. ◊ asemănător cu o sentință (2). 2. (și adv.) cu un ton emfatic, grav. (< fr. sentencieux, lat. sentencious)

SENTÍNȚĂ s. f. 1. hotărâre a unui tribunal pronunțată în instanță, a unei comisii de arbitraj. ◊ (fig.) blam. 2. maximă, aforism. (după fr. sentence, lat. sententia)

SINTETIZÓR s. n. 1. instrument electric cu claviatură, comutatoare de filtre, posibilități de memorizare etc., având o largă paletă de timbre și sonorități, în muzica electronică, ușoară și de film. 2. aparat electronic complex care permite efectuarea sintezei cuvintelor; procesor electronic care reduce redundanța semnalelor vorbirii umane în scopul manipulării lor cu eficiență maximă în diferite sisteme. (< fr. synthétiseur)

SIZÍGIE s. f. conjuncție sau opoziție a Lunii cu Soarele, corespunzând fazelor de Lună nouă sau plină, precum și amplitudinii maxime a mareelor. (< fr. syzygie)

SOLUBILITÁTE s. f. proprietate a unor substanțe de a fi solubile. ◊ cantitate maximă de substanță dizolvată într-o cantitate determinată de solvent. (< fr. solubilité)

SPICILÉGIU s. n. culegere de acte, tratate etc.; culegere de maxime, povestiri, bucăți literare. (< lat. spicilegium, fr. spicilège)

STADIÁL, -Ă I. adj. 1. care crește, care se desfășoară în stadii, în etape. 2. referitor la stadiile de dezvoltare a organismelor. II. s. n. interval de scurtă durată în timpul unei glaciații, când ghețarii au cunoscut o extindere maximă. (< germ. stadial, lat. stadialis)

TABLÉTĂ s. f. 1. (ant.) placă ceramică pentru scris. 2. pastilă (1) de consistență dură. 3. preparat alimentar uscat de formă plată. 4. (inform.) dispozitiv pentru introducerea manuală a imaginilor grafice în terminal de către utilizator. 5. specie publicistică înrudită cu pamfletul, caracterizată printr-o maximă comprimare, incisivitate și expresivitate; bilet. 6. șervețel bordat plasat sub bibelouri sau pe tăvile de servit cafea, dulceață etc. (< fr. tablette)

TALVÉG s. n. 1. linie care unește punctele de maximă adâncime ale unei ape curgătoare sau ale unei văi. 2. ~ baric = zonă de presiune atmosferică scăzută, încadrată de presiuni mai ridicate. (< germ. Talweg, fr., engl. thalweg)

TOLERÁNȚĂ s. f. 1. atitudine îngăduitoare; îngăduință, indulgență. ◊ casă de ~ = bordel, lupanar. 2. obișnuință sau dispoziție a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanțe. ◊ (biol.) însușire a unor organisme de a trăi, de a se dezvolta în condiții nefavorabile de mediu. 3. admiterea unei mici abateri de la greutatea, măsura, calitatea, de la numărul obișnuit al unei mărfi etc. ◊ (tehn.) diferența dintre dimensiunea maximă și cea minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea prescrisă în norme și standarde a acestei dimensiuni. (< fr. tolérance, germ. Toleranz, lat. tolerantia)

TONÁJ s. n. 1. masă, greutate a unui corp exprimată în tone. 2. capacitatea totală de încărcare a unei nave, exprimată în tone- registru. ◊ greutatea maximă a încărcăturii pe care o poate suporta un vagon, un autocamion. (< fr. tonnage)

ULTRASÚNET s. n. fenomen acustic a cărui frecvență depășește frecvența maximă corespunzătoare unui sunet. (după fr. ultrason)

ÚNDĂ s. f. fiecare din seria de mișcări concentrice care se propagă într-un mediu fluid sub influența unei impulsiuni. ♦ lungime de ~ = distanța la care se propagă o undă într-un interval dat; ~ de șoc = a) suflul unei bombe; b) undă seismică de mare intensitate; ~ verde = procedeu pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto urban, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. (< lat. unda, după fr. onde)

VARIÁNȚĂ s. f. 1. număr maximal al factorilor de echilibru care pot varia independent, fără ca numărul de faze ale unui sistem fizico-chimic dat să se schimbe. 2. (stat.) dispersie a valorilor unei variabile în jurul valorii medii. 3. (biol.) dispersie a valorilor unui caracter oarecare în jurul mediei. (< fr. variance)

VÉNTRU s. n. (fiz.) punct al unui sistem de unde staționare, în care o anumită mărime are valoare maximă. (< fr. ventre)

VIZIBILITÁTE s. f. însușirea de a fi vizibil. ◊ (fiz.) distanța maximă până la care poate fi văzut cu ochiul liber un obiect în condiții atmosferice date; starea de claritate a atmosferei. (< fr. visibilité, lat. visibilitas)

DICTÓN s. n. expresie devenită proverb; maximă. (< fr. dicton, lat. dictum, sentință)

frînge (frấng, frấnt), vb.1. A sparge. – 2. A rupe, a fractura. – 3. A înfrînge, a învinge. – Mr. frîngu, fredzu (sau frîmșu), frîmtu, frîndzire; megl. frǫng, frǫns, frǫnt. Lat. frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482; DAR), cf. it. frangere, prov. franher, v. fr. freindre, v. sp. frangir, port. franger. Der. frîngăcios, adj. (care se frînge ușor); frîngător, adj. (care se rupe); frîngătoare, s. f. (Trans., meliță); frînt, adj. (obosit, sleit de puteri); frîntură, s. f. (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteșug; pop., sifilis; fragment, bucată; înv., teren necultivat), din port. frînt cu suf. -ură, cf. săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a și DAR, din lat. fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, vb. (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, s. f. (chin, necaz); frînghiu, s. n. (Munt., echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu frînghie; înfrînge, vb. (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; refl., înv., a ceda, a se umili), cu pref. factitiv în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Pușcariu, Lr., 18 și DAR, din lat. pop. *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, s. f. (blenoragie); răsfrînge, vb. (a sufleca; a reflecta), cu pref. răs-. Cf. cufrînge. Frîngurele, s. f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca titlu de maxime răzlețe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și fără autoritate; nu știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, LL, I, 164, o pune greșit în legătură cu prov. refranh).

hórști s. m. pl. – Plantă, Luzula maxima. Origine necunoscută.

idiót (idioátă), adj. – Cretin, tîmpit. Fr. idiot.Der. idioție, s. f. (debilitate mintală maximă); idioțenie, s. f. (idioțenie; tîmpenie); idiotism, s. n., din fr., și înainte (sec. XVIII) din gr. ἰδιωτισμός. – Comp. idiomel, adj. și s. n. (imn bisericesc cu melodie proprie), din ngr. ἰδιόμελος.

MAXIMALIZÁT adj. v. maximaliza. [MDN]

parimíe (parimíi), s. f. – Proverb, zicătoare, maximă, sentință. – Var. paremie. Mr. parîmie. Ngr. παροιμία. Sec. XVII, înv.Der. parimiar, s. n. (carte bisericească conținînd texte alese din proverbele lui Solomon).

săgeátă (săgéți), s. f.1. Vergea de lemn cu vîrf de fier. – 2. Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. – 3. Cordar de ferăstrău. – 4. Vîrf în care se termină acoperișurile. – 5. Braț de scrînciob. – 6. Vîrf de brad care se plantează pe mormintele tinerilor. – 7. Sagitaria (Sagittaria sagittifolia). – Mr. sădzeată. Lat. sagĭtta (Pușcariu 1495; REW 7508; Skok, ZRPh., LIV, 490; Jokl, REW, II, 44), cf. it. saetta, prov., sp. saeta, v. fr. saete, cat. sageta, port. setta.Der. săgeta, vb. (a lovi, a răni, a ucide cu săgeata; a arunca săgeți; a împunge, a înjunghia), care ar putea proveni din lat. sagĭttāre, direct (Pușcariu 1496; REW 7509), cf. mr. sădzitedz, it. saettare; săgetar (var. săgetaș), s. m. (arcaș); săgetător, adj. (care săgetează; pătrunzător; s. m., arcaș; s. m., nume de constelație și zodie); săgetătură, s. f. (tragere cu arcul, săgetare; rană făcută de săgeată; junghi; paralizie, congestie cerebrală); săgețea, s. f. (săbiuță, Gladiolus imbricatus); săgețică, s. f. (greghetin, Geranium pratense).

tói (-iuri), s. n.1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu, Lr., 315; cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supraviețuiește în Mold. și Trans. de V.Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).

vîrf (-furi), s. n.1. Partea cea mai înaltă a unui lucru. – 2. Capăt, extremitate. – 3. Pisc, culme. – 4. Ac, partea ascuțită a unui lucru. – 5. Moment crucial, intensitate maximă. – Var. înv. vîrh, vîrv, și der. Megl. vrău. Sl. vrŭchŭ (Miklosich, Lexicon, 78; Cihac, II, 448; Conev 39), cf. bg. vrăh, ceh. vrch.Der. vîrhovnic, s. m. (șef, conducător), înv., din sl. vrŭhovĭnikŭ; vîrfar, s. n. (țăpoi, furcoi); vîrfare, s. f. (culme, pisc; Olt., panglică la codițe), din bg. vrăhari (Candrea); vîrfelnic, s. m. (personalitate), formație artificială puțin folosită; vîrfui, vb. (a face vîrf; a termina un stog; a scoate vîrf; a umple ochi, în exces); învîrfui, vb. (a umple, a încărca excesiv). Cf. vîrșe, covîrși, obîrșie, sfîrși.

BELEMNÍT (‹ fr. {i}; {s} gr. belemnon „săgeată”) s. m. (PALEONT.) Ordin de cefalopode dibranhiate, exclusiv fosile, cu cochilie calcaroasă, din care s-a păstrat partea inferioară masivă, de formă cilindro-conică (de glonte). Caracteristică pentru Mezozoic; apare în Triasic, dar dezvoltarea maximă o are în Jurasic și Cretacic, la sfîrșitul căruia dispare.

ADÁGIU, adagii, s. n. (Rar) maximă, sentință. – Lat. lit. adagium (fr. adage).

ABBASIZI, dinastie de califi arabi (750-1258) de Bagdad. Întemeiată de Abū’l-Abbas, descendent din Abbas (unchiul lui Mohamed). A. au luat puterea în urma unei răscoale, detronînd pe Omeiazi. În timpul A., arabii au atins cea mai mare putere, stăpînind un vast terit. care cuprindea, în timpul maximei lor expansiuni, o fîșie din S Franței, cea mai mare parte din Pen. Iberică, N Africii, Orientul Mijlociu și Apropiat, pînă la hotarele Indiei, iar știința, cultura și arta au cunoscut o mare înflorire. Cei mai cunoscuți califi din dinastia A. au fost: Mansur, Harun-al-Rașid și Mamun. În 945 au lipsiți de puterea laică de către dinastia Buizilor. După căderea califatului (1258), A. s-au mutat la Cairo, unde și-au păstrat situația de conducători religioși pînă la cucerirea Egiptului de către turci (1517).

ACHENSEE [ḁhanzee], lac alpin în V Austriei (Alpii Bavarezi), pe un afl. al rîului Isar, la 923 m alt.; 7,3 km2. Ad. maximă: 132 m. Hidrocentrală. Turism.

ADY, [ɔdi] ENDRE (1877-1919), poet ungur. Lirică a constrastelor și tensiunilor maxime, cuprinzînd îndemnul la luptă, protestul împotriva divinițătii, amărăciunea provocată de gîndul morții, bucuria și suferința dragostei („Poezii noi”, „Sînge și aur”, „În fruntea morților”).

ALLAIS [alé], Maurice (n. 1911), economist francez. Contribuții în dezvoltarea economiei matematice și în studiul echilibrului economic al monedei și al creditului („Crearea monedei și puterea de cumpărare prin mecanismele de credit”, „Conceptul surplusului și pierderii și reformularea teoriei stabilității echilibrului economic general și eficacitatea maximă”). Premiul Nobel (1988).

AMERICA, continent în emisfera vestică, cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat; 42,2 mil. km2; c. 727 mil. loc. (1990); se încadrează între 83º40’ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) și 55º59’ lat. S (Capul Horn); c. 18 mii km lungime. A. este compusă din două vaste mase continentale, A. de Nord și A. de Sud, unite prin A. Centrală istmică și insularăși separate prin can. Panamá. Resurse naturale. Bogate zăcăminte de petrol și gaze naturale (C. Mississippi, C. Golfului Mexic, California, Venezuela, Columbia, Argentina), cărbuni superiori (Canada Centrală, M-ții Apalași), min. de fier (bazinul Marilor Lacuri, Pen. Labrador, Pod. Braziliei, Chile și Cuba), mangan (Brazilia, Cuba), minereuri neferoase (M-ții Stîncoși), bauxită (Guyana), cositor (Bolivia), aur (Alaska), salpetru (Chile). Clima. Datorită marii extensiuni latitudinale, pe terit. A. apar toate tipurile și subtipurile climatice. Astfel, estremitățile de N și de S (Canada, Ins. Țara de Foc și Arh. Falkland/Malvine) se situează în zona de climă arctică și subarctică, respectiv, antarctică și subantarctică. Temperaturile sînt scăzute (media lunii celei mai calde nu depășește 10 ºC)iar precipitațiile sînt reduse la zăpezi. Zona de climă temperată ocupă cea mai mare parte din A. de Nord, iar în A. de Sud Patagonia septentrională și Pampa argentiniană. Temperaturile medii sînt ridicate vara (18-24 ºC) și mai coborîte iarna (-3 și -6 ºC), iar precipitațiile sînt variabile. Zona de climă tropicală și cea subtropicală este prezentă în partea meridională a A. de N, în N A. Centrale, în Pod. Braziliei, în Pod. Gran Chaco și în N Pampei argentiene. Temperaturile medii sînt ridicate (26-28 ºC vara și 10-15 ºC iarna), însă precipitațiile scad de la E (c. 1.000 mm) la V (c. 400 mm). Relieful înalt, dispus pe direcția meridianelor, permite pătrunderea maselor de aer arctic sau antarctic, care uneori aduc în unele dintre aceste regiuni (Florida, Pampa) geruri accentuate și precipitații sub formă de zăpadă. Zona de climă subecuatorială este proprie părții meridionale a A. Centrale, C. Orinocului și celei mai mari părți a Pod. Guayanelor și Braziliei. Ea se caracterizează prin existența a două anotimpuri: unul ploios (vara) și unul uscat (iarna), cu temperaturi anuale mari (22 și 24 ºC), amplitudinile medii mici și precipitații abundente (peste 1000 mm). Zona de climă ecuatorială ocupă C. Amazonului și porțiuni din Pod. Guyanelor și Braziliei, unde temperaturile medii anuale au valori ridicate (22 și 25 ºC), amplitudinile anuale sînt reduse, iar precipitațiile sînt foarte abundente (peste 2000 mm), se produc zilnic și au două maxime echinocțiale. Vestul cordilier și andin prezintă în funcție de latitudine, altitudine și de poziția pantelor, o serie de reg. climatice din ce în ce mai reci, de la Ecuator către poli și de la nivelul mării către vîrfurile munților. Pe podișurile interioare montane, clima este de nuanță continentală, iar în reg. montane înalte și în cele de latitudini mari clima este rece, existînd și o glaciație actuală. Hidrografia. Continentul american se caracterizează prin prezența celui mai bogat fl. în apă de pe pămînt (Amazon), precum și a a altor fl. mari: Mississippi, Mackenzie, Yukon, Saskatchewan, Sf. Laurențiu, Colorado, Rio Grande del Norte (în America de Nord), Magdalena, Orinoco, São Francisco, Paraná (America de Sud). În A. se află cel mai mare complex lacustru de pe Pămînt (Marile Lacuri) și lacul de la alt. cea mai ridicată de pe glob (Titicaca), alături de care apar numeroase alte lacuri: Winnipeg, Athabaska, Sclavilor, Urșilor (în America de Nord), Poopó, Toro, San Martin (în America de Sud).

ANTIGONOS, numele a trei regi elenistici: A. I Monophthalmos (c. 382-c. 301 î. Hr.), general al lui Alexandru Macedon, diadoh. În 311 î. Hr. și-a extins stăpînirea asupra întregii Asii Mici, Asiriei și N Mesopotamiei, iar în 306 î. Hr. s-a proclamat rege; înfrînt și ucis în bătălia de la Ipsos (301 î. Hr.) de o coaliție a diadohilor. A. II Gonatas, rege al Macedoniei (277-239 î. Hr.), fiul lui Demetrios Poliorcetes. În timpul său, Macedonia elenestică a cunoscut maxima înflorire. A. III Doson, rege al Macedoniei (229-221 î. Hr.). L-a înfrînt la Sellasia (222 î. Hr.) pe Cleomene III, regele reformator al Spartei.

ANZI sau CORDILIERA ANDINĂ, sistem muntos de-a lungul costelor nordice și vestice ale Americii de Sud pe c. 9.000 km (cel mai lung de pe glob). Culmi paralele cu țărmul, formate în trei faze orogenice, care închid între ele podișuri vulcanice înalte (3.500-4.500 m, numite „puna”. Numeroase fracturi au generat horsturi și grabene și au favorizat vulcanismul. Relief tipic alpin; glaciație actuală și urme ale glaciației cuaternare. De la N la S se individualizează trei sectoare: A. Nordici (cuprinși între G. Darién și 4º lat. S), care au lățimea cea mai mică (150 km); alt. max. 6.272 m (vulcanul Chimborazo); A. Centrali (cuprinși între 4º și 28º lat. S), ale căror cordilieri închid între ele Pod. Peruvian (Altiplano de Perú) și Pod. Bolivian (Altiplano Boliviano), cu alt. de peste 6.000 m; lățimea acestora este maximă în Bolivia (650 km); A. Sudici (cuprinși între 28º lat. S și C. Horn), cu lățimea medie de 175-200 km. Alt. max.: 6.959 m (vf. Aconcagua).

APĂ (lat. aqua) s. f. 1. Lichid incolor, fără miros, fără gust, compus hidrogenat al oxigenului (H2O; p. f. 100 ºC; densitatea maximă egală cu 1 la + 4 ºC). Formează unul dintre învelișurile Pămîntului; are un important rol în natură; cel mai răspîndit solvent. A. naturală are dizolvate în ea diferite substanțe. ♦ A. din atmosferă = a. în stare lichidă, gazoasă sau solidă care se găsește în partea inferioară a atmosferei (troposferă). A. continentală = parte a hidrosferei care, pe parcursul ciclului apei, se deplasează sau stagnează pe continente (a. stătătoare, curgătoare, de șiroire, de infiltrație, subterane). A. marină = apa oceanelor și mărilor, sărată (în medie 35 ‰) și mai densă decît cea dulce. Are un volum total de 361 mil. km3. A. meteorică v. meteoric. A. minerală = apă cu un conținut variabil de săruri, gaze, substanțe minerale, elemente radioactive, care îi conferă proprietăți terapeutice. A. termală v. termal. A. subterană = a. care circulă prin mediul poros-permeabil din scoarța Pămîntului, formînd strate acvifere (a. freatică). Este de origine exogenă (vadoasă și de condensare) și endogenă (juvenilă). A. de zăcămînt = a. care saturează parțial rocile din zona zăcămintelor de hidrocarburi și, total, rocile din zona acviferă a unui zăcămînt de țiței, cu care este singenetică. A. de constituție = a. care intră în molecula unor substanțe chimice. A. de cristalizare = a. pe care o rețin unele substanțe cristaline, formînd cristalohidrați. A. potabilă v. potabil. A. industrială = a. întrebuințată în procesele tehnologice ale întreprinderilor. A. dură v. dur. A. degradată = a. în care se varsă dejecții sau ape reziduale, industriale ori menajere. A. reziduală = a. cu impurități sau cu substanțe toxice evacuată din întreprinderi, ferme etc. A. epurată = a. din care au fost îndepărtate, prin procedee mecanice, chimice etc., substanțe dăunătoare antrenate în suspensie sau dizolvate. ♦ Expr. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la înmuierea în apă (1). b) fig. a ajunge într-o situație grea. A. de ploaie = (fam.) vorbe goale. A. sfințită = aghiasmă. 2. Masă de a. (1), formînd un rîu, un lac (ape dulci), o mare (ape sărate) etc. A. continentale pot fi: subterane și de suprafață. Acestea din urmă sînt curgătoare (torenți, rîuri, fluvii), stătătoare (lacuri, mări, oceane) și stagnante (bălți, mlaștini). ♦ A. moartă = apă (2) în mișcare foarte lentă sau cu întreruperi de scurgere (ex. brațe moarte, lagune etc.). 3. (Dr.) Ape interioare = rîurile, fluviile, lacurile și canalele situate pe teritoriul unui singur stat, mările interioare, apele porturilor și golfurilor interioare, care, ca atare, sînt supuse suveranității acelui stat. Ape teritoriale = porțiunea de mare sau de ocean (variind, în trecut, de la un stat la altul, de obicei între 3 și 12 mile marine; astăzi uneori extinsă la 200 mile marine), de-a lungul coastelor unui stat, supusă suveranității acestuia și formînd o parte integrantă a teritorilui său. 4. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori (asemănător cu apa (2)) pe care îl fac în lumină unele obiecte lucioase. 5. Denumire a unor secreții apoase ale corpului (sudoare, salivă etc.). 6. (Urmat de determinări) Denumire a unor preparate, lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie sau a unor substanțe chimice. ♦ Apă de clor = soluție care conține trei volume de clor dizolvate într-un volum de apă (1), întrebuințată ca decolorant în industria textilă și a hîrtiei; atacă aurul și platina. A. de var = soluție de hidroxid de calciu preparată din var nestins și apă (1), cu proprietăți antidiareice și antiacide. A. de plumb = soluție de acetat de plumb, toxică, întrebuințată în medicină, în imprimeria textilă și la prepararea multor combinații ale plumbului. A. amoniacală = produs secundar obținut în procesul de cocsificare a cărbunilor, care conține săruri de amoniu. A. de barită = soluție de xidroxid de bariu, folosită pentru absorbția dioxidului de carbon. A. de Colonia = soluție alcoolică a unui amestec de uleiuri eterice (flori de portocal, rozmarin etc.) întrebuințată în cosmetică pentru mirosul ei plăcut. A. de Javel = soluție de hipoclorit de potasiu, întrebuințată ca decolorant. A. grea = combinație a oxigenului cu deuteriul (D2O); a fost obținută (1933) de G.N. Lewis, H.C. Urey și McDonald. Se folosește în tehnica nucleară (moderată). A. oxigenată v. oxigenat. A. regală = amestec format din trei părți acid clorhidric și o parte acid azotic; lichid de culoare galbenă, folosit la dizolvarea unor metale (ex. aurul). (Pop.) A. tare = acid azotic.

BRĂILA 1. Municipiu situat în E Cîmpiei Române, port pe stg. Dunării, reșed. jud. cu același nume; 249.633 loc. (1991). Pr. centru industrial: energie electrică (termocentrala de la Chiscani, 1.950 MW), metalurgie feroasă (laminate din oțeluri aliate, sîrmă, fier-beton, lanțuri, cuie etc.), constr. de mașini și utilaje pentru lucrări de constr. (excavatoare pe pneuri și șenile, rulouri compresoare, gredere, screpere), constr. și reparații de nave fluviale (remorchere, șlepuri, cargouri de pînă la 7.500 tdw, drăgi etc.), constr. de utilaje pentru fabrici de ciment, pentru uzine de aluminiu, pentru ind. celulozei și hîrtiei, și de prelucr. a lemnului, constr. de vagoane siderurgice, de rotoare pentru turbine hidroenergetice etc. Ind. mat. de constr. (șamote, mortar refractar, prefabricate din beton, cărămidă), celulozei și hîrtiei (inclusiv pe bază de stuf), prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri), conf., chim. (fibre artificiale, celofan, folii impermeabile), alim. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică, muzeu de istorie și de artă. Monumente: geamie (sec. 17), transformată în biserică ortodoxă în 1831. Numeroase edificii din sec. 19 (Cazarma Veche, Magistratura Orașului, Spitalul Vechi, hanuri cu o arhitectură specifică). Locuită neîntrerupt din neolitic, așezarea a fost menționată documentar în 1368. Pr. port al Țării Românești (sf. sec. 14); cucerit de turci (1540), împreună cu terit. din jur, a fost transformată în raia (1542), numită Ibrail, și stăpînită timp de aproape trei sec. Cetatea, construită de turci în sec. 16, a fost dărîmată în iarna 1828/1829, iar orașul și terit. din jur restituite Țării Românești prin Pacea de la Adrianopol (1829); în sec. 19, B. a devenit cel mai de seamă port al Țării Românești, îndeosebi pentru cereale. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în SE României, în NE C. Române, pe cursul inf. al Dunării; 4.724 km2 (1,99% din supr. țării); 403.856 loc. (1991), din care 67% în mediul urban; densitate: 82 loc./km2. Reșed.: municipiul Brăila. Orașe: Făurei, Ianca, Însurăței. Comune: 39. Relieful aparține în exclusivitate părții de NE a C. Române, reprezentată prin mai multe subunități (C. Călmățuiului sau Bărăganul Central, C. Brăilei sau Bărăganul de Nord și C. Siretului inferior), în care singurele zone accidentate sînt văile rîurilor, crovurile cu cuvete lacustre. Luncile rîurilor Siret, Buzău și Călmățui constituie subunități distincte în cadrul cîmpiei, iar lunca Dunării, numită și Balta Brăilei, este cea mai mare (96.000 ha), fiind îndiguită, desecată și redată circuitului agricol. Clima este temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni friguroase. Temp. medie anuală este de 10,4ºC, înregistrîndu-se amplitudini mari (25,2ºC) între iarnă și vară. Pe terit. jud. B., la stația meteorologică Ion Sion s-a înregistrat maxima absolută a țării (44,5ºC la 10 aug. 1951). Precipitațiile însumează, în medie, 400-500 mm anual. Vînturile dominante bat dinspre N și NE (crivățul și suhoveiul). Rețeaua hidrografică este constituită în pr. din cursurile inf. ale Siretului, Buzăului, Călmățuiului și Dunării. În zona cursului inf. a Siretului se remarcă un puternic fenomen de subsidență al scoarței terestre, reflectat prin convergența rîurilor, aluvionarea intensă a acestora și meandrare. Resurse naturale: zăcăminte de țiței (Ianca, Făurei, Ulmu, Bordei Verde, Bărăganul) și gaze naturale (Ulmu, Oprișenești), expl. de argile (Brăila, Făurei, Însurăței, Grădiștea) și nisipuri, izv. cu ape minerale (Însurăței). Economia: În 1989, structura prod. globale industriale, scotea în evidență ca ramură pr. ind. constr. de mașini și prelucrarea metalelor (27,7%) reprezentată prin Șantierul naval și Întreprinderea „Promex” S.A. din Brăila. Alte ramuri cu ponderi importante în prod. ind. a jud. B. sînt: ind. chimică, 14,1% (Combinatul de fibre artificiale din Chiscani); ind. energiei electrice (termocentrala Brăila-Chiscani); metalurgiei feroase (Întreprinderea „Laminorul” din Brăila produce oțeluri aliate, laminate de diferite profile, fier-beton etc.), celulozei și hîrtiei (Chiscani), prelucr. lemnului (mobilă, chibrituri la Brăila), textilă și a conf. (Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței), mat. de constr. (ciment, prefabricate din beton la Brăila, cărămizi la Brăila, Făurei, Ianca, Însurăței), alim. (paste făinoase, biscuiți, brînzeturi, lapte praf, produse din carne, dulciuri, conserve de legume și fructe, zahăr etc.). Agricultura beneficiază de condiții pedoclimatice favorabile și de vaste lucrări de hidroameliorații (379.579 ha irigate, locul 2 după jud. Constanța). Din totalul supr. agricole a jud. B. (381.081 ha, 1989), 337.182 ha revin terenurilor arabile destinate în cea mai mare parte culturilor de plante uleioase (81.242 ha), porumb (72.548 ha), grîu și secară (69.127 ha), plante de nutreț (32.874 ha), floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, legume, pepeni, tutun etc. O largă dezvoltare au culturile legumicole în sere (Chiscani, Surdila-Găiseanca). Viticultura ocupă supr. restrînse în zona localit. Însurăței, Ianca, Făurei, Șuțești, Urleasca. În 1990, sectorul zootehnic dispunea de însemnate efective de animale provenite din mari complexe de creștere a porcinelor (412,4 mii capete), ovinelor (396,1 mii capete), bovinelor (153 mii capete) și păsărilor (2.404,9 mii capete). Prezența Dunării și a unor lacuri mari pe terit. jud. B. (Jirlău, Ciulnița, Lacu lui Traian, Bătrîna ș.a.) determină o intensă activitate de pescuit. Căile de comunicație (1990): jud. B. dispune de o însemnată rețea de căi ferate (168 km lungime, din care 126 km electrificate), rutiere (1.150 km, din care 202 km modernizate) și fluviale. Prin portul fluvio-maritim Brăila, situat la 171 km de Marea Neagră, se efectuează transporturi de mărfuri și călători către și dinspre Marea Neagră, dar și cu porturile fluviale din amonte. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 175 școli generale, 17 licee, două teatre de stat (unul dramatic și altul de păpuși la Brăila), 91 cinematografe, 284 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are valențe turistice determinate de așezarea sa pe Dunăre, la intersecția fluxului turistic dinspre Moldova spre litoralul Mării Negre și Delta Dunării și invers. Vestigii ale trecutului (așezarea geto-dacică de la Brăilița, necropola de la Chiscani, ruinele cetății Brăila etc.). Obiective naturale (Balta Brăilei, de interes cinegetic și pescuit sportiv, Popina Blasova – monument al naturii – unde există un punct turistic nautic pentru concursuri internaționale, Pădurea Viișoara de lîngă Însurăței ș.a.). Stațiunea balneoclimaterică Lacu Sărat. Indicativ auto: BR.

BRÂNCUȘI, Constantin (1876-1957, n. sat Hobița, jud. Gorj), sculptor român. Personalitate marcantă a artei sec. 20. După studii în țară, pleacă în 1902 în străinătate, stabilindu-se în 1904 la Paris. Într-o primă perioadă sculptează portrete („Pictorul N. Dărăscu”, capete de copii) de o mare finețe a expresiei și plasticitate a formei, în spiritul artei lui Rodin. Către sfîrșitul primului deceniu al sec. 20 se desprinde de sculptura tradițională, urmărind esențializarea formelor și concentrarea maximă a expresiei. Ecouri străvechi se îmbină cu un simț foarte modern al formelor în spațiu, în lucrări ca: „Pasărea măiastră”, „Pasărea în spațiu”, „Începutul lumii”, „Cocoșul”. După „Rugăciunea”, complexul statuar de la Tîrgu Jiu („Poarta sărutului”, „Masa tăcerii”, „Coloana fără sfîrșit”) constituie o creație de seamă în materie de sculptură monumentală. Reprezentat în muzeele din România și în marile muzee din Europa și S.U.A. M. post-mortem al Acad. (1990).

AMIÁZĂ, amiezi, s. f. 1. Mijlocul zilei, momentul înălțării maxime a soarelui deasupra orizontului (corespunzător aproximativ orei 12). ◊ Loc. adj. De amiază = de prânz, de la ora prânzului. ◊ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plină zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Locul unde ajunge soarele pe cer la ora 12 din zi; zenit. 3. (Reg.) Mâncarea de la ora 12 din zi; prânz. 4. (Înv. și arh.) Miazăzi, sud. [Var.: amiáz, amiéz s. n., amiázi, amiázăzi (1, reg.) miază s. f.] – Din amiazăzi (< lat. ad mediam diem).

APOFTÉGMĂ, apoftegme, s. f. maximă, sentință. – Fr. apophtegme (< gr.).

SABLÉ [sablé], Madeleine de Souvré, marchiză de (c. 1599-1678), scriitoare franceză. Membră a cercului oamenilor de spirit de la Hôtel de Rambouillet. Mai târziu a patronat un salon propriu, unde lansat moda expresiilor prețioase, a maximelor și a portretelor literare.

LONGOBÁRD, -Ă (‹ lat.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Triburi migratoare ale germanilor răsăriteni care au locuit în Antichitate în bazinul inferior al fluviilor Elba și Dunăre. S-au stabilit în sec. 6 în Panonia, de unde, sub conducerea lui Alboin, au invadat regiunile nordice și centrale ale Italiei, punând bazele unui regat cu capitala la Pavia, ajuns la maxima dezvoltare în timpul lui Liutprand și supus, în 774, de Carol cel Mare. Limba vorbită de l., aparținând grupului dialectelor germanice de sud, a influențat ca superstrat dialectele italiene de nord. 2. Adj. Care aparține longobarzilor (1); privitor la longobarzi.

plin până la refuz expr. umplut la capacitatea maximă.

prime-time s. n. (pub.) ore de maximă audiență (la radio, la televiziune).

CANICULĂ (‹ fr., lat.) s. f. Căldură mare, specifică zilelor de vară; arșiță. ♦ Perioadă de timp, caracterizată, de obicei, prin temperaturi mari, cuprinsă între 22 iul. și 23 aug., cînd steaua Sirius (din constelația Cîinele Mare) răsare și apune o dată cu Soarele. maxima absolută din România a fost de 44,5ºC (10 aug. 1951, la stația Ion Sion, jud. Brăila).

CANUT (KNUT), regi ai Danemarcii, Norvegiei, Suediei și Angliei. Mai importanți: C. cel Mare (c. 995-1035), rege al Danemarcii (din 1019), Angliei (din 1016), precum și al Norvegiei (din 1028). Domnia lui a marcat o perioadă de maximă putere a statului danez.

CATAZONĂ (‹ fr. {i}; {s} gr. kata „complet” + fr. zone „zonă”) s. f. Zonă de mare adîncime (12-30 km) a scoarței Pămîntului, corespunzătoare gradului de dezvoltare maximă a metamorfismului general, caracterizată prin temperaturi de 400-700ºC și presiune litostatică puternică, ambele crescînd cu adîncimea și puțin stres slab sau chiar inexistent. Principalele roci caracteristice c. sînt: eclogitele, micașisturile, cuarțitele și marmurele.

a nu ține calendar expr. (d. femei) a face dragoste și în zilele de fertilitate maximă.

a ține la tăvăleală expr. 1. a fi rezistent în condiții de solicitare maximă. 2. a fi robust / viguros. 3. a suporta fără proteste multe privațiuni.

CHAMFORT [șãfór], Nicolas (pseud. lui Sébastien-Roch Nicolas, zis de ~) (1741-1794), moralist și pamfletar francez. Spirit caustic, mizantrop paradoxal, antiaristocratic („maxime și gînduri, caractere și anecdote”).

CAPACITÁTE, capacități, s. f. 1. Posibilitatea de a activa într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Persoană capabilă. 2. Posibilitate pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materie sau de energie. 3. Însușirea de a fi încăpător; mărime care reprezintă cantitatea maximă de materie sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ◊ Măsuri de capacitate = măsuri cu care se determină volumul lichidelor, al cerealelor etc. 4. Însușirea de a face acte juridice valabile. – Fr. capacité (lat. lit. capacitas, -atis).

CHOSROES, nume a doi regi persani din dinastia Sasanizilor: C. I (531-579), reformator al statului. În timpul său, statul sasanid cunoaște maxima strălucire și expansiune teritorială; a purtat un război îndelungat împotriva Bizanțului (540-562, reluat în 572). C. II (590-628). A cucerit Asia Mică, Siria, Palestina și Egiptul de la bizantini și a asediat Constantinopolul (626); înfrînt de împăratul bizantin Heraclius.

CÉRERE, cereri, s. f. Acțiunea de a (se) cere și rezultatul ei. I. 1. Solicitare, dorință, rugăminte. 2. Pretenție, exigență, revendicare. 3. Căutare, cerință. ◊ Cerere și ofertă = raportul dintre necesitatea de cumpărare și cantitatea de mărfuri aduse pe piață. ◊ Loc. adv. La cerere = când se cere. II. (Concr.) Petiție. III. (Tehn.; în expr.) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumată într-un anumit timp de o apă care se scurge prin canale, atunci când este supusă unui proces de curățare biologică. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat.

IHTIOSTEGÁLIA ({s} ihtio + gr. stegos „acoperiș”) subst. Ordin de amfibieni fosili, al cărui gen reprezentativ, Ichthyostega, este considerat o verigă între cele două modalități esențiale structural-adaptabile ale vertebratelor: cea acvatică și cea terestră (Ichthyostegalia). Aveau 1 m lungime, craniul turtit, acoperit cu plăci osoase, maximarul alungit, cu dinți conici, ascuțiti și smalțul cutat. Au fost descoperiți în depozitele Devonianului superior din Groelanda.

CÎINE (lat. canis) s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor (Canis familiaris). Este unul dintre primele animale domesticite de om. În prezent există mai mult de 300 de rase de c., foarte diferite ca aspect și ca folosire (ex. c. de pază, c. ciobănesc, c. lup etc.). Longevitatea maximă: 20 ani. ◊ Câine enot v. enot. 2. (IHT.) Câine-de-mare = rechin din Marea Neagră, cu corpul de c. 1 m lungime, de culoare albăstră-cenușie (Acanthias vulgaris). Nu e periculos pentru om. 3. (ZOOL.) Cîinele-babei = larvă mare și păroasă a unor fluturi de noapte.

CÎMP (lat. campus; unele sensuri după fr.) s. n. 1. Suprafață mare de pămînt, de obicei, plană, destinată agriculturii; șeș, cîmpie; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca cîmpului = lucrarea pămîntului. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai la șeș sau pe un teren puțin accidentat. ◊ Loc. În plin cîmp sau în cîmp deschis = sub cerul liber, departe de orice așezare omenească. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) cîmpii = a) a porni orbește, fără țintă; b) a înnebuni, a o lua razna. ◊ A bate cîmpii = a divaga ♦ (GEOGR.) Porțiune de cîmpie, nefragmentată, situată între două văi principale (ex. C. Colentinei). ◊ C. de dune = porțiune de teren rezultată din îngemănarea dunelor, barcanelor etc. ◊ C. de pietre = cîmp alcătuit din blocuri sau sfărîmături adeseori mobile, formate prin dezagregare pe pantele slab înclinate. ◊ C. de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață formată din blocuri, care, mărindu-și dimensiunile, se contopesc; aisfild. 2. (METEOR.) C. baric = distribuția în spațiu a presiunii atmosferice la un moment dat. Pe hărțile sinoptice de la sol se reprezintă prin izobare, iar pe cele de la înălțime prin izohipse.C. de înaltă presiune v. anticiclon; c. de joasă presiune v. ciclon. 3. (MILIT.) C. de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. ◊ C. de tragere = a) porțiune de teren amenajată pentru executarea exercițiilor militare cu cu trageri; b) unghi orizontal sau vertical în limitele căruia poate executa trageri o gură de foc numai prin modificarea poziției țevii, fără deplasarea afetului. ◊ C. de mine = porțiune de teren sau de apă pe care s-au plantat mine pentru a împiedica trecerea inamicului. ◊ C. de observare = spațiu cuprins cu privirea sau cu un aparat optic în limitele căruia se desfășoară o activitate de observare. ◊ C. vizual = porțiune de spațiu cîtă poate fi cuprinsă cu privirea. ♦ (FILOZ.) C. ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și obiectelor care desemnează limitele istorice în interiorul cărora se elaborează o știință, o doctrină, o creație culturală etc. ◊ C. epistemologic = ansamblul schemelor sau configurațiilor inconștiente dintr-o perioadă istorică dată ce stau la temelia cunoașterii. ◊ C. de activitate = domeniu de activitate; limitele între care se desfășoară o activitate. 4. (FIZ.) Regiune în spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată (ex. c. acustic, c. de viteze etc.); mărimea (scalară, vectorială, tensorială sau spinorială) care caracterizează starea locală a acestei regiuni. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita pondero-motoare asupra corpurilor. Ex. c. gravitațional (v. gravitațional), c. electric (v. electric), c. magnetic (v. magnetic) etc. ♦ Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule (ex. c. electromagnetic, c. mezonic etc.). 5. Mulțime de valori ale uneia sau ale mai multor mărimi variabile. ◊ C. de toleranțe = intervalul dintre valorile maximă și minimă admise în care se poate găsi dimensiunea efectivă a unei piese. 6. (MED.) C. operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ Fîșie de pînză sterilă care delimitează plaga operatorie. 7. (ARTE PL.) Fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine pastică, un motiv ornamental etc. ♦ Suprafața colorată a scutului pe care se înscriu armele. ♦ (CINEMAT.) Spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea pe o peliculă cinematografică. 8. (INFORM.) Componentă adresabilă a unei structuri date. 9. (MAT.) Corp comutativ (ex. Cîmpul lui Galois). ◊ C. de evenimente = perechea formată dintr-o mulțime de evenimente aleatoare (numite evenimente elementare) și un clan (corp) borelian de părți ale acesteia.

CÎMPIA ROMÂNĂ, mare unitate morfologică, în sudul țării, parte componentă a Depr. Dunării de Jos, situată exclusiv pe stg. Dunării, între Piemontul Getic, Subcarpați, Pod. Moldovei și Dobrogea. Lungime: c. 600 km; lățime: între 10 km în V și 135-140 km în sectorul central (între Tîrgoviște și Zimnicea). Alt. medie: c. 100 m; alt. max. depășește 300 m la contactul cu Piemontul Getic și Subcarpați, iar înălțimile cele mai mici apar în C. Siretului inferior (6-15 m). S-a format prin acumularea depozitelor de pietrișuri, nisipuri, marne, argile, loessuri în zona de subsidență tectonică a unităților din fundament. Aceste depozite au în zona de maximă scufundare grosimi de cîteva mii de metri. La contactul cu dealurile, între Vedea, Trotuș și Bîrladul inferior, cîmpia piemontană este înaltă (300-320 m) și înclinată. Între Argeș și Siretul inferior se află o zonă de luncă largă, de 10-30 km, fără terase, numită cîmpie de divagare, de fapt o zonă de subsidență la marginea Subcarpaților, în cadrul căreia mișcările tectonice locale mai accentuate au dus la formarea unor zone de convergență hidrografică. Cea mai mare parte a C.R. o ocupă terasele Dunării, în număr de 4-5 la V de Argeș și 2-3 la E. În afară de partea nordică unde este o cîmpie piemontană (C. Înaltă a Piteștiului, C. Tîrgoviștei, C. Ploieștilor), în rest este o cîmpie tabulară, slab fragmentată de văi, cu numeroase crovuri, lacuri sărate și dune de nisip. Este principala zonă agricolă a României.

sâmbure s.m. I 1 Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă (EMIN.). ◊ (pop. ) Moși de sâmburi = nume dat anumitor zile din an (mai ales zilei de sâmbătă), considerate sărbători, în care se fac slujbe de pomenire a morților. ◊ Expr. (reg.) A fi două inimi într-un sâmbure = a fi trup și suflet cu cineva. ♦ Restr. Partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. Îmi plac sâmburii de dovleac. ♦ (impr.) Sămânță. Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac (EMIN.). ◊ (reg.) Sâmbure-de-fag = jir. ♦ (reg.) Miez de nucă. ♦ (reg.) Bob de grâu. ♦ (reg.; la pl.) Păsat care se dă, de obicei, de pomană. 2 Fig. (urmat de determ. introduse prin prep. „de”) Cantitate foarte mică din ceva; obiect, lucru etc. de proporții foarte mici; părticică, fărâmă. Întrevăd în spusele lui un sâmbure de adevăr. ◊ Expr. Cât un sâmbure de mac v. mac. II Analog. 1 Parte centrală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu. Verbul e sâmburele frazei (PUȘ.). ♦ Partea interioară; interior. Glasuri jalnice ies din sâmburele stâncii (I. NEGR.). 2 Fig. Esență, idee esențială. Sâmburele vieței este egoismul și haina lui, minciuna (EMIN.). 3 Loc, punct de pornire, de formare a ceva; origine, început. Ușor se recunoaște... sâmburele latin al limbii noastre (PUȘ.). ◊ Loc.adv. În sâmbure = în embrion. 4 Concr. Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat pentru un anumit scop și care formează nucleul unei grupări mai mari. S-a închegat la 1857 sâmburele Unirii (HOG.). 5 (astron. ) Parte centrală a unei comete, cu densitate și luminozitate maximă. 6 (fiz.; înv. ) Nucleu. • pl. –i și (pop.) sâmbur s.m. / cf. alb. sumbullë, thumbullë. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

CLÁSĂ (‹ fr.) s. f. 1. grup de obiecte, fenomene sau de ființe cu însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. V. gen. 2. (SOCIOL.) C. socială = ansamblu de persoane și grupuri ocupând aceeași poziție socio-economico-culturală (nivel de viață, interese economice, comunitate de cultură etc.) pe scara ierarhică a societății (c. conducătoare, c. de mijloc, c. muncitoare, c. țărănească). 3. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași vîrstă și cu aceeași pregătire, care învață în cursul unui an școlar după aceeași programă de învățămînt; sală în care au loc lecțiile cu un astfel de colectiv. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, care cuprinde elevii unui profesor, indiferent de anul de studiu în care se află aceștia. 4. (BIOL.) Categorie sistematică de organisme subordonată încrengăturii cuprinde mai multe ordine. 5. (MAT.) C. de echivalență = mulțimea elementelor unei mulțimi date ce sînt într-o relație de echivalență cu un element precizat al mulțimii date. ◊ C. de resturi modulo p = mulțimea numerelor naturale care împărțite la p dau același rest. ◊ C. a sistemului zecimal de numerație = fiecare dintre grupele de cîte trei cifre considerate de la dreapta la stînga, ale numerelor întregi cu mai multe cifre (prima este numită clasa unităților, a doua este clasa miilor, a treia este clasa milioanelor etc.). 6. (TEHN.) C. de izolație = noțiune ce caracterizează materialele izolante, stabilind temperatura maximă pînă la care acesta rezistă. ◊ C. de precizie = a) diviziune a unui sistem de toleranțe standardizat, caracterizat prin mărimea abaterilor-limită admisibile față de dimensiunea nominală a unei piese; b) mărime caracteristică pentru precizia unui instrument de măsură, egală cu eroarea maximă exprimată în procente din întreaga scară de măsură. 7. Categorie a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. după gradul de confort. 8. Rang, grad, categorie, stabilite după valoare, după merit. ◊ C. de sol = unitate taxonomică superioară în pedologie, înglobînd tipurile de sol cu același orizont diagnostic (ex. molisoluri, spodosoluri etc.). ◊ C. spectrală = grupare de stele ale căror spectre se aseamănă, stabilită prin compararea intensității unor perechi de linii spectrale de absorbție a hidrogenului. Există 11 c.s. (W, O, B ș.a.). Sin. tip spectral.

CLOACĂ maximă, principal canal de scurgere în Roma antică, construit în epoca regalității și restaurat sub August. Aflat la 5-6 m sub nivelul orașului, de formă semicirculară și placat cu tuf vulcanic, există și astăzi.

ABUSUS NON TOLLIT USUM (lat.) abuzul nu împiedică uzulmaximă din vechiul drept francez. Teama de a săvârși un abuz (de drept) nu trebuie să ducă la neexercitarea dreptului.

fáză s.f. 1 Fiecare dintre etapele distincte din evoluția unui fenomen, a unui proces etc. (din natură sau din societate); fiecare dintre stările succesive ale unei transformări (din natură sau din societate); stadiu. ◊ Expr. A fi pe fază = a acționa prompt, la momentul potrivit. 2 (astron.) Fiecare dintre aspectele succesive ale Lunii sau ale unor planete, determinate de orientarea în raport cu Pământul a părții suprafeței lor iluminate de Soare. 3 (electr.) Fiecare dintre circuitele componente ale unui sistem de circuite electrice. 4 (fiz.) Argument al unei mărimi care variază sinusoidal în timp și care caracterizează mărimea în orice moment. ◊ Diferență de fază v. diferență. 5 (chim.) Parte omogenă dintr-un sistem eterogen, formată din una sau din mai multe specii de molecule, care poate fi separată prin mijloace mecanice. 6 (geol.) Fază orogenică (sau de cutare) = etapă de intensitate maximă a mișcărilor tectonice, care se pune în evidență prin discordanțe unghiulare între straturi și se grupează în cicluri orogenice. Fază de pedogeneză (sau de solidificare, de formare a solului) = perioadă de timp în care solul evoluează aproximativ în aceleași condiții de mediu. Fază asturică v. asturică. Fază attică v. attic. Fază austrică v. austrică. Fază hidrotermală v. hidrotermal. Fază laramică v. laramică. Fază pneumatolitică v. pneumatolitic. Fază valahă v. valah. Fază valahică v. valahic. 7 (bot.) Fază fenologică = perioadă din ciclul de vegetație al plantelor. (biol.) Fază diploidă v. diploid. Fază haploidă v. haploid. 8 (tehn.) Timp. Motor în patru faze. 9 (econ.) Fază de contracție = fază a unui ciclu economic care urmează după un vârf și durează până la următorul prag sau punct critic. Fază de expansiune = fază a unui ciclu economic care urmează după o depresiune. 10 (med.) Fiecare dintre stările succesive în evoluția bolilor periodice, îndeosebi psihiatrice. Fază maniacală.Fază falică v. falic. • pl. -e. / <fr. phase; cf. gr. φάσις „apariție”. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

ANTHROPOS ON TUT ISTHI KAI MEMNES AEI (Aυθρωποζ ων τοντ ϰχι μέμνηζ ἀει) (gr.) nu uita niciodată că ești om!maximă aparținând poetului grec Philemon. Constituie un apel pentru păstrarea unei condiții umane superioare în orice împrejurare.

AUFRICHTIG ZU SEIN KANN ICH VERSPRECHEN, UNPARTEISCH ZU SEIN ABER NICHT (germ.) pot făgădui că voi fi sincer, nu însă și imparțial. – Goethe, „Maximen und Reflexionen”.

CONTRARIA CONTRARIIS CURANTUR (lat.) cele contrarii se vindecă prin contrariimaxima medicinii clasice. V. și Sumilia similiis curantur.

DECET IMPERATOREM STANTEM MORI (lat.) un împărat se cuvine să moară în picioaremaximă atribuită împăratului Vespasian. Semnifică înfruntarea demnă și stoică a destinului.

DEO OPTIMO maximo (D.O.M.) (lat.) zeului celui mai bun și celui mai mare – Formulă de dedicație lui Iupiter de pe inscripțiile votive romane.

KANT, Immanuel (1724-1804), filozof german. Prof. univ. la Königsberg. Întemeietor al criticismului. În continuarea disputelor dintre raționaliști (R. Descartes, G.W. Leibniz) și empiriști (J. Locke, G. Berkeley și D. Hume), filozofia transcendentală a lui K. a întreprins o inovatoare cercetare a limitelor gândirii, încercând să determine condițiile a priori ale cunoașterii (rațiunea pură), ale moralei (rațiunea practică) și ale judecății estetice și teleologice. După K., cunoașterea „lucrului în sine” este imposibilă, doar fenomenele fiind accesibile: inițial, senzațiile sunt ordonate de cele două intuiții a priori, spațiul și timpul, apoi percepțiile sunt raportate la obiecte empirice de către funcțiile sintetice ale intelectului, categoriile; pentru ca, prin rațiune, lucrurile să fie idealizate. În etică, K. supune acțiunile unui criteriu suprem al datoriei, imperativul categoric: „acționează întotdeauna după o maximă care ai vrea în același timp să devină o lege universală”. În estetică, K. instituie judecata de gust ca pe o universalitate neconceptualizată și nedemonstrabilă; legile științifice sunt posibile prin acceptarea judecății teleologice, care se sprijină pe conceptul a priori al finalității naturii. Op. pr.: „Critica rațiunii pure”, „Critica rațiunii practice”, „Prolegomene”, „Logică”.

KARA KOIUNLI („Cei cu oile negre”), federație de triburi turkmene, întemeiată de o facțiune a triburilor turcilor oguzi, condusă de Bairam Hogea (sec. 14), care, în perioada de maximă expansiune, s-a extins pe un teritoriu ce cuprindea părți din actualele state Iran, Iraq, Turcia, Turkmenistan, Armenia și Azerbaidjan; acea capitala la Tabriz.

ES IST NICHTS SCHRECKLICHER, ALS EINE TÄTIGE UNWISSENHEIT (germ.) nimic nu este mai înspăimântător ca ignoranța activă – Goethe, „Maximen und Reflexionen”.

1) adevắr n., pl. urĭ (d. adevăr 2). Calitatea lucruluĭ adevărat, realitate. Principiŭ, axiomă, maximă: adevărurĭ matematice. Sinceritate: a vorbi cu accentu adevăruluĭ. Pict. și sculpt. Expresiune fidelă a naturiĭ: e adevăr în acest cap.în adevăr, într' adevăr, în realitate, adevărat, chear [!] cum este. – Vechĭ -ară, f. pl. ere (ca vară, vere, fem. d. văr). și de-adevăr (ea dift.) pl. urĭ. În vest adăvăr.

*aforízm n., pl. e (vgr. aphorismós, d. aphorizo, definesc. V. afurisesc). Sentență [!] saŭ maximă scurtă.

IMAGÍSM (‹ engl., fr.; „les imagistes”, termen aparținând lui Ezra Pound) s. n. Mișcare antiromantică apărută în poezia engleză și americană (1909-1917) sub influența lui W. Whitman, a simboliștilor francezi, a poeziei clasice greco-latine, japoneze și chineze, ca și a esteticii lui T.E. Hulme. Reprezentanții i., Amy Lowell, R. Aldington, Hilda Doolittle, D.H. Lawrence, J.G. Fletcher, F.S. Flint, J. Joyce (dintre care primii trei și teoreticieni), cultivă expresia lapidară, maxima concentrare structurală, exactitatea și concretețea limbajului comun, subiectele „triviale”, ritmurile noi, imaginea pură, metafora complexă și încifrată, jocul de ritmuri, versul liber ca mijloc de concepere a „lumii haotice”,. Mai mult decât în poezia pe care a generat-o, i. rezidă în disciplinarea discursului poetic și în reînnoirea limbajului, în beneficiul poeziei anglo-saxone de mai târziu.

HELL IS PAVED WITH GOOD INTENTIONS (engl.) iadul e pardosit cu intenții bune – Intențiile nu țin loc de fapte. maximă datând, se pare din sec. 17, enunțată, cu mici variații, de o serie de scriitori și de moraliști englezi.

HOMO RES SACRA HOMINI (lat.) omul e lucru sfânt pentru om – Seneca, „Epistulae ad Lucillium”, 95, 35. Replică la maxima lui Plaut: Homo homini lupus.

IL FAUT MANGER POUR VIVRE ET NON PAS VIVRE POUR MANGER (fr.) trebuie să mănânci ca să trăiești și nu să trăiești ca să mănâncimaximă cunoscută încă din Antichitate, repusă în circulație de Moliére („Avarul”, act. III, scena 1).

IN DUBIIS ABSTINE (lat.) abține-te (să judeci, să decizi) dacă ai îndoielimaximă în dreptul roman.

*aplicațiúne f. (lat. applicátio, -ónis). Acțiunea de a aplica. Fig. Atențiune continuă: aplicațiune la studiŭ. Adaptarea uneĭ maxime, a unuĭ precept: aplicațiunea unuĭ principiŭ. Școală de aplicațiune, alăturată pe lîngă alta (militară saŭ pedagogică) p. completarea instrucțiuniĭ profesionale. – Și -áție și -áre.

LA PLUS PERDUE DE TOUTES LES JOURNÉES EST CELLE OU L’ON N’A PAS RI (fr.) ziua cea mai (deplin) pierdută din toate este cea în care n-ai râs – Chamfort, „Maximes, caractères et anecdotes”, II.

CONFUCIANISM (‹ fr., de la n. pr. Confucius) s. n. Doctrină religioasă, etică și filozofică chineză întemeiată de Confucius, în sec. 6 î. Hr. Învățătura confucianistă este sistematizată în patru mari cărți: „Lun yu” (Întreținerile lui Confucius),„Da xue” (Marele studiu), „Zhong yung” (Invariabilitatea în mediu) și „Meng zi” (după numele lui Meng Zi sau Mencius, c. 372-289 î. Hr.; cel mai de seamă reprezentant al c. după Confucius). Acestea sînt respectate cu strictețe în succesiunea ortodoxă; în cea heterodoxă însă, c. a evoluat într-o direcție materialistă (Xun Qin, c. 298-238 î.Hr; Han Fei, c. 280-234 î. Hr.; Li Si, c. 284-208 î. Hr.). După perioada de maximă înflorire din timpul dinastiei Han, cînd a devenit doctrină filozofică, morală și religie oficială în China, c. a căzut în desuetudine sub presiunea daoismului și budismului. În sec. 10, are loc revirimentul c. sub forma doctrinei spiritualiste a neoconfucianismului, care acordă întîietate legii (li) față de materia primordială (qi), din acest raport rezultatînd forma (xun) care determină realitatea fizică. În prezent, c. cunoaște o nouă formă, noul neoconfucianism, o sinteză între c. clasic și curentele filozofice ale Europei occidentale.

MANN WIRD NIE BETROGEN, MAB BETRÜGT SICH SELBST (germ.) nimeni nu te poate înșela, te înșeli numai tu însuți – Goethe, „Maximen und Reflexionen”. Dacă ai căzut victima unei înșelătorii, înseamnă că eroarea se află în tine.

maxima DEBETUR PUERO REVEDENTIA (lat.) datorăm copilului cel mai mare respect – Iuvenal, „Satirae”, XIV, 4. Părinții își îndeplinesc îndatoririle de educatori ferindu-l pe copil să vadă sau să audă gesturi sau vorbe necuviincioase.

MEA CULPA (lat.) e vina mea – Formulă prin care își recunoști greșeala și, implicit, îți ceri iertare. „Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa” („E vina mea, e vina mea, e vina mea cea mai mare”), apare într-o rugăciune de pocăință la catolici.

KATSINA {kátsina] 1. Oraș în N Nigeriei, centrul ad-tiv al statului omonim; 186,9 mii loc. (1992). Nod rutier. Piață pentru tutn, bumbac, piei și arahide. Centru cultural la populației hausa. Meșteșuguri, artizanat. Fundat în sec. 12, a fost mult timp capitala unui stat hausa, ce a cunoscut o dezvoltare maximă în sec. 18. Cucerit de fulani (1806). 2. Stat federal în parte de N a Nigeriei, la granița cu Niger; 24,2 mii km2; 3,9 mil. loc. (1991). Centru ad-tiv: Katsina. Culturi de tutun, arahide, bumbac ș.a.

NOSCE TE IPSUM! (lat.) cunoațte-te pe tine însuți – Cicero, „Tusculanae disputationes”, I, 22, 52. Traducerea latină a maximei grecești „Gnothi seauton”.

URARTU, stat antic, care a cuprins hotarele sale terit. de azi ale Armeniei, E Turciei și NV Iranului. Format în sec. 9 î. Hr. în pod. Armeniei cu reședința în orașul Tușpa pe malul L. Van. A cunoscut înflorirea maximă în sec. 8 î. Hr., sub regele Argiști I (790-766 î. Hr.), când și-a apărat cu succes independența împotriva Asiriei. La începutul sec. 6 î. Hr. a fost cucerit de triburile indo-europene ale armenilor, devenind ulterior prov. a Mediei.

OIDA ME UDEN IEDENAI (οιδα με ουδευ ειδευαι) (gr.) știu că nu știu nimicmaximă atribuită lui Socrate. Relevând caracterul limitat și relativ al cunoștințelor omenești, gânditorul grec atribuie îndoielii filozofice rolul de metodă a cunoașterii de sine.

OMNE VIVUM EX OVO (lat.) orice ființă vie provine dintr-un oumaximă aparținând lui W. Harvey; a devenit un principiu al embriologiei moderne sub formularea mai generală: „Omne vivum ex vivo” („Tot ce-i viu provine din viu”).

QUI ACCUSARE VOLUNT, PROBATIONES HABERE DEBENT (lat.) cei ce vor să acuze trebuie să aibă dovezi – Veche maximă de drept, care obligă pe acuzator să prezinte dovezile vinovăției acuzatului.

IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (Răsărit) și Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanț (Constantinopol), de unde și denumirea. S-a menținut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). În perioada de maximă expansiune a cuprins hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum și țărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia și Cipru. Iustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraților romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) și SE Spaniei (554), și să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I.B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor și, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. În se.c 8-9 I.B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaști și iconoduli. Procesul de destrămare a obștilor și transformare a membrilor acestora în șerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinații), tendință temporar stăvilită de politica împăraților din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit dominantă. În această perioadă au avut loc numeroase mișcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulgaroctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I.B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de frații vlahi Asan și Petru), i-a învins pe arabi și a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I.B. a intrat în perioada fărâmițării feudale și a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârșitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). În sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul și Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică și cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanții la a patra cruciadă (1202-1204), ajutați de venețieni, și la crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261). În terit. necucerite de cruciați s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Trapezunt și ale Imp. de la Niceea. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea I.B. În condițiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) și Trapezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I.B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă ~.

SUSTINE ET ABSTINE! (lat.) rabdă și stăpânește-te! – Versiunea latină a unei vechi maxime grecești, devenită deviza filozofului stoic Epictet. Indică două modalități ale rezistenței la rău și în general ale detașării: puterea de a îndura și aceea de a fi stăpân pe tine însuți, ferindu-te de patimile care-ți subminează libertatea morală.

VITA SINE LITTERIS MORS EST (lat.) viața fără învățătură este moartemaximă aducând elogiul instruirii și cultivării spiritului.

DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populația geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menționați pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î. Hr.), geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci“, sunt prezentați în izvoare istorice mai târzii (sec. 4— 2 î. Hr.) ca fiind organizați în uniuni de triburi răspândite pe întreg spațiul carpa¬to-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistență, în 335 î. Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediției organizate de acesta în N Dunării. Formațiunea condusă de Dromichaites obține victorii (între anii 300 și 292 î. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alți regi geți, de la N Dunării de Jos, Zalmodegikos și Rhemaxos (la sfârșitul sec. 3 î. Hr. și începutul sec. 2 î. Hr.), exercită asupra orașului grecesc Histria un protectorat militar și politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (și, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bastarnilor pătrunși la răsărit de Carpați, împiedicându-i să-și extindă stăpânirea. În sec. 1 î. Hr., pe terit. D. ia ființă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spațiu ce se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ții Balcani) și Marea Neagră și dispunând de o puternică forță militară, Burebista a desfășurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celților (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei și supunând cetățile grecești vest și nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) și intervenind în războiul dintre Cezar și Pompei (48 î. Hr.). Înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în fața statului geto-dac pri¬mejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălțimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziție strategică, greu accesibile și utilizând la maximum configurația terenului respectiv. Centrul din M-ții Orăștiei, vastă zonă de c. 200 km2, a fost organizat într-un sistem de fortificații unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcții au participat arhitecți și meșteri greci aduși de Burebista din orașele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spațiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă și romană. Marea bogăție de materiale arheologice cât și diversitatea lor pledează nu numai pentru o remarcabilă prosperitate a societății geto-dace din sec. 1 î. Hr.—1 d. Hr., dar și pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al așe¬zărilor fusese depășit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăți aveau și rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popești, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiștii (Grădiștea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei și care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. Împotrivindu-se tendințelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violență (44 î. Hr.), iar întinsa sa stăpânire destrămându-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul și cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-și și funcția de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo și Duras-Diurpaneus. În celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formațiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx și Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol și jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î. Hr.) și, în sec. 1 d. Hr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forțată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. În fața pericolului tot mai amenințător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârșitul sec. 1 d. Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87— 106). În timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică și militară. Strateg talentat și diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceștia și declanșând războaiele din vremea lui Domițian și Traian. În cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânți în cursul celor două războaie daco-romane (101—102 și 105—106), iar regatul dac a fost desființat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepția părții de SE), din Banat și din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei și reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106—111) a fost întemeiat și primul oraș din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga și vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni și unități auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la granița de N și NV a prov. În 118—119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populației autohtone și a respins atacurile sarmaților, a efectuat prima împărțire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat și Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior (alcătuită din Oltenia și SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reșca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observație S Moldovei și Muntenia, romanii menținându-și aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Granițele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre și castele. În 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărțire ad-tivă creând trei unități: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieș și de cursul superior al Mureșului până la M-ții Meseșului și cursul râului Someș) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unități ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menținut până în anii 167—169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). În provincia astfel organizată și apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au așezat numeroși coloniști, veniți din toate părțile Imperiului („ex toto orbe Romano“). Romanii au adus în D. formele de viață și de organizare administrativă proprii civilizației și culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a lmp. Roman. În epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică și culturală. Au înflorit meșteșugurile, mineritul, agricultura, construcțiile; s-au construit drumuri, iar circulația mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele și s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de orașe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium și colonia. Orașe și târguri s-au născut și din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile și municipiile aveau o administrație autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populației trăia în mediul rural, în acele vici și pagi, răspândite pe tot cuprinsul prov. După împărțirea D. în trei unități administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegați din toată prov. pentru a discuta probleme admi¬nistrative, economice și religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetățenie romană, a nivelat diferențele dintre coloniștii romani, privilegiați, și marea masă a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleași forme de manifestare și în D. Pentru a face față repetatelor atacuri ale populațiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-și retragă din D. armata și administrația. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu același nume (ulterior împărțită în D. Ripensis și D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, orașe, așezări și necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2—3 din daci, ca și numele dacice din inscripții dovedesc persistența populației autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) și Enisala (jud. Tulcea). Viețuind în strâns contact cu coloniștii, dacii s-au roma¬nizat. Populația daco-romană de limbă latină rezultată din coexistența autohtonilor și a coloniștilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei și a administrației romane, legăturile economice, spirituale și chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creștinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepții noii religii, existenți în D. încă din sec. 2—3 d. Hr., s-au organizat în comunități creștine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populația daco-romană de limbă latină, păstrând tradițiile civilizației romane superioare, a ieșit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populații care au străbătut în sec. 3—10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor.

*bolșevízm n. (d. bolșevic). Teoria bolșevicilor. Fig. Anarhie, vandalizm, devastare. V. maximalizm, poporanizm, pogrom.

HEPWORTH [hépuə:θ], Dame Jocelyn Barbara (1903-1975), sculptoriță britanică. Elevă a lui Brâncuși. Preocupată de raporturile și interferențele formelor geometrice („Forme cu unghi drept și cerc”), a creat lucrări nonfigurative care vădesc un excepțional simț al materiei, perfecțiunea suprafețelor articulate în succesiuni subtile, totul conceput cu maximă simplitate („Siluetă culcată”, „Valul”, „Siluetă înaripată”, „Formă înaripată”).

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km2; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m3, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m3, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î.Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Sefevizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și al aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștrii.

VENUS 1. (În mitologia romană) Străveche divinitate a frumuseții, a primăverii și a forțelor vegetative. Considerată mama eroului troian Eneas. Îi sunt consacrate mirtul și lebedele. Unele izvoare consideră că era fiica lui Iupiter și a Dionei, soția lui Vulcan și mama lui Cupidon. Asimilată mai târziu cu Afrodita. 2. Cea de a doua planetă a sistemului nostru solar, la o depărtare medie față de Soare de 108,14 mil. km. Cel mai strălucitor astru de pe Cer, după Soare și Lună. Când are strălucire maximă, V., prezentând faze analoge celor ale Lunii, mărimea sa stelară ajunge la -4, fiind vizibilă pe Cer chiar în plină zi. Diametrul: 12.102 km, masa de 48 • 1023 kg. Rotație: 243.01 zile terestre; Se rotește în jurul axei sale în sens retrograd. Posedă o atmosferă densă, alcătuită din dioxid de carbon (c. 90%), azot (sub 5%), oxigen (c. 1%), vapori de apă (sub 1%), urme de oxid de carbon, gaze inerte, acid clorhidric și acid fluorhidric. Cu ajutorul sondelor spațiale s-a determinat că temperatura suprafeței este de 430-475ºC, iar presiunea de c. 100 at. O dată la c. 18 luni, V. are o depărtare minimă față de Pământ. Explorarea planetei a început la 27 aug. 1962 o dată cu lansarea stației automate americane „Mariner 2”. La 12 și 16 nov. 1965, U.R.S.S. a trimis spre V. o pereche de stații, „Venus 2” și „Venus 3”. Stația „Mariner 5”, lansată la 14 iun. 1967, a indicat un câmp magnetic foarte slab. În ian. 1969 au fost lansate stațiile „Venus 5” și „Venus 6” care au efectuat (mai 1969) primele coborâri line pe V., transmițând date despre atmosfera planetei. Stația „Venus 8” lansată la 23 mart. 1972 a transmis (aug. 1972) date privind circulația curenților atmosferici, iar stațiile „Venus 9” și „Venus 10”, lansate în iun. 1972, au devenit primii sateliți artificiali ai planetei, modulele lor de explorare transmițând primele fotografii de la solul acesteia. Ulterior (1991, 1993) au fost lansate sondele americane „Magellan”. Se mai numește Luceafărul sau Steaua ciobanului.

LA BRUYÈRE [la brüiér], Jean de (1645-1696), prozator francez. Reprezentant al clasicismului. Unul dintre cei mai importanți moraliști ai literaturii universale. Principala sa operă, „Caracterele sau Moravurile secolului nostru”, alcătuită din portrete și maxime, este o satiră a moravurilor timpului, scrisă într-un limbaj viu, incisiv și concis.

REVOLUȚIA FRANCEZĂ, revoluție desfășurată între 1789 și 1794, care a avut ca scop abolirea structurilor vechiului regim. A izbucnit în condițiile agravării situației economice a populației, ale progresului ideii de națiune, ale necesității acute de creare a unei piețe naționale. Preludiul revoluției l-a constituit convocarea Stărilor Generale (5 mai 1789). Deputații stării a treia din Adunarea Statelor Generale s-au declarat constituiți în Adunarea Națională, apoi, în vederea elaborării unei constituții, în Adunarea Națională Constituantă (9 iul. 1789-30 sept. 1791). În fața măsurilor represive pe care le pregăteau nobilimea și regele, insurgenții parizieni au luat cu asalt Bastilia, simbolul absolutismului regal și al arbitrarului său (14 iul. 1789, dată devenită sărbătoare națională a poporului francez). Adunarea Constituantă a votat desființarea privilegiilor feudale (4 aug. 1789), a adoptat Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (26 aug. 1789) și o nouă Constituție (3 sept. 1791). Aceste realizări, împreună cu reformele administrative, judecătorești, fiscale și bisericești, au favorizat dezvoltarea structurilor capitaliste. Sub presiunea insurecției naționale de la 10 aug. 1792, Adunarea Legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792) a suspendat monarhia și a aprobat instituirea Comunei insurecționale (Comuna din Paris), o adevărată putere de stat populară. În perioada aug.-sept. 1792 – cunoscută în istoria revoluției sub numele de prima teroare -, parizienii, sub conducerea Comunei insurecționale au impus instaurarea democrației politice. În fața primejdiei provocate de invadarea Franței de către armatele austro-prusiene, precum și de trădarea generalilor monarhiști, Comuna insurecțională a declarat „patria în primejdie”. Armatele franceze au înfrânt la Valmy (20 sept. 1792) armatele invadatoare. La 21 sept. 1792 Convenția Națională (20 sept. 1792-26 oct. 1795), care luase locul Adunării Legislative, a proclamat Republica. În cadrul Convenției Naționale s-a reliefat două tendințe principale: partidul moderat al girondinilor și cel radical al montagnarzilor, conduși de iacobini: între ele se afla masa deputaților independenți, porecliți „câmpia” sau „mlaștina”. Lupta dintre cele două tendințe a atins apogeul în timpul procesului regelui Ludovic XVI, care, cu toată opoziția girondinilor, a fost condamnat la moarte și executat (21 ian. 1793). Întreaga Europă, cu excepția câtorva state, s-au coalizat împotriva Franței republicane. Înfrângerile de pe front, trădarea generalului Dumouriez, scumpirea vieții și izbucnirea răscoalei contrarevoluționare din Vandeea au provocat sfârșitul guvernării girondine. În urma insurecției din 31 mai-2 iun. 1793 a fost instaurată dictatura iacobinilor, girondinii fiind excluși din Convenție, iar unii dintre ei executați. Perioada dictaturii iacobine (2 iun. 1793-27 iul. 1794), cunoscută sub numele de „teroarea iacobină”, a constituit punctul culminant al revoluției. În timpul acestei dictaturi au fost desființate, fără răscumpărare, servituțile feudale, au fost introduse prețuri maximale, a fost instituit învățământul elementar gratuit. Iacobinii au înfrânt răscoala din Vandeea și pe cea a federaților-regaliști, au creat o armată națională de peste 600.000 de oameni, care a alungat din țară armatele intervenționiste. Comitetul Salvării Publice, creat la 5 apr. 1793, a concentrat în mâinile întreaga putere executivă. Teroarea a impus, pentru o vreme, economia dirijată în direcția sprijinirii efortului de război și salvării republicii. Înlăturarea moderaților, conduși de Danton, cât și a extremiștilor de stânga, în frunte cu J. Roux și Hébert, au slăbit considerabil baza socială a dictaturii iacobine, ușurând sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat din 9 thermidor (27 iul. 1794). Robespierre, Saint-Just și partizanii lor au fost ghilotinați (28 iul. 1794). Prin venirea la putere a marii burghezii, revoluția era terminată.

SASANÍZI, dinastie de șahi persani (224-651), care a condus o formațiune statală ce a cuprins în hotarele sale terit. dinspre Sogdiana și Georgia până în N Pen. Arabia și de la fl. Indus până la Tigru și Eufrat (terit., integral sau parțial, al actualelor state: Iran, Afghanistan, Iraq, Armenia, Georgia ș.a.); capitala la Ctesifon (azi în ruine, pe malul E al Tigrului, în apropiere de Bagdad). Întemeiată în 224 de Ardașir, un dinast local din Persida (era din neamul lui Sasan, de unde și numele dinastiei), care s-a răsculat împotriva arsacidului Artabanos (Artavaste) V, pe care l-a înfrânt decisiv, punând capăt existenței Regatului parților. Imperiul condus de S. a fost, timp de patru sec., prima mare putere militară a Orientului Mijlociu, considerându-se continuatorul veleităților universale ale Persiei ahemenide. De-a lungul istoriei sale statul sasanid s-a confruntat în E cu kușanii și cu heftaliții (hunii albi), iar în V cu Imp. Roman și cu succesorul acestuia – Imp. Bizantin. Respingând elementele civilizației elenistice, S. au restabilit zoroastrismul ca religie de stat. Între cei mai de seamă reprezentanți ai dinastiei – pe lângă întemeietor – sunt: Șapur I (241-272), Șapur II (309-379), Chosroe/Chosroes I (531-579) – în timpul domniei căruia Imp. S. atinge maxima expansiune terit. și apogeul puterii politice și militare, și Chrosroe II (590-628). Yezdegerd (Yezdigird) III, reprezentant al dinastiei (632-651), după ce a suferit o grea înfrângere în lupta de la Kadisyya (31 mai-1 iun. 637) din partea arabilor, abandonează Ctesifonul și se retrage în munți – unde a supraviețuit până în 651. S. a fost ultima dinastie originară din Persia, înainte de cucerirea arabă, iar stăpânirile lor au devenit parte lumii islamice.

SAMOS, ins. grecească în SE M. Egee (Sporadele de Sud), la 1,6 km de țărmul continental al Tucrciei; 477 km2; 43 km lungime; 19 km lățime max. Relief muntos în partea de V, cu alt. max. de 1.433 (vf. Kerketeus), de dealuri și câmpii în E. Climă mediteraneană. Orașe pr.: Sámos, Vathí, Pythagóreico. Plantații de măslini și viță de vie. Culturi de bumbac și tutun. Cariere de marmură. Zăcăminte de min. de fier, de argint și plumb. Vestigii din epocile greacă, elenistică și romană. Din timpul tiranului Policrate datează templul Heraion (sau Templul zeiței Hera), precum și ruinele vechiului oraș-port fortificat Pythagoreion, fosta capitală a ins., cu monumente grecești și romane, toate incluse (în 1992) în Patrimoniul cultural universal. Locuită din vremuri străvechi, S. a fost colonizată în jurul anului 1000 î. Hr. de ionieni. Din sec. 8 î. Hr., S. a devenit un înfloritor polis comercialo-meșteșugăresc, atingând maxima dezvoltare în timpul tiranului Policrate. Ocupată de perși în sec. 6 î. Hr. și-a căpătat libertatea în 479 î. Hr., după victoria de la Mycale, devenind membră a Primei Ligi Maritime ateniene până în 404 î. Hr. când și-a recăpătat independența. În 365 î. Hr. a intrat în cea de-a Doua Ligă Maritimă ateniană. În perioada elenistică a făcut parte din Macedonia și Regatul Pergam; în 129 î. Hr. a intrat în componența provinciei romane Asia. În Ev. med. s-a aflat rând pe rând în stăpânirea Bizanțului, genovezilor, venețienilor, iar din sec. 16 a Imp. Otoman. Anexată de greci în 1912, fapt recunoscut de Conferința de Pace de la București (29 iul.-10 aug. 1913) ce pune capăt celui de-al Doilea Război Balcanic (1912-1913); hotărâre confirmată de Tratatul de Pace de la Laussane din 24 iul. 1923.

PRIME-TIME s. n. (Englezism) Oră de audiență maximă în televiziune. [Pr.: práĭmtaĭm] – Cuv. engl.

PAEKCHE [pakhə], unul dintre cele trei regate antice coreene situat în V peninsulei. Conform tradiției a fost întemeiat de conducătorul legendar Onjo (18 î. Hr.). În sec. 3, în timpul domniei regelui Koi (234-286), regatul a atins maxima înflorire. A trecut la budism (sec. 4), P. a intrat într-o epocă de decădere, sfârșind (60) în urma loviturilor aplicate de regatele Koguryǒ și, mai ales, Silla. Îi corespunde în artă un stil caracterizat prin expresivitate și serenitate.

cugetare f. Facultatea de a cugeta: cugetarea e apanaju omuluĭ. Act particular al spirituluĭ: cugetare ingenioasă. Visare, gîndurĭ: a te cufunda în cugetărĭ. Opiniune, părere, sentență [!], maximă: cugetările luĭ Pascal.

PERGAM, oraș antic în NV Asiei Mici, pe locul actualei localități Bergama din Turcia, întemeiat în sec. 12 î. Hr. și menționat documentar în 400/399 î. Hr., centru al regatului elenistic cu același nume. Generalul macedonean Philetoiros din Tios, însărcinat de Lisimah, regele Traciei elenistice, cu paza orașului P. recunoaște (283 î. Hr.) suzeranitatea regelui seleucid Seleucos I, fiind confirmat dinast al orașului. A cunoscut o perioadă de maximă înflorire sub Attalos I (241-197 î. Hr.) și Eumenes II (197-159 î. Hr.). Renumit centru al culturii elenistice (în special al medicinei). Vestită bibliotecă (ateliere specializate în pergamente) și centru deosebit de important al medicinei antice. Palate, temple (Templul Atenei, Templul lui Dionysos). Altarul lui Zeus cu frize sculptate (astăzi se află la muzeul „Pergamon” din Berlin).

SᾹMᾹNIZI, dinastie care a condus un stat medieval din Asia Centrală, desprins din Califatul Abbasid, cu terit. din actualele state Uzbekistan, Iran și Afghanistan; capitala la Buhara. Au domnit între 819 și 1005, având maxima întindere teritorială sub al-Amir as-Said Nașr II ibn Ahmad (914-943).

RIVAROL [rivaról], Antoine, zis contele de (1753-1801), eseist, pamfletar și moralist francez. Satire; reflecții și maxime. Autor al unui „Discurs asupra universalității limbii franceze”, lucrare de bază pentru studiul limbii franceze. Scrieri polemice („Mic dicționar al marilor oameni ai revoluției”). După 1792, în emigrație.

RIZOSFÉRĂ (‹ fr. {i}; {s} rizo- + gr. sphaira „sferă”) s. f. Strat de pământ din jurul rădăcinilor plantelor în care numărul de microorganisme este foarte ridicat, datorită relațiilor reciproc avantajoase: bacteriile furnizează plantei azotați și substanțe care favorizează creșterea și primesc substanțe organice. Are dimensiuni diferite, în funcție de gradul de dezvoltare a sistemului radicular al plantei; densitatea microorganismelor scade dinspre suprafața rădăcinii (fiind maximă în solul aderent la perii absorbanți) spre exterior.

MANIHEÍSM (‹ fr. {i}) s. n. Mișcare religioasă al cărei nume provine de la întemeietorul său Mani. Doctrinar. m. încorporează elemente zoroastriste, budiste și creștine și este radical dualist, reprezentând lumea și îndeosebi omul ca o luptă continuă între două principii total independente, al binelui și al răului, (al luminii și al întunericului, al lui Dumnezeu și al diavolului). Mântuirea omului nu este posibilă decât alegând să fie de partea luminii, să practice ascetismul sau cel puțin să respecte o morală strictă și să se pregătească, prin rugăciune și pioșenie, pentru judecata de apoi, când nemaniheii vor cădea definitiv pradă întunericului. M. a atins perioada de maximă înflorire în sec. 3-4, după care a cunoscut prigonirea de către creștini (sec. 5) și islamiști (sec. 8-9).

LIDIA, regiune istorică și stat în V Asiei Mici. Întemeiat în sec. 8 î.Hr.de către triburile indo-europene ale lidienilor care pun bazele unui puternic regat, sub conducerea lui Gyges (680-652 î. Hr.). Epoca de maximă înflorire economică și culturală este atinsă în timpul lui Cresus (562-544 î. Hr.). Cucerit în 547 î. Hr. de Cirus II, a fost transformat în provincie a Imp. Persan.

MADJAPAHIT (MAJAPAHIT), numele unui stat indonezian (1293-c. 1520) cu centrul în ins. Java, având capitala cuv același nume. A cunoscut maxima înflorire în sec. 14.

MAGNÉT (‹ ngr., germ.) s. m. Corp fero- sau ferimagnetic aflat în stare de magnetizare. M. produce în spațiul înconjurător un câmp magnetic, în se exercită forțe (de atragere sau respingere) asupra altor m., asupra conductoarelor parcurse de curenți electrici sau asupra particulelor încărcate electric în mișcare. M. prezintă două regiuni, numite poli magnetici (nord și sud), în care valoarea câmpului magnetic este maximă. M. pot fi temporari sau permanenți și naturali sau artificiali.

SA’ID ibn Sultān (pe numele adevărat Sa’id ibn Sultān ibn Ahmad ibn Sa’id Al-Busa Ῑdῑ) (1791-1856), sultan al Mascatului, Omanului și Zanzibarului (1806-1856). În timpul domniei sale sultanatul a atins maxima întindere, iar Zanzibarul devine principala putere din E Africii și cel mai important port din V Oc. Indian.

SAINT JOHN [sənt dʒón] 1. Oraș în SE Canadei (New Brunswick), situat la gura de vărsare a fl. Saint John în G. Fundy, la 940 km NE de Montréal; 72,5 mii loc. (2000). Port comercial și de pescuit. Aeroport. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. petrochimică, a celulozei și hârtiei, textilă, de prelucr. a lemnului și alim. (conserve de pește, zahăr). Stațiune balneară. Turism. Universitate. Muzeu. de istorie, artă și științele naturii. Biserică (Stone Church, 1824); clădirea Tribunalului (1826). Zona actualului oraș a fost vizitată pentru prima oară la 24 iun. 1604 de exploratorul francez Samuel de Champlain, care l-a botezat Saint-Jean (devenit ulterior Saint John), pentru că acea zi (24 iun.) era ziua de naștere a lui Ioan Botezătorul. Așezarea s-a dezvoltat după 1783 (când aici s-au stabilit c. 4.000 de loialiști americani) și a fost confirmat (1785) ca primul oraș din Canada. A suferit mari distrugeri în urma devastatorului incendiu din 1877. 2. Ins. americană în arh. Virgine, în M. Caraibilor, la 130 km E de San Juan din ins. Puerto Rico; 522; 14 km lungime și 8 km lățime maximă. Țărm neregulat cu multe golfuri. Alt. max.: 389 m (Bordeaux Mountain). Orașe pr.: Cruz Bay, Coral Bay. Descoperită de Cristofor Columb în 1493. Revendicată de danezi în 1684, care s-au stabilit aici în 1716, ca plantatori de trestie de zahăr. Cumpărată de americani în 1917.

SINOP (SINOPE), oraș în N Turciei, port la Marea Neagră, situat pe țărmul pen. Boztepe; 30,5 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al prov. („iller”) omonime. Reparații navale. Expl. și prelucr. lemnului. Piață agricolă. Export de tutun, lemn și fructe. Ruinele unei fortificații bizantine. Moscheea Aladin Cami (1214). Mausoleul de aici (sec. 15), capodoperă a artei turcești, aparține conducătorului Izzedin Isfendiyar (m. 1443), care a întreținut interesante relații cu domnul Mircea cel Bătrân al Țării Românești. Întemeiat în c. 630 î. Hr. de milesieni, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 2-1 î. Hr., când a fost capitală a Regatului Pont. Cucerit de romani în 70 î. Hr., în anul 63 î. Hr. a devenit colonia romană cu numele Julia Felix. Până în 1204 s-a aflat în componența Imperiului Bizantin; după o scurtă stăpânire a basileului din Trapezunt (1204-1214), a fost cucerit de către turcii selgiucizi, făcând parte, între 1214 și 1307, din Sultanatul de Konya (Rum). La sfârșitul sec. 14 a fost cucerit de sultanul Baiazid I, apoi de Timur cel Șchiop (începutul sec. 15), la mijlocul sec. 15 a intrat definitiv în componența Imperiului Otoman. În cadrul Războiului Crimeii (1853-1856), aici, la 30 nov. 1853, escadra rusă, condusă de amiralul Nahimov, a înfrânt și scufundat flota turcă.

*gnómic, -ă adj. (vgr. gnomikós, d. gnóme, sentență [!]). Care conține sentențe, maxime: poezie gnomică. S. m. Scriitorĭ greceștĭ [!] anticĭ care aŭ compus versurĭ cu maxime morale.

LÜBECK, oraș în partea de N a Germaniei (Schleswig-Holstein), port la estuarul fl. Trave, în aval de confl. canalului Elba-Lübeck cu fl. Trave, la 56 km NE de Hamburg; 216,9 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Șantiere navale. Ind. metalurgică, chimică (cauciuc sintetic), electrotehnică, constr. de automobile, de tractoare și avioane, de prelucr. a lemnului, textilă, a celulozei și hârtiei, alim. (conserve de pește). Export de cărbune, sare, oțel, produse chimice. Monumente: catedrală romanică (1173, reconstruită în stil gotic în sec. 13-14, cu unele transformări în sec. 16); Marienkirche (sec. 13-14), ridicată din cărămidă, în stil gotic, renovată în 1880; Katharinekirche (1250-1350); Petrikirche (1305-1330); Jakobikirche (1334); mănăstirea Sankt Annen (1502-1515); spitalul Der Heilige Geist (sec. 13); Primăria (1298-1308). Poarta Holstentor (1477-1478). Orașul vechi a fost declarat patrimoniu cultural mondial. Întemeiat în 1143 de Adolf II, conte de Holstein, devine oraș imperial liber în 1226. Negustorii din L. au avut un rol important în organizarea Hansei. Centru principal al comerțului hanseatic, L. a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 14-15, pentru ca apoi să decadă. Aici s-a semnat, în 1629, pacea care punea capăt „perioadei daneze” (1625-1929) a Războiului de 30 de ani și care sancționa înfrângerea regelui danez Cristian IV. În 1815, L. intră ca oraș liber în Confederația Germană, în 1866 în Confederația Statelor Germane de Nord, iar în 1871 în Imperiul German. L. și-a menținut statutul de oraș liber până în 1937.

EROÁRE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Iluzie a simțurilor, care provoacă decepție în planul conștiinței. ♦ Cunoștință sau idee falsă, inexactă în raport cu cu un fapt real sau cu o normă definită. ◊ Erori logice = erori provenite din încălcarea regulilor demonstrației, săvârșite intenționat (sofisme) sau neintenționat (paralogisme). ♦ Idee, părere, opinie greșită; ceea ce e greșit, greșeală. 2. (GENET.) E. înnăscută de metabolism = defect ereditar enzimatic, prin mutație deficitară (Dorothy Garrod, 1908); orice tulburare biochimică determinată genetic, în care un defect enzimatic specific produce un bloc metabolic (Thompson și Thompson, 1967); eroare garrodiană. 3. (Dr.) Falsă reprezentare asupra unei situații de fapt (e. de fapt) ori asupra existenței sau conținutului unui act normativ (e. de drept) și care, atunci când împiedică întâlnirea voinței părților contractante (e. obstacol), constituie o cauză de nulitate absolută a contractului, iar când alterează numai voința părților (e. viciu de consimțământ) constituie o cauză o cauză de nulitate relativă a contractului. ◊ E. comună = e. în care, aflându-se un număr însemnat de persoane, se produc efectele juridice corespunzătoare falsei reprezentări a realității. E. judiciară = stabilire greșită a faptelor dintr-un proces penal și care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte. 4. (FIZ.) E. medie = valoare medie a erorilor posibile. E. admisibilă = e. maximă admisă, astfel încât rezultatele obținute în urma activității supuse e. pot fi utile. E. absolută = valoarea absolută a diferenței dintre valoarea exactă a unei mărimi și cea obținută în urma unei măsurări sau a calcului. E. relativă = raportul dintre eroarea absolută și valoarea reală a mărimii respective. 5. Teoria erorilor = capitol al analizei numerice care studiază erorile și propagarea lor în calcule. 6. (EC.) Cont de erori (sau de așteptare) = cont în care sunt înregistrate toate e. acumulate până la închiderea bilanțului. ◊ Expr. Erori și omisiuni = formă de asigurare legată de angajamentul de a se acoperi pagube survenite în urma unor greșeli în practicarea anumitor profesii cu excepția celei medicale (inginerie, financiar-bancară etc.).

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71º11' lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36º lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9º30' long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67º20' long. E). Supr.: 10,4 mil. km2; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28ºC în S până la 3-5ºC în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12ºC în S și SV până la -18ºC și -20ºC în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18ºC), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35ºC), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km2, dintre care 109,8 mii km2 se află în insulele arctice, 5 mii km2 în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km2 în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km2 (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

FÉNELON [fenəlɔ], François de SALIGNAC [saliñác], de la Mothe (1651-1715), scriitor și prelat francez. Arhiepiscop de Cambrai (1695). Preceptor al ducelui de Burgundia pentru care a scris mai multe cărți, între care „Aventurile lui Telemac”, operă didactică inspirată de „Odiseea”, și „Dialogurile morților”. Autor de scrieri teologice, unele cu accent polemic, în care apără doctrina cvietismului, precum „Explicarea maximelor sfinților”, carte condamnată de papalitate. A scris și un „Tratat despre educația fetelor”, promovând idei pedagogice foarte moderne prin toleranța lor.

FRISCH [friș],, Ragnar (1895-1973), economist norvegian. Prof. univ. la Oslo. Unul dintre principalii creatori ai econometriei („Legile tehnice și economice ale producției”, „maxima și minima”, „Teorie și aplicații economice”). Premiul Nobel (1969), împreună cu J. Tinbergen.

GETO-DÁCI (‹ geți + daci) s. m. pl. Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spațiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic și lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale și spirituale originale și unitare, populația autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată începând cu sec. 6 î. Hr., de izvoarele grecești cu numele de geți, iar în sec. 1 î. Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geții și dacii sunt purtătorii uneia și aceleiași civilizații și, așa cum arată Strabon, vorbeau aceeași limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiași popor, istoriografia modernă a desemnat populația autohtonă din milen. 1 î. Hr. – din această zonă geografică – cu numele de g.-d. Potrivit informațiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea g.-d. din masa triburilor trace s-a desăvârșit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt). Aflați din punct de vedere al organizării sociale în faza democrației militare, g.-d. erau împărțiți în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageții, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un șef militar cu reședința într-un centru întărit (dava) (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite și învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites. Treptat, în cadrul societății geto-dace s-au accentuat diferențele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati) și oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la g.-d. a avut mai mult un caracter patriarhal. Ocupațiile de căpetenie a g.-d. erau agricultura și creșterea vitelor. O anumită importanță în asigurarea bazei economice a societății geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum și felurite meșteșuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea și prelucrarea metalelor. G.-d. făceau comerț intens cu lumea greco-elenistică și mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă și bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, pește, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. 3 î. Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească și macedoneană. Emisiunile monetare ale g.-d. au încetat în primele decenii ale sec. 1 î. Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilișca (jud. Sibiu), Ludești (jud. Hunedoara), Grădiștea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În același timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. 1 î. Hr. În funcție de factorii geoclimatici, își construiau atât case de suprafață, din lemn și lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât și locuințe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu țigle și olane (Popești), acestea din urmă aparținând desigur fruntașilor politici și religioși. Civilizația materială a g.-d. a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi și Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. 5-4 î. Hr., sunt creatorii unei civilizații de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. 1 î.Hr.-1 d. Hr. G.-d. practicau cu precădere ritul funerar al incinerației. Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populații indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeități ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munții Orăștiei sau de la Ocnița-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societății g.-d., în special preoțimea, cunoștea scrierea cu litere grecești și latinești. Izvoarele scrise vorbesc de existența la g.-d. și a unor cunoștințe de astronomie, medicină empirică și botanică. În cadrul ariei largi locuite de g.-d. începând cu sec. 1 î. Hr., în condițiile dezvoltării lor economice, politice și spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toți regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpații Păduroși, până la Dunărea mijlocie și M-ții Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î.Hr.-106 d. Hr. se caracterizează prin încercările urmașilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea g.-d. s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuți sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Perioada care a premers cuceririi unei noi părți a Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, și epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dacice. Meșteșugurile, comerțul, arta s-au îmbogățit și au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se confecționează puternicul complex defensiv alcătuit din cetățile dacice din M-ții Orăștiei, având drept centru politic, militar și religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populație războinică, g.-d., aliați cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romană. La început victorioși, în cele din urmă g.-d. au fost copleșiți de forța armatei romane, superioară din punct de vedere numeric și al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reușit, după două campanii grele, în anii 101-102 și 1505-106, să cucerească Dacia și să o transforme în provincie romană. O parte a triburilor g.-d. (carpii din Moldova și dacii liberi din Muntenia, Crișana și Maramureș) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populația autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populație, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii și poporului român. V. Dacia; Războaiele daco-romane; români.

DINÁMICĂ (‹ fr.) s. f. 1. Capitol al mecanicii care studiază mișcarea corpurilor sub acțiunea forțelor de diferite naturi care se exercită asupra lor. ◊ Dinamica fluidelor = capitol al mecanicii fluidelor care se ocupă cu studiul fluidelor în mișcare. Cuprinde ca ramuri aerodinamica și hidrodinamica. Dinamica construcțiilor = capitol al mecanicii construcțiilor care studiază oscilațiile construcțiilor la solicitările dinamice, metodele de calcul și procedeele de reducere a acestor oscilații. 2. (TELEC.) Intervalul dintre intensitatea sonoră maximă și cea minimă care intervine în cursul vorbirii, al execuției unui program sonor, al unei transmisiuni etc., exprimat în decibeli. 3. (MUZ.) Totalitatea indicațiilor privind intensitatea sonorității muzicale (ex. forte și piano, crescendo și descrescendo). 4. (GEOL.) D. externă = totalitatea proceselor geologice care au loc în scoarța terestră sau la suprafața ei sub acțiunea unor factori externi (în special energia solară); acțiunea d. e. tinde să niveleze relieful. D. internă = totalitatea proceselor geologice care au loc în scoarța terestră sau la suprafața ei sub acțiunea unor factori interni (în special căldura internă a Pământului); acțiunea d. i. tinde să creeze și să accentueze neregularitățile reliefului. 5. (BIOL.) Dinamica populației = totalitatea schimbărilor cantitative suferite de o populație de plante sau de animale. 6. (PSIH.) Dinamica grupurilor = a) ansamblul fenomenelor psiho-sociale specifice grupurilor mici și al legilor care dirijează aceste fenomene; b) ansamblu de tehnici vizând ameliorarea comportamentului unui individ prin intermediul grupului din care face parte. 7. Dezvoltare intensă, schimbare continuă, bogăție de mișcare.

GUDEA (sec. 22 î. Hr.), patesi (rege) al orașului-stat Lagaș din Mesopotamia. În timpul lui, arta și literatura au cunoscut o maximă înflorire.

GOGH (VAN GOGH), Vincent van (1853-1890), pictor și desenator olandez. După o scurtă perioadă caracterizată printr-un realism sumbru și grav („Țesătorii”, „Ghetele”, „Mâncătorii de cartofi”), care a coincis cu șederea sa în regiunea minieră Borinage, arta lui, sub influența impresioniștilor francezi și a graficii japoneze, cunoaște o intensitate expresivă maximă, susținută de culoare, căreia îi conferă, prin acordurile cromatice și dinamismul tușei, funcții simbolice, cu profunde rădăcini emoționale („Cameră de dormit la Arles”, „Floarea-soarelui”, „Autoportret”, „Portret al artistului cu urechea tăiată”, „Biserica din Anvers”, „Drum cu chiparoși”, „Câmp de grâu cu corbi”). Biografia lui dramatică exprimă, semnificativ pentru epoca dată, ideea artistului damnat. A influențat arta modernă (îndeosebi fovismul și expresionismul).

GNÓMIC, -Ă (‹ fr.; {{s} gr. gnomikos „sentențios”) adj. 1. Care conține maxime, sentințe și reflecții morale. ◊ Poezie g. = poezie de tip didactic, cultivată cu precădere în Grecia antică (sec. 7-5 î. Hr. de Teognis, Focilide, Solon), iar mai târziu de latini (Cato), care conținea precepte, reflecții morale, sfaturi practice. 2. (LINGV.; despre timpuri verbale) Care prezintă acțiunea într-o formă generală (ex. în maxime, teoreme) sau a cărei acțiune se îndeplinește indiferent de timp (ex. timp g.).

DOVLEÁC (‹ tc.) s. m. Denumire dat[ mai multor specii de plante anuale monoice din genul Cucurbita, familia cucurbitaceelor; d. comun (Cucurbita pepo), d. turcesc (Cucurbita maxima) și d. moscat (Cucurbita moschata). Se cultivă ca plante alimentare sau furajere. Fructul dovlecilor este sferic, sau oval, de dimensiuni mari, folosit în alimentație, iar unele varietăți în furaje; bostan.

DOZÁRE (‹ doza) s. f. Acțiunea de a doza. ◊ (Dr.) Dozarea pedepsei = individualizarea sau determinarea concretă, de către judecător, a pedepsei aplicate infractorului, între limitele – minimă și maximă – prevăzute de lege.

ELASTICITÁTE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Proprietate a unor corpuri (solide, lichide, gazoase) de a se deforma, modificându-și volumul sau forma sub acțiunea solicitărilor exterioare și de a reveni la starea inițială după încetarea acestora. ◊ Teoria elasticității = capitol al mecanicii corpului solid care se ocupă cu determinarea stării de tensiune și stării de deformație a unui corp elastic, supus acțiunii unor sarcini exterioare, luându-se, eventual, în considerație influența temperaturii, a câmpului electromagnetic etc.; elastomecanică. 2. (REZ. MAT.) Limită de e. = solicitarea maximă la care poate fi supus un corp fără a rămâne cu deformații permanente. ◊ Modul de e. v. modul (3). 3. Elasticitatea rocilor colectoare = proprietate a rocilor colectoare de hidrocarburi de a-și modifica reversibil volumul porilor și fisurilor, sub acțiunea presiunii exterioare variabile (litostatică, tectonică) sau presiunii interioare (prin exploatare). 4. (EC.) Variațiile relative a două mărimi economice corelate între ele. Se calculează ca raport între rata (procentul) de creștere a unei mărimi x și rata (procentul) de creștere a latei mărimi y. ♦ Capacitatea unei bănci de a răspunde unei cereri crescute de credite și monedă într-o perioadă de expansiune economică și de a limita creditele și disponibilul de monedă într-o perioadă de supraîncălzire a pieței. ♦ Frecvența și mărimea variațiilor cursului unei valute. ◊ E. cererii = modificarea procentuală a cererii unei mărfi raportate la modificarea procentuală a prețului acesteia sau a venitului. Când cererea unei mărfi are o elasticitate-prețuri de 0,3% înseamnă că dacă crește cu 1% cererea crește numai 0,3%. ◊ E. de previziune = rata creșterii/scăderii relative a cererii prognozată pentru o viitoare creștere sau scădere de prețuri comparativ cu o perioadă anterioară. ◊ E. de înlocuire = proporția în care un factor de producție, o marfă, un serviciu, pot fi înlocuite cu altele pentru a răspunde unei schimbări de prețuri. E. monetară = variația ofertei de monedă conform necesităților economiei prin intervenția autorităților monetare (banca de emisiune) sau prin operațiunea de rescont efectuată de celelalte bănci.

*máxim, -ă adj. (lat. máximus, din *mágtimus, superlativu d. magnus, mare, major, maĭ mare. V. major). Cel maĭ mare, maĭ înalt (în opoz. cu minim): forța, ĭuțeala maximă. S. f., pl. e (d. lat. máxima, fem. d. máximus, întrebuințat ca subst. în evu mediŭ subînțelegînd sententia). Precept, sentență [!], aforizm [!], cugetare, zicătoare, adevăr exprimat pe scurt saŭ regulă de purtare a cuĭva (deviză): maximele luĭ La Rochefoucauld îs codu egoizmuluĭ [!]. S. n., pl. e. Cel maĭ înalt grad, cea maĭ mare intensitate, extensiune saŭ cantitate considerată ca limită: maximu ĭuțeliĭ, furiiĭ, pedepseĭ, prețuluĭ. Legea maximuluĭ, legea care fixează taxa maximă care se poate încasa. – Ca adv. se întrebuințează latinu maximum, [n. d. máximus], cel mult: o temperatură de máximum 8 grade deasupra luĭ zero, o pedeapsă de maximum zece anĭ. Se zice și ca s. n. fără pl. un máximum de pedeapsă. – Și maximal (germ. maximal-).

*maximalíst, -ă s. și adj. (d. maximal). Bolșevic.

*maximalízm n. Bolșevizm [!].

LAISSEZ-FAIRE [lesé-fer] (loc. fr.) Doctrină economică apărută în Franța, în sec. 17, atribuită lui Vincent fr Gournay și promovată de fiziocrați. A cunoscut maxima dezvoltare în sec. 19 în Europa Occidentală. A susținut politica economică a liberului schimb sau a liberei concurențe și neintervenția statului în economie.

LA ROCHEFOUCAULD [roʃfukó], François duce de (1613-1680), scriitor și moralist francez. A luptat în Italia (1629) și Țările de Jos (1635-1636). Participant la Fronda prinților (1650-1653) împotriva lui Mazarin. A frecventat saloanele literare ale vremii, mai ales cel al d-nei de La Fayette. În viziunea sa amorul-propriu este mobilul universal al conduitei noastre. Proză aforistică („Reflecții sau sentințe și maxime morale”) ce se remarcă prin acuitatea observației caracterologice și prin densitatea și concizia stilului; memorialistică („Memorii asupra regenței Anei de Austria”).

LEORDIȘ, vârf în M-ții Aninei, constituind altitudinea maximă a acestora (1.160 m).

MATEMÁTICĂ (‹ fr., lat., it.) s. f. Știință care studiază, cu ajutorul raționamentului deductiv, proprietățile entităților de natură abstractă (ex. numere, puncte, mulțimi etc.), precum și relațiile dintre acestea. Noțiunile cu care operează matematica sunt obținute prin abstractizarea proprietăților calitative specifice ale obiectelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare, nedepinzând deci de conținutul concret al acestora. Definirea noțiunilor și a relațiilor dintre ele se face cu precizie maximă, iar concluziile și rezultatele la care se ajunge sunt valabile numai dacă au fost riguros demonstrate. V. algrebră, analiză, geometrie.

MATIA I CORVIN (Matei Corvin), rege al Ungariei (1458-1490). Fiul lui Iancu de Hunedoara. A urmărit întărirea autorității centrale, bazându-se pe nobilimea mică și mijlocie și pe orașe, cărora le-a acordat importante privilegii. Nemulțumită, marea nobilime din Transilvania s-a răsculat, în 1467, urmărind scopuri separatiste. Politică antiotomană și de bună vecinătate cu Țara Românească și Moldova (cu excepția campaniei din nov.-dec. 1467, încheiată cu înfrângerea de la Baia, aceasta fiind ultima încercare a unui rege maghiar de a supune Moldova). S-a aflat în conflict (1467-1470) cu regele Poloniei, Cazimir IV, pentru tronul Boemiei, cucerind Moravia și Silezia. În 1485 a ocupat o mare parte din domeniile austriece, inclusiv Viena, unde și-a stabilit reședința până la moarte. În timpul domniei lui, curtea regală a devenit un centru de cultură umanistă (fondarea Universității Pozsony, azi Bratislava, 1465; a sprijinit introducerea tiparului și a contribuit la înființarea bibliotecii Corvina). Sub M.I. C., regatul maghiar a ajuns la o epocă de înflorire maximă, dar lupta împotriva expansiunii otomane a fost lăsată pe plan secundar.

MĂZĂREANU, Vartolomei (c. 1720-c. 1790, n. probabil la Slătioara, lângă Câmpulung Moldovenesc), cărturar român. M. de onoare al Acad. Teologice din Kiev. Arhimandrit (c. 1755), egumen al mănăstirilor Putna (1755-1768) și Solca (1768-1774). Inspector („Îndreptător”) al școlilor domnești, episcopești și mănăstirești din Moldova. A scris condici de mănăstiri (Voroneț, Solca, Humor). Traduceri de cărți bisericești și laice, printre care „Apoftegmata” din rusă (o culegere de maxime și anecdote) și o „Esopie”.

MERCIA [mə:ʃjə], regat anglo-saxon în partea central-estică a Angliei, fondat în sec. 6. A atins maxima expansiune în sec. 9. Reședință regală: Tamworth. Anexat în 919 de regatul Wessex.

MIES VAN DER ROHE [mi:s fan dər ró:ə], Ludwig (1886-1969), arhitect german. Stabilit în S.U.A. (1937). Prof. univ. la Chicago. Unul dintre reprezentații concepției structurale în arhitectură, promotor al tehnologiei moderne în acest domeniu. Lucrări de mare puritate și de o maximă perfecțiune tehnologică, bazate pe ideea spațiului interior continuu, pe compoziția modulată a peretelui de sticlă sau de de cărămidă și a planșeului de beton, susținute de o osatură metalică, complet lipsite de decorație (Pavilionul Germaniei la Expoziția Internațională de la Barcelona din 1929, Institutul de tehnologie din Chicago, Casa Farnsworth din Fox River, Illinois, Seagram Building din New York).

MILL, James M. (1773-1836), economist, istoric și filozof englez. Discipol al lui J. Bentham și unul dintre liderii grupului liberal-utilitarist „Radicalii filozofici”. Cele mai multe dintre lucrările sale sunt aplicații ale principiilor utilitariste la subiecte practice, precum educația, guvernarea, libertatea presei. Este un continuator al psihologiei asociaționiste a lui Hume și Hartley („O analiză a fenomenelor minții omenești”). Alte lucrări: „Elemente de economie politică”. 2. John Stuart M. (1806-1873), filozof; i economist englez. Fiul lui M. (1). Unul dintre cei mai mari economiști ai sec. 19, cu contribuții importante în dezvoltarea teoriei cererii și ofertei, a mecanismului prin care, în economia de piață, acestea influențează asupra nivelului prețului și a cantității de produse vândute („Principii de economie politică”). Autorul a două lucrări clasice de etică: „Utilitarismul”, în care sunt reformulate principiile utilitarismului lui J. Bentham, respingând interesul personal ca fiind un criteriu al binelui și făcând compatibile obligațiile împărtășite de oameni cu principiul maximei fericiri și „Despre libertate”, o pledoarie pentru cele trei libertăți fundamentale ale individului (libertatea opiniei, a gesturilor și a îndeletnicirilor și asocierilor cu alții), puse în legătură cu puterile autorității și cu exigențele sociale. Opera sa „Sistemul logicii”, cuprinde o analiză a fundamentelor cunoașterii și inferenței; distincțiile sale între termeni generali și singulari, termeni abstracți și concreți, conotație și denotație, au influențat semanticile ulterioare (G. Frege), iar studiul asupra inducției complete constituie încă baza metodologiei descoperirii legilor cauzale.

MIXTÉCI (‹ fr.) s. m. pl. Populație amerindiană din Mexic care trăiește azi în satele Guerrero și Oaxaca (c. 200.000 oameni). Primele mărturii despre m. datează din sec. 8, aceștia ajungând la o maximă înflorire politică, culturală și artistică în sec. 10-15. Creațiile lor artistice au influențat puternic arta aztecilor. Principalele centre, Monte Albán și Mitla, erau renumite în arta prelucrării aurului și în ceramică.

MONOMOTAPA, vechi regat în S Africii, întemeiat de populația bantu, la începutul milen. 2, cuprinzând terit. dintre fl. Zambezi și Limpopo, în terit. de azi al Rep. Zimbabwe și Mozambic. În timpul regelui Matope (c. 1450-1480) a cunoscut expansiunea teritorială maximă. Populația regatului a fost creștinată (din 1560) de misionari portughezi. La începutul sec. 18 dinastia s-a stins.

MOSCOPOLE, oraș în Albania, în apropriere de Korçë. În Evul Mediu, important centru economic și cultural al aromânilor, a cunoscut maxima înflorire în sec. 18. A decăzut în urma atacurilor și jafurilor turcești.

NABUCODONOSOR II, rege al Regatului Noului Babilon (605-562 î. Hr.). Fiul lui Nabopolassar. L-a învins pe faraonul Nechao II în bătălia de la Karkermiș (605 î. Hr.), a cucerit Regatul Iudeii, Siria și Fenicia. În timpul său, Regatul Caldo-Babilonean a cunoscut maxima expansiune teritorială. A sprijinit construirea unor palate și temple, făcând din Babilon cel mai strălucit oraș al Orientului (ziguratul „Entemenaki”, prototipul legendarului „Turn Babel”).

NARA, oraș în Japonia (Honshū), la 42 km E de Ǒsaka; 359,2 mii loc. (1995). Ind. constr. de mașini-unelte; electrotehnică, de prelucr. a lemnului, textilă și alim. Centru de producție artizanală. Centru turistic. Universitate (1949). Psrc (528 ha), cel mai mare din Japonia, cu peste 200 sanctuare și temple, pagode și mănăstiri budiste și șintoiste (Kōfukuji, Tōdaiji, Yakushiji), din perioada de maximă înflorire, a civilizației japoneze, denumită și perioada N. (710-784). Grădină botanică. Fostă capitală a Japoniei (710-784).

NIFON CRIVEANUL (pe numele de botez Grigorie) (1889-1970, n. Slătioara, jud. Olt), primul mitropolit al Olteniei ((1939-1945). Episcop de Huși (1934-1939). Lucrări cu caracter moralizator și predici („Spre fericire. Studiu moral”, „Cugetări și maxime”, „Pe drumul datoriei Cuvântări ocazionale”, „Pace pre pământ. Meditații religioase”).

NORTHUMBRIA [nó:θámbriə], unul dintre cele mai importante regate saxone (655-955), format prin unirea regatelor Bernicia și Deira, cu reședința regală la York, întemeiat de Oswiu, rege al Berniciei. În perioada de maximă expansiune a cuprins terit. dintre Marea Irlandei și Marea Nordului.

NÓRMĂ (‹ fr., lat., rus.) s. f. 1. Regulă (obligatorie) fixată prin lege sau prin uz. ◊ N. juridică = regulă de conduită cu caracter general și impersonal stabilită de organele competente, a cărei aplicare poate fi asigurată cu ajutorul constrângerii de stat și prin intermediul căreia relațiile sociale sunt convertite în raporturi juridice. N.j. poate fi imperativă (fie onerativă, când impune săvârșirea unei acțiuni – de ex. obligația de a plăti impozite – fie prohibitivă, când interzice săvârșirea unei acțiuni – de ez. să nu ucizi) sau dispozitivă (fie permisivă, când îngăduie săvârșirea unei acțiuni – de ex. oricine se poate adresa justiției – fie supletivă, când lasă părților contractante libertatea de a alege conduita pe care o înțeleg să o convină). 2. Tip sau formulă de realizare a valorilor (adevăr, frumos, bine etc.); principiu de conduită. ◊ N. morală = model sau recomandare privind înfăptuirea principiilor, îndeplinirea datoriilor și regulilor morale, și a căror respectare este impusă individului de opinia publică sau de conștiința morală proprie. 3. (SPORT) Totalitatea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească un sportiv pentru a se califica într-o competiție, pentru a obține un anumit titlu etc. 4. Criteriu de reglementare, de apreciere, de comensurare; condiție-limită sau totalitate de condiții-limită, exprimate de obicei numeric, adoptate într-un anumit domeniu, pentru a servi la reglementare, la apreciere sau la comensurare. ◊ N. de muncă = n. care stabilește cuantumul maxim de muncă necesar pentru efectuarea unei lucrări sau îndeplinirea unei funcții în anumite condiții de calificare și tehnico-organizatorice date. ◊ N. de timp = n. care exprimă timpul necesar pentru efectuarea rațională a unei lucrări, în anumite condiții tehnice și organizatorice la locul de muncă, de către un executant – individual sau colectiv – care are calificarea corespunzătoare. ◊ N. de producție = n. care stabilește cantitatea minimă de produse sau lucrări, care poate fi realizată într-o unitate de timp, în anumite condiții tehnice și de organizare ale locului de muncă, de către un executant – individual sau colectiv – având calificarea corespunzătoare. ◊ N. de consum = n. care exprimă cantitatea maximă dintr-o materie primă, dintr-un material etc. considerată a fi necesară pentru producerea unei unități de produs finit sau pentru executarea unei unități de lucrări de prestații. ♦ Standard cu obligativitate internă în cadrul unei unități economice (n. internă). 5. (ZOOT.) N. de hrană = necesarul de substanțe nutritive al unui animal pe timp de 24 de ore. Este condiționată de specie, rasă, vârstă, greutate, stare fiziologică și nivel de producție. Se exprimă prin unități nutritive, calorii, grame de proteine etc. 6. (HIDROTEHN.) N. de irigare = cantitatea de apă necesară irigării unui hectar de teren cultivat. ◊ N. de udare = cantitatea de apă necesară solului în cursul unei udări pentru obținerea unei umidități optime. 7. (MAT.) Număr pozitiv care se asociază anumitor mărimi matematice și care generalizează proprietățile valorii absolute a numerelor reale și ale modulului numerelor complexe.

ORBITÁL, -Ă (‹ fr.) adj., s. m. 1. Adj. Care aparține orbitei unui corp ceresc, privitor la această orbită. ♦ (Despre un mobil) Care parcurge o orbită. 2. Adj. (ANAT.) Care aparține orbitei (2) sau se află în cavitatea acesteia. 3. S. n. (FIZ., CHIM.) O. atomic = fiecare dintre soluțiile cu semnificație fizică ale ecuației lui Schrödinger pentru anumite valori ale energiei globale (E) și ale numărului cuantic principal (n). Înlocuiește noțiunea de „orbită” și definește zona din jurul unui nucleu atomic, în care probabilitatea existenței unui electron, caracterizat prin valori diferite ale numerelor cuantice, este maximă. Un o.a. poate fi ocupat de unul sau maximum doi electroni, care se deosebesc între ei prin valoarea numărului de spin (s). Corespunzător numerelor cuantice, orbitalii au energii și geometrii specifice. ◊ Orbitali moleculari = orbitali rezultați prin întrepătrunderea a doi sau mai multor o. atomici proveniți de la doi atomi suficient de apropiați în spațiu. Un o.m. este comun ambilor atomi care se unesc pentru a forma o legătură covalentă și nu poate fi ocupat decât de maxim doi electroni. Prin contopirea a doi o. atomici se obțin doi o.m.: un o. de legătură (liant), caracterizat prin energie mai joasă decât a o. atomici, din care provine și care stabilizează molecula (norul electronic are densitatea maximă în spațiul dintre cele două nuclee), și un o. de antilegătură (antiliant), caracterizat prin energie mai înaltă decât a o. atomici, din care provine și care nu participă la legarea atomilor, ci la respingerea lor (norul electronic are în spațiul dintre nucleele atomice densitatea minimă).

ORMUZ (HORMUZ), strâmtoare între SE pen. Arabia și țărmul sudic al Iranului, care unește G. Oman cu G. Persic. Lungime: 150 km; lățime min.: 71 m; ad. maximă: 219 m.

PANLOGÍSM (‹ fr., germ.; {s} panza + gr. logos „rațiune”) s. n. (FILOZ.) Concepție potrivit căreia tot ce este real este inteligibil. P. este, în special, maxima filozofilor logiciști din Școala de la Marburg (sec. 19) și a fenomenologiei lui Husserl. În sens mai larg, este p. orice filozofie pentru care Dumnezeu (sau absolutul) poate fi el însuși conceput (p. lui Hegel, p. lui Leibniz).

PAPÍRUS (‹ fr., lat.) s. n. Plantă erbacee higrofită din Africa tropicală și subtropicală, din familia ciperaceelor, înaltă de peste 1 m (Cyperus papyrus). Folosită și ca plantă ornamentală, pe malul lacurilor artificiale sau naturale. ♦ Material pentru scris, obținut de egipteni și romani din tulpina acestei plante; document scris pe un astfel de material. Date la care a început fabricarea p. este situată la c. 3500 î. Hr. Unul dintre cele mai vechi manuscrise egiptene, complet și datat, este Papyrus Prisse, culegere de maxime scrise cu cerneală roșie și neagră în milen. 3 î. Hr. În Grecia a pătruns doar în sec. 6 î. Hr., răspândindu-se apoi în toată lumea greco-romană; din sec. 4 î. Hr. a început să fie înlocuit treptat cu pergamentul. A fost totuși folosit prin cancelarii până în sec. 10-11, ca suport pentru acte, diplome, scrisori.

PARLER, familie de arhitecți și sculptori de origine germană, activi în sec. 14 în statele germane italiene, Franța, Ungaria și mai ales în Cehia. Mai important: Peter P. (1330-1399). A condus lucrările de arhitectură la catedrala Sf. Vit și la Podul Carol din Praga, realizând și unele dintre portretele sculptate. Creația sa reprezintă momentul de maximă înflorire a goticului în Cehia. Fii săi, Wenzel și Johann, precum și fratele său, Johann, și fiul acestuia, Michael, au răspândit un „stil P.” (sec. 14-15) în Praga, Viena, Freiburg, Basel, Strasbourg ș.a.

PASCHIA, Gheorghe (1905-1990, n. sat Bârzeiu, jud. Gorj), teolog român. Preot militar în al Doilea Război Mondial. Autor al unor lucrări teologice și culegeri de folclor („Învățături din Sf. Scriptură și viață pentru tineret”, „Cer și pământ. Predici”, „Buna-cuviință oglindită în proverbe și maxime din toată lumea”, „Dicționar al bunei-cuviințe”). Deținut politic în închisorile comuniste.

CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., s. m. I. Adj. 1. Care apreciază calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc. Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. – Din fr. critique, lat. criticus.

DINÁMICĂ s. f. II. 1. Parte a mecanicii care studiază mișcarea corpurilor sub acțiunea diferitelor forțe. 2. (Tehn.) Raport între valorile maxime și minime ale unui semnal. 3. Dezvoltare intensă, schimbare continuă, bogăție de mișcare. ◊ Dinamica populației = totalitatea schimbărilor (cantitative) care au loc în cadrul unei unități de populație. – Din fr. dynamique.

PLANUDES, Maximos (Manuel) (1260-c. 1310), erudit bizantin. Trimis ca ambasador (1296) la Veneția de către Andronic III, pe atunci împărat asociat al Bizanțului. A redactat „Fabulele” lui Esop, care au fost cunoscute astfel în Occident. A revizuit o „Antologie grecească” (datând din perioada c. 700 î. Hr. până în c. 1000 d. Hr.). A tradus în lb. greacă filozofie și literatură latină, precum și matematici arabe.

PLEISTOCEN, prima epocă (serie) a Cuaternarului, desfășurată aproximativ între 2 (1,8) mil. și 10000 de ani în urmă, în care s-a produs o răcire accentuată a climei, însoțită de modificări importante ale florei și faunei globului. În această epocă s-au succedat mai multe perioade glaciare (v. glaciație) și interglaciare; în faza de maximă extensiune calota glaciară acoperea o mare parte a Americii de Nord și întinse teritorii din Europa, ajungând în S până la valea Tamisei și marginea Carpaților nord-vestici (la poalele Tatrei). Concomitent, au avut loc glaciații și în America de Sud, S Australiei și Noua Zeelandă, iar în zonele tropicale s-au succedat perioade pluviale și interpluviale. Ținuturile neacoperite de ghețari din Europa, Asia și America de Nord, cu vegetație de tundră și de stepe rece continentală, erau populate de specii care au dispărut din fauna actuală a globului, ca mastodontul, mamutul, rinocerul lânos, cerbul cu coarne uriașe, ursul de peșteră, tigrul cu colții de sabie; alte specii răspândite în P. s-au retras spre înălțimile munților (capra neagră, capra ibex) sau spre Arctica (boul moscat). În această epocă a luat o mare dezvoltare genul Homo – atât omul din Neanderthal cât și omul modern.

POANTILÍSM (POINTILÍSM) (‹ fr.) s. n. Termen, introdus în 1885, care desemnează o tehnică picturală folosită de neoimpresioniști, constând în descompunerea petei colorate în mici puncte sau liniuțe de culori pure, din al căror amestec optic se recompune tonul dorit. P. a fost folosit de G. Seurat, P. Signac, C. Pissaro ș.a., pentru obținerea unei luminozități maxime.

PONTECORVO 1. Guido P. (1907-1999), genetician american de origine italiană. Prin studiile sale de genetică umană, a descoperit procesul de recombinare care dezvoltă reproducția sexuală normală. 2. Bruno Maximovici P. (1913-1993), fizician sovietic de origine italiană. Frate cu P. (1). În 1934, asistent al lui E. Fermi; ulterior, a lucrat în Franța, S.U.A., Canada și Marea Britanie; în 1950 s-a stabilit în U.R.S.S. (era spion sovietic). Prof. univ. la Moscova. Contribuții în fizica nucleară (fosforescența nucleară) și fizica particulelor elementare; studii asupra neutrinului în procesul evoluției solare, care au dus la crearea unui nou domeniu, astrofizica neutrinilor.

*provérb n., pl. e (fr. proverbe, d. lat. proverbium, d. pro, înainte, în loc de, și verbum, vorbă. V. adverb). Zicătoare, maximă scurtă devenită populară: proverbele-s ecou experiențeĭ. V. parimie). Mică comedie care e desfășurarea unuĭ proverb: proverbele luĭ Alfred de Musset. Pl. Una din cărțile Vechĭuluĭ Testament. A trece în proverb, a deveni proverb: multe versurĭ ale luĭ Boileaŭ aŭ trecut în proverb.

HUANG HE [huáŋhə], fluviu în E Chinei; 4.845 km; supr. bazinului: 771 mii km2. Izv. din E pod. Tibet, străbate M-ții Kunlun, înconjură Pod. Ordos, apoi își sapă o vale cu aspect de canion în Podișul de Loess, străbate Câmpia Chinei și se varsă în G. Bohai (Marea Galbenă) printr-o deltă. În cursul superior (1.172 km) are caractere montane, în cel mijlociu (2.970 km) are maluri înalte de 50-100 m, iar în cursul inferior (703 km), este îndiguit. Hidrocentrale; irigații. Trece prin Lanzhou, Baotou, Luoyang, Zhengzhou, Kaifeng și Jinan. Viituri puternice în timpul ploilor musonice de vară (iul.-sept.) și ape mici iarna (ian.-febr.). Debitul mediu la vărsare este de 1.500 m3/s, iar debitele maxime ajung la 22.000 m3/s. Datorită curgerii prin Podișul de Loess, apele lui sunt bogate în aluviuni (1.380 mil. t ajung anual în mare). Delta înaintează cu c. 200 m pe an. În decurs de 4.000 de ani, H. și-a schimbat de șapte ori albia în sectorul inferior și a distrus aproape 1.600 de diguri, producând inundații de multe ori catastrofale. Navigabil pe 1.600 km (până în orașul Baotou). Din 1956, s-au întreprins ample lucrări de regularizare a cursului său. Cunoscut și sub denumirea de Fluviul Galben.

HEIAN, perioadă din istoria Japoniei, de la stabilirea capitalei imperiale la Heiankyō (azi Kyōtō) de către împăratul Kammu (794), până în 1185, când Minamoto no Yoritomo pune bazele șogunatului de la Kamakura. Se caracterizează prin afirmarea majoră a puterii aristocrației – reprezentată la curte de afmilia Fujiwara -, maxima înflorire a artei și culturii și asimilarea completă a elementelor de cultură chineze.

HEAVY METAL [hévi métəl] expr. engl. Muzică rock a cărei dezvoltare maximă se situează în perioada 1968-1975 (Deep Purple, ZZ Top). Pune accentul pe forța muzicii de a zdruncina auzul, apelând la deformarea sunetelor (cu precădere din surse electronice), la țipăt în emisia vocală, la o intensitate sonoră excesivă și la o punere în scenă șocantă.

amplitúdine s.f. 1 Distanța dintre pozițiile extreme ale unui corp care oscilează; mărimea unei oscilații sau variații. ♦ (muz.) Intensitate vocală. O voce de mare amplitudine. ♦ Lungimea pasului unui cal. 2 (mat.) Distanță care separă punctele extreme ale unui arc de curbă. 3 (astron.) Mărime a arcului de orizont cuprins între punctul cardinal est și vest și punctul de pe orizont unde astrul răsare, respectiv apune. 4 Valoare absolută, maximă a elongației unei mărimi care variază periodic. ◊ (meteor.) Amplitudine climatică (sau termică) = diferența dintre valorile maximă și minimă înregistrate de un element meteorologic în evoluțiile sale periodice. 5 (geogr.) Amplitudine marină = variație de nivel cuprinsă între marea culminantă și marea joasă următoare. 6 Fig. Întindere, mărime a ariei de manifestare a unui fenomen; amploare. Sociologii au analizat amplitudinea influenței tehnicii asupra dezvoltării copiilor. • /<lat. amplitūdo, -inis, fr. amplitude, it. amplitudine. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

*termométru n., pl. e (vgr. thermós, cald, și métron, măsură). Instrument de constatat gradu de căldură. – Se compune dintr´o țeavă de sticlă cu un spațiŭ foarte mic în mijlocu eĭ și cu un rezervoriŭ plin de mercur la un capăt. La căldură mercuru se dilată și se tot suĭe în țeavă. Fixînd această țeavă pe o scîndurică pe care-s însemnate gradele, putem constata ce temperatură e. La gerurĭ marĭ, fiind-că supt [!] 40° minus mercuru îngheață, se întrebuințează termometre cu spirt colorat. Termometru numit centigrad saŭ al luĭ Celsius (1741) are 100 de despărțiturĭ (grade) de la punctu înghețăriĭ apeĭ pînă la ferbere [!], al luĭ Réaumur are 80, ĭar al luĭ Fahrenheit (1714) are 180 între înghețare (la el însemnată cu gradu 32) și între ferbere (la el însemnată cu 212). Termometru care arată pe o foaĭe de hîrtie variațiunile temperaturiĭ se numește înregistrator. Cel care arată temperatura maximă și minimă într´un timp oare-care se numește máximum și minimum.

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km2 (din care 88,4 mii km2 Serbia și 13,8 mii km2 Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

IZMIR, oraș în V Turciei, port la golful cu același nume al M. Egee (al doilea port și al treilea oraș al țării); 1,9 mil. loc. (1994). Nod feroviar. Aeroport. Export de tutun, citrice, bumbac, struguri, smochine, covoare etc. Șantiere navale. Ind. petrochimică, textilă și alim. Tăbăcării. Universitate. Muzeu de arheologie. Moschei din sec. 16-17. Întemeiat de greci în sec. 11 î. Hr. cu numele Aeolians. A cunoscut maxima strălucire între 650 și 545 î. Hr. Reconstruit la începutul epocii elenistice, a fost inclus în anul 27 î. Hr. în provincia romană Asia. Aflat sub stăpânire bizantină (sec. 5), a fost cucerit de selgiucizi (1076); a fost devastat de Timur Lenk (1402), a intrat apoi sub dominație otomană (1424). În 1919 a fost ocupat de greci, dar, în urma Tratatului de la Laussane, a revenit Turciei. A suferit mari distrugeri în timpul cutremurelor din 1688, 1788, 1928 și al incendiului din 1922. Numele grecesc: Smirna.

ÎNCĂRCÁRE (‹ încărca) s. f. 1. Acțiunea de a încărca. ◊ Încărcarea acumulatorului electric) = acțiune de regenerare a substanțelor active ale unui acumulator electric în scopul readucerii acestuia în starea de energie liberă maximă, efectuată prin trecerea unui curent electric în sens contrar celui de la descărcare. Încărcarea condensatorului electric = proces prin care, într-un condensator electric conectat la o sursă de tensiune, se creează o acumulare de sarcini electrice pe cele două armături. 2. Sistem de sarcini exterioare (forțe sau cupluri de forțe) care solicită un sistem tehnic. 3. (INFORM.) Indice al gradului de ocupare a subsistemelor unui calculator la un moment dat. ♦ Transferul unui program de pe un suport extern în memoria internă. 4. Gradul de încărcare a timpului de lucru al unui salariat. ◊ Mașina de î. = a) mașină de lucru destinată să execute operațiile de ridicare și de încărcare în vagonete, transportoare etc. a substanțelor minerale sau a materialelor în lucru; b) mașină pentru încărcarea cuptoarelor Siemens Martin cu fier vechi, minereu și fondanți.

ÎNTREPRINZĂTÓR, -OÁRE (‹ întreprindere) adj., s. m. 1. Adj. Care trece ușor la acțiune, care are inițiativă. 2. S. m. Persoană fizică sau grup de persoane care își asumă sarcina înființării, gestionării, organizării și conducerii unei afaceri, la care participă cu capitalul său și/sau cu capital atras. Î. are ca scop creșterea profitului și valorii firmei prin asigurarea unei flexibilități maxime a activității, în funcție de semnalele pieței.

JORURI (cuv. japonez; n. pr. Jōruri) subst. Gen literar și muzical tradițional, care constă în recitarea unui poem epic pe un fond muzical. Apărut probabil în sec. 12, a cunoscut o maximă înflorire în sec. 15-16, când, în scopul vizualizării faptelor povestite, s-a adăugat un element nou – marioneta -, fapt ce a determinat o și mai accentuată expresivitate a spectacolului și i-a asigurat o mare popularitate.

KAIROUAN [keruã] (QAYRAWᾹN [kairuán]), oraș în NNE Tunisiei, la 130 km S de Tunis; 102,6 mii loc. (1994). Nod de comunicații. Artizanat (covoare și obiecte din piele). Moscheea Sidi Uqbah ibn Nāfi (sec. 7-9), cu o lungime de 135 m și un minaret înalt de 35 m; Moscheea celor Trei Porți (restaurată în 866). Fundat în anul 670, a cunoscut o maximă dezvoltare în sec. 9, când a fot capitala Aghlabizilor. Oraș sfânt islamic și centru de pelerinaj.

KANŌ, numele unei familii și școli de pictură din localit. K., Japonia (sec. 15-17), inițiată de către K. Motonobu (1476-1559); ajunge la maxima înflorire în sec. 16 și 17, o dată cu lucrările lui Eitoku (1543-1590), nepotul lui Monotobu, K. Sankaru (1559-1635), ginerele lui Eitoku și Tannyu K. (pe numele adevărat Marinobu) (1602-1674), nepotul lui Eitoku. Influențați de pictura în laviu chineză din perioada Sun, artiștii K. au pictat peisaje, păsări, flori, scene cu personaje, într-o manieră decorativă, subordonând culoarea desenului și folosind fonduri aurii strălucitoare.

máxim1 adj. m., pl. máximi; f. máximă, pl. máxime

*maximafilíe s. f., art. maximafilía, g.-d. maximafilíi, art. maximafilíei

maximál1 adj. m., pl. maximáli; f. maximálă, pl. maximále

maximál2 (înv.) s. n., pl. maximále

máximă s. f., g.-d. art. máximei; pl. máxime

KHAZARI (KAZARI) (‹ fr.) s. m. pl. Popor de limbă turcică, apărtu în Europa Răsăriteană, venind din zona de dincolo de Urali, după invazia hunilor (sec. 4). Duceau o viață nomadă în regiunea de stepă cuprinsă între râul Sulak din N Daghestanului și cursul inferior al Volgăi. De-a lungul vremii au adoptat, rând pe rând, iudaismul, islamismul și apoi creștinismul. Au întemeiat (sec. 7-10) Hanatul K., care a atins în sec. 8 maxima expansiune teritorială (între Nipru, la V, și Volga inferioară și Marea Caspică la E), întreținând relații de schimb cu popoarele din Europa Răsăriteană, Asia Meridională și Transcaucazia. Înfrânți, în 964-1965, de marele cneaz al Kievului, Sviatoslav I, k. au fost asimilați de popoarele nomade cu care au venit în contact.

RADIOBIOLOGÍE (‹ radio2- + biologie) s. f. Știință care se ocupă cu cercetarea acțiunii radiațiilor ionizante (ultraviolete, roentgen, cosmice, α, β, γ) asupra organismelor vii. Problemele de bază ale r. sunt următoarele: lămurirea mecanismului intim, la nivel molecular, al acțiunii radiațiilor ionizante asupra organismului; efectele iradierii; stabilirea dozelor maxime de radiații pe care le pot suporta ființele vii fără să apară efecte negative și elaborarea pe această bază a regulilor de lucru cu substanțe radioactive. R. are largi aplicații în medicină, în selecția și ameliorarea animalelor și plantelor de cultură etc.

RAMKHAMHAENG CEL MARE, rege (1279-1299), în Sukhothai, un regat thai situat în partea central-nordică a Thailandei de azi. În timpul domniei sale, plină de realizări culturale (înflorirea artei, inventarea alfabetului thai), regatul Sukhothai atinge apogeul puterii politice și expansiunea terit. maximă, fiind unul dintre cele mai puternice state din SE Asiei.

RÁZĂ (lat. radia) s. f. 1. Fascicul dintr-o radiație ondulatorie sau corpusculară, cu secțiune neglijabilă în raport cu dimensiunile corpurilor prin care sau pe lângă care se propagă (ex. r. de lumină, r. electronică). ♦ Zonă luminoasă; lumină, strălucire. 2. Fig. Pâlpâire, licărire. ♦ Semn, indiciu vag de... 3. (FIZ.; la pl.) Radiație. ◊ Raze (sau radiație) X. v. X.Raze canal = radiație corpusculară constituită din ioni pozitivi, care se propagă în spatele catodului perforat, într-o descărcare electrică în gaze. În 1865, fizicianul german J. Plücker a observat apariția unei fluorescențe verzi în spatele tubului, la extremitatea opusă celei în care se afla catodul. ◊ Raze cosmice = Experiențele făcute în 1889 de fizicienii germani J. Elster și Hans Friedrich Geitel (1855-1923), au probat existența în atmosferă a unui agent de ionizare necunoscut. Ulterior s-a dovedit că agentul ionizat era o radiație extraterestră capabilă să traverseze atmosfera. Termenul a fost introdus (1925) de fizicianul american R.A. Millikan. 4. (MAT.) Distanță constantă de la un punct al unui cerc sau al unei sfere la centru. ◊ R. vectoare a unui punct = segmentul orientat din plan sau din spațiu, care unește originea sistemului de coordonate cu punctul, al cărui sens pozitiv este îndreptat de la a origine la punct. R. de curbură = r. arcului de cerc care aproximează o curbă în vecinătatea unui punct. 5. Distanță până la care se poate exercita influența, puterea, acțiunea cuiva sau ceva. ◊ R. de acțiune = distanța maximă până la care este eficientă o anumită acțiune, măsurată de la sursă sau de la un punct de referință (ex. distanța până la care se poate asigura o telecomunicație satisfăcătoare; distanța maximă pe care o poate parcurge o navă etc.). 6. (BIOL.) Raze mitogenetice = vibrații electromagnetice eliberate de celulele în creștere sau în activitate și care stimulează înmulțirea celulelor vecine. 7. Fiecare dintre fofezele unei vârtelnițe.

REGÚLĂ (‹ lat.) s. f. 1. Normă, lege după care se desfășoară ceva; precept. ◊ R. celor trei unități = un principiu fundamental al teatrului în clasicism, potrivit căruia acțiunea piesei trebuie concentrată într-un subiect principal unic (unitatea de acțiune), evenimentele desfășurându-se într-un răstimp de 24 de ore (unitatea de timp) și în același loc (unitatea de loc). Existentă încă în „Poetica” lui Aristotel, cerința unității de acțiune și de timp este întregită în timpul Renașterii cu ideea unității de loc formulată de Gian Giorgio Trissino în Pen. Italică, de Ben Johnson în Anglia, de Cervantes și Tirso de Molina în Spania, de P. Ronsard, Joachim du Bellay, J.C. Scaliger în Franța. Aplicată riguros pentru prima dată de Jean Mairet în pastorală („Silvanire”) și în tragedia clasică („Sophonisbe”), ea a fost susținută de J. Chapelain, G. de Scudery, abatele Fr. d’Aubignac și s-a impus îndeosebi în teatrul francez al sec. 17-18, după ce Boileau a canonizat-o în „Arta poetică”, fiind apoi abandonată o dată cu apariția romantismului. Regula de aur = maximă întâlnită în aproape toate sistemele religioase și etice: „Poartă-te cu ceilalți așa cum ai vrea ca ei să se poarte cu tine”. 2. Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. ◊ Regula de trei compusă = r. care determină valoarea unei mărimi depinzând direct sau invers proporțional de alte mărimi. Regula de trei simplă = r. care determină valoarea unei mărimi direct sau invers proporționale cu o lată mărime atunci când se cunosc două valori ale uneia dintre mărimi și o valoare a celeilalte mărimi. 3. (CHIM.) Regula lui Hund = r. conform căreia completarea cu electroni a orbitalilor cu energie egală dintr-un substrat se realizează prin ocuparea fiecărui orbital mai întâi de către un singur electron și numai după aceea are loc ocuparea fiecărui orbital cu câte doi electroni. 4. Rânduială, ordine; regularitate. ◊ Loc. De regulă = în mod obișnuit, de obicei.

RELATIVITÁTE (‹ fr. {i}) s. f. 1. Faptul de a fi relativ. 2. Proprietate a mărimilor fizice de a depinde de condițiile concrete în care se efectuează măsurarea lor sau de sistemul de referință la care sunt raportate (ex. dependența vitezei unui mobil de mișcarea reperului la care este raportată). Fizica modernă a dezvăluit r. multor mărimi (ex. masa, lungimea, durata), care, în trecut, erau considerate ca având caracter absolut. Principiul r. galileiene a fost enunțat în lucrarea „Dialog asupra celor două sisteme ale lumii” în 1630. ◊ Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcarea materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor cât și (ceea ce îi este caracteristic) pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. T.r. cuprinde două părți: t.r. restrânse (sau speciale) și t.r. generale (sau generalizate). În mecanica clasică (newtoniană), spațiul și timpul sunt independente de materie și de mișcarea acesteia, având un caracter absolut; spațiul este omogen și izotrop, fiind lipsit de proprietăți fizice și având numai însușiri geometrice (euclidiene); timpul se scurge în mod uniform. Mișcarea corpurilor este descrisă prin raportarea la sistemele de referință, între care un loc aparte îl ocupă sistemele inerțiale. Potrivit principiului relativității mecanice (sau clasice), enunțat de Galilei, „prin nici o experiență mecanică efectuată în interiorul unui sistem inerțial nu se poate stabili dacă acesta se află se află în stare de repaus sau dacă are o mișcare rectilinie și uniformă”, sau, ceea ce este echivalent, „legile fenomenelor mecanice au aceeași formă în toate sistemele inerțiale”. Din acest principiu rezultă că mișcarea uniformă absolută sau repausul absolut sunt lipsite de semnificație. Mișcarea și repausul au sens numai prin raportarea la sisteme de referință, posedă deci un caracter relativ. În fizica sec. 19 se admitea existența unui mediu elastic, eterul, care constituia substratul propagării undelor electromagnetice (în particular al luminii). Studiile asupra fenomenelor electromagnetice au dus la concluzia că eterul ar reprezenta un sistem de referință imobil și atunci s-a încercat (Michelson, 1881 ș.a.) punerea în evidență a mișcării absolute a Pământului față de el. Rezultatul tuturor experiențelor a fost negativ, confirmând valabilitatea principiului relativității din mecanică și pentru procesele electromagnetice. De asemenea s-a dovedit experimental că viteza undelor electromagnetice în vid nu depinde de viteza sursei și reprezintă, în natură, o viteză maximă care nu poate fi depășită în nici un mod. Aceste fapte au stat la baza creării de către Einstein, în 1905, a t.r. restrânse, numită astfel deoarece nu cuprinde în sfera sa de fenomene și pe cele gravitaționale, menținându-se tot la sistemele de referință inerțiale. Ea se întemeiază pe două principii: principiul relativității, „legile fenomenelor fizice au aceeași formă față de toate sistemele inerțiale” și principiul constanței vitezei luminii, „viteza luminii în vid este aceeași față de toate sistemele inerțiale (ea este o constantă universală)”. Aceste două principii exclud posibilitatea existenței eterului și, în același timp, condus la o serie de concluzii care revoluționează reprezentările noastre tradiționale despre spațiu și timp. Astfel, lungimea unui corp se contractă față de un sistem de referință în raport cu care corpul are o mișcare relativă, iar durata unui fenomen se dilată (timpul se scurge mai încet) față de un sistem de referință în raport cu care sediul fenomenului are o mișcare relativă, deși atât lungimea corpului, cât și durata fenomenului rămân aceleași față de sistemul de referință propriu (legat de ele). Spațiul și timpul capătă deci un caracter relativ, în sensul că ele depind de sistemul inerțial la care sunt raportate; același caracter îl dobândește și simultaneitatea a două evenimente, precum și masa corpurilor. Aceasta din urmă crește o dată cu mărirea vitezei corpului față de sistemul de referință, tinzând către infinit atunci când când viteza relativă se apropie de viteza luminii. O realizare importantă a t.r. restrânse a constituit-o stabilirea interdependenței dintre masa și energia unui corp: variația energiei este egală cu produsul dintre variația masei și pătratul vitezei luminii (cunoscuta relație E = mc2). Această lege a dezvăluit faptul că substanța (materia ponderabilă) conține în sânul său prodigioase rezerve de energie, care pot fi puse în libertate și care de altfel, se folosesc de pe acum prin reacții nucleare. T.r. restrânse a relevat totodată faptul că orice radiație (ex. lumina) are o masă inertă. Elaborarea t.r. restrânse de către Einstein (1908-1916) a pornit de la faptul, constatat experimental, al egalității dintre masele inertă și grea ale unui corp. Pe această bază, Einstein a extins principiul relativității la toate sistemele de referință și la toate fenomenele cunoscute (inclusiv cele gravitaționale): „legile fenomenelor fizice au aceeași formă oricare ar fi sistemul de referință față de care sunt exprimate și starea lui de mișcare”. T.r. restrânse devine în un caz particular al t.r. generale, principiile sale fiind valabile numai local (pe porțiuni ale spațiului suficient de mici), în câmpuri gravifice neglijabile și pentru intervale de timp destul de scurte. T.r. generale duce la concluzia că spațiul, timpul și materia în mișcare se află într-o strânsă interdependență: proprietățile spațiale și temporale ale fenomenelor sunt determinate de distribuția maselor gravitaționale, iar mișcarea acestora este determinată de însușirile spațiului și timpului. Spațiul este descris de o geometrie riemanniană; el este curbat îndeosebi în vecinătatea marilor concentrații de mase. Tot aici timpul este încetinit, iar principiul constanței vitezei luminii este încălcat. Pentru practica de toate zilele, efectele t.r. generale sunt neglijabile. Totuși, consecințele sale au primit strălucite confirmări experimentale. Astfel a fost explicat, prin t.r. generale, avansul continuu al periheliului orbitei planetei Mercur, fapt descoperit încă din sec. 19; a fost determinată curbarea razelor de lumină (provenite de la aștri) atunci când trec prin vecinătatea Soarelui; a fost observată deplasarea spre roșu a liniilor spectrale emise emise de pe o mare masă gravifică; a fost confirmată creșterea masei particulelor rapide în marile acceleratoare; a fost constatată creșterea timpului de viață al mezonilor rapizi în comparație cu cel al mezonilor lenți ș.a. T.r. constituie una dintre cele mai de seamă cuceriri științifice ale sec. 20. Ea a stabilit interdependența dintre proprietățile spațiale și temporale ale materiei în mișcare, și temporale ale materiei în mișcare, relevând unitatea și condiționarea lor reciprocă. 3. (Dr.) Principiul relativității contractelor = principiu în temeiul căruia contractele produc efecte numai între părțile contractante.

adágiu (maximă) [giu pron. gyu] s. n., art. adágiul; pl. adágii, art. adágiile (-gi-i-)

RETÍNĂ (‹ fr.; lat. retina < rete „rețea”) s. f. (ANAT.) Tunica internă, nervoasă, a globului ocular, alcătuită din mai multe straturi de celule. Cuprinde cele două tipuri de receptori vizuali, celulele senzoriale în formă de conuri și de bastonașe. Porțiunea cea mai sensibilă a r., pata galbenă (macula lutea), prezintă în mijlocul ei o mică depresiune (fovea centralis). Aici densitatea celulelor cu conuri, importante pentru percepția vizuală din timpul zilei și a culorilor, este maximă. Nervul optic își are originea în celulele multipolare are r. V. ochi.

adagiu n. maximă veche.

aforism n. sentență sau maximă scurtă și plină de noimă (s’a zis mai întâi de Aforismele lui Hippocrate): vorbește ’n aforisme ca un filozof grec AL.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km2) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant' Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii '20-'30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROMẤN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec.7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr.sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43º37'07„ și 48º15'06'' lat. N și între 20º15'44” și 29º41'24„ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45º lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă ”poartă„ deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3ºC între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11ºC în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8ºC în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8ºC, iar în cele de munte oscilează între 6ºC și -2ºC pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23ºC în S țării, 20ºC în reg. de deal și mai puțin de 6ºC pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5ºC (în aug. 1951, la stația meteo ”Ion Sion„ din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3ºC), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2ºC. În NE țării valorile scad sub -4ºC, iar pe culmile munților ajung la -10ºC. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5ºC s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în ”umbră de precipitații„ și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Romană, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul ee oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional ”Henri Coandă„, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii '80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii '70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde % fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți ”Alpii Transilvaniei„), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți ”cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci„). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distict de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni (”țări„ precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, ”mai mari ai pământului„ (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea ”Chestiunii orientale„, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, ”regimul națiunilor„ privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei ”națiuni„. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al ”cărvunarilor„, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a ”crizei orientale„, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. ”stat național unitar și indivizibil„, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic (”libertatea muncii„, ”libertatea de asociere„, ”dreptul de vot„ ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km2, populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după ”Războiul de șase zile„ (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii ”The Chase Manhattan„, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii '70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă ”de independență„ a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se ”mineriadele„. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant aș legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum ți integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

bolșevism n. regim dictatorial, instalat la Petrograd în urma revoluției din Noemvrie 1917. Bazat pe demagogie și teroare, bolșevismul a stins până în izvoarele lor comerțul și industria, ruinând țara și expunând-o foametii. Burgezimea și clasele culte sunt deopotrivă urgisite, țăranii, lucrătorii și soldații fiind singurii cari beneficiază de noua stare de lucruri. Nici vorbă nu poate fi de o desvoltare culturală subt un regim unde pâinea zilnică a devenit suprema preocupare a vieții. Acest guvern de un caracter aziatic continuă a bântui Rusia și toate opintirile spre a-l suprima au rămas până acum zadarnice. [Lit. maximalism, din rus. bolșii, maximum, acest regim pretinzând a realiza maximul avantajelor sociale în favoarea poporului]. V. soviet.

*sentență f., pl. e (lat. sententia, d. sentire, a simți, a gîndi, a judeca). maximă, cugetare morală: sentențele luĭ Seneca. Hotărîre, deciziune, verdict: judecătoru pronunță sentența de moarte. — Fals sentință.

cugetare f. 1. fapta sau facultatea de a cugeta: cugetarea e privilegiul omului; 2. ceea ce mintea a cugetat: cugetare originală; 3. maximă, sentință: Cugetări de Carmen Sylva.

gnomic a. ce conține sentențe sau maxime: poezie gnomică.

deleter a. 1. care compromite sănătatea sau viața: gaz deleter; 2. fig. care poate corupe: maxime deletere.

maximă f. propozițiune generală ce servă de principiu, de normă.

maximal a. în gradul cel mai înalt. ║ m. maximalist, alt nume dat bolșevicilor. V. bolșevic.

maximalism n. echivalentul european al bolșevismului. V. bolșevism.

riguros a. 1. foarte sever în maximele sale și în purtarea sa: om riguros; 2. aspru, greu de suportat: frig riguros; 3. fig. de o exactitate perfectă: demonstrațiune riguroasă.

La Rochefoucauld (Duce de) m. (cit. Roșfucò), scriitor francez, autor de maxime (1613-1680).

DANEMARCA 1. Regatul Danemarcii (Kongeriget Danmark), stat în NV Europei, cuprinzând o parte din Pen. Iutlanda și Arh. Danez (482 de insule, dintre care 100 sunt locuite); 43,2 mii km2; 5,19 mil. loc. (1993). Limba oficială: daneza. Religia: creștină (luterani 88,2%, catolici 1,6%). Cap.: Copenhaga. Orașe pr.: Århus, Odense, Ålborg. Este împărțită în în 14 regiuni (amtskommune) și două municipalități (kommune). Relief de câmpie (alt. max. 173 m), insulele fiind despărțite de numeroase strâmtori. Climă temperat-oceanică, cu ierni relativ blânde și veri răcoroase. Expl. de gaze naturale (3.249 mil. m3, 1990), petrol (7,6 mil. t, 1990), sulf și sare (550 mil. t, 1990). Ind. complexă și diversificată, cu tradiție în constr. navale (vase de pasageri, pescărești) și în ind. alim. (conserve de fructe, carne și pește, zahăr, produse lactate, uleiuri vegetale, bere – 9,6 mil. hl, 1990, ciocolată, țigarete). Alte produse ind.: energie electrică (32,8 md. kWh, 1990), utilaje pentru ind. alim., motoare Diesel navale, produse electronice și electrotehnice, mijloace de transport, mobilă, ceramică fină. Agricultura este specializată în creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,24 mil. capete, 1990), porcine (9,5 mil. capete, 1990), păsări (15,5 mil. capete, 1990). 59,6% din supr. țării o reprezintă terenurile arabile, 5% pășunile, iar 11,4% pădurile. Importantă producție de lapte, unt (931 mii t, 1990), brânzeturi (295 mii t, 1990), carne de porc (1,3 mil. t, 1990), ouă etc. Culturi principale: grâu (3,9 mil. t, 1990), secară, orz (5 mil. t, 1990), plante furajere, cartofi, sfeclă de zahăr (3,3 mil. t, 1990), legume. Pomicultură. Pescuit intens (1,83 mil. t, 1989). C. f. (1990): 2.838 km (230 km electrificate, 1989); numeroase linii de feribot leagă între ele insulele daneze sau fac legătura cu restul Europei, inclusiv cu Pen. Scandinavă. Căi rutiere (1991): 71.063 km (835 km autostrăzi, 1990); 1,6 mil. autoturisme (1990). Flota comercială: 8,2 mil. tdw (1991). Moneda: 1 krone (coroana daneză) = 100 øre. Turism: 8,9 mil. (1990). Export (1990): utilaje, mașini ți mijloace de transport, produse alim., chim., agricole ș.a. Import (1991): echipament ind. și mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse chimice, combustibili, produse siderurgice, metale neferoase ș.a. Din regatul D., mai fac parte, cu autonomie internă, Ins. Groenlanda și Ins. Feroe. – Istoric. Terit D. a fost locuit în Antic. de populațiile germanice (cimbri, iuți, angli și saxoni), iar din sec. 5-6 de dani, veniți din S Pen. Scandinave. Regatul danez, întemeiat în sec. 10 de Gorm cel Bătrân (?-c. 940), a cunoscut o maximă întindere în timpul regelui Knud cel Mare (1019-1035), sub a cărui stăpânire s-au aflat, pentru scurtă vreme, Anglia și Norvegia. În sec. 10 este adoptat creștinismul. În sec. 13 și la începutul 14, Regatul danez a trecut, a urmare a hegemoniei politice și a expansiunii comerciale a Hansei, printr-o profundă criză economică și politică. La sfârșitul sec. 14 s-a produs redresarea regatului sub domnia Margaretei I (1387-1412), care a impus, în 1397, încheierea Uniunii de la Kalmar dintre D., Suedia și Norvegia, D. având rolul de hegemon. În a doua jumătate a sec. 16, D. a cucerit, în luptă cu Ordinul Livonian și Suedia, supremația în Marea Baltică. Adoptând luteranismul în 1536, D. a participat la Războiul de 30 de Ani, în urma căruia a pierdut, în 1648, toate posesiunile sale din S Pen. Scandinave și din M. Baltică. În sec. 18, D. a cunoscut o perioadă mare de înflorire economică (agricultură și comerț), favorizată, între altele, și de promovarea unei politici de neutralitate. Aliată a Franței în timpul războaielor napoleoneene, D. a fost constrânsă să cedeze Suediei, prin Pacea de la Kiel (1814), Norvegia, iar Helgolandul a trecut la Anglia. Prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), D. a primit terit. Schleswig și Holstein, iar în 1816, în urma acordului cu Prusia, a obținut ducatul Lauenburg. În perioada evenimentelor revoluționare din 18148-1849, D. a devenit monarhie constituțională. În 1864, învinsă în războiul cu Prusia și Austria, D. a pierdut ducatele Holstein, Schleswig și Lauenburg (partea de N a Schleswig-ului a revenit D., în 1920, în urma unui plebiscit). În anii primului război mondial, D. s-a declarat neutră; în 1918, D. a recunoscut independența Islandei, care rămâne însă legată de D. (până în 1944) printr-o uniune personală. Între 1924 și 1940 (cu excepția anilor 1926-1929), la conducerea țării s-au aflat guverne social-democrate. Ocupată (apr. 1940-mai 1945) de trupele germane. În anul 1979, D. a acordat autonomie internă Groenlandei. După al doilea război mondial, guvernele sunt formate, mai ales, de social-democrați. Membră a N.A.T.O (din 1949), a Consiliului Nordic (din 1952), a A.E.L.S.-ului (1960-1972), a Uniunii Europene (din 1972). D. este o monarhie ereditară constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de suveran și de un parlament unicameral (Folketing), iar cea executivă de un cabinet condus de un prim-min. 2. Strâmtoarea Danemarcii, str. între Ins. Groenlandei și Islanda, străbătută de curentul rece al Groenlandei de Est și curentul cald al Islandei de Vest. Lățime min. c. 287 km; ad. max.: 227 m. Unește Oc. Arctic cu Oc. Atlantic.

sentență f. vorbă memorabilă, maximă ce conține o normă sau moralitate: sentențele filozofilor. V. sentință.

DASICLADACEE ({i}) s. f. pl. Alge verzi, calcaroase, marine, de dimensiuni mici (3-15 cm). Au apărut îb Silurian, având dezvoltare maximă în Triasic, când au format importante masive de calcar (dasycladaceae).

ACRIBOLOGÍE s. f. Precizie în folosirea cuvintelor; corectitudine în respectarea proprietății termenilor; alegere riguroasă a cuvintelor. ♦ Studiul preciziei maxime în cercetarea științifică. – Din fr. acribologie.

ADÁGIU, adagii, s. n. maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

ZICĂTOÁRE, zicători, s. f. 1. Frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care creatorul popular exprimă o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicătură, zicală, proverb. 2. (Reg.) Bucată muzicală; p. ext. instrument muzical. – Zice + suf. -ătoare.

VALORIFICÁT, -Ă, valorificați, -te, adj. Care este pus în valoare, pentru care s-au depus eforturi spre a primi valoarea maximă; a cărui valoare este pusă în evidență. ♦ (În special despre surse de energie, materii prime) Care este folosit (în procesul de producție) cât mai rațional, cât mai rentabil etc. – V. valorifica.

VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). ◊ Expr. Asta pune (sau, rar, face) vârf (la toate) = asta întrece orice închipuire sau așteptare, este din cale- afară. (Plin) cu vârf sau încărcat cu vârf = plin de tot, până sus. ♦ Fig. (La pl.) Persoanele care se află în fruntea unei organizații, a unor grupuri sau clase sociale etc. ♦ (Rar) Partea de deasupra, suprafața unei ape. Vârful Oltului. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. Vârful coloanei.Spec. Extremitate a unei părți a trupului omului sau animalelor. ◊ Loc. adv. Din vârful buzelor = de mântuială, superficial; batjocoritor, sfidător, ironic. (În legătură cu verbe de mișcare) În vârful (sau pe vârfurile) degetelor (sau picioarelor) = tiptil, încet, cu grijă, fără zgomot, ca să nu simtă nimeni. ◊ Expr. A i se sui (cuiva) părul în vârful capului = a i se ridica (cuiva) părul pe cap (de frică, de spaimă). A i se sui (cuiva) tot sângele în vârful capului, se spune când cineva se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. A vorbi în (sau din) vârful limbii (sau buzelor) = a vorbi peltic; p. ext. a vorbi afectat. 3. Punctul de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui triunghi, a muchiilor unei piramide etc. 4. Fig. Moment de intensitate maximă a unei activități, ◊ Ore de vârf = a) (în legătură cu mijloace de transport, magazine sau alte unități de servire a populației) ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă; b) (în legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze) ore în care consumul este foarte intens. Vârf de consum = cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore din zi sau în anumite perioade ale anului. – Din sl. vrŭhŭ.

VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) Antichitate; țările, locuitorii din Antichitate; c) nume generic care se dă celor trei continente (Europa, Asia și Africa) cunoscute până la descoperirea Americii. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri îndepărtate; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de prea multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust; alterat, stricat. 2. Care a fost folosit mult și este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. ♦ Fig. îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de multă vreme o profesie. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent; fost. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊ Loc. adj. și adv. (înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai folosește, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Despre oameni) Cu concepții învechite. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. – Lat. pop. veclus (= vetulus).

VÉNTRU, ventre, s. n. (Fiz.) Punct, linie, suprafață a unui sistem de unde staționare, în care amplitudinea vibrației are valoare maximă. – Din fr. ventre.

AMIÁZĂ, amiezi, s. f. 1. Mijlocul zilei, momentul înălțării maxime a Soarelui deasupra orizontului (corespunzător aproximativ orei 12). ◊ Loc. adj. De amiază = de prânz, de la ora prânzului. ◊ Expr. Ziua(-n) amiaza mare = în plină zi, în toiul zilei. 2. (Concr.) Zenit. 3. (Reg.) Masă principală care se ia aproximativ la jumătatea zilei; prânz. 4. (Înv.) Miazăzi, sud. [Var.: amiáz, amiéz s. n., amiázi, amiázăzi s. f.] – Din amiazăzi (< lat. ad mediam diem).

AMPLITÚDINE, amplitudini, s. f. Depărtarea maximă dintre pozițiile extreme ale unui corp care oscilează. ♦ (Mat.) Mărimea unui arc. ♦ Fig. Întindere, amploare. – Din lat. amplitudo, -inis, fr. amplitude.

ÚNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (pentru sensul II, după fr. onde).

APOFTÉGMĂ, apoftegme, s. f. (Livr.) maximă, sentință formulată de obicei de o personalitate celebră (din Antichitate). – Din fr. apophtegme.

ARHIPLÍN, -Ă, arhiplini, -e, adj. Care este plin până la linia maximă posibi­lă. – Arhi- + plin.

TĂBLÍȚĂ, tăblițe, s. f. Diminutiv al lui tablă1. 1. Placă dreptunghiulară de ardezie, înrămată în lemn, pe care scriau cu condei de piatră școlarii începători. 2. (La romani) Placă mică acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria cu un stilet. 3. (înv.) Carnețel în care se notau diverse fapte, maxime etc. – Tablă1 + suf. -iță.

AUTONOMÍE s. f. 1. Condiție a indivizilor, colectivităților și instituțiilor care se bucură de o anumită independență în raport cu autoritatea exterioară sau centrală. 2. Drept al unor subdiviziuni teritoriale ale unui stat de a se administra sau guverna prin organe proprii. 3. Distanță maximă până la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se aprovizioneze cu combustibil. [Pr.: a-u-] – Din fr. autonomie, lat. autonomia.

TOLERÁNȚĂ, toleranțe, s. f. 1. Faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. ♦ Casă de toleranță = stabiliment în care se practică prostituția; bordel. 2. Obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente, substanțe, condiții de mediu etc. 3. Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs. ♦ (Tehn.) Diferență dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea nominală a acestei dimensiuni. – Din fr. tolérance.

TONÁJ, tonaje, s. n. Masă sau greutate a unui corp exprimată în tone. ♦ Spec. Capacitate a unei nave exprimată în tone-registru. ♦ Spec. Greutate a unui tren sau a unui autocamion exprimată în tone. ♦ Spec. Greutate maximă de încărcătură pe care o poate suporta un vagon sau un autocamion. – Din fr. tonnage.

SATURÁT, -Ă, saturați, -te, adj. (Chim.; Fiz.) Care nu mai are valențe libere și nu mai poate forma compuși de adiție; care se află în stare de saturație. ♦ Fig. Care a atins punctul de intensitate, de valoare etc. maximă. – V. satura.

SATURÁȚIE s. f. 1. Stare a unui compus chimic care nu mai conține valențe libere și deci nu mai poate adiționa alte elemente în molecula lui; stare a unei soluții în care nu se mai poate dizolva o nouă cantitate din substanța dizolvată; stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic pentru care o anumită mărime caracteristică a atins valoarea ei maximă. ♦ Loc. adv. Până la saturație = a) până la completarea tuturor valențelor libere; b) fig. la nivelul de la care cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de intensitate maximă a unui fenomen, satisfacere maximă a cuiva; p. ext. plictiseală, oboseală, dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. – Din fr. saturation, lat. saturatio, -onis.

SĂGEÁTĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată.Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata-apei sau săgeata-apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

CAPACITÁTE, capacități, s. f. 1. Volum al unui recipent. 2. Însușirea de a fi încăpător; mărime care reprezintă cantitatea maximă de materii sau de energie pe care o poate acumula un corp, un sistem etc. ◊ Măsuri de capacitate = măsuri cu care se determină volumul lichidelor, al cerealelor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦ Posibilitatea, însușirea morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine. ♦ Persoană capabilă. 5. Însușirea de a face acte juridice valabile. – Din fr. capacité, lat. capacitas, -atis.

SENTENȚIÓS, -OÁSĂ, sentențioși, -oase, adj. (Despre stil, ton, fraze etc.) Care conține multe sentințe (2), maxime; p. ext. care are caracter, ton de sentință. ♦ (Despre oameni) Care se exprimă prin sentințe, prin maxime; p. ext. care folosește un ton emfatic; afectat, grav, pretențios. [Pr.: ți-os] – Din fr. sentencieux, lat. sententiosus.

SENTÍNȚĂ, sentințe, s. f. 1. Hotărâre, decizie a unui tribunal, pronunțată în primă instanță. ♦ Hotărâre a unei comisii de arbitraj. ♦ Fig. Stigmatizare, oprobriu, blam. 2. maximă, aforism, adagiu. ♦ Deviză. – Din fr. sentence, lat. sententia.

CATEGORÍE, categorii, s. f. 1. Noțiune fundamentală și de maximă generalitate care exprimă proprietățile și relațiile esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor realității. 2. Grup de ființe, de obiecte sau de fenomene de același fel sau asemănătoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematică (sau taxonomică) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemănătoare și înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împărțiți sportivii sau echipele după criterii de greutate, vârstă, sex, clasificare sportivă sau grad de pregătire. ◊ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilită în raport cu greutatea corporală a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.

SINTETIZÓR, sintetizoáre, s. n. 1. (Muz.) Instrument electronic complex folosit pentru generarea artificială a timbrurilor specifice instrumentelor clasice sau a unei infinități inedite de timbruri și a unor efecte sonore, lărgind posibilitățile de exprimare artistică. 2. (în sintagma) Sintetizor de vorbire = a) aparat electronic complex care simulează funcțiile aparatului fonator uman, în scopul producerii vocii și vorbirii pur artificiale; b) procesor electronic care reduce redundanța semnalelor vorbirii umane în scopul manipulării lor cu maximă eficiență în diferite sisteme. – Din fr. synthétiseur.

SOLUBILITÁTE, solubilități, s. f. Proprietate a unor săruri de a se putea dizolva într-uri solvent. ♦ Cantitate maximă de substanță, exprimată în grame, conținută într-o anumită cantitate de solvent la o temperatură determinată. – Din fr. solubilité.

CÉRERE, cereri, s. f. Acțiunea de a (se) cere și rezultatul ei. 1. Solicitare; rugăminte. 2. Pretenție, exigență; revendicare. 3. (Ec. pol.) Cantitate totală de bunuri materiale și servicii pe care cumpărătorii doresc și pot să le achiziționeze, la nivelul prețurilor existente pe piață, într-o anumită perioadă. ◊ Cerere solvabilă = (în economia de mărfuri) cerință de mărfuri și de servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată. ◊ Loc. adv. La cerere = când se cere, când se solicită. 4. Sesizare adresată unui organ de jurisdicție sau unui alt organ de stat pentru valorificarea, recunoașterea sau apărarea unui drept. ♦ (Concr.) Petiție. 5. (Tehn.; în sintagmele) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen dizolvant, necesară pentru descompunerea substanțelor organice, prezentă în apă, și care indică gradul de poluare a apei. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat. – V. cere.

SPRINTÁ, sprintez, vb. I. Intranz. A-și mări viteza de deplasare în timpul unei probe sportive (de obicei în finalul ei); a se deplasa în fugă cu viteza maximă (într-o probă sportivă). – Din fr. sprinter.

STADIÁL, -Ă, stadiali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se dezvoltă în etape, în faze. 2. Adj. (Biol.) Care se referă la stadiile de dezvoltare a organismelor. 3. S. n. (Geol.) Interval de scurtă durată în timpul unei glaciații, când, datorată unei scăderi mai accentuate a temperaturii medii anuale, s-a manifestat o extindere maximă a ghețarilor. [Pr.: -di-al] – Din germ. stadial, lat. stadialis.

CIUMÍZĂ, ciumize, s. f. Plantă graminee furajeră cu frunze late și cu inflorescența un panicul (Setaria italica-maxima).Et. nec.

DEADWEIGHT (cuv. engl.) [dédueit] subst. Capacitatea maximă de încărcare (masurată în tone) a unei nave comerciale, reprezentând rezervele de combustibil, de ulei și de apă, proviziile și încărcătura utilă (inclusiv echipajul și pasagerii cu bagajele lor). ◊ Tonă d. = unitate de măsură pentru capacitatea totală de încărcare a unei nave comerciale, egală cu o tonă. Se notează tdw.

DÉBIT1 (‹ fr.) s.n 1. Cantitatea de fluid (sau de material pulverulent) exprimată prin masa (d. masic) sau volumul (d. volumic) substanței care trece în unitatea de timp printr-o secțiune transversală a unei conducte, a unui râu etc. D. unui râu este în schimbare continuă, variind în lungul cursului și în timp, crescând în general de la izvor la vărsare. Se măsoară în kg/s sau m3/s. ◊ D. specific = cantitatea de fluid care trece în unitatea de timp printr-o secțiune perpendiculară pe direcția de curgere a fluidului. D. solid = cantitatea de materiale solide transportate de un curs de apă care trece în unitatea de timp printr-o secțiune transversală. Se măsoară în kg/s sau t/zi. D. normal = d. scurs într-un interval de timp dat, în condiții normale de temperatură (273 K) și presiune (1,01325 N/m2). D. efectiv = d. măsurat într-o secțiune într-o secțiune a unei conducte de fluid. D. instalat = valoarea maximă a debitului de apă care poate fi folosit în turbinele unei centrale hidroelectrice. D. de servitute = d. minim al unui curs de apă, care trebuie lăsat în urma unei amenajări hidrotehnice pentru satisfacerea cerințelor din aval. ♦ (TELEC.) D. de informație = mărime ce caracterizează sursa sau emițătorul dintr-un sistem de comunicație, exprimată prin cantitatea de informație (2) transmisă în unitatea de timp. ♦ (FIZIOL.) D. cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii (d.-bătaie) sau în cursul unui minut (d.-minut). (MILIT.) D. de foc = numărul de lovituri (care poate fi) tras de o gură de foc în unitatea de timp (minut, oră etc.); regim de foc. ♦ Fig. Flux verbal (abundent). 2. Vânzare de mărfuri cu amănuntul, rapidă și în flux continuu. ♦ Magazin (prăvălie) în care se comercializează mărfuri ce pot fi consumate imediat (d. de tutun); spec. tutungerie. 3. Cantitate de mărfuri, număr de persoane ce pot fi transportate într-o unitate de timp.

SUPRATENSIÚNE, supratensiuni, s. f. Tensiune electrică mai mare decât valoarea maximă a tensiunii de serviciu, care constituie un pericol pentru circuitele electrice, provocând deranjamente și avarii. [Pr.: -si-u-] – Supra1- + tensiune (după fr. surtension).

CONTRÁST, contraste, s. n. 1. Opoziție puternică între două sau mai multe lucruri, stări, acțiuni etc. 2. Diferența dintre înnegrirea maximă și cea minimă a unei imagini fotografice. ◊ Contrastul imaginii = mărime caracteristică pentru variația strălucirii locale în cuprinsul unei imagini de pe ecranul tubului cinescop, în televiziune. – Din fr. contraste.

CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care apreciază, evaluează calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc. ◊ Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). ◊ Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ◊ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text.Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.

CROAZIÉRĂ, croaziere, s. f. 1. Călătorie (de plăcere) pe mare. 2. Regim de zbor al unei aeronave care evoluează la o viteză mai mică față de viteza maximă. [Pr.: -zi-e-] – Din fr. croisière.

RECÓRD, recorduri, s. n. Rezultat realizat într-o competiție sportivă oficială, a cărui valoare reprezintă cea mai bună performanță, omologată de o persoană juridică; p. gener. realizare maximă, performanță supremă obținută într-un domeniu de activitate, într-o acțiune etc. ◊ Expr. A bate recordul (în ceva) = a atinge treapta cea mai înaltă (în ceva). A ține (sau a deține) un record = a păstra un record obținut; a fi neîntrecut în... – Din fr. record.

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit?Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat?Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... {Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.). Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim?. 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.). Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor.Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată.Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg ? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine.Lat. quomo[do].

CURCUBÉTĂ, curcubete, s. f. (Reg.) 1. Dovleac (Cucurbita pepo maxima). 2. Tigvă. [Var.: curcubắtă s. f.] – Lat. cucurbita.

REFÚZ, refuzuri, s. n. 1. Faptul de a refuza; neacceptare, respingere. ◊ Expr. Până la refuz = atât încât nu se mai poate adăuga nimic, până la limita maximă. 2. Material rămas, după cernere, sortare sau clasare (în ciur sau pe sită). 3. Deficiență în funcționarea unui sistem tehnic. 4. Defect de turnare care constă în producerea unor goluri rezultate din umplerea incompletă a formei cu metal topit. – Din fr. refus.

DEADWEIGHT s. n. Capacitatea maximă de încărcare a unei nave comerciale, reprezentând rezervele de combustibil, de ulei și de apă, proviziile și încărcătura utilă (inclusiv echipajul și pasagerii cu bagajele lor). [Pr.: dédŭeĭt] – Cuv. engl.

DEBARCÁRE, debarcări, s. f. Acțiunea de a debarca și rezultatul ei. ◊ Stație de debarcare = punct final al unei călătorii. Navă de debarcare = navă special construită, cu prora plată și dreaptă, pentru a permite apropierea maximă de uscat în vederea debarcării de trupe și de materiale. – V. debarca.

DÉBIT1, debite, s. n. 1. Tutungerie. ♦ (Înv.) Debit de băuturi spirtoase = cârciumă. 2. (Înv.) Vânzare, desfacere continuă de mărfuri cu amănuntul. 3. Cantitatea de fluid sau de pulbere fină care trece, într-o unitate de timp, printr-o secțiune a unei albii, a unei conducte sau a unui canal. ◊ Debit instalat = valoare maximă a debitului de apă care poate fi utilizat în scopuri energetice de turbinele unei centrale hidroelectrice. ♦ Cantitatea de material sau de obiecte produse de o mașină sau de o instalație într-o unitate de timp. Debit de energie = energie debitată de o instalație într-o unitate de timp. ♦ (Med.) Debit cardiac = cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracție a inimii sau în cursul unui minut. ♦ (Mil.) Debit de foc = numărul de lovituri care poate fi tras de o gură de foc într-o anumită unitate de timp. ♦ Fig. Flux verbal (abundent). – Din fr. débit.

DINÁMIC, -Ă, dinamici, -ce, adj., s. f. I. Adj. 1. (Mec.) De mișcare, de forță; privitor la mișcare, la forță. 2. Plin de mișcare, de acțiune, activ; care este în continuă (și intensă) mișcare, evoluție; care se desfășoară rapid. ◊ Verb reflexiv dinamic = verb reflexiv a cărui acțiune se face cu participarea intensă sau cu un interes special din partea subiectului. El se gândește. Ea își amintește. ♦ (Despre oameni) Care dovedește forță vitală, putere de a se afirma și de a acționa; energic. II. S. f. 1. Parte a mecanicii care studiază mișcarea corpurilor sub acțiunea diferitelor forțe. 2. (Tehn.) Raport între valorile maxime și minime ale unui semnal. 3. Dezvoltare intensă, schimbare continuă, bogăție de mișcare. ◊ Dinamica populației = totalitatea schimbărilor (cantitative) care au loc în cadrul unei unități de populație. Din fr. dynamique.

PANSÉU, panseuri, s. n. (Fam.) Gândire, cugetare; maximă, sentință. – Din fr. pensée.

JUISÁ, juisez, vb. I. Intranz. (Livr.) A se bucura de plăcerile vieții. ♦ A simți plăcerea sexuală maximă, a avea orgasm. [Pr.: ju-i-] – Din fr. jouir (după juisor).

IDIOȚÍE, (2) idioții, s. f. 1. Debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însușirii vorbirii și a deprinderilor elementare, nivelul intelectual neatingând pe cel al unui copil normal, de doi ani; idioțenie (2). 2. Idioțenie (1). [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotie.

PARIMÍE, patimii, s. f. 1. (înv.) Proverb; maximă; pildă, învățătură. 2. Parimiar. [Var.: paremíe s.f] – Din ngr. parimia.

PAROXÍSM, paroxisme, s. n. Intensitate maximă, punct culminant la care ajunge o senzație, un sentiment, o stare, un proces, o acțiune în desfășurare etc. ◊ Loc. adv. Până la paroxism = în cel mai înalt grad, foarte tare. ♦ (Rar) Surescitare, tulburare extremă. – Din fr. paroxysme, germ. Paroxysmus.

EPICÉNTRU, epicentre, s. n. Proiecția pe suprafața scoarței terestre a focarului unui cutremur unde intensitatea undei seismice este maximă. – Din fr. épicentre.

PÍLDĂ, pilde, s. f. 1. Ceea ce poate servi cuiva drept învățătură, drept model de urmat, drept termen de comparație; ceea ce poate servi ca obiect de imitație sau inspirație în privința formei, a aspectului etc.; model, exemplu. ◊ Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară, cum ar fi. ◊ Expr. A lua pildă = a imita exemplul cuiva. Dovadă, probă, indiciu. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică menită să servească drept avertisment și pentru alții. 2. învățătură în formă alegorică, povestire cu tâlc; parabolă. ♦ Semnificație, tâlc. ♦ (Înv.) Proverb, maximă. ◊ Loc. prep. (înv. și reg.) În pilda (cuiva) = cu aluzie, referitor (la cineva). ♦ Fabulă. – Din magh. példa.

FIR, fire, s. n. 1. Produs de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea manuală sau mecanizată a unor fibre textile; p. restr. fibră textilă. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv pentru determinarea sau verificarea direcției verticale, format dintr-o sfoară subțire având atârnată la un capăt o greutate metalică. Firul apei = linie imaginară de la suprafața unui curs de apă, care unește punctele de viteză maximă ale acestuia. ◊ Expr. A se ține (sau a sta, a atârna) (numai) într-un fir de ață (sau de păr) = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie sau aproape de moarte. Fir conducător (sau călăuzitor) = direcție de urmat; linie (de conduită). ♦ Fig. Idee, tendință care apare cu consecvență de-a lungul unei acțiuni, al unei opere etc.; mod de desfășurare (neîntreruptă) a unei acțiuni, a unui proces etc. 2. Sârmă de telefon, de telegraf etc., alcătuită din două, uneori din trei conductoare subțiri, izolate și de obicei răsucite; p. gener. orice corp solid în care lungimea este cu mult mai mare în raport cu dimensiunea secțiunii transversale. 3. Șuviță subțire de aur, de argint etc., de forma unui fir (1), folosită la cusături artistice. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1) lung și subțire, care alcătuiesc părul, iarba etc.; p. ext. exemplar dintr-o specie de plante erbacee de același fel; (în special) floare dintr-o specie de flori de același fel. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată. De-a fir a păr sau de-a firu-n păr, din fir pănă-n ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. ♦ Bob, grăunte (de nisip, de mac etc.). ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. ♦ Fig. (Rar) Fărâmă, pic. – Lat. filum.

PLAFÓN, plafoane, s. n. 1. Suprafața interioară a planșeului superior al unei încăperi; tavan, bagdadie. 2. Cifră-limită, limită valorică (maximă) în cadrul unor operațiuni financiare, care nu poate fi depășită. ◊ Plafon de casă = limita până la care se pot păstra în permanență într-o casierie sume pentru efectuarea unor plăți curente. 3. Nivel maxim al unei mărimi (viteză, turații etc.) pe care îl poate atinge un sistem tehnic. 4. Înălțime la care se găsește, la un moment dat, suprafața inferioară a norilor față de sol. 5. Altitudine maximă la care se poate urca o aeronavă. – Din fr. plafond.

PLAFONÁ, plafonez, vb. I. Tranz. A fixa limita maximă a unor sume în cadrul unor operațiuui financiare. ♦ Refl. Fig. A rămâne la același nivel de cunoștințe, a nu progresa, a rămâne pe loc, a nu depăși un anumit stadiu; a se limita. – Din fr. plafonner.

PLIN, -Ă, (I) plini, -e, adj., (II) plinuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre vase, încăperi, recipiente etc.) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva până la limită. ◊ Expr. Plin ochi = umplut până la limita capacității. A fi plin de sine (sau de el) = a avea o părere foarte bună despre sine, a fi încrezut, îngâmfat. A-i fi (cuiva) paharul plin, se spune despre cineva care a îndurat prea multe necazuri și nu le mai poate suporta. ♦ (Despre arme de foc) în care au fost introduse cartușe; încărcat. 2. Fără goluri; întreg, compact, masiv. ♦ Întreg, deplin, neștirbit. ◊ Profesor plin = profesor universitar titular, cu toate titlurile și drepturile prevăzute de lege. Catedră plină = catedră care are numărul de ore prevăzut de regulament. 3. Care cuprinde, conține, are ceva în cantitate sau în număr mare. + (Despre ochi) Năpădit, inundat de lacrimi. 4. Care este acoperit, încărcat total sau parțial cu ceva. ♦ Murdar, mânjit, uns (cu ceva). 5. (Despre ființe, corpul lor sau părți ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii; grăsuț. 6. Care are amploare, intensitate; desăvârșit. Lună plină = lună perfect rotundă, aflată în faza ei maximă. Voce plină = voce sonoră, cu volum.Expr. În plin(ă)... = în mijlocul..., în miezul..., în toiul... II. S. n. Ceea ce umple un vas, o cavitate, un spațiu etc.; conținut, cuprins. ◊ Plinul conductei = cantitate de fluid care rămâne în permanență într-o conductă de transport. Loc. adv. Din plin = din abundență. ◊ Loc. adj. și adv. În plin = în centru, la țintă. ◊ Loc. prep. În plinul... = în mijlocul...; p. ext. În toiul... Expr. A-i merge cuiva în plin = a-i merge cuiva bine, a avea succes, a reuși, a izbândi. A da o lovitură (sau a lovi, a nimeri) în plin = a nimeri bine ținta vizată, a-și ajunge scopul. A-i ieși (cuiva) cu plin(ul) = a-i ieși cuiva în cale cu un vas plin (fapt considerat în credința populară ca semn prielnic). A face plinul = a umple cu benzină până la refuz rezervorul unei mașini. – Lat. plenus.

FORMÁNT, formanți, s. m. (Fon.) Zonă de maximă relevanță a unui spectru acustic. ♦ Element constitutiv al unei entități lingvistice complexe (sunet, cuvânt, sintagmă, propoziție etc.). – Din fr. formante.

FÓRMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filosofia, morala, arta, știința etc.). ♦ Normă morală care trebuie respectată. ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (exterior), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = denivelare a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care redau conținutul unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Învelișul sonor al unui cuvânt prin care se exprimă sensul, valoarea sau funcția gramaticală a acestuia. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită configurație în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata pentru a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

GABARÍT, gabarite, s. n. Șablon în al cărui contur, format din linii drepte sau curbe, trebuie să se cuprindă dimensiunile unui profil; contur, format din linii drepte sau curbe, care limitează dimensiunile maxime ale profilului unui obiect, ale unei construcții etc. ♦ Greutate care depășește limita maximă admisă sau pe cea normală. – Din fr. gabarit.

POVÉSTE, povești, s. f. 1. Specie a epicii (populare) în proză în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfa; basm; p. ext. narațiune cuprinzând fapte posibile sau reale. ◊ Expr. Ca în (sau din) poveste = foarte frumos, minunat, miraculos. Nici poveste = nici pomeneală, nici vorbă (să fie așa). A sta (sau a se apuca) de povești = a sta de vorbă îndelung, a sta la taifas. (Pop. și fam.) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste sau a-i merge (cuiva) vestea și povestea = a deveni cunoscut, renumit printr-un fapt, o pățanie (negativă) etc. ♦ Născocire, scornitură, minciună. ◊ Loc. vb. A spune povești = a minți. 2. Istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. 3. Întâmplare, fapt, problemă (care atrage atenția, care merită atenție). ◊ Expr. Ce (mai) veste-poveste? = ce (mai) e nou? ce se aude? Așa ți-e povestea? = așa stau lucrurile? asta e situația? 4. (Pop.) Proverb, zicătoare, maximă. ◊ Expr. Povestea vorbei (sau a cântecului etc.) = expresie des repetată, devenită proverbială; vorba ceea. – Din sl. povestĩ.

PRAG, praguri, s. f. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în unna unei triste experiențe. 4 Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format din materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau fonnată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = minimul de intensitate al unui stimul la care este posibilă percepția sa. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fizeaxă perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

PRECÍZIE s. f. 1. Faptul de a fi precis, calitatea de a măsura, de a determina sau de a indica precis; exactitate. ◊ Loc. adj. De precizie = (despre aparate de măsură) foarte exact. ♦ Eroare maximă care se admite la efectuarea unui calcul, a unei măsurări, a unui produs. 2. (Rar, la pl; în forma preciziune) Lămurire, informație precisă; precizare. Așteptăm noi preciziuni. [Var.: (înv.) preciziúne s. f.] – Din fr. précision, lat. praecisio, -onis.

GNÓMIC, -Ă, gnomici, -ce, adj. 1. (Despre scrieri) Care cuprinde maxime, sentințe, reflecții, sfaturi morale. ◊ Poeți gnomici = poeți din Grecia (și din Roma) antică, autori ai unor opere gnomice (1). 2. (Lingv.; despre unele timpuri verbale) Care indică acțiunea sub formă generală sau care se îndeplinește indiferent de timp. – Din fr. gnomique.

NART, narturi, s. n. 1. Sumă de bani fixată în trecut de autorități ca limită maximă a impozitului pe produse, pe vite etc. 2. (în Evul Mediu, în Moldova și în Țara Românească) Preț maximal fixat de autorități pentru vânzarea anumitor mărfuri de primă necesitate; p. ext. preț al unei mărfi. 3. Normă de muncă pe care țăranii clăcași erau obligați să o presteze într-o zi pe moșia boierului. – Din tc. nark.

HIDROGRÁD, hidrograde, s. n. (Geogr.) Unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă. – Hidro- + grad.

HIDROGRÁF, -Ă, hidrografi, -e, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. Specialist în hidrografie. 2. S. n. Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă. – Din fr. hydrographe.

MÁXIM2, -Ă, maximi, -e, adj., s. f. 1. Adj. Care are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate etc.; foarte mare; maximal. 2. S. f. Cea mai mare valoare pe care o poate avea, într-un anumit interval, o funcție sau o cantitate variabilă. ♦ Centru de înaltă presiune atmosferică. – Din lat. maximus, fr. maxime, maxima.

MAXIMAFÍL, -Ă, maximafili, -e, adj. Referitor la maximafilie, de maximafilie. – Din fr. maximaphile.

MAXIMAFILÍE s. f. Colecționare de cărți poștale cu o temă care se regăsește în marcaj și în obliterare. – Din fr. maximaphilie.

MAXIMAFILÍST, -Ă, maximafiliști, -ste, s. m. și f. Specialist în maximafilie. – Maximafilie + suf. -ist.

MAXIMÁL, -Ă, maximali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Maxim2 (1). ◊ Preț maximal = preț a cărui depășire este interzisă de lege. 2. S. n. (Ieșit din uz) Tabel care conținea prețurile fixate de stat pentru mărfurile micilor producători. – Din fr. maximal.

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime.

MAXIMIZÁ, maximizez, vb. I. Tranz. (Rar) A da valoare maximă2. – Din fr. maximiser.

MAXIMIZÁT, -Ă, maximizați, -te, adj. Care este la valoarea maximă2. – V. maximiza.

ÎNCORDÁT, -Ă, încordați, -te, adj. 1. Care se află în stare de tensiune. ♦ Fig. Care exprimă o stare de tensiune, de încordare. ♦ Fig. Concentrat, atent, vigilent; înfrigurat, febril. 2. (Despre arcuri) Cu coarda întinsă. ♦ (Despre instrumente muzicale cu coarde) Acordat. ♦ Fig. (Despre raporturile dintre oameni) Ajuns într-o stare de tensiune maximă; înăsprit, neprietenos. – V. încorda.

ÎNCORDÁ, încordez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) contracta mușchii corpului, p. ext. corpul întreg, în vederea unui efort. ♦ Fig. A-și concentra atenția, memoria, voința etc. ♦ Tranz. (Rar) A stimula, a întări. 2. Tranz. A întinde (puternic) o coardă, un arc, un cablu etc. ♦ A acorda un instrument muzical cu coarde, prin întinderea coardelor. 3. Tranz. A lega coardele viței-de-vie. 4. Refl. Fig. (Despre raporturile dintre oameni) A ajunge într-o stare de tensiune (maximă); a se înăspri. – În + coardă.

ADÁGIU, adagii, s. n. (Rar) maximă, sentință. V. proverb. Oare crezi că tot ce zboară – Cum zice un adagiu – se mănîncă ? TOPÎRCEANU, B. 90.

AFORÍSM, aforisme, s. n. Judecată care redă într-o formă expresivă și concisă un adevăr sau o părere cu privire la viață; cugetare, sentință, maximă. Mi-am amintit... de unele aforisme ale lui în legătură cu ucenicia mea de undițar. Pescuitul, zicea domnia-sa, e o îndeletnicire liberă și plăcută, chiar cînd nu prinzi nimic, deși peștele de undiță și mămăliga de rîșniță nu țin saț. SADOVEANU, N F. 47.

MOBILIZÁ, mobilizez, vb. I. 1. Tranz. A chema sub arme, a convoca de urgență la unități (în vederea războiului); a trece de la starea de pace la cea de război. ◊ Expr. A mobiliza (pe cineva) pe loc = a păstra în timp de război (pe cineva) pe postul civil pe care-l ocupă, supunându-l disciplinei militare impuse de starea de război. ♦ Tranz. A chema într-un anumit loc, cu un anumit scop; a convoca, a întruni, a aduna. 2. A antrena o colectivitate la o acțiune sau la o activitate susținută, organizată și coordonată, de interes general. 3. Refl. A-și impune un efort sau o concentrare maximă pentru realizarea unui scop, a unei acțiuni etc. – Din fr. mobiliser.