Am găsit 22666 de definiții care conțin toate cuvintele ism sau forme flexionare ale acestora:

A GIÓRNO adv. (Italienism) Ca ziua. Luminat a giorno. [Pr.: -giór-] – Loc. it.


ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. și intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție apucată, fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.). ♦ Refl. și tranz. A se opri sau a face să se oprească în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se năzări. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franțuzism) A doborî la pământ. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.

ABAZÍE s. f. Imposibilitate de a merge, datorită unei tulburări a automatismului actului motor al mersului. – Din fr. abasie.

ABERÁȚIE, aberații, s. f. 1. Abatere de la ceea ce este normal sau corect. 2. Defecțiune a unui sistem optic, care duce la obținerea unor imagini neclare, deformate etc. ◊ Aberație vizuală = astigmatism (2). Aberația luminii = variația aparentă a poziției unui astru pe cer datorită mișcării Pământului în jurul Soarelui și faptului că lumina se propagă cu viteză finită. 3. Ceea ce este inadmisibil, absurd; absurditate, inepție, prostie. – Din fr. aberration, lat. aberratio.

ABIOTROFÍE, abiotrofii, s. f. Scădere a vitalității unui organism sau a unui organ din cauza unor defecte ereditare de dezvoltare sau a lipsei factorilor nutritivi, fapt care determină slăbirea capacității de adaptare-apărare. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiotrophie.

abióză s. f. 1. stare a unui corp abiotic. 2. conservare a produselor alimentare prin distrugerea microorganismelor. (< fr. abiose)

ABIÓZĂ s. f. 1. Stare lipsită de viață. 2. Procedeu de conservare a produselor alimentare de natură animală și vegetală, bazat pe distrugerea totală a microorganismelor existente în produs prin termo-, foto- sau chimiosterilizare, iar recent și prin iradieri ionizante. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. abiose.

ABOLIȚIONÍSM s. n. Mișcare politică apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care urmărea desființarea sclaviei negrilor din America; p. gener. mișcare politică ce susține desființarea sclaviei. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abolitionnisme.

aboliționísm s. n. 1. mișcare politică apărută la sfârșitul sec. XVIII în S.U.A., care susținea desființarea sclavajului. 2. curent de opinie care susține necesitatea abolirii unor relații sociale, a unui regim politic, unei pedepse. (< fr. abolitionnisme)

ABOLIȚIONÍST, -Ă, aboliționiști, -ste, s. m. și f. Adept al aboliționismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abolitionniste.

aboliționíst, -ă adj., s.m. f. (adept) al aboliționismului. (< fr. abolitionniste)

abominațiúne s. f. 1. oroare; ticăloșie. mârșăvie; nelegiuire. 2. (rar) cultul idolilor, păgânism. (< fr. abomination, lat. abominatio)

ABORDÁ, abordez, vb. I. 1. Intranz. (Despre nave) A acosta la țărm. ♦ A se alătura de o altă navă, bord la bord (pentru a o ataca). 2. Tranz. A începe studierea unei probleme, a trata o problemă, a începe o discuție. ♦ (Franțuzism) A se apropia de cineva pentru a-i vorbi. – Din fr. aborder.

absenteísm s. f. 1. absență frecventă și nemotivată dintr-un loc de muncă. 2. mod de exploatare a pământului printr-un intermediar. 3. neparticiparea la alegeri sau la ședințe politice. ◊ ~ parlamentar = practică folosită de deputații opoziției constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, pentru întârzierea sau blocarea adoptării unor legi. (< fr. absentéisme, engl. absenteeism)

ABSENTEÍSM s. n. 1. Absență îndelungată a deținătorului unei proprietăți funciare, pe care o exploatează printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practică folosită mai ales de deputații aflați în opoziție, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.

absenteíst, -ă adj., s.m. f. (cel) care practică absenteismul. (< fr. absentéiste)

absintísm s. n. intoxicație cu absint. (< fr. absinthisme)

absolutísm s. n. regim politic în care un monarh concentrează în mâinile sale întreaga putere. (< fr. absolutisme)

ABSOLUTÍSM s. n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absolută a unui monarh. ◊ Absolutism luminat = regim politic apărut în sec. XVIII și caracterizat prin atitudinea înțelegătoare a suveranilor față de cerințele progresului, de sfaturile gânditorilor luminați etc. – Din fr. absolutisme.

absolutíst, -ă adj., s.m. f. (adept) al absolutismului. (< fr. absolutiste)

ABSOLUTÍST, -Ă, absolutiști, -ste, adj. Care aparține absolutismului, privitor la absolutism, bazat pe absolutism. – Din fr. absolutiste.

ABSÓRBȚIE, absorbții, s. f. 1. Fenomen fizic prin care un corp lichid sau solid încorporează prin difuzie din afară o substanță oarecare. ♦ Micșorare sau anulare a intensității unei radiații care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a reține, filtra etc. razele de lumină care dăunează ochiului. 2. Proces de pătrundere a apei, a substanțelor minerale și organice, precum și a gazelor în celulele organismului. ◊ Absorbție intestinală = pătrunderea în sânge și în limfă a produșilor rezultați din digestia alimentelor. 3. Încrucișare repetată a unei rase perfecționate cu una ameliorată în scopul îmbunătățirii radicale a acesteia. [Var.: absorbțiúne s. f.] – Din fr. absorption, lat. absorptio, -onis.

abstenționísm s. n. abținere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot. (< fr. abstentionnisme)

ABSTENȚIONÍSM s. n. Abținere demonstrativă de la exercitarea dreptului de vot; doctrină care susține această atitudine. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abstentionnisme.

abstenționíst, -ă adj., s.m. f. (adept) al abstenționismului. (< fr. abstentionniste)

ABSTENȚIONÍST, -Ă, abstenționiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține abstenționismului, privitor la abstenționism. 2. S. m. și f. Adept al abstenționismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abstentionniste.

abstráct, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

abstractísm s. n. caracter abstract. (< abstract + -ism)

abstracționísm s. n. artă abstractă. (< fr. abstractionnisme)

ABSTRACȚIONÍSM s. n. Curent în artele plastice europene, a cărui trăsătură o constituie încercarea de a elimina din reprezentarea operei de artă orice referire la realitățile exterioare, ideile și sentimentele fiind relatate prin pete de culoare sau prin figuri geometrice; artă abstractă. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. abstractionnisme.

abstracționíst, -ă adj., s.m. f. (adept) al abstracționismului. (< fr. abstractionniste)

ABSTRACȚIONÍST, -Ă, abstracționiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține abstracționismului, referitor la abstracționism. 2. S. m. și f. Adept al abstracționismului. – Din fr. abstractionniste.

MONOTEMATÍSM s. n. (muz.) principiu de compoziție în care o temă revine în mai multe părți sau temele tuturor părților sunt sintetizate într-una singură. (< it. monotematismo)

MONOTELÍT s. m. eretic, adept al monotelismului. (< fr. monothélit)

MONOTELÍSM s. n. doctrină religioasă care susține că Isus Christos a întruchipat două naturi, una divină și una umană, dar o singură voință, cea divină. (< fr. monothélisme)

MONOTEÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monoteismului. (< fr. monothéiste)

ACADEMÍSM s. n. 1. Atitudine estetică promovând imitația necondiționată a creațiilor artei antice și a Renașterii. ♦ Trăsătură caracteristică oricărei arte care cultivă un ideal de frumusețe canonică, convențională, manieristă. 2. Fel de a se comporta academic (2), rigid, rece. – Din fr. académisme.

MONOTEÍSM s. n. formă de religie care recunoaște existența unei singure divinități. (< fr. monothéisme)

ACCELERATÓR, -OÁRE, acceleratori, -oare, adj. subst. 1. Adj. Care accelerează. 2. S. n. Mecanism care permite accelerarea turațiilor unui motor; pedală care comandă acest mecanism. ♦ Instalație pentru accelerarea microparticulelor. 3. S. m., adj. (Substanță) care se adaugă unor materiale pentru a mări viteza unor reacții chimice sau a unor procese fizico-chimice. – Din fr. accélérateur.

ACCÉS, accese, s. n. 1. Posibilitatea de a pătrunde, drept de ajunge până într-un loc sau până la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau drum, șosea) de acces = drum care face legătura cu o șosea importantă, cu o localitate etc. Rampă de acces = porțiune de drum în pantă care permite urcarea vehiculelor pe o șosea mai înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces = a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a (nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu de tulburări clinice ale organismului care se manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă, și care se repetă de obicei la intervale variate. ♦ Izbucnire violentă (și trecătoare) a unei stări sufletești. – Din fr. accès, lat. accessus.

MONOSEMÍE s. f. monosemantism. (< fr. monosémie)

MONOSEMANTÍSM s. n. proprietate a unui cuvânt de a fi monosemantic; monosemie. (< fr. monosémantisme)

ACIDÓZĂ s. f. Creștere a acidității și reducere a rezervei alcaline din sânge, din cauza unor tulburări funcționale în organism. – Din fr. acidose.

ACOPERÍ, acópăr, vb. IV. 1. Tranz. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care le ascunde sau le protejează. ◊ Expr. (Refl.) A se acoperi de glorie = a săvârși fapte mari de arme, a fi foarte viteaz. 2. Tranz. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. ♦ A pune acoperiș unei clădiri. 3. A aplica un strat de material pe suprafața unui obiect pentru a-l proteja, a-l face mai rezistent la uzură etc. 4. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea trupelor.Refl. A se pune la adăpost prin măsuri și acte justificative. 5. Tranz. A ascunde, a tăinui. 6. Tranz. A acoperi în intensitate un zgomot, o melodie etc.; a înăbuși. 7. Refl. și tranz. A corespunde perfect, a satisface. ♦ Expr. (Tranz.) A acoperi cheltuielile = a face față cheltuielilor. 8. Tranz. (Sport; franțuzism) A străbate o distanță. ◊ Expr. A acoperi terenul = a fi permanent prezent pe terenul de joc. [Prez. ind. pers. 3: acóperă, conj. pers. 3: acópere] – Lat. acco(o)perire.

ACROMATÍSM s. n. Proprietate a unei lentile sau a unui sistem de lentile de a fi acromatice. – Din fr. achromatisme.

ACTINOMICÉTE s. n. pl. Grup de microorganisme foarte răspândite în natură, înrudite cu ciupercile inferioare, dintre care unele sunt purtătoare de boli pentru om și animale, iar altele produc antibiotice. – Din fr. actinomycètes.

ACTINOTERAPÍE s. f. Tratament medical în care se folosesc radiații luminoase, ultraviolete sau infraroșii, aplicat în special în rahitism. – Din fr. actinothérapie.

ACTUALÍSM s. n. Principiu metodologic de cercetare a istoriei Pământului, bazat pe compararea fenomenelor geologice din trecut cu cele actuale. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. actualisme.

ACȚIÚNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.

MONOPOLÍSM s. n. tendință de a organiza economia unei țări pe bază de monopol (1); sistem de asociere pe monopoluri (2). (< fr. monopolisme)

ACUZÁ, acúz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a învinovăți. 2. (Franțuzism) A arăta, a vădi, a manifesta. – Din fr. accuser, lat. accusare.

ADÁGIU, adagii, s. n. (Livr.) Maximă, sentință, aforism. – Din lat. adagium, fr. adage.

ADAMÍSM s. n. Doctrina adamiților. – Din fr. adamisme.

ADAMÍT, -Ă, adamiți, -te, s. m. și f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale creștinismului, ai cărei adepți, sub cuvânt că au recâștigat puritatea originară, umblau în pielea goală. – Din fr. adamite.

ADAPTÁRE, adaptări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptație. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma căruia rezultă o corelare a structurii morfologice și a funcțiunilor fiziologice ale viețuitoarelor în raport cu mediul înconjurător. 3. (În sintagma) Adaptare literară = dramatizare, ecranizare etc. a unui text literar, în vederea reprezentării lui pe scenă, la radio, într-un film. – V. adapta.

ADAPTÁT, -Ă, adaptați, -te, adj. 1. Care a fost transformat pentru a corespunde anumitor cerințe sau pentru a fi întrebuințat în anumite împrejurări; care este potrivit pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre textele literare) Căruia i s-au adus modificări în vederea reprezentării lui pe scenă, a utilizării ca scenariu de film etc. – V. adapta.

MONOPLOÍD, -Ă adj. (despre celule, organisme) care posedă un singur set de cromozomi. (< fr. monoploïde, engl. monoploid)

MONOPLASTÍDĂ s. f. organism viu dintr-o singură celulă. (< fr. monoplastide)

ADDÉNDA, addende, s. f. (Latinism) Ceea ce se adaugă la o lucrare pentru a o completa. ◊ Addenda corrige = addenda prin care se și corectează unele greșeli dintr-o lucrare. – Din lat. addenda.

MONOMORFÍSM s. n. 1. (biol.) situație în care toți membrii unei populații au, pe același locus, un singur tip de genă. 2. (mat.) homomorfism injectiv. (< mono1- + morfism)

ADÍȚIE s. f. 1. (Chim.) Adăugare. ◊ Reacție de adiție = reacție chimică prin care se introduc atomi sau molecule într-o moleculă cu caracter nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Adiție latentă = apariție a unei reacții fiziologice într-un organism în urma unor excitații succesive; sumație. 3. (Mat.) Adunare. – Din fr. addition, lat. additio.

ADJURÁȚIE, adjurații, s. f. Formulă a exorcismului care începe cu cuvintele „adjuro te”. ♦ Rugăminte insistentă, implorare. – Din lat. adjuratio, fr. adjuration.

MONOMETALÍST, -Ă I. adj. (despre sisteme monetare, teorii economice) bazat pe monometalism. II. adj., s.m.f. (adept) al monometalismului. (< fr. monométalliste)

ADOGMÁTIC, -Ă, adogmatici, -ce, adj., s. m. și f. (Adept) al adogmatismului. – Din fr. adogmatique.

ADOGMATÍSM s. n. Sistem de gândire care este împotriva dogmelor. ♦ Sistem religios care nu admite dogmele. – Din fr. adogmatisme.

ADOLESCENTINÍSM s. n. (Rar) Stare, manifestare de adolescent. – Adolescentin + suf. -ism.

MONOMETALÍSM s. n. sistem monetar bazat pe un singur metal prețios. (< fr. monométallisme)

ADOLESCÉNȚĂ s. f. Perioadă a vieții omului cuprinsă între vârsta pubertății și cea adultă, în care are loc maturizarea treptată a funcțiunilor fizice și psihice ale organismului. – Din fr. adolescence, lat. adolescentia.

ADÚLT, -Ă, adulți, -te, adj., s. m. și f. (Organism) care și-a terminat creșterea și a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoană) aflată în perioada de la 17-18 ani până la 50 de ani. – Din fr. adulte, lat. adultus.

ADVENTÍSM s. n. Numele unei doctrine religioase practicate de o sectă creștină care predică „a doua venire” apropiată a lui Hristos. – Din engl. adventism, germ. Adventismus.

ADVENTÍST, -Ă, adventiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține adventismului, privitor la adventism. 2. S. m. și f. Adept al adventismului. – Din engl. adventist, fr. adventiste.

AERÓB, -Ă, aerobi, -e, adj. (Despre microorganisme) Care nu poate trăi fără oxigen; aerobiotic. [Pr.: a-e-] – După fr. aérobe.

AEROBIÓZĂ, s. f. Formă de viață a unor organisme, care consumă oxigenul molecular liber din aer1. [Pr.: a-e-ro-bi-o-] – Din fr. aérobiose.

AEROMODELÍSM, s. n. Sport aviatic care constă în proiectarea, construirea și lansarea de aeromodele. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéromodélisme.

AEROMODELÍST, -Ă, aeromodeliști, -ste, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu aeromodelismul. [Pr.: a-e-] – Aeromodel + suf. -ist.

MONOLITÍSM s. n. caracter monolitic. (< fr. monolithique)

AFACERÍSM s. n. Utilizare în tranzacții comerciale, financiare, industriale de interes personal a poziției sociale, profesionale sau politice a cuiva. – Afacere + suf. -ism.

AFACERÍST, -Ă, afaceriști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică afacerismul. – Afacere + suf. -ist.

AFERÍM interj. (Turcism înv.) Foarte bine, bravo! – Din tc. aferim.

MONOLINGVÍSM s. n. întrebuințare a unei singure limbi (cea maternă) de către același individ sau grup social. (< fr. monolinguisme)

AFORÍSM, aforisme, s. n. Cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă; maximă, sentință, adagiu. – Din fr. aphorisme, lat. aphorismus.

AFORÍSTIC, -Ă, aforistici, -ce, adj. De aforism; în formă de aforism. ♦ Care conține aforisme, alcătuit din aforisme. – Din fr. aphoristique.

MONOIDEÍST, -Ă adj. care insistă asupra monoideismului unor stări de conștiință. (< fr. monoïdéiste)

MONOIDEÍSM s. n. predominare a unei idei fixe. (< fr. monoïdéisme)

MONOHIBRIDÍSM s. n. monohibridare. (< fr. monohybridisme)

MONOHIBRÍD, -Ă adj., s. m. (organism) rezultat prin monohibridare. (< fr. monohybride)

AGÉNT, -Ă, agenți, -te, s. m. și f. 1. S. m. și f. Reprezentant (oficial) al unei instituții, al unei organizații, al unui stat etc., care îndeplinește anumite însărcinări. Agent diplomatic. Agent de transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2. S. m. Factor activ, care provoacă diferite fenomene fizice, chimice etc. Agenți atmosferici.Agenți geografici = factori fizici sau biologici care, prin acțiunea lor, produc transformări continue în învelișul geografic. Agent corosiv v. corosiv. 3. S. m. (Biol.; în sintagma) Agent patogen = microorganism capabil să pătrundă și să se înmulțească într-un organism animal sau vegetal, provocând manifestări patologice. 4. S. m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indică pe autorul acțiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghént s. m.] – Din fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.

AGLUTINÁNT, -Ă, aglutinanți, -te, adj., subst. I. Adj. Care unește, lipește, care aglomerează prin alipire, care servește la aglutinare. ◊ Limbă aglutinantă = limbă în care raporturile gramaticale se exprimă prin alipirea unor afixe la rădăcina cuvântului. II. 1. S. m. Anticorp în organismul animal care are proprietatea de a coagula bacteriile pătrunse în organism. 2. S. n. Substanță vâscoasă preparată din amidon, dextrină, gumă și albumină, care se adaugă în pasta de imprimat pentru a păstra desenul pe țesătură. – Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -ntis.

AGLUTINOGÉN s. m. Substanță de natură proteică, care introdusă în organism, stimulează producerea aglutininei. – Din fr. agglutinogène

AGNÓSTIC, -Ă, agnostici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține agnosticismului, privitor la agnosticism. 2. S. m. și f. Adept al agnosticismului. – Din fr. agnostique.

AGNOSTICÍSM s. n. Concepție filozofică idealistă care neagă, parțial sau total, posibilitatea cunoașterii obiective a lumii, a esenței fenomenelor. – Din fr. agnosticisme.

AGONÍE, agonii, s. f. Stare a organismului care precede moartea. ◊ Loc. adj. În agonie = pe moarte; muribund. ♦ Fig. Neliniște puternică, zbucium, zbatere. – Din fr. agonie, lat. agonia.

AGRAMATÍSM s. n. Necunoaștere a scrierii și a vorbirii corecte; lipsă totală de învățătură; p. ext. incultură, ignoranță. – Din germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme.

AGRARIANÍSM s. n. Tendință de a menține agricultura ca principală ramură a economiei; teorie economică opusă industrialismului, care acordă prioritate dezvoltării agriculturii. [Pr.: -ri-a-] – Agrarian + suf. -ism.

MONOGENÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monogenismului. (< fr. monogéniste)

MONOGENÍSM s. n. teorie antropologică potrivit căreia toate rasele umane provin dintr-un tip primitiv comun. (< fr. monogénisme)

MONOFIZITÍSM s. n. doctrină creștină care admite numai natura divină a lui Christos. (< germ. Monophysitismus, după fr. monophysisme)

MONOFIZÍT, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monofizitismului. (< fr. monophysite)

MONOFILETÍSM s. n. situație a unui grup de animale sau de plante care descind dintr-un strămoș comun. (< fr. monophylétisme)

MONOFAGÍE s. f. însușire a organismelor monofage. (< fr. monophagie)

ALBINÍSM s. n. Anomalie congenitală care constă în lipsa totală sau parțială de pigmenți în celulele inferioare ale pielii, manifestată prin culoarea albicioasă a pielii și a părului și uneori prin culoarea roșiatică a irisului. ♦ Insuficiență de materii colorante la plante, manifestată prin decolorarea totală sau parțială a frunzelor. – Din fr. albinisme.

MONOFÁG, -Ă adj., s. m. (despre organisme) 1. cu un singur fel de nutiție. 2. care parazitează o singură specie. (< fr. monophage)

ALBINÓS, -OÁSĂ, albinoși, -oase, s. m. și f. Persoană sau animal atinse de albinism. – Din fr. albinos.

ALCOOLÍSM s. n. Abuz permanent de băuturi alcoolice; stare patologică determinată de consumul excesiv de alcool; intoxicație alcoolică cronică; etilism. [Pr.: -co-o-] – Din fr. alcoolisme.

ALEATORÍSM s. n. Caracter aleatoric. [Pr.: -le-a-] – Din fr. aléatorisme.

ALEGORÍSM s. n. Faptul de a explica în alegorii, de a exprima în imagini; abuz de alegorii. – Din fr. allégorisme.

ALÉGRU, -Ă, alegri, -e, adj. (Franțuzism; despre o melodie) Vioi, sprinten. – Din fr. allègre.

ALERGÍE, alergii, s. f. (Med.) Mod special de a reacționa al organismului sub acțiunea unor microbi sau a unor substanțe străine introduse pe căi variate (digestivă, respiratorie, injecții etc.). – Din fr. allergie.

ALEXANDRINÍSM s. n. 1. Ansamblu de manifestări ale civilizației elenistice, semigrecești, semiegiptene, cu centrul în orașul Alexandria (sec. III î.Hr. – III d.Hr.). 2. Caracterul operei poeților alexandrini; p. ext. caracterul rafinat, erudit, subtil, ezoteric al artei și filozofiei în perioadele sale de declin. – Din fr. alexandrinisme.

ALFABETIZÁRE s. f. Acțiunea de a alfabetiza; instruirea analfabeților; combatere a analfabetismului. – V. alfabetiza.

ALGONKIÁN, -Ă, algonkieni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Eră geologică căreia îi aparțin formațiile dintre arhaic și paleozoic și care conține urme de organisme și de cărbuni. 2. Adj. Care se referă la vârsta sau la formațiile algonkianului (1). [Pr.: -ki-an] – Din fr. algonkien.

ALIMENTÁȚIE, alimentații, s. f. Alimentare, nutriment. ◊ Alimentație publică = rețea de întreprinderi comerciale pentru servirea populației cu mâncăruri și băuturi. ♦ Introducere în organism a substanțelor nutritive. – Din fr. alimentation.

MONOCLÍNIC, -Ă adj. (despre cristale) cristalizat în forma unei prisme dreptunghiulare oblice. (< fr. monoclinique)

ALISMATACÉE s. f. pl. Familie de plante acvatice, monocotilodenate, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu canale aerifere în tulpini și frunze. – După fr. alismacées.

ALOCROMÁTIC, -Ă, alocromatici, -ce, adj. Care prezintă alocromatism. – Din germ. allochromatisch.

ALOCROMATÍSM s. n. Proprietate a cristalelor de a prezenta culori diferite în funcție de natura substanțelor colorate pe care le conțin. – Din fr. allochromatisme.

ALOGÍSM s. n. Curent în filozofie care preconiza negarea gândirii logice ca mijloc științific de cunoaștere autentică, susținut de sceptici, mistici și fideiști. – Din germ. Alogismus.

ÁLPENȘTOC, alpenștocuri, s. n. Baston lung, cu vârf metalic ascuțit, folosit în alpinism; baston de munte, piolet. – Din germ. Alpenstock, fr. alpenstock.

ALPINÍSM s. n. Ramură sportivă care cuprinde ascensiunile în munți, în special escaladarea părților greu accesibile ale acestora. – Din fr. alpinisme.

ALPINÍST, -Ă, alpiniști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică alpinismul. – Din fr. alpiniste.

ALTRUÍST, -Ă, altruiști, -ste, adj. (Adesea substantivat) Călăuzit de altruism. – Din fr. altruiste.

MONOCAMERALÍSM s. n. sistem parlamentar cu o singură adunare legislativă. (< fr. monocaméralisme)

AMATORÍSM s. n. Practicare, ca amator, a unui sport, a unei arte etc. – Amator + suf. -ism. Cf. fr. amateurisme.

AMBIÉNT, ambiente, s. n. (Franțuzism) Ambianță. [Pr.: -bi-ent] – Din fr. ambient.

AMBIENTÁL, -Ă, ambientali, -e, adj. (Franțuzism) Ambiant. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. ambiental.

MONIȚIÚNE s. f. 1. avertisment dat cuiva de un reprezentant al bisericii catolice pentru o greșeală pe cale de a fi înfăptuită. 2. dojană, observație făcută cuiva. (< fr. monition, it. monizione, lat. monitio)

AMBREIÁ, ambreiez, vb. I. Tranz. A realiza cuplarea a două mecanisme cu ajutorul ambreiajului. [Pr.: -bre-ia] – Din fr. embrayer.

AMBREIÁJ, ambreiaje, s. n. Dispozitiv prin care se leagă solidar, pe un timp anumit, două mecanisme, permițând cuplarea sau decuplarea în timpul funcționării. [Pr.: -bre-iaj] – Din fr. embrayage.

NEFALÍST, -Ă, nefaliști, -ste, adj., s. m. și f. (Livr.) (Adept) al nefalismului. – Din fr. néphaliste.

AMBUSCÁT, ambuscați, adj., s. m. (Franțuzism) (Soldat) dispensat de obligațiile grele ale serviciului militar; (militar) scutit prin diverse aranjamente de a lupta pe front. – Din fr. embusqué.

AMBUTEÍA, ambuteiez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A bloca cu vehicule, nave etc. căi rutiere sau de navigație. [Pr.: -te-ia] – Din fr. embouteiller.

AMBUTEIÁJ, ambuteiaje, s. n. 1. (Franțuzism) Îmbuteliere. 2. Blocare într-un port sau într-un bazin a unor nave din cauza îngrămădirii lor într-un spațiu mic, a aglomerării, a dificultăților de manevrare provocate de aglomerare etc. ♦ Blocare a circulației rutiere, din cauza îngrămădirii (în dezordine a) unor vehicule. [Pr.: -te-iaj] – Din fr. embouteillage.

AMENITÁTE s. f. (Franțuzism) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politețe. – După fr. aménité, lat. amoenitas, -atis.

AMERICANÍSM, americanisme, s. n. 1. Fel de a fi, expresie etc. proprie americanilor (1). 2. Tendință de a imita comportarea americanilor (1). – Din fr. américanisme.

AMERICANÍST, -Ă, americaniști, -ste, s. m. și f. 1. Specialist în americanistică. 2. Adept al americanismului (2). – Din fr. américanisme.

AMFIGÚRIC, -Ă, amfigurici, -ce, adj. (Franțuzism; despre scriere, vorbire, stil) Obscur, neinteligibil. – Din fr. amphigourique.

MONÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monismului. (< fr. moniste)

AMIÁBIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Franțuzism) Înțelegător, prietenos; binevoitor. ◊ (Adverbial) Prietenește. ♦ (Jur.; despre litigii, conflicte etc.) Rezolvat prin negociere, pe cale diplomatică. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. amiable.

MONÍSM s. n. concepție filozofică potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor lumii se află un singur principiu: materia (materialist) sau spiritul (idealist). (< fr. monisme)

MONGOLOÍD, -Ă I. adj., s. m. f. 1. (om) care aparține rasei galbene; mongolid. 2. (om) atins de mongolism. II. adj. care prezintă caractere fizice asemănătoare cu cele ale unui mongol. (< fr. mongoloïde)

MONGOLÍSM s. n. afecțiune congenitală caracterizată prin deficiențe în dezvoltarea fizică și psihică și facies specific. (< fr. mongolisme)

AMORALÍSM s. n. Concepție care preconizează o atitudine indiferentă față de morală; faptul de a nu recunoaște valabilitatea nici unei morale. – Din fr. amoralisme.

AMORALÍST, -Ă, amoraliști, -ste, adj., s. m. și f. (Rar) (Adept) al amoralismului. – Din fr. amoraliste.

AMPOLOZITÁTE, ampolozități, s. f. (Italienism) Emfază. – Din it. ampollosità.

MONETARÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monetarismului. (< monetar + -ist)

MONETARÍSM s. n. teorie și politică ce atribuie modificării masei banilor în circulație o importanță centrală, chiar decisivă, în procesul activității economice și în stabilirea nivelului prețurilor. (după germ. Monetarsystem)

ANTIFASCÍSM s. n. Mișcare social-politică îndreptată împotriva fascismului ♦ Atitudine antifascistă. – Din it. antifascismo, germ. Antifascismus.

ANTIFEUDÁL, -Ă, antifeudali, -e, adj. (Despre atitudini, manifestări) Care este împotriva feudalismului sau a feudalilor. [Pr.: -fe-u-] – Din fr. antiféodal.

ANTIFILISTINÍSM s. n. Atitudine opusă filistinismului. – Anti- + filistinism.

APÓSTOL, (I) apostoli, s. m. I. 1. (În religia creștină) Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. 2. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual creștin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) și scrisorile lor adresate diferitelor persoane și comunități. – Din sl. apostolŭ.

APRIORÍSM s. n. Concepție filozofică potrivit căreia ar exista cunoștințe apriorice. [Pr.: -pri-o-] – Din germ. Apriorismus, fr. apriorisme.

MONDIALÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mondialismului. (< fr. mondialiste)

MONDIALÍSM s. n. concepție cosmopolită care preco-nizează realizarea integrării politice a tuturor țărilor și popoarelor lumii într-o comunitate unică. (< fr. mondialisme)

ASTIGMÁTIC, -Ă, astigmatici, -ce, adj. s. m. și f. 1. Adj. (Despre o imagine) Care e deformată datorită astigmatismului. 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de astigmatism. – Din astigmatism.

ASTIGMATÍSM s. n. Aberație a unui sistem optic, care formează o imagine întinsă pentru un obiect. ♦ Defect al lentilelor sau al corneei și cristalinului ochiului omenesc, care constă într-o abatere de la forma sferică, ele având razele de curbură diferite în două plane perpendiculare, ceea ce duce la deformarea imaginilor. – Din fr. astigmatisme.

ATERIZÁRE, aterizări, s. f. 1. Acțiunea de a ateriza; aterizaj. 2. (Sport) Atingere a solului ca fază finală a unui exercițiu în gimnastică, atletism etc. – V. ateriza.

ATÉU, -ÉE, atei, -ee, s. m. și f. Adept al ateismului; persoană care neagă existența lui Dumnezeu și a oricărei divinități. – Din fr. athée, lat. atheus.

ATICÍSM s. n. Ceea ce caracterizează stilistic scrierile vechilor atenieni ♦ Stil caracterizat prin măsură, eleganță și rafinament. – Din fr. atticisme, lat. atticismus.

ATROPÍSM, atropisme, s. n. (Med.) Intoxicație cu atropină. – Din fr. atropisme.

MONARHÍSM s. n. sistem, opinie a monarhiștilor. (< fr. monarchisme)

MONAHÍSM s. n. 1. starea, viața de monah. 2. instituția călugăriei. (< fr. monachisme)

MONADOLOGÍE s. f. monadism. (< fr. monadologie)

MONADÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al monadismului. (< fr. monadiste)

MONADÍSM s. n. sistem filozofic al lui Leibniz, potrivit căruia universul este alcătuit din monade; monadologie. (< fr. monadisme)

AUSTROMARXÍSM s. n. Curent oportunist apărut în mișcarea muncitorească din Austria la sfârșitul sec. XIX. [Pr.: a-us-] – Din germ. Austromarxismus.

AUTÍSM s. n. Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară și intensa trăire a vieții interioare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autisme.

MONÁDĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibilă materială sau spirituală din care ar fi alcătuită lumea; (la Leibniz) substanță spirituală independentă, care posedă automișcare și care oglindește tot ceea ce există în univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr. monade, germ. Monade)

AUTÍST, -Ă, autiști, -ste, adj., s. m. și f. (Med.) (Persoană) care suferă de autism. [Pr.: a-u-] – Din fr. autiste.

AUTOANTICÓRP, autoanticorpi, s. m. (Biol.) Anticorp produs de organism în cazuri patologice împotriva propriilor sale celule sau țesuturi.[Pr.: a-u-to-an-] – Din fr. auto-anticorps.

AUTOANTIGÉN, autoantigene, s. n. (Biol.) Antigen propriu organismului, care poate iniția un răspuns imun în cursul unei boli autoimune.[Pr.: a-u-to-an-] – Din fr. auto-antigène.

MOLINÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al molinismului. (< fr. moliniste)

AUTOCRATÍSM s. n. Concepție, doctrină bazată pe autocrație (1). [Pr.: a-u-] – Autocrat + suf. -ism.

MOLINÍSM s. n. doctrină formulată de iezuitul spaniol Luis Molina, care a încercat să pună de acord predestinarea cu liberul-arbitru. (< fr. molinisme)

AUTOCRAȚÍE, (2) autocrații, s. f. 1. Formă de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrată în mâna unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat care are forma de guvernare descrisă mai sus. [Pr.: a-u-] – Din fr. autocratie.

AUTOFAGÍE, autofagii, s. f. (Med.) Consumare a propriilor țesuturi de către un organism supus inaniției. [Pr.: a-u-] – Din fr. autophagie.

AUTOFLAGELÁ, autoflagelez, vb. I. Refl. (Despre adepții unor secte religioase; adesea fig.) A se biciui singur, a se supune unor torturi fizice din fanatism religios. [Pr.: a-u-] – Auto1- + flagela.

AUTOFRÂNÁRE, autofrânări, s. f. Împiedicare a mișcării unui mecanism din cauza frecării cu suprafețele de contact. [Pr.: a-u-] – Auto1- + frânare.

AUTOHTONÍSM s. n. Ansamblu de trăsături autohtone; p. ext. exagerare a trăsăturilor specifice unei colectivități naționale. [Pr.: a-u-] – Autohton + suf. -ism.

AUTOHTONITÁTE s. f. (Rar) Autohtonism.[Pr.: a-u-] – Din it. autochtonità.

AUTOIMÚN, -Ă, autoimuni, -e, adj. Care prezintă autoimunitate. ◊ Boală autoimună = boală în care leziunile și tulburările chimice sunt consecința perturbării mecanismelor de imunitate. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imun.

AUTOIMUNITÁTE s. f. (Biol.) Proces patologic care constă în producerea de anticorpi îndreptați împotriva propriilor constituenți ai organismului. [Pr.: a-u-to-i-] – Auto1- + imunitate (după fr. auto-immunisation).

AUTOMATÍSM s. n. 1. Caracterul a ceea ce este automatic; mișcare (ca) de automat. 2. Înlănțuire de reacții care se desfășoară fără controlul centrilor nervoși superiori; mișcare, gest stereotip la care nu participă conștiința. [Pr.: a-u-] – Din fr. automatisme.

AUTOMATIZÁ, automatizez, vb. I. 1. Tranz. A înzestra cu utilaj automat. 2. Refl. (Despre acțiuni, gesturi, mișcări) A căpăta caracter de automatism (2). [Pr.: a-u-] – Din fr. automatiser.

AUTOMOBILÍSM s. n. Sport practicat cu ajutorul automobilului. [Pr.: a-u-] – Din fr. automobilisme.

AUTOMOBILÍST, -Ă, automobiliști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică automobilismul. ♦ (Rar) Persoană care conduce un automobil. [Pr.: a-u-] – Din fr. automobiliste.

AUTOMOBILÍSTIC, -Ă, automobilistici, -ce, adj. De automobilism. [Pr.: a-u-] – Din it. automobilistico.

AUTOMODELÍSM s. n. Ramură sportivă care se ocupă cu construirea de automodele. [Pr.: a-u-] – Automodel + suf. -ism.

AUTOMODELÍST, -Ă, automodeliști, -ste, s. m. și f. Constructor de automodele. – Automodel[ism] + suf. -ist.

MODULARÍSM s. n. încercare de a atribui o durată mai mare unor structuri pe seama reducerii continue a suprastructurilor. (< modular + -ism)

AUTORITARÍSM, autoritarisme, s. n. 1. Caracter, atitudine autoritară. 2. Sistem politic autoritar (2). [Pr.: a-u-] – Din fr. autoritarisme.

AUTORITARÍST, -Ă, autoritariști, -ste, adj. Care denotă autoritarism. [Pr.: a-u-] – Autoritar + suf. -ist.

AUTOSPÓRT, autosporturi, s. n. Autoturism cu motor puternic, care poate realiza viteze mari, folosit în întrecerile sportive. [Pr.: a-u-] – Auto2 + sport.

AUTOTOXÍNĂ, autotoxine, s. f. Toxină produsă de un organism prin el însuși. [Pr.: a-u-] – Auto1- + toxină.

AUTOTRÓF, -Ă, autotrofi, -e, adj. (Despre organisme vegetale) Care este capabil să transforme substanțele anorganice în elemente organice necesare hranei. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotrophe.

AUTOTROFÍE s. f. Mod de hrănire specific organismelor autotrofe. [Pr.: a-u-] – Din fr. autotrophie.

AUTOTURÍSM, autoturisme, s. n. Automobil cu caroserie închisă sau deschisă, cu care se transportă un număr redus de persoane; turism. [Pr.: a-u-] – Auto2 + turism.

AVANGARDÍSM s. n. 1. Atitudine fals revoluționară prin care se recurge la măsuri premature, care nu țin seama de etapa de dezvoltare respectivă. 2. Curent literar-artistic care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate, recurgând adesea la formule îndrăznețe sau excentrice (care ar reprezenta arta viitorului). – Avangardă +suf. -ism.

AVANGARDÍST, -Ă, avangardiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al avangardismului. 2. Care aparține avangardismului, privitor la avangardism. – Din fr. avant-gardiste.

MODERNITÁTE s. f. modernism (1). (< fr. modernité)

MODERNÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al modernismului. (< fr. moderniste)

AVENTURÍSM s. n. (Rar) Spirit de aventură al cuiva. ♦ Înclinație de a acționa în mod pripit, de a lua decizii periculoase – Din fr. aventurisme.

MODERNÍSM s. n. 1. însușirea, caracterul a ceea ce este modern; preferință, gust pentru tot ceea ce este nou, modern; modernitate. 2. tendință novatoare dintr-o anumită etapă a unei literaturi. ◊ denumire generică pentru mișcările, tendințele și experimentele inovatoare din arta și literatura sec. XX, care, în goana după originalitate, ajung la creații pur experimentale, formale. (< fr. modernisme)

AVERTISMÉNT, avertismente, s. n. 1. Înștiințare prealabilă, prevenire, semnal (asupra unui risc sau a unei primejdii). 2. Sancțiune administrativă aplicată unui angajat pentru o abatere disciplinară și prin care se atrage atenția acestuia că va fi sancționat mai aspru la o nouă abatere. ◊ Expr. A da cuiva un avertisment = a atrage atenția cuiva să nu repete o greșeală. ♦ Sancțiune aplicată de arbitru unui sportiv pentru joc neregulamentar și care, la repetarea abaterii, poate fi urmată de eliminarea din joc a sportivului. – Din fr. avertissement.

AVERTIZÁT, -Ă, avertizați, -te, adj. Care a primit un avertisment; somat. – V. avertiza.

AVITAMINÓZĂ, avitaminoze, s. f. Boală de nutriție provocată de lipsa îndelungată a vitaminelor din organism. – Din fr. avitaminose.

AVÓRT, avorturi, s. n. Întrerupere accidentală sau provocată a gravidității înainte ca fătul să poată trăi în afara organismului matern. – Din avorta (derivat regresiv).

MODERATÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (factor) care moderează. II. s. m. 1. substanță care încetinește mișcarea neutronilor rezultați dintr-o fisiune nucleară. 2. inhibator care încetinește reacția de polimerizare. III. s. m. f. cel care conduce, îndrumă o dezbatere publică, o masă rotundă și trage concluziile. IV. s. n. 1. dispozitiv de reglare a vitezei de mișcare a unui mecanism. ◊ dispozitiv la unele piane și pianine cu ajutorul căruia coardele se acoperă cu o bucată de pâslă, sunetul devenind foarte slab. 2. (electr.) disc de cupru destinat a slăbi oscilațiile unui indice magnetic. (< fr. modérateur, lat. moderator, it. moderatore, /III/ engl. moderator)

MODERANTÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al moderantismului. (< fr. modérantiste)

MODERANTÍSM s. n. atitudine și opinie de moderat; politică bazată pe moderație. (< fr. modérantisme)

AZEOTRÓP, -Ă, azeotropi, -e, adj. Care prezintă azeotropism; azeotropic. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotrope.

AZEOTROPÍE s. f. Azeotropism. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropie.

AZEOTROPÍSM s. n. Proprietate a unui amestec lichid de a fi format din componenți care fierb toți la aceeași temperatură, dând vapori cu aceeași compoziție ca a amestecului lichid din care provin; azeotropie. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. azéotropisme.

MODELÍSM s. n. activitate de construire a unor modele de mașini și aparate la scară redusă. (< it. modellismo)

MODELÁRE s. f. 1. acțiunea de a modela. 2. metodă în știință și tehnică constând în reproducerea schematică a unui obiect sau sistem sub forma unui sistem similar sau analog. ◊ (mat.) reprezentare a unei relații prin simbolism matematic. ◊ construire de modele. 3. reproducere în relief a formelor în sculptură; modelaj. (< modela)

BABUVÍSM s. n. Curent utopic egalitar, creat de Babeuf. – Din fr. babouvisme.

BACKGROUND, backgrounduri, s. n. 1. (Englezism) Fundal. 2. Fond sonor al unei partituri solistice în jaz. 3. Tehnică de filmare la care fundalul este obținut prin retroproiecție. [Pr.: bécgraund] – Din engl. background.

BACTÉRIE, bacterii, s. f. Organism microscopic unicelular de natură vegetală. – Din fr. bactérie.

BACTERIOFÁG, bacteriofagi, s. m. Organism microscopic care distruge bacteriile. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. bactériophage.

BAGHÉTĂ, baghete, s. f. 1. Vărguță de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. măiestria dirijorului. ◊ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorală. ◊ Bețișor de lovit instrumentele muzicale de percuție. ◊ Vergeaua de lemn a arcușului. 2. (Și în sintagma baghetă magică) Nuielușă vrăjită cu care se fac minuni în povești; bețișorul scamatorilor. 3. Piesă tehnică în formă de cilindru subțire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dungă ornamentală la ciorapi. – Din fr. baguette.

BALADÍN, -Ă, baladini, -e, s. m. și f. (Franțuzism înv.) Bufon, măscărici; p. ext. comediant. – Din fr. baladin.

BALANSIÉR, balansiere, s. n. 1. Piesă care reglează prin oscilațiile ei mișcarea unui mecanism; balansor. Balansier de ceasornic. 2. Bară lungă și subțire utilizată de dansatorii pe sârmă pentru a-și ține echilibrul. 3. Organ de echilibru pentru zbor la insectele diptere în formă de măciucă, situat pe metatorace. [Pr.: -si-er.Var.: (2, înv.) balanțiér s. n.] – Din fr. balancier.

MOD s. n. 1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ (ec.) ~ de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății; ~ de viață = conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale unei societăți. 2. categorie gramaticală specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune. ◊ (despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) de ~ = care are sensul, funcția de a arăta modul. 3. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și cantitatea judecăților componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)

BALCANÍSM, balcanisme, s. n. Cuvânt sau construcție sintactică specifică unor limbi balcanice. – Balcani (n. pr.) + suf. -ism.

BALONÁRE, balonări, s. f. Faptul de a (se) balona. ♦ (Med.) Meteorism. – V. balona.

BALZACIANÍSM s. n. Ceea ce este specific operei balzaciene; tendință de a prelua și cultiva teme, motive etc. balzaciene. [Pr.: -ci-a-] – Balzacian + suf. -ism.

BANDITÍSM, banditisme, s. n. Atitudine, comportare, faptă de bandit; tâlhărie. – Din fr. banditisme.

BANIÉRĂ, baniere, s. f. (Franțuzism înv.) Drapel militar feudal. ♦ Unitate militară feudală. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. bannière.

BAPTÍSM s. n. Doctrină și sectă creștină protestantă care consideră că botezul trebuie să fie acordat numai adulților creștini ce se căiesc de păcatul originar. – Din fr. baptisme.

BAPTÍST, -Ă, baptiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al baptismului. 2. Adj. Care aparține baptismului, privitor la baptism. – Din fr. baptiste.

BARBARÍSM, barbarisme, s. n. Cuvânt împrumutat dintr-o limbă străină fără a fi necesar (și fără a se asimila în aceasta); cuvânt de jargon. – Din fr. barbarisme, lat. barbarismus.

BARBITURÍSM s. n. Totalitatea tulburărilor care apar în intoxicațiile acute sau cronice cu barbiturice. – Din fr. barbiturisme.

MOBILÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mobilismului (2). (< fr. mobiliste)

BATÍU, batiuri, s. n. Construcție de oțel sau de fontă pe care se montează mecanismele unui sistem tehnic stabil și prin intermediul căreia acesta se poate fixa pe o fundație, pe un teren etc. – Din fr. bâti.

MOBILÍSM s. n. 1. caracter mobil. 2. teorie care susține că scoarța terestră este în continuă mișcare. (< fr. mobilisme)

BĂȘÍCĂ, bășici, s. f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor și al animalelor, în care se strâng unele secreții ale organismului; vezică. Bășica fierii.Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat și întrebuințat ca pungă, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajută peștii la plutire. 2. Umflătură a pielii conținând o materie lichidă (seroasă). 3. Umflătură mică plină cu aer, care se face la suprafața lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticlă) în formă sferică. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) beșícă s. f.] – Lat. *bessica(=vessica).

BĂTÁIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rău. (Fam.) A da bătaie = a zori, a grăbi. Bătaie de cap = frământare a minții; p. ext. trudă, osteneală. Bătaie de joc = batjocură; p. ext. faptă urâtă, incalificabilă. 2. (Înv.) Luptă, bătălie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bătaie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetată) a unui obiect de altul. ◊ Bătaie de aripă (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitură a vatalei la războiul2 de țesut. ♦ (Concr.) Băteală. ♦ Stârnire a peștelui sau a vânatului. 2. Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcție. 4. Distanță până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc; felul cum trimite o armă proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva; rază vizuală. 5. (În legătură cu anumite fenomene ale naturii, a căror denumire determină sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cădere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreală, arșiță. d) Lumină. 6. (Reg.) Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor. 7. Boiște. ♦ Epocă în care se împerechează cocoșii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o săritură. 2. (În expr. și loc. adv.) (A cântări) cu bătaie = (a cântări) cu puțin peste greutatea exactă. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.

BĂÚBIL, -Ă, băubili, -e, adj. Care poate fi băut; (franțuzism) buvabil. – Bea + suf. -bil.

BEHAÍSM s.n. Mișcare ecumenică persană. – Din fr. behaïsme.

BEHAVIORÍSM s. n. Teorie care pune la baza psihologiei comportarea nediferențiată a omului și animalului față de un stimulent exterior organismului; comportamentism. [Pr.: -vi-o-] – Din engl. behaviorism, fr. béhaviorisme.

BENDÍX, bendixuri, s. n. Mecanism care permite angrenarea pinionului demarorului cu coroana dințată de pe volantul motorului, la automobile, avioane etc. – Din fr. bendix.

BÉNTOS s. n. Totalitatea organismelor care trăiesc pe fundul apelor. – Din fr. benthos.

BENZOLÍSM s. n. Totalitatea tulburărilor care apar în intoxicația (profesională) cu benzen. – Din fr. benzolisme.

BERI-BÉRI s. n. Boală din Extremul Orient datorată lipsei vitaminei B1 din organism. – Din fr. béribéri.

BERLÍNĂ, berline, s. f. (Înv.) 1. Trăsură mare închisă, asemănătoare cu cupeul, cu două banchete așezate față în față. 2. Autoturism cu două sau patru portiere și cu patru geamuri laterale. – Din fr. berline, it. berlina.

BERNSTEINÍST, bernsteiniști, s.m. Adept al lui Eduard Bernstein, v. bernsteinism.

BEȚÍE, beții, s. f. 1. Stare în care se află omul alcoolizat; stare de ebrietate. ♦ Consumare regulată de alcool în mari cantități; alcoolism, etilism. 2. Petrecere la care se bea foarte mult alcool; chef. 3. (În sintagmele) Beție rece (sau cu stupefiante) = stare de amețeală, de hiperexcitație sau de halucinație provocată de introducerea stupefiantelor în organism. Beție albă = toxicomanie. Beția adâncurilor = stare de euforie provocată de creșterea azotului în sânge la persoane care coboară la mari adâncimi în mări sau oceane. 4. Fig. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine. ♦ Beție de cuvinte = înșirare bombastică de cuvinte, stil umflat. – Beat + suf. -ie.

BIBÍ subst. invar. (Franțuzism; fam.) Termen de mângâiere pentru cineva drag, iubit. – Din fr. bibi.

BÍBLIE, biblii, s. f. Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul Testament și din Noul Testament, acesta din urmă fiind recunoscut numai de creștini. ♦ Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe. – Din lat. biblia.

BIGOTERÍE, bigoterii, s. f. (Livr.) Bigotism. – Din fr. bigoterie.

BIGOTÍSM s. n. Atitudine, comportare de bigot; bigoterie, habotnicie. – Din fr. bigotisme.

BILATERALÍSM s. n. Metodă de politică comercială internațională, care constă în acordul dintre două țări în privința bunurilor și serviciilor pe care le schimbă între ele. – Bilateral + suf. -ism.

BILINGVÍSM s. n. Fenomen de utilizare curentă de către aceeași persoană a două limbi diferite. – Din fr. bilinguisme.

BIMÉSTRU, bimestre, s. n. Interval de două luni. – Din fr. bimestre (lat. lit. bimestris).

BIMETÁL, bimetale, s. n. 1. Produs tehnic realizat prin unirea a două metale. 2. Organ sensibil alcătuit din două rigle de metale diferite sudate, care, prin deformări datorate dilatației termice, pot acționa un mecanism. – Din fr. bimétal.

BIMETÁLIC, -Ă, bimetalici, -ce, adj. 1. Alcătuit din două metale diferite. 2. (Despre un sistem monetar) Bazat pe bimetalism; bimetalist. – Din fr. bimétallique.

BIMETALÍSM s. n. Sistem monetar bazat pe valoarea a două metale-etalon, aur și argint. – Din fr. bimétallisme.

BIOACÚSTIC, -Ă, bioacustici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Domeniu interdisciplinar care se ocupă cu studiul producerii, structurii și funcției semnalelor acustice la organismele vii. 2. Adj. De bioacustică (1). [Pr.: bi-o-a-] – Din germ. Bioakustik, engl. bioacoustics.

BIOCATALIZATÓR, biocatalizatori, s. m. Substanță care provoacă sau grăbește o reacție chimică în organismele vii. [Pr.: bi-o-] – Bio- + catalizator (după fr. biocatalyseur).

BIOCINÉTIC, -Ă, biocinetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Studiul mișcării organismelor vii. 2. Adj. De biocinetică (1). [Pr.: bi-o-] – Din fr. biocynétique.

BIOCOMPLÉX, biocomplexe, s. n. Ansamblu de specii de organisme vegetale și animale instalate într-o navă spațială pentru cercetări în cosmos sau pentru asigurarea unui sistem ecologic la bordul acesteia. [Pr.: bi-o-] – Bio- + complex.

BIODETECTÓR, biodetectoare, s. n. (Biol.) Organ de simț al organismelor vii. [Pr.: bi-o-] – Bio- + detector.

BIOFOTÓN, biofotoni, s. m. Radiație luminoasă emisă de unele substanțe aflate în organismele vii. [Pr.: bi-o-] – Din engl. biophoton.

BIOGEOGRAFÍE s. f. Știință care studiază repartiția organismelor animale și vegetale pe suprafața pământului. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogéographie.

BIOLOGÍE s. f. Știință care studiază manifestările vieții din punct de vedere anatomic, fiziologic, zoologic etc. ♦ Știința organismelor vii, animale și vegetale. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biologie.

BIOLOGÍSM s. n. Doctrină care consideră fenomenele fizice, psihice și sociale drept manifestări biologice. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biologisme.

BIOLUMINESCÉNT, -Ă, bioluminescenți, -te, adj. (Despre organisme) Care produce lumină prin oxidări interne. [Pr.: bi-o-] – Din fr., engl. bioluminescent.

BIOLUMINESCÉNȚĂ s. f. Proprietate a unor ființe vii de a fi bioluminescente; lumină produsă de organisme vii. [Pr.: bi-o-.Var.: bioluminiscență s. f.] – Din fr., engl. bioluminescence.

BIOMETEOROLOGÍE s. f. Studiu al influenței factorilor meteorologici asupra organismelor vii. [Pr.: bi-o-me-te-o-] – Din fr. biométéorologie, engl. biometeorology.

BIÓNIC, -Ă, bionici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Denumire dată preocupărilor privitoare la dispozitivele şi mecanismele din sistemele vii, în scopul găsirii unor modele pentru ştiinţele tehnice. ◊ (În sintagma) Bionică informațională= ramură a bionicii care studiază mecanismele de recepție, stocare, prelucrare și transmitere a informației la sistemele biologice în vederea transpunerii lor în tehnica informațională. 2. Adj. De bionică (1). [Pr.: bi-o-] – Din fr. bionique.

BIÓNICĂ s. f. Denumire dată preocupărilor privitoare la dispozitivele și mecanismele din sistemele vii, în scopul găsirii unor modele pentru științele tehnice. [Pr.: bi-o-] – Din fr. bionique.

BIOPLÁSMĂ s. f. (Biol.) Substanță organică vie aflată în constituția organismului oricărei viețuitoare. [Pr.: bi-o-] – Din fr. bioplasme.

BIORÍTM, bioritmuri, s. n. (Biol.) Ritm (2) al activității organismului datorat particularităților biologice individuale. [Pr.: bi-o-] – Din engl. biorhythm.

BIOSINTÉZĂ, biosinteze, s. f. (Biol.) Sinteză a unui compus chimic care se produce în organism sau în contact cu celulele vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosynthèse, engl.biosynthesis.

BIOSTIMULÁ, biostimulez, vb. I. Tranz. A stimula creșterea și rezistența organismului prin biostimulatori. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biostimuler.

BIOSTIMULATÓR, -OÁRE, biostimulatori, -oare, adj., s. m. (Substanță) care stimulează asimilația, dezvoltarea și sporește imunitatea organismului; biostimulent. [Pr.: bi-o-. - Var.: biostimulatóriu, -ie adj.] – Din fr. biostimulateur.

BIOTELEMETRÍE s. f. Ramură a biologiei moderne care studiază organismele vii de la distanță cu ajutorul unor instrumente adecvate. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biotélémétrie, engl. biotelemetry.

BIROCRÁTIC, -Ă, birocratici, -ce, adj. Care caracterizează birocratismul sau pe birocrați; funcționăresc. – Din fr. bureaucratique.

BIROCRATÍSM s. n. Birocrație; funcționarism. – Birocrat + suf. -ism. Cf. rus. biurokratizm, fr. bureaucratisme.

BIROCRAȚÍE, birocrații, s. f. Interpretare și aplicare a legilor, a dispozițiilor, a regulamentelor etc. numai în litera lor, fără preocuparea de a le înțelege spiritul; birocratism, funcționarism. – Din fr. bureaucratie.

BISÉRICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. ◊ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi ușă de biserică = a (nu) respecta morala religioasă, a (nu)-și îngădui abateri de la morala religioasă, a (nu) duce o viață pioasă; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserică = a nu da importanță conveniențelor sociale; a nu se sfii să spună cuiva în față lucruri neplăcute. 2. Instituția creștinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasă de același cult. Biserica ortodoxă.Lat. basilica.

BISEXUALITÁTE s. f. Existența simultană la același individ a organelor de reproducere ale ambelor sexe; hermafroditism, androginie. [Pr.: -xu-a-] – Din fr. bissexualité.

BISMÚT s. n. Metal alb cu reflexe roșietice, ale cărui săruri au întrebuințări în medicină. [Acc. și bísmut] – Din fr. bismuth.

BISMUTÍNĂ s. f. Sulfură de bismut naturală. – Din fr. bismuthine.

BISTRÓU, bistrouri, s. n. (Franțuzism) Mic restaurant. [Var.: bistró s. n.] – Din fr. bistro.

BIȘNIȚÁR, bișnițari, s. m. (Fam.) Persoană care practică afacerismul, realizând profituri personale pe căi necinstite, meschine; gheșeftar. – Bișniță + suf. -ar.

BITUMINIZÁRE, bituminizări, s. f. Proces natural de formare a asfaltului din nămolul rezultat prin descompunerea în absența aerului a organismelor animale și vegetale în fundul mărilor. – Cf. fr. bituminisation.

BIZANTINÍSM, bizantinisme, s. n. Mod de a acționa în viața publică și particulară prin intrigi, prin subtilități inutile sau frivole. – Din fr. byzantinisme.

BOÁLĂ, boli, s. f. 1. (La om și la animale) Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug. ◊ Boala somnului = boală infecțioasă gravă transmisibilă prin înțepătura muștei țețe. Boala papagalilor = psitacoză. ◊ (Pop.) Boala copiilor = epilepsie. Boală lungă (sau mare) = febră tifoidă. Boală seacă = tuberculoză pulmonară. Boală de zahăr = diabet. ◊ Expr. A băga pe cineva în (toate) boale(le) = a supăra, a irita, a enerva pe cineva, a face pe cineva să sufere din punct de vedere moral, a-l face să se simtă prost. ♦ (La plante, la vin etc.) Modificare organică, patologică sau biochimică. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) slabe, leneșe, nărăvașe. 3, (Fam.) Capriciu, pasiune pentru ceva (sau cineva). ◊ Expr. A avea boală pe cineva = a avea ciudă, necaz, pică, invidie pe cineva. [Pl. și: boale] – Din sl. bolĩ.

BOGOMÍL, bogomili, s. m. Adept al bogomilismului. – Din n. pr. Bogomil.

BOGOMÍLIC, -Ă, bogomilici, -ce, adj. Care ține de bogomilism, privitor la bogomilism. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ic.

MIXOTRÓF, -Ă adj. (despre organisme) cu nutriție mixtă, autotrofă și heterotrofă sau saprofită și parazitică. (< fr. mixotrophe)

BOGOMILÍSM s. n. Doctrină și sectă dualistă apărută în sec. X în Bulgaria și răspândită apoi în țările balcanice, în Rusia și în alte părți, care contesta treimea divină ortodoxă, existența umană a lui Cristos, respingea riturile ortodoxe, inclusiv botezul, nu accepta ierarhia bisericească etc. – Bogomil (n. pr.) + suf. -ism.

BOLȘEVÍC, -Ă, bolșevici, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al bolșevismului. 2. Adj. Care aparține bolșevismului sau bolșevicilor (1), privitor la bolșevism sau la bolșevici; propriu, caracteristic bolșevicilor sau bolșevismului. – Din rus. bol'ševizm, fr. bolchevik.

BOLȘEVÍSM s. n. Curent de gândire politică comunistă, apărut în Rusia la începutul sec. XX. – Din rus. bol'ševizm, fr. bolchevisme.

BONAPARTÍSM s. n. 1. Formă de dictatură apărută în Franța, în timpul lui Napoleon I. 2. Atașament față de bonapartism (1) sau față de conducerea lui Napoleon Bonaparte. – Din fr. bonapartisme.

BONAPARTÍST, -Ă, bonapartiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține bonapartismului, referitor la bonapartism. 2. S. m. și f. Adept al bonapartismului. – Din fr. bonapartiste.

BONJÚR interj. (Franțuzism) Cuvânt de salut pentru orice moment al zilei, echivalent cu bună ziua. – Din fr. bonjour.

BONJURÍSM s. n. Ansamblul concepțiilor și manifestărilor caracteristice bonjuriștilor. – Bonjur + suf. -ism.

BONTÓN s. n. (Franțuzism) Cod de maniere elegante al înaltei societăți. – Din fr. bon ton.

BÓSĂ, bose, s. f. 1. (Anat.) Proeminență pe suprafața unui organ. 2. (Franțuzism) Aptitudine. – Din fr. bosse.

MITRIDATIZÁ vb. tr. a obișnui organismul cu otrăvuri prin ingerarea lor în cantități progresive. (< fr. mithridatiser)

MITRIDATÍSM s. n. imunitate la otrăvuri, prin deprinderea organismului cu doze progresive. (< fr. mithridatisme, engl. mithridatism)

BOTULÍSM s. n. Toxiinfecție alimentară provocată de toxina bacilului botulinic. – Din fr. bothulisme.

MITOLOGÍSM s. n. explicare a miturilor. ◊ pasiune pentru mitologie. (< fr. mythologisme)

BOVARÍSM s. n. Tendință prezentă la unele persoane care, nemulțumite de realitatea propriei lor condiții, își făuresc o personalitate fictivă, corespunzătoare aspirațiilor lor. – Din fr. bovarysme.

BOX1 s. n. 1. Sport în care doi adversari luptă între ei, pe ring, după anumite reguli, cu pumnii îmbrăcați în mănuși speciale; pugilistică, pugilism, pugilat. 2. Armă albă, alcătuită dintr-o placă de metal cu găuri pentru degete și cu o creastă de sinuozități, cu care se atacă ținând pumnul strâns. – Din fr. boxe.

BOZAFÉR, -Ă, bozaferi, -e, adj. (Turcism înv.) Cenușiu. – Din tc. bozaver.

BRAHMÁNIC, -Ă, brahmanici, -ce, adj. De brahmani (1), privitor la brahmani sau la brahmanism; brahman (2). – Din fr. brahmanique.

BRAHMANÍSM s. n. Religie antică indiană întemeiată pe Vede, al cărei zeu suprem era Brahma. – Din fr. brahmanisme.

BRAVÚRĂ, (2) bravuri, s. f. 1. Vitejie, curaj, îndrăzneală, bărbăție. 2. Faptă vitejească, curajoasă; eroism. – Din fr. bravoure.

MITICÍSM s. n. (fam.) atitudine, comportare, vorbă etc. care denotă superficialitate și neseriozitate. (< Mitică, personaj caragialesc + -ism)

MITHRAÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mithraismului; mithriac. (< it. mitraista)

MITHRAÍSM s. n. religie antică bazată pe cultul zeului Mithra, care s-a extins din Asia Mică în întreg Imperiul Roman, influențând creștinismul primitiv. (< engl. mithraism)

MITACÍSM s. n. 1. aliterație constând în repetarea sunetului m. 2. defect de pronunțare constând în substituirea sunetelor m, b, p cu alte sunete. (< fr. mytacisme)

BRIÁ, briez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A se face remarcat prin calități excepționale (mai ales inteligență); a străluci, a se deosebi. [Pr.: bri-a] – Din fr. briller.

BRIÁNT, -Ă, brianți, -te, adj. (Franțuzism) Strălucitor, sclipitor; strălucit. [Pr.: bri-ant] – Din fr. brillant.

BRIÁNȚĂ s. f. (Franțuzism) Strălucire. [Pr.: bri-an-] – Din fr. brillance.

BRIC2 adj. invar., s. n. (Franțuzism) 1. Adj. invar. Cărămiziu. 2. S. n. Culoare cărămizie. – Din fr. brique.

BRICABRÁC, bricabracuri, s. n. (Franțuzism) Magazin de vechituri; vechituri, lucruri fără valoare, uzate și demodate. – Din fr. bric-à-brac.

BRIGÁND, briganzi, s. m. (Franțuzism) Tâlhar de drumul mare. – Din fr. brigand.

BRIGANDÁJ, brigandaje, s. n. (Franțuzism) Tâlhărie la drumul mare. – Din fr. brigandage.

BROÁSCĂ, broaște, s. f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și ochii bulbucați. ◊ Expr. Ochi de broască = ochi bulbucați. ◊ Compus: broască-țestoasă = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasă, dintre care unele trăiesc pe uscat (Testudo graeca și hermanni), iar altele în apă (Emys orbicularis). II. 1. Compus: broasca-apei = plantă erbacee acvatică cu frunze lucioase, cufundate în apă, și cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene și cu frunze groase, cultivată ca plantă de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o ușă, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. *brosca.

MISTICÍSM s. n. concepție ideologico-idealistă asupra lumii, la baza căreia stă credința în existența unor forțe supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelație, intuiție, extaz; mistică. (< fr. mysticisme)

BROMÍSM s. n. Intoxicație cu brom sau cu săruri de brom. – Din fr. bromisme.

MÍSTIC, -Ă I. adj. 1. stăpânit de misticism. 2. ascuns, neștiut, tainic. II. s. m. f. adept al misticismului. III. s. f. orientare în cadrul religiei sau gândirii filozofico-religioase care afirmă posibilitatea contactului direct sau comuniunii între om și divinitate; misticism. (< fr. mystique, gr. mystikos)

MISONEÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al misoneismului. (< fr. misonéiste)

MISONEÍSM s. n. aversiune, sentiment de neîncredere față de tot ceea ce este nou sau în schimbare. (< fr. misonéisme)

MISOGINÍSM s. n. misoginie. (< fr. misogynisme)

MISOGINÍE s. f. repulsie față de femei; misoginism. (< fr. misogynie)

BUCHINÍST, buchiniști, s. m. (Franțuzism) Anticar2. – Din fr. bouquiniste.

MISIÚNE s. f. 1. însărcinare, funcție încredințată cuiva; rol, rost, menire. ♦ ~ diplomatică = oficiu sau reprezentanță diplomatică permanentă cu grad de ambasadă sau legație, condusă de un ambasador sau de un nunțiu. 2. delegație trimisă de un stat în străinătate cu un scop determinat. 3. acțiunea de propagare a creștinismului în țările cu o altă religie. (< fr. mission, lat. missio)

BUCOLÍSM s. n. Caracter bucolic. – Bucol[ic] + suf. -ism.

MISIONARÍSM s. n. activitate, pasiune de misionar. (< misionar + -ism)

BUDALÁ s. m. sg. (Turcism înv.) Om prost, nătărău. – Din tc. budala.

BUDÍSM, s. n. Religie apărută în India în sec. V-VI î. cr. și atribuită lui Buddha, care consideră viața un izvor de suferințe și de iluzii, propovăduind renunțarea la orice plăceri. – Din fr. bouddhisme.

BUDÍST, -Ă, budiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține budismului, privitor la budism. 2. S. m. și f. Adept al budismului. – Din fr. bouddhiste.

BULEVARDÍSM s. n. Atitudine bulevardieră. – Bulevard + suf. -ism.

BULIÓN, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane, s. n. 1. Pastă conservată de pătlăgele roșii. 2. (Rar) Supă de carne fără zarzavat sau paste făinoase. 3. Mediu lichid obținut din carne sau din vegetale și folosit pentru culturile de microorganisme. [Pr.: -li-on] – Din fr. bouillon, rus. bulón.

BULVERSÁ, bulversez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A răsturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zăpăci, a tulbura, a dezorienta. – Din fr. bouleverser.

BULVERSÁRE, bulversări, s. f. (Franțuzism) Acțiunea de a bulversa.V. bulversa.

BULVERSÁT, -Ă, bulversați, -te, adj. (Franțuzism) 1. (Despre lucruri) Care se află în dezordine. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, năucit; dezorientat. – V. bulversa.

BUSCULÁ, busculez, vb. I. Refl. (Franțuzism) A se înghesui; a se învălmăși. – Din fr. bousculer.

BUSINESS, businessuri, s. n. (Englezism) 1. Afacere. 2. Ocupație, muncă. [Pr.: bíznis] – Din engl. business.

BUSINESSMAN, businessmeni, s. m. (Englezism) Om de afaceri. [Pr.: bíznismen] – Din engl. businessman.

BUTÁDĂ, butade, s. f. (Franțuzism) Vorbă de spirit; ironie. – Din fr. boutade.

BUTÍC, buticuri, s. n. (Franțuzism) Magazin mic și luxos, cu mărfuri, în general de serie mică. [Var.: butícă s. f.] – Din fr. boutique.

MIOSTEÓM s. n. osteom într-un mușchi (în urma unui traumatism). (< fr. myostéome)

BUVÁBIL, -Ă, buvabili, -e, adj. (Franțuzism) Băubil. – Din fr. buvable.

MIOPÍSM s. n. miopie (1). (< fr. myopisme)

CABINÉT, cabinete, s. n. I. 1. Încăpere dintr-o locuință sau dintr-o instituție, folosită pentru exercitarea unei profesiuni. ♦ Biroul unei persoane cu muncă de răspundere. Cabinetul ministruluiȘef (sau director) de cabinet = funcționar însărcinat cu pregătirea lucrărilor unui conducător de mare instituție. Lucrări de cabinet = lucrări auxiliare, de secretariat. (În unele țări) Cabinet de instrucție = birou pentru cercetarea și trierea probelor de acuzare condus de un judecător de instrucție. ◊ Încăpere în care sunt expuse obiecte de muzeu, de studiu etc. Cabinet de numismatică. 2. Secție sau serviciu în întreprinderi, în instituții de învățământ etc., destinate unor studii și consultații de specialitate. Cabinet tehnic. 3. (În unele țări) Consiliu de miniștri; guvern. II. Mobilă de dimensiuni mici, cu sertare, destinată păstrării obiectelor de preț. – Din fr. cabinet.

CABOTINÁJ s. n. Cabotinism. – Din fr. cabotinage.

CABOTINÍSM s. n. Atitudine, gest, apucătură de cabotin (2); cabotinaj. – Cabotin + suf. -ism.

MIOPÍE s. f. 1. defect al cristalinului (II), care nu permite formarea imaginilor obiectelor îndepărtate pe retină, ci înaintea ei; miopism; hipometropie. 2. (fig.) lipsă de perspectivă. (< fr. myopie)

CACOFONÍE, cacofonii, s. f. Asociație neplăcută de sunete; cacofonism. ♦ (Muz.) Suprapunere de sunete discordante; lipsă de armonie. – Din fr. cacophonie.

CACOFONÍSM, cacofonisme, s. n. (Rar) Cacofonie. – Cacofonie + suf. -ism.

CADIASCHÉR, cadiascheri, s. m. (Turcism) Înalt demnitar militar turc, cu atribuții de judecător militar. [Pr.: -di-as-] – Din tc. kadiasker.

CADÍU, cadii, s. m. (Turcism) Judecător musulman. – Din tc. kadi.

CAFEÍSM s. n. Totalitatea tulburărilor care apar în urma abuzului de cafea, de ceai etc. și care se manifestă prin insomnie, cefalee, aritmie cardiacă etc. – Din fr. caféisme.

CÁLĂ1, cale, s. f. 1. Încăpere în fundul unei nave și destinată încărcăturii acesteia; hambar (3). 2. Platformă ușor înclinată pe care se construiesc sau se repară nave. 3. Piesă prismatică din lemn sau din metal care se așază în fața roții unui vehicul spre a-l imobiliza. 4. Piesă în formă de prismă, de cilindru sau paralelipipedică, având o dimensiune foarte precisă, cu care se controlează dimensiunile pieselor în construcția de mașini. – Din fr. cale.

CÁLCIU s. n. 1. Element chimic metalic, alb-argintiu, moale, foarte răspândit în natură sub formă de compuși. 2. Săruri ale calciului (1), întrebuințate ca medicament în anumite manifestări de decalcifiere a organismului. – Din fr. calcium.

CALEMBÉC s. m. (Turcism înv.) Specie de arbore exotic, cu lemn negru, plăcut mirositor. – Din tc. kalembek.

CALOFILÍE s. f. (Lit.) Tendință de a da expresiei literare o atenție deosebită sau excesivă; expresie (extrem sau excesiv de) cizelată într-o operă literară; calofilism. – Calofil + suf. -ie.

CALOFILÍSM s. n. (Lit.) Calofilie. – Calofil + suf. -ism.

CALVÍN, -Ă, calvini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține calvinismului, privitor la calvinism; calvinesc, calvinist. 2. S. m. și f. Adept al calvinismului; calvinist. – Din n. pr. Calvin.

CALVINÍSM s. n. Doctrină protestantă întemeiată în sec. XVI de Calvin. – Din fr. calvinisme.

CALVINÍST, -Ă, calviniști, -ste, adj., s. m. și f. Calvin. – Din fr. calvinisme.

CALVINIZÁ, calvinizez, vb. I. Tranz. și refl. (Rar) A face să treacă sau a trece la calvinism. – Calvin + suf. -iza.

CAMELEONÍSM s. n. 1. Proprietate a unor reptile de a-și schimba culoarea pielii după culoarea mediului înconjurător. 2. Fig. Schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ism.

CAMERALÍSM s. n. Doctrină cu caracter economic, financiar, administrativ etc. despre conducerea statului apărută în Germania în secolul al XVII-lea. – Din germ. Kammeralismus.

CANÁL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s. n. 1. Albie artificială sau amenajată care leagă între ele două mări, două fluvii, un râu cu un lac etc. și care servește la navigație, la irigări sau la construcții hidrotehnice. ♦ Curs de apă îndiguit și drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundațiile etc. ♦ Cale de circulație pe apă (ținând loc de stradă) în orașele așezate la mare sau pe fluvii. ♦ Porțiune de mare situată între două țărmuri apropiate. 2. Conductă (construită din beton sau din tuburi îmbinate, din șanțuri sau rigole) destinată să transporte lichide, în diferite scopuri. 3. Formație organică în formă de tub, vas sau cale de comunicație în organismele animale sau vegetale (prin care circulă substanțele nutritive, secreții etc.). – Din fr. canal, lat. canalis.

CANALÍCUL, canalicule, s. n. Nume dat canalelor mici din țesuturile organismelor. – Din fr. canalicule.

MIOCARDÍE s. f. afecțiune a miocardului, neinflamatorie și degenerativă, în tulburările generale ale metabolismului. (< fr. myocardie)

CANCÁN1, cancanuri, s. n. (Franțuzism) Vorbe răutăcioase răspândite pe seama cuiva; bârfeală. – Din fr. cancan.

CANCANIÉR, -Ă, cancanieri, -e, adj. (Franțuzism) Bârfitor. [Pr.: -ni-er] – Din fr. cancanier.

CÁNDEL s. n. Zahăr cristalizat în prisme transparente mari, obținut prin cristalizarea lentă a zahărului din siropuri saturate, cu puritate mare. – Din germ. Kandel[zucker].

CANGRENÁ, pers. 3 cangrenează, vb. I. Refl. (Despre țesuturile unui organism animal) A face o cangrenă, a se distruge, a putrezi. [Var.: gangrená vb. I] – Din fr. gangrener, it. cancrenare.

CANGRÉNĂ, cangrene, s. f. Distrugere sau putrezire a unei părți din țesuturile unui organism. [Var.: gangrénă s. f.] – Din fr. gangrène, lat. gangraena, it. cancrena.

CANIBALÍSM s. n. Antropofagie. ♦ Fig. Cruzime, sălbăticie, ferocitate. – Din fr. cannibalisme.

CANTARIDÍSM s. n. (Med.) Intoxicație cu cantaridină. – Din engl. cantharidism.

CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap.Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei.Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAPAMÁ, capamale, s. f. (Turcism înv.) Mâncare gătită din carne de miel (sau de pasăre) cu stafide. – Din tc. kapama.

CAPÁN, capanuri s. n. (Turcism înv.) Magazie care servea ca depozit (de alimente) pentru trupele turcești. – Din tc. kapan.

CAPANLÍU, capanlii, s. m. (Turcism înv.) Negustor turc care achiziționa alimente pentru aprovizionarea trupelor turcești. – Din tc. kapanlı.

CAPITALÍSM s. n. Sistem politico-economic care se întemeiază pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și de schimb. – Din fr. capitalisme.

CAPITALÍST, -Ă, capitaliști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține capitalismului sau care are trăsăturile capitalismului, privitor la capitalism. 2. S. m. și f. Persoană care posedă capital1 – Din fr. capitaliste.

CAPITÓS, -OÁSĂ, capitoși, -oase, adj. (Franțuzism înv.; despre o băutură alcoolică) Care amețește. – Din fr. capiteux.

CAPORALÍSM s. n. (Rar) Regim politic în care predomină influența militarilor. – Din fr. caporalisme.

CAPSÚLĂ, capsule, s. f. 1. Tip de fruct uscat, uneori divizat în mai multe loji și având numeroase semințe, care, la maturitate, se deschide de la sine, punând semințele în libertate; măciucă (3), măciulie (2). 2. înveliș al unor organe și organisme inferioare. Capsulă bacteriană. 3. Mic înveliș solubil, făcut din amidon, gelatină sau cheratină, care conține diferite medicamente pulverulente cu gust neplăcut, pentru a putea fi înghițite mai ușor. 4. Vas făcut dintr-un material rezistent la căldură, în care se încălzesc, în laborator, diverse substanțe; capsă (3). 5. Mic cilindru metalic care conține bioxid de carbon sub presiune, servind la prepararea unei băuturi gazoase în sifoane speciale. 6. Cutie cu capac care se deformează sub acțiunea variațiilor presiunii atmosferice (constituind partea sensibilă a unor barometre). 7. (În sintagma) Capsulă telefonică = cutiuță care conține (într-un aparat telefonic) un microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea cu care se astupă sticlele de bere, de apă minerală etc. 9. (În sintagma) Capsulă cosmică = compartiment etanșeizat al navei spațiale capabil să se desprindă de restul vehiculului și să coboare pe un corp cosmic. – Din fr. capsule, lat. capsula.

CAPUCHEHÁIA s. f. (Turcism) Reprezentant sau agent diplomatic al domnitorilor români la Poarta otomană. [Var.: capucheháie, capicheháie s. f.] – Din tc. kapikâhaya.

CAPUDÁN s. m. (Turcism înv.; în expr.) Capudan-pașa = comandant al flotei turcești. – Din tc. kapudan (lit. kaptan).

CAPUGÍU, capugii, s. m. (Turcism înv.) Trimis al sultanului în țările românești, împuternicit în special cu schimbarea domnilor. – Din tc. kapucu (lit. kapici).

CARACTÉR, caractere, s. n. 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare. 3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însușire, particularitate a unui organism. Caractere moștenite (sau ereditare) și caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și din același corp. – Din fr. caractère, lat. character.

CARDÁNIC, -Ă, cardanici, -ce, adj. 1. (Despre un sistem de suspensie) Care permite unui obiect suspendat să-și păstreze poziția orizontală. 2. (Despre un sistem de articulație a două piese ale unui mecanism) Care permite uneia dintre piese să-și păstreze poziția favorabilă transmiterii mișcării, indiferent de poziția celeilalte piese. ◊ Ax cardanic sau axă cardanică = arbore de transmisie (la automobile și la alte mașini) care leagă cutia de viteză cu arborele diferențialului. – Cardan + suf. -ic.

CARICATURÍSM s. n. (Rar) Mod caricatural de prezentare a unei persoane, a unei situații etc. – Caricatură + suf. -ism.

CARIERÍSM s. n. Tendință de a parveni cu orice preț și prin orice mijloace. [Pr.: -ri-e-] – Carieră2 + suf. -ism. Cf. rus. kar' erizm.

CARNÁJ, carnaje, s. n. (Franțuzism) Ucidere în masă; măcel, masacru. – Din fr. carnage.

CAROTÁ, carotez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A înșela, a extorca. ♦ (La biliard) A juca astfel încât să rămână adversarului o lovitură dificilă. – Din fr. carotter.

MINÓR, -Ă adj. 1. (despre tineri; și s. m. f.) neajuns încă la majorat. 2. lipsit de importanță; secundar; (p.ext.) șters, slab. 3. (muz.) mod ~ sau gamă ~ă = mod sau gamă din cinci tonuri și două semitonuri (între treptele II-III și VI-VII). 4. (log.) termen ~ = subiectul concluziei unui silogism; premisă ~ă = premisa care conține termenul minor. (< fr. mineur, lat. minor)

CARTEZIÁN, -Ă, cartezieni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține cartezianismului, privitor la cartezianism. 2. S. m. și f. Adept al cartezianismului. 3. Adj. (În sintagma) Coordonate carteziene = sistem de numere care definesc poziția unui punct în raport cu două sau trei axe perpendiculare între ele. [Pr.: -zi-an] – Din fr. cartésien.

CARTEZIANÍSM s. n. Doctrina filozofului francez Descartes și a adepților lui, caracterizată prin metodă, ordine, rigoare. [Pr.: -zi-a-] – Din fr. cartésianisme.

CARTÍSM s. n. Mișcare a muncitorilor englezi, desfășurată în deceniile 4 și 5 ale sec. XIX, cu scopul de a obține satisfacerea unor revendicări economice și politice. – Din engl. Chartism, fr. chartisme.

CARTÍST, -Ă, cartiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al cartismului. 2. Adj. Care aparține cartismului, privitor la cartism. – Din engl. chartist.

CASCADORÍSM, cascadorisme, s. n. (Rar) Faptă de cascador. – Cascador + suf. -ism.

CASOLÉTĂ, casolete, s. f. 1. Vas metalic inoxidabil care servește la sterilizarea și la păstrarea sterilă a pansamentelor și a unor instrumente medicale. 2. (Franțuzism) Vas în care se ard mirodenii. – Din fr. cassolette.

MINITURÍSM s. n. turism de mică amploare. (< fr. mini-tourisme)

CAȘEXÍE s. f. Stare generală proastă a organismului, comună mai multor boli, care se manifestă prin tulburarea funcțiilor organismului, prin slăbire și anemie extremă, prin scăderea temperaturii corpului etc. – Din fr. cachexie, lat. cachexia.

CATABOLÍSM s. n. Proces biologic de transformare a unor substanțe complexe, specifice organismului, în alte substanțe mai simple și nespecifice, pe care organismul le elimină; dezasimilație, dezasimilare. – Din fr. catabolisme.

CATACLÍSM, cataclisme, s. n. Schimbare bruscă în caracterul și în condițiile naturii și ale vieții pe pământ, sub influenta unor procese atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare. ♦ Fig. Răsturnare bruscă, distrugătoare, în viața socială. – Din fr. cataclysme, lat. cataclysmos.

CATAHRÍS, catahrisuri, s. n. (Grecism înv.) Abuz (1). – Din ngr. katáhrisis.

CATAMORFÍSM, catamorfisme, s. n. (Geol.) Totalitatea proceselor care se produc în partea superioară a scoarței terestre. – Din engl. catamorphisme.

CATÁRI s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine din Europa apuseană în sec. XI-XIV, înrudite cu bogomilismul, care respingeau ierarhia catolică și considerau proprietatea privată ca un păcat. – Din fr. cathare.

CATASTROFÍSM s. n. Teorie potrivit căreia toate schimbările din istoria pământului s-ar datora unor catastrofe periodice, urmate de noi acte de creație. – Din fr. catastrophisme.

CATAZÓNĂ, catazone, s. f. Ansamblul șisturilor cristaline formate în condițiile celui mai intens metamorfism regional. – Din fr. catazone.

CATEHÉZĂ, cateheze, s. f. Lecție de catehism (1) sau, p. ext., de religie creștină. – Din ngr. katíhisis, fr. catéchèse.

CATEHÍSM, catehisme, s. n. 1. Expunere a principiilor religiei creștine, sub formă de întrebări și răspunsuri; catihis; carte care cuprinde această expunere. 2. Fig. Lucrare în care se expune riguros esența unei doctrine, a unei concepții. – Din ngr. katéhismos.

CATEHIZÁ, catehizez, vb. I. Tranz. (Înv.) A învăța pe cineva catehismul (1) sau, p. ext., dogmele religiei creștine; a catihisi. – Din ngr. katihísa, (aor. lui katihó), fr. catéchiser.

CATEHÚMEN, -Ă, catehumeni, -e, s. m. și f. Persoană adultă pregătită pentru primirea botezului (în creștinismul primitiv). – Din fr. catéchumène.

CATETÉR, catetere, s. n. (Med.) Sondă cu care se execută cateterismul. – Din fr. cathéter.

CATETERÍSM s. n. (Med.) Introducere a unui cateter într-un canal normal sau într-o cavitate a organismului, în scopul stabilirii diagnosticului. – Din fr. cathétérisme.

CATIHÉT, catiheți, s. m. Persoană care preda copiilor catehismul, dogmele religiei; profesor de religie. – Din ngr. katihitís.

CATIHÍS s. n. (Înv.) Catehism (1). – Din ngr. katíhisis.

CATÓLIC, -Ă, catolici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține catolicismului, privitor la catolicism; papistășeșc. 2. S. m. și f. Adept al catolicismului; papistaș. ◊ Expr. A fi mai catolic decât papa = a fi exagerat (în ceea ce spune, crede sau face). – Din lat. catholicus, fr. catholique.

CATOLICÍSM s. n. Confesiune creștină care recunoaște primatul papei, infailibilitatea lui în materie de dogmă și de morală, purcederea „Sfântului Duh” de la Dumnezeu-Tatăl și de la Dumnezeu-Fiul, existența purgatoriului etc. – Din fr. catholicisme.

CATOLICIZÁ, catolicizez, vb. I. Tranz. și refl. A face să treacă sau a trece la catolicism; a (se) papistăși. – Catolic + suf. -iza.

CATOLICIZÁT, -Ă, catolicizați, -te, adj. Care a trecut sau a fost făcut să treacă la catolicism. – V. catoliciza.

CAUZALÍSM s. n. Concepție filozofică bazată pe cauzalitate. [Pr.: ca-u-] – Din fr. causalisme.

CAUZALÍST, -Ă, cauzaliști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al cauzalismului. [Pr.: ca-u-] – Din fr. causaliste.

CAVALERÍSM s. n. Purtare, atitudine de cavaler (6); vitejie, lealitate, onestitate; amabilitate, bunăvoință. – Cavaler + suf. -ism.

CAVITÁTE, cavități, s. f. Adâncitură, gaură într-un corp solid. ◊ Cavitate rezonantă = circuit oscilant pentru frecvențe foarte înalte, constituit dintr-o incintă cu pereți metalici în care se pot întreține oscilații electromagnetice sub formă de unde staționare. ♦ Spațiu în interiorul organismului sau al unui organ din corpul omului sau al animalelor, în care se află anumite organe. Cavitate toracică. – Din fr. cavité, lat. cavitas, -atis.

CAZUALÍSM s. n. Concepție filozofică conform căreia dezvoltarea lumii, ca și ordinea în care se succedă evenimentele, se datoresc hazardului. [Pr.: -zu-a-] – Din fr. casualisme.

CĂDÉRE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos a unui lucru, coborâre spre pământ sub efectul gravitației. ◊ Cădere de apă = diferență de nivel între două puncte ale unui curs de apă; (concr.) masă de apă care cade de la o oarecare înălțime; cascadă, cataractă. ♦ Lăsare în jos a unui lucru care continuă să fie în parte susținut. ♦ Deplasare a unui organ din poziția sa normală. Căderea mușchilor. ♦ Diferența dintre valorile pe care le ia o mărime în două puncte diferite. Cădere de potențial. ♦ (Med.; în sintagma) Cădere de tensiune = coborâre a tensiunii arteriale sub limita normală. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. 3. Răsturnare a unui corp; surpare. 4. Fig. Ocupare, cucerire. Căderea Cartaginei. 5. Fig. Insucces, nereușită. 6. Competență, drept. Nu e în căderea lui să mă judece. 7. Nereușită, eșec. – V. cădea.

CĂLCĂTÓR, -OÁRE, călcători, -oare, subst. I. S. m. și f. 1. Meseriaș care calcă haine sau rufărie într-un atelier de confecții, într-o spălătorie etc. 2. (Rar) Persoană care calcă o lege, o dispoziție etc. ♦ Prădător, hoț. II. S. f. 1. Scândură pe care olarul frământă lutul cu picioarele. 2. Vas în care se calcă (II 1) strugurii. 3. Instalație specială la gardurile pescărești, care permite trecerea peștelui într-un singur sens sau circulația bărcilor în ambele sensuri fără ca peștele să iasă. III. S. n. 1. Mecanism la mașinile de cusut, care apasă pe placa mașinii materialul ce se lucrează, pentru a putea fi fixat și deplasat mai ușor; apăsător, ceapraz. 2. Unealtă formată dintr-o lamă de oțel plană sau îndoită, cu crestături pe una sau pe ambele muchii, prevăzută cu mâner și folosită de lemnari la rostuirea dinților pânzelor de ferăstrău; ceapraz. 3. Pânză sau perniță pe care se calcă (III) haine, rufărie etc. – Călca + suf. -ător.

CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ (Livr.) Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum.

MINIPLANETÁRISM s. n. planetariu de dimensiuni reduse. (< mini1- + planetariu)

CĂLDÚRĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.

MINIPARLAMÉNT s. n. (ir.) organism politic restrâns. (< fr. mini-parlament)

CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

CĂRĂMÍDĂ, cărămizi, s. f. Material de construcție artificial, având forma unei piese prismatice, obținut dintr-un amestec de argilă, nisip și apă sau din alte materiale (beton, zgură de furnal etc.), uscat la soare sau ars în cuptor. ◊ Cărămidă refractară = cărămidă confecționată dintr-un material cu temperatură de topire foarte înaltă, folosită la zidirea focarelor cuptoarelor metalurgice. – Din ngr. keramídi.

MINIFRIGIDÉR s. n. frigider mic, alimentat de la acumulatorul autoturismului. (< mini1- + frigider)

CĂTÁRE1, cătări, s. f. Piesă metalică de formă prismatică, montată pe partea de sus a țevii unei guri de foc și care, împreună cu înălțătorul, formează dispozitivul de ochire al armei. – V. căta.

MINICÁR s. n. 1. autocar de capacitate redusă. 2. mijloc de locomoție format din două sau mai multe vehicule, cu bănci și parasol, tractate de un autoturism sau tractor, destinat plimbărilor de agrement în stațiuni. (< engl. minicar)

CÂRCSERDÁR, cârcserdari, s. m. (Turcism înv.) Căpitan de jandarmerie (turcă); comandantul unei potere. – Din tc. kırserdarı.

MINIAUTOTURÍSM s. n. miniautomobil. (< mini1- + autoturism)

MINIAUTOMOBÍL s. n. automobil de dimensiuni reduse; microautomobil, miniautoturism. (< mini1- + automobil)

CEACẤR, -Ă, ceacâri, -e, adj. (Despre ochii unei ființe) 1. Care prezintă anomalia de a nu fi de aceeași culoare, care au culori diferite; (despre ființe) cu ochi de culori diferite; cu lumina ochiului înconjurată de un cearcăn albicios. 2. Care suferă de strabism; sașiu, zbanghiu. – Din tc. çakır „albastru cu ape cenușii”.

MINIATURÍSTICĂ s. f. 1. arta de a executa miniaturi; miniaturism. 2. studiul miniaturilor de pe vechile manuscrise. (< miniatură + -istică)

CECMEGEÁ, cecmegele, s. f. (Turcism înv.) Sertar la tejghea, unde se țineau banii. – Din tc. çekmece.

MINIATURÍSM s. n. miniaturistică (1); preocupare pentru aspectele miniaturale, delicate ale realității. (< it. miniaturismo)

CELOSTÁT, celostate, s. n. Mecanism care urmărește mișcarea diurnă a unui astru, transmițându-i imaginea cu ajutorul unei oglinzi, tot timpul în aceeași direcție. – Et. nec.

CELÚLĂ, celule, s. f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcătuit din membrană, citoplasmă și nucleu, reprezentând cea mai simplă unitate anatomică. 2. (În sintagma) Celulă de partid = (în trecut) denumirea organizației de bază a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitățile hexagonale ale fagurilor de ceară, în care albinele depun mierea, cresc ouăle, puietul sau depozitează hrana; alveolă. 4. Încăpere (strâmtă) în închisori, unde sunt ținuți arestații sau condamnații. 5. Ansamblu format din aripile (și fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alăturate și cu aceeași funcție, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celulă de siloz. 7. (În telecomunicații) Suprafață geografică limitată acoperită de un releu de emisie-recepție, în cadrul sistemului de telefonie celulară. – Din fr. cellule, lat. cellula.

CENOBÍSM s. n. Situație de cenobit; viață dusă de cenobit. – Din fr. cénobitisme.

CENÓBIU, cenobii, s. n. (Biol.) Colonie imobilă de organisme unicelulare. – Din it. cenobio.

CENTRALÍSM s. n. Sistem de organizare administrativă, economică sau politică, potrivit căruia instituțiile locale se află (în orice problemă) în subordinea instituțiilor centrale și lucrează după dispozițiile acestora. ♦ (Ieșit din uz) Centralism democratic = principiu de bază propriu organizării și activității partidelor comuniste și muncitorești, care susținea îmbinarea centralismului cu democrația, conducerea centralizată cu participarea membrilor colectivității. – Din fr. centralisme. Cf. rus. țentralizm.

CENTRALÍST1, -Ă, centraliști, -ste, adj. Potrivit centralismului, care aparține centralismului, privitor la centralism. – Din fr. centraliste.

CENTRÍSM s. n. Curent politic conciliatorist, din interiorul partidelor social-democrate ale Internaționalei a II-a. – Din rus. țentrizm (refăcut după centru).

CENTRÍST, -Ă, centriști, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept, partizan al centrismului. 2. Adj. Care aparține centrismului, privitor la centrism. – Din fr. centriste, rus. țentrist (refăcut după centru).

CENÚR, cenuri, s. m. (Med.) Formă larvară a teniei care se dezvoltă parazitar în organism. – Din fr. cénure.

CEP, cepuri, s. n. 1. Dop de lemn, de formă tronconică, cu care se astupă gaura butoiului. ♦ Canea. ♦ Gaură de umplere sau de scurgere a lichidului dintr-un butoi care se închide cu un cep (1) sau cu o canea. ◊ Expr. A da cep (unei buți, unui butoi etc.) = a începe o bute, un butoi etc. plin cu vin (sau cu alt lichid), făcându-i o gaură. 2. Porțiune din tulpina unui portaltoi, care se lasă deasupra altoiului până la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molid, din care crește ramura. 3. Fusul arborelui de lemn al unei mori țărănești de apă. 4. Proeminență prismatică sau cilindrică fasonată la capătul unei piese de lemn, cu care aceasta urmează a fi îmbucată în altă piesă. ♦ Capătul filetat în exterior al unei țevi, care servește la îmbinare prin înșurubare. – Lat. cippus.

CERCÁR, cercari, s. m. Larvă a gălbezii, care trăiește în apă și care devine adultă în organismul vitelor cornute, unde pătrunde o dată cu hrana. – Din fr. cercaire.

CEREBRALÍSM s. n. (Livr.) Raționalism exacerbat. – Din engl. cerebralism.

CEREBRASTENÍE, cerebrastenii, s. f. (Med.) Formă de astenie a creierului datorată traumatismelor craniene și cerebrale. – Cerebr[al] + astenie.

CEREBROMALACÍE, cerebromalacii, s. f. (Med.) Ramolisment cerebral. – Din fr. cérébromalacie.

CEREBROZÍDĂ, cerebrozide, s. f. Nume dat unor substanțe lipoidice complexe prezente în țesutul nervos cu rol important în metabolismul neuronului. – Din fr. cérébroside.

MIMETÍSM s. n. 1. însușire a unor animale de a-și schimba culoarea sau de a lua forma unor obiecte, ori animale din mediul înconjurător. 2. (fig.) reproducere mecanică a gesturilor și atitudinilor cuiva; imitație (servilă) a unui model; maimuțăreală. (< fr. mimétisme)

MIMÉTIC2, -Ă adj. 1. referitor la mimetism. 2. care imită (în mod servil) un anumit model. (< fr. mimétique)

CETOGÉN, -Ă, cetogeni, -e, adj. (Despre alimente sau despre regimul de hrană) Care favorizează producerea de cetone în organism. – Din fr. cétogène.

CETOGENÉZĂ, cetogeneze, s. f. (Biochim.) Formarea cetonei în organism. – Din fr. cétogenèse.

CETÓNIC, -Ă, cetonici, -e, adj. De natura cetonei. ◊ Corpi cetonici = produși intermediari ai metabolismului lipidelor, rezultați prin oxidarea acizilor grași. – Din fr. cétonique.

CEZARÍSM s. n. Guvernare dictatorială militară instituită de Caius Iulius Cezar în Roma antică. ♦ Guvernământ despotic, sprijinit de armată. – Din fr. césarisme.

CHÉIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

MILITARÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al militarismului. (< fr. militariste)

MILITARÍSM s. n. politică care acordă armatei și celorlalte instituții militare un loc preponderent în societate, iar conducătorilor militari un rol principal în dirijarea politicii interne și externe a țării. (< fr. militarisme, germ. Militarismus)

CHEMOSINTÉZĂ, chemosinteze, s. f. Fenomen prin care organismele vii folosesc, în sintezele organice, energia chimică rezultată prin oxidarea unor substanțe minerale; chimiosinteză. – Din germ. Chemosynthese.

CHEMOTACTÍSM, chemotactisme, s. n. (Biol.) Deplasare a unui organism liber spre un excitant de natură chimică; chemotaxie, chimiotactism, chimiotaxie. – Din germ. Chemotaktismus.

CHEMOTAXÍE, chemotaxii, s. f. (Biol.) Chemotactism. – Din germ. Chemotaxia.

CHEMOTROPÍSM, chemotropisme, s. n. (Bot.) Chimiotropism. – Din germ. Chemotropismus.

CHÉRA s. f. art. (Grecism înv.; urmat de un n. pr.) Cucoană, doamnă. – Din ngr. kérá.

MILITANTÍSM s. n. concepție, atitudine, activitate de militant. (< fr. militantisme)

CHERAȚÍȚĂ, cherațițe, s. f. (Grecism înv.) Femeie cochetă (și afectată). – Din ngr. keratsítsa.

CHES interj. (Turcism înv.) Exclamație care se rostea ca un ordin sau ca un semnal pentru tăierea capului osânditului ◊ Expr. A face ches = A tăia (capul cuiva) – Din tc. kes „taie!”.

CHESÁT s. n. (Turcism înv.) Lipsă de vânzare într-o întreprindere comercială; criză comercială. – Din tc. kesad.

CHIETÍSM s. n. Doctrină mistică care susține că perfecțiunea creștină constă în dragostea față de Dumnezeu și în liniștea inactivă a sufletului. [Pr.: chi-e.Var.: cvietísm s. n.] – Din fr. quiétisme.

CHIETÍST, -Ă, chietiști, -ste, s. m. și f. Adept al chietismului. [Pr.: chi-e.Var.: cvietíst, -ă s. m. și f.]

CHILIÁSM s. n. (Fil.) Milenarism. [Pr.: -li-asm] – Din fr. chiliasme.

CHIMIOREZISTÉNȚĂ, chimiorezistențe, s. f. (Biol.) Rezistență a germenilor microbieni sau a altor organisme parazitare la substanțe chimioterapice; chemorezistență. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiorésistance.

CHIMIOTACTÍSM, chimiotactisme, s. n. (Biol.) Chemotactism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotactisme.

CHIMIOTAXÍE, chimiotaxii, s. f. (Biol.) Chemotactism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotaxie.

CHIMIOTERÁPIC, -Ă, chimioterapici, -ce, adj. (Med.; despre substanțe de sinteză chimică) Cu acțiune toxică față de organisme parazitare, fără să fie toxică pentru organismul tratat. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiothérapique.

CHIMIOTROPÍSM, chimiotropisme, s. n. (Bot.) Orientare a rădăcinii, grăuncioarelor de polen etc. spre substanțele minerale; chemotropism. [Pr.: -mi-o-] – Din fr. chimiotropisme.

CHIMÍSM s. n. Totalitatea reacțiilor chimice ale organismului. ◊ Chimism gastric = analiză a acidității sucului gastric din organism. – Din fr. chimisme.

MILENARÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al milenarismului. (< fr. millénariste)

MILENARÍSM s. n. chiliasm. (< fr. millénarisme)

CIBERNÉTIC, -Ă, cibernetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care are ca obiect studiul matematic al legăturilor, comenzilor și controlului în sistemele tehnice și în organismele vii din punctul de vedere al analogiilor lor formale. 2. Adj. Care aparține ciberneticii (1), privitor la cibernetică. – Din fr. cybernétique.

CICLÍSM s. n. Sport practicat cu bicicleta. – Din fr. cyclisme.

CICLÍST, -Ă, cicliști -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Sportiv care practică ciclismul; persoană care umblă cu bicicleta; biciclist. 2. Adj. Care aparține ciclismului sau cicliștilor (1), privitor la ciclism sau cicliști. – Din fr. cycliste.

CICLOCRÓS, ciclocrosuri, s. n. Probă sportivă combinată de ciclism și cros. – Din fr. cyclo-cross.

CICLOMORFÓZĂ, ciclomorfoze, s. f. (Biol.) Totalitatea modificărilor pe care le suferă un organism în cursul dezvoltării ontogenetice. – Din engl. cyclomorphosis.

CICLOTURÍSM s. n. Turism în care deplasarea se face cu bicicleta. – Din fr. cyclotourisme.

CICLOTURÍST, -Ă, cicloturiști, -ste, s. m. și f. Persoană care practică cicloturismul. – Din fr. cyclotouriste.

CICLOTURÍSTIC, -Ă, cicloturistici, -ce, adj. Care aparține cicloturismului, privitor la cicloturism. – Cicloturist + suf. -ic.

CIL cili, s. m. Prelungire protoplasmatică mobilă în formă de fire subțiri, a unor bacterii, a unor infuzori, a unor alge și a unor celule animale, care servește de obicei la locomoție și la deplasarea secrețiilor în organism. – Din fr. cil.

CLÁSĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

CLÁSIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere literare, științifice, artistice) Care servește ca model de perfecțiune, care poate fi luat drept model; p. ext. care este scris după canoanele obișnuite, tradiționale. ♦ (Despre scriitori, artiști, oameni de știință etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a cărui operă își păstrează importanța de-a lungul veacurilor, rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. 2. Care concentrează caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale unei acțiuni, ale unei situații etc.; tipic, caracteristic; care este folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic 3. Care aparține clasicismului, privitor la clasicism. – Din fr. classique, lat. classicus.

CLASICÍSM s. n. 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta si literatura europeană, apărut în sec. XVII în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a sensibilității, prin ordine, echilibru și claritate. 3. Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru perioada respectivă. – Din fr. classicisme.

CLASICITÁTE s. f. Însușirea de a fi clasic; p. ext. clasicism. – Din germ. Klassizität.

CLAVIATÚRĂ, claviaturi, s. f. 1. Totalitatea clapelor la pian, la orgă, la acordeon, la mașina de scris etc. 2. Totalitatea butoanelor de comandă care pun în funcțiune un mecanism, o mașină etc. [Pr.: -vi-a-] – Din germ. Klaviatur.

CODÍSM s. n. (Ieșit din uz) Tendință de negare a importanței teoriei revoluționare și a rolului conducător al partidului comunist în lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului. – Coadă + suf. -ism. (după rus. hvostizm).

CONFORTÁNT, -Ă, confortanți, -te, adj. (Franțuzism) Întăritor, reconfortant. – Din fr. confortant.

CONFRERÍE, confrerii, s. f. (Franțuzism) Asociație constituită în scopuri religioase sau caritabile; p. ext. grupare de oameni cu păreri comune; confrăție, confraternitate. – Din fr. confrérie.

CONFUCIANÍSM s. n. Doctrina filozofică, etică și social-politică a lui Confucius și a urmașilor lui. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. confucianisme.

CONFUCIANÍST, -Ă, confucianiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al confucianismului. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. confucianiste.

MIELOMALACÍE s. f. ramolisment al măduvei spinării. (< fr. myélomalacie)

CORM s. n. Organism al plantelor superioare, format din rădăcină, tulpină și frunze, având o structură anatomică evoluată. – Din fr. corme.

MIELOCITÓZĂ s. f. prezență anormală a mielocitelor într-un țesut, sau într-o umoare a organismului. (< fr. myélocytose)

CREȘTÍN, -Ă, creștini, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. II. S. m. și f. 1. Adept al creștinismului. 2. (Pop.) Persoană, om, individ. – Lat. christianus.

CREȘTINÍSM s. n. Ansamblul religiilor la baza cărora se află credința în persoana și învățăturile lui Iisus Cristos. – Creștin + suf. -ism (după fr. christianisme).

MICTERÍSM s. n. atitudine sarcastică, sfidătoare; sarcasm. (< fr. mycterisme)

DACÍSM s. n. 1. (Livr.) Caracter specific dacilor. 2. Element lexical din limba dacilor. – Dac + suf. -ism.

DADÁ s. n. (Rar) Dadaism. – Din fr. [l'école] dada.

DADAÍSM s. n. Curent literar și artistic apărut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea oricărui raport între gândire și expresia artistică, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creație; dada. – Din fr. dadaïsme.

DADAÍST, -Ă, dadaiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Alcătuit după principiile dadaismului; privitor la dadaism. 2. S. m. și f. Adept al dadaismului. – Din fr. dadaïste.

MICROTURÍSM s. n. autoturism de dimensiuni reduse; miniautomobil. (< micro1- + turism)

DÁGĂ, dăgi, s. f. (Franțuzism înv.) Pumnal cu lama scurtă și groasă, în trei muchii și cu vârf ascuțit. – Din fr. dague.

MICROTRAUMATÍSM s. n. (med.) traumatism ușor. (< fr. microtraumatisme)

DALTONÍSM s. n. Defect al vederii care constă în incapacitatea de a distinge culorile, în special roșul de verde. – Din fr. daltonisme.

DALTONÍST, -Ă, daltoniști, -ste, s. m. și f. Persoană care suferă de daltonism. – Din fr. daltoniste.

MICROTÉRM, -Ă adj. (despre organisme) adaptat la temperaturi scăzute. (< fr. microtherme)

MICROSTRUCTÚRĂ s. f. structură a unui obiect, organism, material etc., examinată la microscop. ♦ ~ socială = totalitatea relațiilor (inter)personale și a rețelelor de integrare care definesc existența socială a unui individ. ◊ structură a solului alcătuită predominant din microagregate. (< fr. microstructure)

DANDÍSM s. n. Comportare de dandi, ținută de dandi. [Pr.: dendism] – Din fr. dandysme.

DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și având caracter religios, de artă sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de mișcări artistice convenționale care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care atrage în horă oameni de diferite vârste și condiții sociale și-i omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.

MICROSPECTROSCÓP s. n. ocular, cu prisme, cu care se înlocuiește ocularul obișnuit al microscopului și care dă imaginea spectrului luminos al obiectului observat. (< fr. microspectroscope)

MICROSOMÍE s. f. nanism. (< fr. microsomie)

DAOÍSM s. n. v. taoism.

MICROSESTÓN s. n. seston cuprinzând organisme de dimensiuni microscopice. (< fr. microseston)

MICROSEISMOGRÁF s. n. seismograf pentru înregistrarea microseismelor. (< fr. microséismographe)

MICROSEÍSM s. n. seism de intensitate foarte slabă. (< fr. microséisme)

DARWINÍSM s. n. Concepție evoluționistă, formulată de naturalistul englez Darwin, care explică originea și evoluția speciilor de animale și de plante prin transformarea treptată a altor specii care au trăit odinioară pe pământ, ca urmare a interacțiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulație, lupta pentru existență și selecția naturală. – Din fr. darwinisme.

DARWINÍST, -Ă, darwiniști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține darwinismului (1); (rar) darwinism. 2. S. m. și f. Adept al darwinismului. – Din fr. darwiniste.

RUS, -Ă (‹ rus) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Rusiei. Mai trăiesc în alte republici de pe terit. fostei U.R.S.S., în S.U.A. și Canada și în țările din Europa Apuseană. ♦ Persoană care aparține acestui popor. R. sunt de religie creștină (ortodoxă). 2. Adj. Care aparține Rusiei sau rușilor (1), privitor la Rusia sau la ruși; rusesc. ◊ Artă r. = primele manifestări apar din sec. 10 în orașele și cnezatele Kiev, Novgorod, Vladimir, Suzdal și Moscova. Tradiționala arhitectură în lemn a influențat plastica arhitecturii zidite. Bisericile se caracterizează prin cupole multiple și prezentare etajată a volumelor (catedrala Sf. Sofia din Kiev – sec. 12). În sec. 14-15 apar elemente noi: arcul în potcoavă, cupola în formă de bulb, decorații cu plăci de faianță colorată. Pe lângă construcțiile religioase (biserica Adormirea Maicii Domnlui, catedrala Sf. Mihail, biserica Vasili Blanjennîi din Moscova) se realizeazăă ample construcții militare (citadela Kremlinului, din Moscova) și civile (Granovitaia Palata, din Moscova). În pictură se realizează ansambluri de frescă și mozaic, icoane și ilustrații de manuscris (A. Rubliov, Teofan Grecul, Dionisi). În sec. 18 și 19 pătrund influențele stilurilor baroc, rococo, neoclasic. Pe primul loc continuă să se situeze arhitectura, în domeniul căreia, ca realizare reprezentativă, se înscrie construcția orașului Sankt-Petersburg. Se dezvoltă de asemenea sculptura portretistă și statuară (I.P. Martos, M.I. Kozlovski, F.I. Șubin). În pictură, genurile se diversifică și, în afară de portret, apare compoziția cu tematică variată (A.G. Venețianov, V.L. Borovikovski, D.G. Levițki, V.A. Tropinin, A.A. Ivanov, P.A. Fedotov, K.P. Briullov). Către sfârșitul sec. 19, în a.r. un rol important în are mișcarea peredvijnicilor. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec.20 apar unele tendințe formaliste, promovate de revista „Mir iskusstva”. Printre artiștii valoroși ai acestei vremi se numără M.A. Vrubel, V.A. Serov, S.A. Korovin și A.E. Arhipov. Din al doilea deceniu al sec. 20 se dezvoltă arta sovietică. În sculptură se remarcă Sadr, S.T. Konenkov, M.G. Manizer, E.V. Vucetici, N.A. Andreev, V.I. Muhina; în pictură, I.I. Brodski, K.F. Iuon, S.V. Gherasimov, P.P. Koncealovski, M.V. Nesterov, M.S. Sarian, S.A. Ciuikov, A.A. Deineka, iar în grafică V.A. Favorski, E.A. Kibrik, Kudrîniksi. O mare înflorire dobândește urbanismul și arhitectura. ♦ (substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din grupul limbilor slave de răsărit, vorbită de ruși. Este cea mai importantă limbă slavă, vorbită de peste 260 milioane de oameni. Rusa veche s-a dezvoltat independent din slavă începând din sec. 11. Paralel cu ea a existat slavona rusă, care era limba bisericii. Mai exista o formă scrisă numită rusa nonliterară, folosită în cancelarii, documente, corespondență. Până în sec. 16 a existat o dublă dualitate: între limba vorbită, bogată în varietate dialectală, și rusa nonliterară și, pe de altă parte, între cele două limbi scrise: slavona și r. nonliterară. Din sec. 17 are loc unificarea progresivă a limbii scrise, prin eliminarea slavonei, punându-se bazele limbii r. moderne (gramatica lui Lomonosov de la 1755). Este limba oficială a Federației Ruse și una dintre cele șase limbi oficiale de lucru la O.N.U. Folosește alfabetul chirilic.

MICROORGANÍSM s. n. organism vegetal, sau animal microscopic. (< fr. micro-organisme)

MICROMODELÍSM s. n. activitatea de a confecționa micromodele. (< micromodel + -ism)

DECREPITÚDINE s. f. Stare de bătrânețe înaintată, caracterizată prin slăbire excesivă și prin pierderea aproape totală a forțelor vitale; ramolire, ramolisment. ◊ Fig. Decădere extremă, ruină. – Din fr. décrépitude.

DEFETÍSM s. n. 1. Opinia, părerea, atitudinea celui ce nu are încredere în reușita unei acțiuni; lipsă de încredere. 2. Infracțiune care constă în lansarea, răspândirea sau publicarea, în timp de război, de zvonuri sau informații false, exagerate sau tendențioase, relative la situația economică, politică și socială a țării. – Din fr. défaitisme.

DEMOAZÉLĂ, demoazele, s. f. (Franțuzism înv.) Domnișoară, fată nemăritată. – Din fr. demoiselle.

MICROLÍT s. n. 1. cristal microscopic, prismatic sau tubular, care se află în unele roci. 2. denumire dată uneltelor și armelor mici de silex, în paleoliticul superior și mezolitic. 3. calcul (II) microscopic. (< fr. microlite, germ. Mikrolith)

DISEMINÁRE, diseminări, s. f. Împrăștiere, răspândire (în toate părțile). ♦ Spec. Răspândire pe cale naturală a semințelor, fructelor, polenului etc. în momentul maturizării lor. ♦ Răspândire în organismul unei ființe a agenților unei boli. – După fr. dissémination.

DOGMÁTIC, -Ă, dogmatici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care ține de dogme, privitor la dogme; care se sprijină pe dogme. 2. S. f. Parte a teologiei care cuprinde expunerea sistematică a dogmelor unei religii; tratat asupra dogmelor religioase. 3. S. m. și f. Persoană care susține și aplică dogmatismul; dogmatist. – Din fr. dogmatique, lat. dogmaticus.

DOGMATÍSM, s. n. Mod de gândire care operează cu teze acceptate necritic, considerate valabile în orice condiții și veșnic. – Din fr. dogmatisme. Cf. rus. dogmatism.

ECLATÁ, eclatez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A străluci, a impresiona puternic prin strălucire. ♦ Fig. A izbucni, a se manifesta violent, brusc. – Din fr. éclater.

ECLATÁNT, -Ă, eclatanți, -te, adj. (Franțuzism) Care impresionează puternic, care produce vâlvă; răsunător. – Din fr. éclatant.

ECLÉCTIC, -Ă, eclectici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care adoptă sau susține eclectismul; caracterizat prin eclectism. – Din fr. éclectique.

ECLECTÍSM s. n. 1. Îmbinare mecanică, hibridă a unor puncte de vedere sau concepții eterogene sau opuse; lipsă de consecvență în convingeri, în teorii.2. Sistem de gândire neunitar, care, fără a se întemeia pe idei originale, alege din diverse sisteme de gândire, stiluri artistice etc. ceea ce i se pare mai bun. – Din fr. éclectisme.

ECONOMÍE, (2, 3) economii, s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Economie națională = totalitatea activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat pe plan național prin mecanisme proprii de funcționare. Economie politică = știință a administrării unor resurse și mijloace limitate, care studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse. Economie de schimb = economie în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri. Economie naturală = economie în care bunurile materiale se produc direct pentru consum, fără intermediul schimbului. ♦ Ramură, sector de activitate (productivă). 2. Folosire chibzuită a mijloacelor materiale sau bănești, limitată la strictul necesar în cheltuieli; cumpătare, chibzuială, măsură. 3. (Concr.; la pl.) Bani agonisiți și păstrați pentru satisfacerea anumitor trebuințe. 4. Mod de întocmire, de orânduire a planului sau a părților unei lucrări, ale unei scrieri, ale unei legi etc.; alcătuire, compoziție. [Var.: (înv.) iconomíe, -ii s. f.] – Din fr. économie.

ELECTROTROPÍSM s. n. (Biol.) Orientare a organismelor în anumite direcții sub influența curentului electric; galvanotropism. – Din fr. électrotropisme.

ELITÍSM, s. n. Concepție, doctrină care susține rolul determinant al elitei în societate. – Din fr. élitisme, engl. elitism.

EMPÍRIC, -Ă, empirici, -ce, adj. Bazat (numai) pe experiență; care privește empirismul, care are la bază empirismul. ◊ Formulă empirică = formulă obținută prin prelucrarea pur matematică a unor date experimentale, fără substrat teoretic. Medicină empirică = tratament al bolilor numai pe bază de experiență și de cazuri antecedente. – Din fr. empirique, lat. empiricus.

EMPIRIOCRITICÍSM s. n. Curent filozofic pozitivist de la sfârșitul sec. XIX, care nega existența obiectivă a lumii materiale și considera lucrurile ca fenomene ale conștiinței, ca simple complexe de senzații; machism. [Pr.: -ri-o-] – Din rus. empiriokritițizm.

EUDEMONÍSM s. n. Concepție etică și principiu care pune la baza moralei năzuința spre fericire. [Pr.: e-u-] – Din fr. eudémonisme.

EUDEMONÍST, -Ă, eudemoniști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al eudemonismului. [Pr.: e-u-] – Din fr. eudémoniste.

EUFEMÍSM, eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme.

EUFEMÍSTIC, -Ă, eufemistici, -ce, adj. Privitor la eufemism, propriu, caracteristic eufemismului; care constituie un eufemism. [Pr.: e-u-] – Din eufemism (după aforism-aforistic). Cf. germ. euphemistisch.

EVANGHELIZÁ, evanghelizez, vb. I. Tranz. (Rar) A converti la creștinism. – Din fr. évangéliser, lat. evangelizare.

FABIÁN, -Ă, fabieni, -e, s. m. și f. Adept al fabianismului. [Pr.: -bi-an] – Din engl. Fabian [Society].

FABIANÍSM s. n. Doctrină care preconiza trecerea lentă, pe calea reformelor de stat, de la capitalism la socialism. [Pr.: -bi-a-] – Din engl. fabianism, fr. fabianisme.

FEMINÍSM s. n. Mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate. – Din fr. féminisme, rus. feminizm.

FENOMENOLOGÍE s. f. 1. Curent în filozofie care își propune să studieze fenomenele conștiinței prin prisma orientării și a conținutului lor, făcând abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă și de mediul social. 2. (La Hegel) Teorie filozofică în care se afirmă primatul conștiinței asupra existenței și se încearcă în mod rațional descrierea procesului dezvoltării conștiinței. 3. Studiu descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu. – Din fr. phénoménologie.

FEZÁBIL, -Ă, fezabili, -e, adj. (Franțuzism) Care se poate face; realizabil, posibil. – Din fr. faisable.

FEZABILITÁTE s. f. (Franțuzism) Însușirea de a fi fezabil; caracter realizabil al unui lucru. – Din fr. faisabilité.

MICROFITOLOGÍE s. f. ramură a botanicii care studiază organismele vegetale microscopice. (< fr. microphytologie)

FINITÍSM s. n. Concepție metafizică care susține că universul este mărginit. – Din fr. finitisme.

MICROFÍTE s. n. pl. organisme vegetale de dimensiuni foarte mici; bacterii. (< fr. microphytes)

FRIPTURÍSM s. n. (Fam.) Goană după posturi și avantaje materiale. – Friptură + suf. -ism.

GADGET, gadgeturi, s. n. (Englezism) Obiect mic, ingenios construit, de valoare și utilitate neînsemnată. [Pr.: ghéget] – Din engl. gadget.

GAFEUR, gafeuri, s. m. (Franțuzism) Gafist. [Pr.: -för] – Din fr. gaffeur.

GAFÍST, -Ă, gafiști, -ste, s. m. și f. Persoană care face gafe (3); (franțuzism) gafeur. – Gafă + suf. -ist.

MICROEVOLÚȚIE s. f. totalitatea proceselor de adaptare și de diferențiere a unor grupe de organisme mai mici. (< fr. microévolution)

GÁIZE subst. pl. (Min.) Roci silicioase poroase și ușoare, constituite din granule de cuarț și din organisme silicioase. – Din fr. gaize.

MICROELEMÉNT s. n. element chimic care se găsește în cantități foarte mici în sol, sau în organismele vii; oligoelement. (< fr. micro-élément)

GALENÍSM s. n. Veche teorie medicală conform căreia bolile ar fi cauzate de ruperea echilibrului dintre umori. – Din fr. galénisme.

DEFENSÍST, -Ă adj. Referitor la defensism. [Cf. fr. défensiste].

GALICÁN, -Ă, galicani, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține galicanismului, privitor la galicanism. 2. S. m. și f. Adept al galicanismului. – Din fr. gallican.

GALICANÍSM s. n. Doctrină politico-religioasă care, rămânând atașată dogmelor catolice, apăra libertățile organizatorice ale Bisericii catolice din Franța față de papă. – Din fr. gallicanisme.

GALICÍSM, galicisme, s. n. Expresie sau construcție proprie limbii franceze și greu ori imposibil de tradus în altă limbă. – Din fr. gallicisme.

GALVÁNIC, -Ă, galvanici, -ce, adj. Care aparține galvanismului, privitor la galvanism. ◊ Element galvanic = pilă electrochimică. – Din fr. galvanique. Cf. it. galvanico.

GALVANÍSM s. n. 1. Acțiunea unor curenți electrici asupra organismelor și a organelor vii. 2. Curent electric produs cu ajutorul pilelor electrochimice; curent electric continuu. – Din fr. galvanisme.

GALVANOTROPÍSM, galvanotropisme, s. n. (Biol.) Orientare a organismelor în anumite direcții sub influența curentului electric; electrotropism. – Din fr. galvanotropisme.

MICROBÍSM s. n. 1. stare de infectare a organismului cu microbi. 2. pasiune exagerată pentru ceva. (< fr. microbisme)

MICROBIOLOGÍE s. f. știință care studiază morfologia și fiziologia microorganismelor. (< fr. microbiologie)

GANGSTERÍSM s. n. Faptă, comportare de gangster; banditism organizat sau escrocherie în stil mare; p. gener. hoție, tâlhărie. – Din fr. gangstérisme.

GARANTÁ, garantez, vb. I. Tranz. și intranz. A da cuiva siguranța că va avea ceva; a asigura (cuiva ceva); a răspunde de valoarea, de calitatea unui obiect. ♦ A se angaja să mențină în stare de bună funcționare, pe o durată determinată, un aparat, un mecanism etc. vândut. ♦ A răspunde pentru faptele sau pentru comportarea altuia, a da asigurări că... ♦ Intranz. A-și lua răspunderea cu averea sa că datoria făcută de altul va fi achitată conform obligațiilor stabilite. – Din fr. garantir.

MICRÓB s. n. denumire generică dată unor microorga-nisme vegetale sau animale (bacterii, ciuperci, virusuri), agenți transmițători ai anumitor boli. (< fr. microbe)

GÁRDĂ, gărzi, s. f. 1. Pază, supraveghere efectuată într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc.; (concr.) persoană sau grup de persoane care asigură această pază. ◊ Gardă de onoare = a) subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale; b) pază simbolică instituită în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac această pază. Gardă personală = grup de persoane însărcinat cu paza vieții unui demnitar. (În trecut) Gardă civică (sau națională) = unitate compusă din voluntari, care asigura paza și liniștea într-un oraș. ◊ Loc. adj. De gardă = a) care este însărcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de gardă; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de funcționare obișnuite. Farmacie de gardă. ♦ Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ◊ Expr. A se pune în gardă = a) (la scrimă) a lua poziția de apărare sau de atac; b) a-și lua toate măsurile de precauție spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut. (La jocul de șah) Gardă sau (rar) gardă la regină = avertisment dat partenerului că regina este amenințată. Garda veche (sau vechea gardă) = cei care au participat în trecut la o acțiune socială, politică etc. 2. Apărătoare metalică montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. ◊ Garda trăgaciului = piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. – Din fr. garde.

GARGARÍSM, gargarisme, s. n. Medicament lichid folosit pentru gargară. – Din fr. gargarisme.

MICOPLÁSME s. n. pl. microorganisme (patogene) între bacterii și virus. (< fr. mycoplasmes)

MICIURINÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al miciurinismului; miciurinian. (< miciurin/ism/ + -ist)

MICIURINÍSM s. n. teorie elaborată de I. V. Miciurin, care se referă la metodele de hibridare artificială, de educare dirijată și de selecție artificială a organismelor. (< Miciurin, n. pr. + -ism)

MICETÍSM s. n. intoxicație cu ciuperci. (< fr. mycétisme)

MICETÓM s. n. tumefacție inflamatorie provocată prin dezvoltarea în organism a unei ciuperci parazite. (< fr. mycétome)

GAZÁ, gazez, vb. I. Tranz. 1. A expune un spațiu limitat acțiunii unor gaze toxice pentru distrugerea anumitor organisme vii dăunătoare (paraziți, șoareci, insecte). 2. A lansa gaze toxice într-o zonă în timp de război pentru a distruge în masă; a expune o persoană sau un grup de persoane acțiunii gazelor toxice într-o încăpere închisă pentru a le ucide. – Din fr. gazer.

GÁZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primește pe cineva la sine (dându-i adăpost); cel care ține pe cineva la sine în schimbul unei chirii (și cu întreținere plătită); stăpânul unei case în raport cu oaspeții săi, amfitrion. ♦ Organism pe care (sau în care) trăiește un animal parazit aflat în stare larvară sau adultă. 2. Locuință ocupată de cineva în calitate de oaspete sau de chiriaș. 3. (Reg.) Țăran bogat; chiabur, bogătan. ◊ Loc. adj. De gazdă (mare) = din oameni bogați. – Din magh. gazda.

MEZOTRÓF, -Ă adj. (despre organisme) care trăiește pe soluri cu conținut moderat de substanțe nutritive; (despre soluri) cu un asemenea conținut. (< fr. mésotrophe)

MEZOTÉRM, -Ă adj. (biol.; despre organisme) adaptat la temperaturi medii. (< fr. mésortherme)

MEZOSESTÓN s. m. seston cuprinzând organisme de dimensiuni mijlocii. (< fr. mésoseston)

MESOMORFÍSM s. n. caracter mezomorf. (< fr. mésomorphisme)

MEZOLOGÍE s. f. ramură a biologiei care studiază relațiile dintre organisme și factorii mediului înconjurător. (< fr. mésologie)

MEZOHALÍN, -Ă adj. (despre organisme) care trăiește în ape salmastre cu concentrație moderată. (< germ. mesohalin)

MEZOFÍL, -Ă I. adj. (biol.; despre organisme) care se dezvoltă în condiții de umiditate și temperatură moderate. II. s. n. țesut între cele două membrane exterioare ale frunzei, care conține clorofila. (< fr. mésophylle)

GÂNDIRÍSM s. n. Curent filozofic din România, de orientare existențialist-ortodoxă, format în jurul revistei „Gândirea” în primele decenii ale sec. XX. – „Gândirea” (n. pr.) + suf. -ism.

GÂNDIRÍST, -Ă, gândiriști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține gândirismului, privitor la gândirism, specific gândirismului. 2. S. m. și f. Adept al gândirismului. – „Gândirea” (n. pr.) + suf. -ist.

DEFENSÍSM s.m. Atitudine a reacțiunii din primul război mondial, care, sub lozinca „apărării patriei”, urmărea atragerea maselor în acest război. [< fr. défensisme].

GEANABÉT, geanabeți, s. m. (Turcism) Om rău, afurisit. – Tc. cenabet „impur, mizerabil”.

GENERALIZÁ, generalizez, vb. I. 1. Tranz. A da o formulare sau o expresie sintetică mai multor situații particulare care au unele trăsături comune; a extinde mintal însușirile comune unui grup de obiecte sau de fenomene asupra tuturor obiectelor și fenomenelor din clasa respectivă. 2. Tranz. și refl. A face să fie sau a deveni general2; a (se) extinde sfera de aplicare. ♦ Refl. (Despre boli) A se extinde în întregul organ sau organism. ♦ Tranz. A considera (de obicei fără temei) o întâmplare, o situație ca fiind generală. – Din fr. généraliser.

GENERATIVÍSM s. n. Curent lingvistic având ca bază teoria generativă. – Din engl. generativism.

GENERATIVÍST, -Ă, generativiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Referitor la generativism, de generativism. 2. S. m. și f. Specialist în generativism. – Din engl. generativist.

GENERÁȚIE, generații, s. f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de aceeași vârstă. ◊ Expr. Din generație în generație = din tată în fiu; de la o epocă la alta (până la noi). ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care aparțin aceleiași specii sau rase și care s-au născut în același an. 3. (în sintagma) Teoria generației spontanee = teorie materialistă naivă conform căreia din materii minerale sau organice pot lua naștere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.

GENÉTIC, -Ă, genetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a biologiei care studiază fenomenele și legile eredității și variabilității organismelor. 2. Adj. Care aparține geneticii (1) sau genezei, privitor la genetică sau la geneză. – Din fr. génétique.

GENITÁL, -Ă, genitali, -e, adj. (Biol.) Care servește la reproducerea organismului animal, la procreare. – Din fr. génital, lat. genitalis.

GENOTÍP, genotipuri, s. n. Totalitatea proprietăților ereditare ale unui organism. – Din fr. génotype.

METODÍST1, -Ă adj., s. m. f. (adept) al metodismului. (< fr. méthodiste)

METODÍSM s. n. doctrină religioasă cu principii morale foarte severe, practicată de o sectă anglicană. (< fr. méthodisme)

GEOCÉNTRIC, -Ă, geocentrici, -ce, adj. Privitor la centrul Pământului; care are Pământul drept centru. ◊ Sistem geocentric = geocentrism. Mișcare geocentrică = mișcare aparentă a unui astru împrejurul Pământului, considerat ca centru. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géocentrique.

GEOCENTRÍSM s. n. Concepție potrivit căreia Pământul ar fi centrul imobil al universului, în jurul lui s-ar învârti Soarele și ceilalți aștri; sistem geocentric. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géocentrisme.

GEOFÓN, geofoane, s. n. 1. Aparat electroacustic folosit în prospectarea geofizică (seismică). 2. Aparat acustic folosit la detectarea pierderilor de apă din conductele îngropate. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géophone.

GEOMAGNÉTIC, -Ă, geomagnetici, -ce, adj. Care aparține magnetismului terestru sau geomagnetismului, privitor la magnetismul terestru sau la geomagnetism. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géomagnétique.

GEOMAGNETÍSM s. n. Ramură a geofizicii care studiază magnetismul terestru. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géomagnétisme.

GEOTACTÍSM, geotactisme, s. n. (Biol.) Ansamblul fenomenelor prezentate de protoplasma din celulele anumitor plante, sub influența gravitației; geotaxie. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotactisme.

GEOTAXÍE, geotaxii, s. f. (Biol.) Geotactism. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotaxie.

GEOTRÓPIC, -Ă, geotropici, -ce, adj. (Biol.) Referitor la geotropism. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotropique.

GEOTROPÍSM s. n. însușire a organelor unor plante sau a unor plante de a crește cu o anumită orientare față de verticala locului, sub influența gravitației. [Pr.: ge-o-] – Din fr. géotropisme.

GERÁH, gerahi, s. m. (Turcism înv.) Chirurg. – Din tc. cerrăh.

GERMANÍSM, germanisme, s. n. Cuvânt, construcție etc. specifice limbii germane, împrumutate de o altă limbă fără să fie asimilate de aceasta. – Din fr. germanisme.

GESTALTÍSM s. n. Teorie filozofică a formei potrivit căreia un tot fiind constituit din structuri perfect integrate are caracteristici proprii care nu rezultă din elementele lui constitutive, iar întregul nu poate fi considerat simpla însumare a acestor elemente; configuraționism. [Pr.: ghe-ștal-] – Din fr. gestaltisme

GESTALTÍST, -Ă, gestaltiști, -ste, s. m. și f., adj. (Adept) al gestaltismului. [Pr.: ghe-ștal-] – Din fr. gestaltiste.

GESTÁȚIE s. f. Perioadă din viața organismului unor femele, care ține de la fecundarea ovulului până la nașterea fătului. – Din fr. gestation, lat. gestatio.

METEOROTROPÍSM s. n. modificări provocate de acțiunea factorilor atmosferici asupra organismelor. (< fr. météorotropisme)

GHELÍR, gheliruri, s. n. (Turcism înv.) Câștig obținut fără muncă. – Din tc. gelir.

GHERMEÁ, ghermele, s. f. Piesă prismatică de lemn care se fixează în zidărie pentru a înlesni prinderea în cuie sau în șuruburi a tocului2 (3) unei uși sau al unei ferestre. – Et. nec.

METEOROBIOLOGÍE s. f. ramură a biologiei care studiază influența factorilor meteorologici asupra organismelor vii. (< engl. meteorobiology)

METEORIZÁȚIE s. f. 1. totalitatea modificărilor fizice și chimice suferite de roci în contact cu atmosfera. 2. meteorism. (< fr. météorisation)

METEORÍSM s. n. dilatare a abdomenului datorită acumulării de gaze în tubul digestiv; meteorizație (2); timpanită. (< fr. météorisme)

GHIDÁ, ghidez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) orienta. 2. Tranz. A imprima o anumită mișcare unei piese, unui mecanism etc. (cu ajutorul ghidajului). – Din fr. guider.

GHIDÁJ, ghidaje, s. n. 1. Faptul de a ghida. 2. Dispozitiv (1) mecanic fix al unui mecanism (1), care permite deplasarea unei piese mobile doar într-o anumită direcție și între anumite limite. – Din fr. guidage.

METATRAUMÁTIC, -Ă adj. apărut ca urmare a unui traumatism. (< engl. metatraumatic)

GHIOJGOREÁ adv. (Turcism Înv.) Văzând cu ochii; aievea. [Pr.: ghioj-.Var.: ghiojghioáre adv.] – Tc. gözgöre.

GHIUMURLÚC s. m. (Turcism înv.) Grănicer. ♦ Reprezentant al autorității. – Tc. gümrük „vamă” + suf. -lâc.

GIGANTÍSM s. n. 1. Însușirea, calitatea de a fi gigantic. 2. Boală endocrină care constă în creșterea excesivă în lungime a corpului sau a unor părți ale lui. – Din fr. gigantisme.

GIGOLÓ s. m. (Franțuzism) Bărbat cu moravuri dubioase. [Pr.: jigolo] – Din fr. gigolo.

METANOGÉN, -Ă adj., s. n. (microorganism) care trăiește în medii calde, complet lipsit de oxigen, convertind bioxidul de carbon și oxigenul în metan. (< metan + -gen2)

GISMÉNT, gismente, s. n. Unghi format de axa unui avion cu direcția către un post2 de emisie terestru. – Din fr. gisement.

METAMORFÍSM s. n. modificare a structurii rocilor subterane sub influența factorilor endogeni. (< fr. métamorhisme)

METAMÓRFIC, -Ă adj. (despre minerale, roci) care provine din metamorfism. (< fr. métamorphique)

METAMERÍSM s. n. 1. metamerie (2). 2. (pict.) schimbare a culorii unui obiect (tablou) privit în lumini diferite. (< fr. métamérie)

METAMERÍE s. f. 1. diviziune primitivă a mezodermului în metameri. 2. izomerie a doi compuși chimici, care se deduc reciproc unul din altul printr-o transpoziție; metamerism. (< fr. métamérie)

GLÁNDĂ, glande, s. f. Organ anatomic în formă de tub care produce o secreție, conducând-o în exteriorul organismului, în sânge, în limfă etc. – Din fr. glande.

METAMAGNETÍSM s. n. formă specifică a proprietăților magnetice ale unor corpuri. (< fr. métamagnétisme)

GLICEMÍE, glicemii, s. f. Prezența glucozei în sângele din organismul uman; cantitate de glucoză aflată în sânge. – Din fr. glycémie.

GLICOLÍZĂ, glicolize, s. f. (Biochim.) Proces de descompunere a glucozei, în cadrul metabolismului general. – Din fr. glycolyse.

METALÍSM s. n. teorie potrivit căreia valoarea banilor e determinată de valoarea metalului din care sunt făcuți. (< germ. Metalismus)

GLOBÚLĂ, globule, s. f. Mic corp de formă sferică. ♦ Spec. Fiecare dintre particulele (sferice) care alcătuiesc sau care se găsesc în diverse lichide organice. ◊ Globulă roșie = celulă care intră în compoziția sângelui și care conține hemoglobină; hematie, eritrocit. Globulă albă = celulă care intră în compoziția sângelui, având rol în procesul de apărare a organismului; leucocită. – Din fr. globule, lat. globulus.

METAGEOMETRÍSM s. n. teorie care afirmă posibilitatea existenței unui număr mai mare de dimensiuni decât cele trei stabilite de Euclid pentru formele spațiale. (< fr. métagéométrisme)

GLOSEMÁTICĂ s. f. Ramură a lingvisticii structuraliste care aplică teoria pozitivismului logic, considerând limba ca un sistem de relații interne, ca obiect în sine. – Din fr. glossématique. Cf. engl. glossematics, germ. Glossematik.

GLUCÍDĂ, glucide, s. f. Substanță organică naturală care conține carbon, hidrogen și oxigen, reprezentând un constituent fundamental al materiei vii și având un rol important în metabolism; hidrat de carbon, carbohidrat. – Din fr. glucide.

GLUCOCORTICOÍD, glucocorticoizi, s. m. (Biol.) Hormon secretat de glanda corticosuprarenală, cu rol în reglarea metabolismului glucidelor, lipidelor și protidelor, precum și în cel al apei și al electroliților. – Din fr. glucocorticoïde.

GLUCÓZĂ s. f. Substanță zaharoasă cristalizată, de culoare albă, care se găsește în miere, în fructe, în plante, în organism sau se prepară pe cale industrială, având numeroase folosiri în industrie și în farmacie. – Din fr. glucose.

METAFORÍSM s. n. mod de exprimare prin multe metafore. (< fr. métaphorisme)

GLUTAMÍNĂ, glutamine, s. f. (Chim.) Substanță care se găsește în unele plante, se formează în țesuturi și în sânge și are rol important în metabolismul celulelor din țesuturi. – Din fr. glutamine.

GNÓSTIC, -Ă, gnostici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține gnosticismului, privitor la gnosticism. 2. S. m. și f., adj. (Persoană, gânditor) care aderă la gnosticism, susține gnosticismul. – Din fr. gnostique.

GNOSTICÍSM s. n. Curent filozofic-religios care caută să îmbine teologia creștină cu filozofia elenistică greacă și cu unele religii orientale, susținând posibilitatea unei cunoașteri mistice. – Din fr. gnosticisme.

METACRONÍSM s. n. eroare de dată prin postdatare. (< fr. métachronisme)

METACROMATÍSM s. n. 1. schimbare de culoare a blănii unor animale, a penajului etc., datorită unor influențe diverse. 2. proprietate a unor elemente histologice de a reacționa diferit la coloranți. (< fr. métachromatisme)

METABOLÍT s. m. substanță organică care participă sau rezultă din reacțiile metabolismului. (< fr. métabolite)

METABOLIZÁ vb. tr. a transforma substanțe, medicamente în organism prin procesul de metabolism. (< fr. métaboliser)

METABÓLIC, -Ă adj. referitor la metabolism. (< fr. métabolique)

METABOLÍSM s. n. totalitatea proceselor nutritive de asimilație (anabolism) și dezasimilație (catabolism) care se produc în organismele vii. ♦ ~ bazal = cantitatea de căldură exprimată în calorii, care se produce pe un metru pătrat la suprafața corpului unui individ, într-o oră. (< fr. métabolisme)

GOLÍ, golesc, vb. IV. 1. Tranz. A scoate sau a consuma întregul conținut dintr-un vas, recipient, spațiu etc.; a deșerta. ♦ Refl. pas. (Despre vase, recipiente, spații etc.) A rămâne gol2, fără ființe, pustiu. 2. Refl. (Fam.; despre ființe) A evacua fecalele sau urina din organism. – Din gol2.

METABIÓZĂ s. f. (biol.) 1. simbioză în care unul dintre organisme transformă mediul nutritiv pentru a fi utilizat mai târziu de celălalt. 2. schimbare a condițiilor de viață datorită unor cauze externe. (< germ. Metabiose)

GONGÓRIC, -Ă, gongorici, -ce, adj. Care aparține gongorismului, privitor la gongorism, specific gongorismului. – Din fr. gongorique.

GONGORÍSM s. n. Stil afectat, prețios, excesiv metaforic, care caracterizează unele producții literare. – Din fr. gongorisme.

MESMERIÁN, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mesmerismului. (< fr. mesmérien)

MESMERÍSM s. n. 1. doctrina lui Mesmer, care susține existența magnetismului animal. 2. metodă terapeutică bazată pe magnetismul animal. (< fr. mesmérisme)

MESIANÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mesianismului. (< fr. messianiste)

MESIANÍSM s. n. credință într-un mântuitor divin al lumii, care apare în dogmele mozaice și creștine; curent filozofic idealist, bazat pe idei mistico-religioase, mesianice. ◊ atitudine profetică și de exaltare în împlinirea unei misiuni prin sacrificiu. (< fr. messianisme)

GOSPODÍN, gospodini, s. m. (Slavonism Înv.) Domn, stăpân. – Slav (v. sl. gospodinŭ).

MESÁJ s. n. 1. informație, comunicare; știre, veste. ◊ comunicare telefonică la biroul poștal, care este transmisă destinatarului pe cale poștală. 2. comunicare oficială adresată de șeful statului către armată, către popor etc. ◊ formă de comunicare larg uzitată la nivelul șefilor de state și de guverne, prin care se exprimă puncte de vedere sau propuneri privind soluționarea unor probleme importante și de actualitate ale relațiilor internaționale. 3. încărcătura de idei și de sentimente, de semnificații și de atitudini a unei opere de artă. 4. ~ genetic = cantitatea de informații din moleculele acidului ribonucleic ale unui organism. 5. (cib.) lot de informații formând un tot inteligibil sau exploatabil și transmis deodată. (< fr. message)

MESAGÉR, -Ă s. m. f. 1. purtător al unui mesaj; sol. 2. fracțiune celulară de acid ribonucleic, care exercită o influență genetică determinantă asupra celulelor unui organism. (< fr. messager, it. messaggero)

MEROTOMÍE s. f. 1. fragmentare chirurgicală a unei celule. 2. (biol.) fragmentare a celulei sau a organismului, din care rezultă și părți nenucleate. (< fr. mérotomie)

GRANÁTĂ2, granate, s. f. (Bot.; Înv. și reg.) Rodie. – Lat. lit. [malum] granatum.

MERISMÁTIC, -Ă adj. (despre celule, țesuturi) care se divizează în părți similare. (< fr. mérismatique)

MERICÍSM s. n. 1. regurgitație. 2. (la animale) ruminație. (< fr. mérycisme, gr. merykismos)

GRATÉN s. n. (Franțuzism) Preparat culinar (acoperit cu pesmet) copt în cuptor. – Din fr. gratin.

MERCURÍSM s. n. intoxicație cu mercur. (< fr. mercu-risme)

MERCENARÍSM s. n. spirit mercenar. (< fr. mercenarisme)

MERCANTILÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mercantilismului (1). (< fr. mercantiliste)

MERCANTILÍSM s. n. 1. doctrină economică practicată de o serie de țări europene în sec. XV-XVIII, care considera că avuția socială rezidă în acumularea de bani. 2. spirit negustoresc, comercial; preocupare de a câștiga bani prin orice mijloace. (< fr. mercantilisme)

MENTÍSM s. n. tulburare a memoriei caracterizată prin desfășurarea tumultuoasă, incoercibilă și anxiogenă a ideilor și amintirilor. (< fr. mentisme)

GRECÍSM, grecisme, s. n. Cuvânt, expresie sau construcție care au fost împrumutate din limba greacă, fără a fi fost asimilate. ♦ Influența limbii (și culturii) grecești asupra altei limbi (și culturi). – Din fr. grécisme.

MENTALÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mentalismului. (< fr. mentaliste)

MENTALÍSM s. n. 1. concepție metafizică potrivit căreia realitatea este spirit. 2. atitudine a acelora care, într-un sistem lingvistic, consideră conținutul ca un element determinant al expresiei. (< fr. mentalisme, germ. Mentalismus)

MENȘEVÍSM s. n. curent liberal apărut la începutul sec. XX în cadrul social-democrației ruse, care se opunea prevederilor programatice marxist-leniniste. (< rus. menșevizm)

MENȘEVÍC, -Ă adj., s. m. f. (adept) al menșevismului. (< rus. menșevik)

GRÉFĂ2, grefe, s. f. 1. Fragment de țesut sau organ transplantat dintr-o regiune în alta a corpului aceluiași individ sau de la un organism la altul; grefon, transplant. 2. Operație de refacere a unui țesut sau a unui organ cu ajutorul unei grefe2 (1). – Din fr. greffe.

MENSURALÍSM s. n. sistem de notație muzicală inventat de islamici, care permitea să fie definite exact raporturile de valoare (de durată a sunetelor) dintre o notă și alta. (< germ. Mensural/musik/ + -ism)

GREGARÍSM s. n. (Rar) Stare a animalelor care trăiesc în turmă; (fig.) instinct, spirit gregar. – Din fr. grégarisme.

GRESÁ, gresez, vb. I. Tranz. A unge piesele cu mișcare relativă și în contact ale unui mecanism, ale unei mașini etc., pentru a reduce frecarea, uzura sau încălzirea lor ori pentru a le proteja împotriva unor agenți externi. – Din fr. graisser.

GRESÁT, -Ă, gresați, -te, adj. (Despre piesele cu mișcare relativă și în contact ale unui mecanism, ale unei mașini etc. sau, p. ext., despre mecanisme, mașini etc.) Care a fost uns. – V. gresa.

GREUTÁTE, greutăți, s. f. I. 1. Apăsare pe care o exercită un corp asupra unei suprafețe (orizontale) pe care se sprijină; însușirea unui corp de a fi greu; forță care se exercită asupra unui corp sau cu care un corp este atras de pământ; greime. ♦ Greutate specifică = greutate a unității de volum dintr-un anumit corp; mărime care indică, în procente, raportul în care se află o parte a unei colectivități față de întreaga colectivitate; fig. valoare proprie a unui lucru. Centru de greutate V. centru. Greutate atomică = număr care arată de câte ori atomul unui element este mai greu decât a 12-a parte din masa atomului de carbon. Greutate moleculară = număr egal cu suma greutăților atomice ale elementelor unei molecule. 2. Corp, obiect etc. având o masă (relativ) mare (și cărat de cineva sau de ceva). ♦ Fig. Senzație de apăsare (fiziologică sau morală), de oboseală, de neliniște. ♦ Expr. A i se lua (sau a-i cădea) (cuiva) o greutate de pe inimă = a scăpa de o mare grijă. 3. Bucată de metal de formă caracteristică și cu masa etalonată, care servește la stabilirea masei ori greutății altor corpuri (prin cântărire). ♦ Bucată de metal sau de alt material, care îndeplinește anumite funcții într-un mecanism. 4. Halteră. ♦ Obiect metalic de formă sferică, folosit la probele atletice de aruncări; p. ext. probă sportivă în care se aruncă acest obiect. II. 1. Dificultate, piedică în realizarea unui lucru. ♦ Loc. adv. Cu (mare) greutate = (foarte) greu. 2. (Fam.) Influență, trecere, putere. ♦ Putere de convingere; valoare documentară. 3. Gravitate; asprime. Greutatea unei pedepse. [Pr.: gre-u-] – Greu + suf. -ătate.

MENISCOPEXÍE s. f. sutură a fragmentelor meniscului articular după traumatism. (< fr. méniscopexie)

GRIL s. n. (Englezism) Grătar (pentru fripturi). – Din engl. grill, fr. gril.

MENINGÍSM s. n. sindrom caracterizat prin aceleași manifestări întâlnite în meningită. (< fr. méningisme)

GRINDÉI, grindeie, s. n. 1. Una dintre părțile componente ale plugului cu tracțiune animală, care leagă între ele toate celelalte elemente. 2. Grindă mică (fixată la o construcție de-a curmezișul și orizontal). ♦ Bucată de lemn care intră în alcătuirea unor instrumente, mecanisme etc. – Grindă + suf. -ei. Cf. bg. gredel, scr. gredelj.

MENDELÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mendelismului. (< fr. mendéliste)

MENDELÍSM s. n. concepție biologică potrivit căreia transmiterea caracterelor ereditare se face după anumite legi fixe, independent de acțiunea și influența mediului exterior asupra organismului. (< fr. mendélisme)

GROSISMÉNT, grosismente, s. n. Raportul dintre unghiul sub care se vede un obiect cu ajutorul unui instrument optic și unghiul sub care se vede același obiect cu ochiul liber. – Din fr. grossissement.

MELODRAMATÍSM s. n. caracter melodramatic. ◊ exprimare exaltată a sentimentelor. (< melodramat/ic/ + -ism)

MELODRAMÁTIC, -Ă adj. 1. referitor la melodramă. 2. de un patetism exagerat, fals. (< fr. mélodramatique, it. melodrammatico)

GÚRĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului.Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

MELÓD s. m. compozitor de cântece religioase din primele secole ale creștinismului oriental. (< fr. mélode, gr. melodos)

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

MELÍSMĂ s. f. ornament în muzica vocală cuprinzând pe o singură silabă mai multe sunete alăturate unui sunet principal; înfloritură melodică. (< it. melisma, fr. mélisme)

MELISMÁTIC, -Ă I. adj. (muz.; despre compoziții) cu melisme, de coloratură. II. s. f. totalitatea ornamentelor într-o compoziție; arta de a compune cu melisme. (< fr. mélismatique)

MELIORÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al meliorismului. (< fr. mélioriste)

MELIORÍSM s. n. concepție care proclamă posibilitatea de ameliorare continuă a lumii; denumire dată unor concepții sociale reformiste. (< fr. méliorisme)

HABOTNICÍE, habotnicii, s. f. Faptul de a fi habotnic; purtare sau deprindere de habotnic; zel exagerat pentru respectarea ritualurilor religiei; bigotism. – Habotnic + suf. -ie.

HÁIDE interj. 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune). ◊ (Cu ton de comandă, exprimând nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. ◊ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ◊ (Marchează începutul unei acțiuni) Luă toporul și haide la treabă. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamație prin care se respinge o părere sau se dezaprobă o comportare; aș! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustrăm cu indulgență pe cineva care nu ia în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.

MELANÍSM s. n. 1. pigmentație neagră excesivă a pielii și a părului. 2. (biol.) mutație recesivă care face să apară indivizi de culoare neagră. ◊ tendință a unor organe vegetale de a prezenta o culoare închisă. (< fr. mélanisme)

HALOFÍL, -Ă, halofili, -e, adj. (Biol.; despre unele organisme) Care se dezvoltă în mediu sărat. – Din fr. halophile.

MEGATÉRM, -Ă adj. (biol.; despre organisme) adaptat la temperaturi ridicate. (< germ. megatherm)

HAPLOIDÍE s. f. (Biol.) Stare a organismelor haploide. [Pr.: -plo-i-] – Din fr. haploïdie.

HARETÍSM s. n. Concepție sociologică în care se preconiza ridicarea stării materiale și culturale a satului prin activitatea extrașcolară a învățătorilor. – [Spiru] Haret (n. pr.) + suf. -ism.

HAȘIȘÍSM s. n. Ansamblu de tulburări provocate de intoxicația cu hașiș. – Din fr. haschischisme.

MEFITÍSM s. n. poluare a aerului prin emanații mefitice sau toxice. (< fr. méphitisme)

HATAIÁ s. f. (Turcism înv.) Numele unei stofe fine de mătase. [Pr.: -ta-ia] – Din tc. hatayî.

HATIȘERÍF, hatișerifuri, s. n. (Turcism înv.) Ordin sau decret emis de cancelaria Porții otomane către marii demnitari ai imperiului și către domnii țărilor românești, purtând pecetea sultanului pentru a fi executat întocmai. – Din tc. hatti-șerif.

MÉDIU2, -IE adj. 1. de (la) mijloc, mijlociu; care formează o medie. ♦ învățământ ~ = treaptă superioară învățământului elementar; (log.) termen ~ = al doilea termen al unui silogism, care leagă ceilalți doi termeni. 2. (fig.) moderat, echilibrat, ponderat. (< lat. medius)

MÉDIU1 s. n. 1. natura, spațiul înconjurător în care se află o ființă, un lucru etc.; complexul tuturor factorilor care afectează viața și dezvoltarea organismelor. ◊ orice substanță în care se produce sau se propagă un fenomen. ♦ ~ de cultură = soluție nutritivă sterilizată, pentru înmulțirea microbilor în laborator. 2. substanță care poate fi străbătură de un fluid. 3. societatea, lumea în mijlocul căreia trăiește cineva. 4. (în forma medium) cel care pretinde că poate înlesni comunicarea cu spiritele în practicile oculte. (< lat. medium)

MEDIEVÍSM s. n. preocupare, interes pentru evul mediu. (< fr. médiévisme)

HÂR interj. 1. Cuvânt care imită mârâitul câinilor. ◊ Expr. Că(-i) hâr, că(-i) mâr sau hâr încoace, hâr încolo, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, mincinoase. 2. Cuvânt care imită zgomotul produs de unele mecanisme vechi (defecte). – Onomatopee.

HÂRÂÍ, hấrâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme stricate; la pers. 3) A scoate un zgomot dogit. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli; a respira greu, a hârcâi. ♦ (Peior.) A vorbi neclar, mormăit. ♦ A sforăi. 3. Intranz. (Despre câini; la pers. 3) A mârâi. 4. Refl. recipr. A se certa, a se ciondăni. ♦ Tranz. (Fam.) A întărâta, a irita pe cineva. 5. Refl. (Rar) A se freca, a se lovi cu zgomot de ceva. – Hâr + suf. -âi.

HÂRÂÍT1, hârâituri, s. n. Zgomot produs de frecarea unui obiect de altul, de un mecanism stricat, de organele respiratorii bolnave etc. – V. hârâi.

HÂRÂÍT2, -Ă, hârâiți, -te, adj. 1. (Despre glas, vorbire, sunete) Care hârâie; hârâitor. 2. (Despre mecanisme, obiecte etc.) Stricat, hodorogit, uzat. – V. hârâi.

MEDALÍSTIC, -Ă I. adj. referitor la medalistică. II. s. f. ramură a numismaticii care se ocupă cu studiul medaliilor. (< it. medaglistica)

HÉDER, hedere, s. n. Parte componentă a combinelor de cereale, constituită dintr-o platformă care are în față aparatul de tăiere, despărțitoarele de lan, un transportor, rabatorul și mecanismele de acționare ale acestora. – Din rus. heder, engl. header.

HEDONÍSM s. n. Concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea; cultul plăcerii. – Din fr. hédonisme

HEDONÍST, -Ă, hedoniști, -ste, s. m. și f., adj. (Adept) al hedonismului. – Din fr. hédoniste.

HEGELIANÍSM s. n. Doctrina lui Hegel și a adepților săi; școala lui Hegel. [Pr.: -li-a-] – Din fr. hégélianisme.

HEGEMONÍSM s. n. Supremație politică a unui stat asupra altor state; tendință de hegemonie. [Var.: heghemonísm s. n.] – Hegemon + suf. -ism.

HEGHEMONÍSM s. n. v. hegemonism.

HELIOCÉNTRIC, -Ă, heliocentrici, -ce, adj. Care aparține heliocentrismului, referitor la heliocentrism; care are soarele drept centru. ◊ Sistemul heliocentric = teorie fundamentată de Copernic, conform căreia Soarele se află în centrul sistemului nostru planetar, iar Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul său; heliocentrism. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliocentrique.

HELIOCENTRÍSM s. n. Sistemul heliocentric. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliocentrisme.

MECENATÍSM s. n. protecție acordată culturii. (< it. mecenatismo)

HELIOSTÁT, heliostate, s. n. Instrument alcătuit dintr-un sistem optic, pus în mișcare de un mecanism de ceasornic, folosit pentru a transmite un fascicul de raze solare într-o direcție determinată. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliostat.

HELIOTACTÍSM s. n. (Biol.) Heliotropism. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotactisme.

HELIOTERAPÍE, helioterapii, s. f. Tratament care constă în expunerea corpului omenesc la acțiunea razelor solare ultraviolete, folosit în rahitism, reumatism, tuberculoză osoasă, unele boli de piele etc.; baie de soare. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliothérapie.

MECANÍSM s. n. 1. sistem tehnic din piese fixe și mobile care sunt în contact și ale cărui elemente mobile antrenează mișcarea celorlalte. 2. ansamblul elementelor care formează un întreg, funcționând ca un organism. ◊ sistem, mod de organizare. (< fr. mécanisme, germ. Mechanismus)

MECANICÍST, -Ă I. adj. materialism ~ = filozofie materialistă care explică toate fenomenele prin analogie cu cele mecanice. II. adj., s. m. f. (adept) al mecanicismului. (după rus. mekaniceskii)

HELIOTRÓPIC, -Ă, heliotropici, -ce, adj. (Biol.) Referitor la heliotropism; de heliotropism. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotropique.

HELIOTROPÍSM s. n. Proprietate pe care o au unele plante de a se îndrepta spre soare sau spre altă sursă de lumină; fototropism. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliotropisme.

MECANICÍSM s. n. 1. concepție filozofică materialistă dominantă în sec. XVI-XVIII, care încerca să descrie și să explice fenomenele realității pe baza legilor mecanicii. 2. reducere a fenomenelor de ordin superior la fenomenele mai simple care intră în componența lor. (< rus. mekanițizm, it. mecanicismo)

MECÁNIC, -Ă I. adj. 1. referitor la mecanică (III). 2. acționat de o mașină, de un mecanism. 3. (despre o acțiune, un gest; și adv.) făcut automat; mașinal. II. s. m. lucrător specialist în lucrări de mecanică, în reparații de mașini, de instalații etc. ◊ conducător al unei locomotive; motorist. III. s. f. 1. știință care studiază legile mișcării și ale repausului corpurilor. ♦ ă fluidelor = hidromecanică; ~ cerească = ramură a astronomiei care studiază mișcarea corpurilor cerești. 2. tehnica procedeelor în care intervin fenomene mecanice; mecanotehnică. 3. (fig.) combinație. (< fr. mécanique, it. mecanico, germ. Mechenik/er/, lat. mecanicus, germ. Mechenik/er/)

MAZDEÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mazdeismului; mazdeean. (< germ. Mazdeist)

MAZDEÍSM s. n. religie a vechilor perși, pe principiul binelui și al răului, preluată și dezvoltată de zoroastrism; magism. (< fr. mazdéisme)

MAZDAKÍSM s.n. mișcare populară cu caracter egalitarist, îndreptată împotriva nobililor funciari, inițiată în 529 de Mazdak, sub influența ideilor maniheiste. (< germ. Mazdakismus)

MÁXIMĂ s. f. gândire formulată concis, exprimând un principiu, o normă de conduită; aforism, adagiu. (< fr. maxime, lat. maxima)

HEMODINÁMICĂ s. f. 1. Circulație a sângelui în aparatul vascular. 2. Capitol al fiziologiei care studiază circulația sângelui în organism. – Din fr. hémodynamique.

MATURITÁTE s. f. 1. dezvoltare completă din punct de vedere fizic și intelectual; calitatea de a fi matur; perioadă în viața omului între tinerețe și bătrânețe. ◊ (fig.) stadiu înaintat de experiență. 2. seriozitate, profunzime. 3. (biol.) dezvoltare desăvârșită a unui organ sau organism, a unui fruct. 4. stadiu de evoluție a solului în care acesta și-a format un profil cu orizonturi bine dezvoltate. (< fr. maturité, lat. maturitas)

MATURÁȚIE s. f. 1. totalitatea modificărilor care se produc într-o celulă, într-un organism până la maturitate. 2. transformare chimică sau fizică suferită de o substanță până ajunge la forma definitivă. 3. îmbătrânire a materialelor, a produselor nemetalice. 4. stadiu de colectare a unui abces. (< fr. maturation, lat. maturatie)

MATRONÍMIC, -Ă adj., s. n. (nume) de obezitate la tinerele fete, însoțind pubertatea precoce. (< fr. matronisme)

HENOTEÍSM s. n. Formă primitivă de religie, care face trecerea de la politeism la monoteism, în care una dintre divinitățile adorate devine principalul obiect de cult. – Din germ. Henotheismus, fr. hénothéisme.

HERETISMÓS s. n. (Grecism înv.) Felicitare, urare. – Ngr. heretismos.

HERMAFRODITÍSM s. n. Prezența organelor sexuale de ambele sexe la același individ; bisexualitate, androginie. – Din fr. hermaphroditisme.

HETAIRÍSM s. n. Denumire dată raporturilor sexuale extraconjugale ale bărbaților cu femei de moravuri ușoare. [Pr.: -ta-i-] – Din fr. hétaïrisme.

HETEROMÉR, -Ă, heteromeri, -e, adj. (Biol.; despre organisme) Care este format din diferiți constituenți morfologici, anatomici etc. – Din fr. hétéromère.

HETEROMORFÍE, heteromorfii, s. f. 1. Calitatea a ceea ce este heteromorf; heteromorfism. 2. (Bot.) Sterilitate a florilor generată de existența deosebirilor de lungime între stil și stamine. – Din fr. hétéromorphie.

HETEROMORFÍSM s. n. Calitatea a ceea ce este heteromorf; heteromorfie (1). – Din fr. hétéromorphisme.

HETEROPLAZÍE, heteroplazii, s. f. Formare a unui țesut anormal în organism. – Din fr. hétéroplasie.

MATERIALÍST, -Ă adj., s. m. f. 1. (adept) al materialismului. 2. (cel) care este preocupat numai de probleme practice. (< fr. matérialiste, germ. Materialist)

HETEROTRÓF, -Ă, heterotrofi, -e, adj., s. m. și f. (Organism) care se hrănește numai cu substanțe organice, neavând capacitatea de a sintetiza substanțele organice din cele anorganice. – Din fr. hétérotrophe, germ. heterotroph.

HETEROTROFÍE s. f. Mod de hrănire a organismelor heterotrofe. – Din fr. hétérotrophie.

HETEROZIGÓT, -Ă, heterozigoți, -te, adj., s. m. (Biol.) (Organism diploid) cu două gene diferite, una normală și una transformată prin mutație. – Din fr. hétérozygote.

MATERIALÍSM s. n. 1. orientare fundamentală în filozofie, opusă idealismului, potrivit căreia lumea este, în esență, materială și cognoscibilă. ♦ ~ dialectic = concepție care îmbină organic rezolvarea consecvent materialistă a problemei fundamentale a filozofiei cu dialectica; ~ istoric = concepție filozofică având ca obiect societatea, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice; ~ economic = concepție unilaterală, metafizică, despre societate, care absolutizează rolul determinant al factorului economic în dezvoltarea socială; ~ științific-naturalist = concepție exprimând convingerea spontană a naturaliștilor că lumea exterioară este o realitate obiectivă; ~ vulgar = curent care, în esență, reduce întreaga realitate, inclusiv conștiința, la materie. 2. interes exagerat pentru problemele materiale. (< fr. matérialisme, germ. Materialismus)

MATEMATÍSM s. n. doctrină filozofică potrivit căreia matematicile sesizează însăși esența lucrurilor, a lumii. (< fr. mathématisme)

HIBERNÁRE, hibernări, s. f. Acțiunea de a hiberna și rezultatul ei; stare de amorțeală, de viață latentă (asemănătoare cu somnul), în care petrec unele animale iarna, când metabolismul este încetinit și temperatura corpului scăzută; hibernație. ◊ Hibernare artificială = hibernoterapie. – V. hiberna.

HIBRÍD, -Ă, hibrizi, -de, s. m., adj. 1. S. m., adj. (Organism) provenit din încrucișarea a doi indivizi de specii, de soiuri, de genuri sau de rase diferite. 2. Adj. Fig. (Despre realizări, idei, fapte) Alcătuit din elemente disparate; lipsit de armonie. – Din fr. hybride, lat. hybrida.

MAȘINÍSM s. n. utilizare pe scară largă a mașinilor în procesele de producție. (< fr. machinisme)

MAȘINĂRÍE s. f. ansamblu de piese ale unei mașini; mecanism. (< fr. machinerie)

HIDATIÓZĂ, hidatioze, s. f. Contaminare a unui organism cu larvele care provoacă chisturile hidatice, manifestată prin apariția acestor chisturi în diferite organe. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. hydatiose.

MAȘÍNĂ s. f. 1. sistem tehnic format din organe și mecanisme cu anumite mișcări, care transformă o formă de energie în alta. 2. sistem de mecanisme destinat determinării unor mărimi fizice. ◊ (p. restr.) dispozitiv, aparat, instrument. 3. automobil. ◊ locomotivă. ◊ batoză. (< fr. machine, germ. Maschine)

HIDRARGIRÍSM s. n. Intoxicație provocată de vaporii sau sărurile de mercur. – Din fr. hydrargyrisme.

HIDRATÁRE, hidratări, s. f. Acțiunea de a se hidrata și rezultatul ei. ♦ Interacțiune între particulele unei substanțe dizolvate și moleculele de apă, însoțită de degajare de căldură. ♦ (Med.) Introducere de apă în organism, care se efectuează în caz de hemoragii, vărsături etc. – V. hidrata.

HIDRAÚLIC, -Ă, hidraulici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care studiază legile de echilibru și de mișcare ale lichidelor și aplicarea lor în tehnică. 2. Adj. Care aparține hidraulicii (1), referitor la hidraulică. ◊ Presă hidraulică = presă al cărei mecanism este alcătuit dintr-un cilindru cu piston acționat de apă sub presiune. – Din fr. hydraulique.

HIDROBICICLÉTĂ, hidrobiciclete, s. f. Ambarcație sportivă de agrement construită cu un mecanism propulsat cu pedale, prin intermediul căruia este acționată pentru a înainta pe apă. – Hidro- + bicicletă.

MASOCHÍST, -Ă adj., s. m. f. (cel) care practică masochismul. (< fr. masochiste)

MASOCHÍSM s. n. 1. perversiune sexuală constând în a căuta plăcerea în suferințe fizice și morale produse de partener. 2. atitudine a cuiva care găsește satisfacție în propria-i suferință, decădere sau umilire. (< fr. masochisme)

MASCULINÍSM s. n. stare a unei femei sau femele care prezintă unele caractere sexuale secundare bărbătești. (< fr. masculinisme)

HIDROTROPÍSM, hidrotropisme, s. n. Mișcare de orientare a rădăcinilor plantelor superioare și a miceliilor de ciuperci spre locurile mai umede ale solului. – Din fr. hydrotropisme.

HIERATÍSM s. n. Spirit sau sistem hieratic; caracterul a ceea ce este hieratic. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hiératisme.

MASCARÁDĂ s. f. 1. mascare, deghizare; ceată de oameni mascați. 2. (fig.) înscenare, prefăcătorie. 3. gen de divertisment de origine italiană, cu caracter aristocrat, în care subiectele, mitologice sau alegorice, interpretate de persoane mascate, erau acompaniate de muzică și dans; versurile corespunzătoare. (< fr. mascarade)

HILOZOÍSM s. n. Teorie potrivit căreia întreaga materie ar fi vie, însuflețită, având capacitatea de a simți și de a gândi. – Din fr. hylozoïsme.

HILOZOÍST, -Ă, hilozoiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al hilozoismului. – Din fr. hylozoïste.

HIMÉRĂ, himere, s. f. 1. Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă. 2. Monstru în mitologia antică greacă, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră și cu coadă de șarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei țesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai mulți zigoți distincți. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.

HINDUÍSM s. n. Religie răspândită în India, bazată pe principalele dogme ale brahmanismului și ale budismului. – Din fr. hindouisme, germ. Hinduismus.

HINDUÍST, -Ă, hinduiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al hinduismului. – Din fr. hindouiste.

MARXIST-LENINÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al marxism-leninismului. (după rus. marksistskoleninskii)

MARXÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al marxismului. (< fr. marxiste, rus. marksist)

MARXISM-LENINÍSM s. n. concepția despre lume și viață, ideologia revoluționară a clasei muncitoare și a partidului său comunist, elaborată de K. Marx și F. Engels și dezvoltată de V. I. Lenin în noile condiții istorice. (< rus. marksizm-leninizm)

MARXÍSM s. n. doctrină filozofică, politică și economică întemeiată de Marx și Engels, care studiază procesele istorice prin metode dialectice și materialiste, în lumina luptei de clasă. (< fr. marxisme, rus. marksizm)

HIPERINSULINÍSM s. n. Boală endocrină cauzată de secreția excesivă de insulină. – Din fr. hyperinsulinisme.

HIPERMETROPÍE, hipermetropii, s. f. Defect de vedere care se datorește faptului că focarul imaginii este situat dincolo de retină; hipermetropism. – Din fr. hypermétropie.

HIPERMETROPÍSM s. n. (Med.) Defect de vedere care se datorește faptului că focarul imaginii este situat dincolo de retină; hipermetropie. – Din fr. hypermétropisme.

HIPERPARATIROIDÍSM s. n. Boală manifestată prin decalcifierea generalizată a oaselor și prin depuneri de săruri de calciu în piele și în diverse organe. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperparathyroïdisme.

HIPERTIROIDÍE s. f. Boală endocrină care se datorește secreției excesive a hormonilor tiroidieni și care se manifestă prin creșterea glandei tiroide, slăbire, ridicarea metabolismului bazal etc.; hipertiroidism. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperthyroïdie.

HIPERTIROIDÍSM s. n. Boală endocrină care se datorește secreției excesive a hormonilor tiroidieni și care se manifestă prin creșterea glandei tiroide, slăbire, ridicarea metabolismului bazal etc.; hipertiroidie. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperthyroïdisme.

HIPERTRICÓZĂ s. f. (Med.) Creștere anormală de păr pe față, pe corp și pe membre, în special la femei, datorită unor tulburări endocrine; hirsutism. – Din fr. hypertrichose.

HIPERURBANÍSM, hiperurbanisme, s. n. Fenomen care constă în crearea unor variante fonetice, forme gramaticale, accentuări sau grafii necorecte, datorită intenției vorbitorului de a evita o exprimare sau o grafie presupusă neliterară; formă care rezultă din acest fenomen. – Din fr. hyperurbanisme.

HIPERVITAMINÓZĂ, hipervitaminoze, s. f. Tulburare a organismului datorită administrării exagerate a unor vitamine, în special a vitaminelor A sau D. – Din fr. hypervitaminose.

HIPERVITAMINÓZĂ, hipervitaminoze, s. f. Tulburare a organismului datorită administrării exagerate a unor vitamine, în special a vitaminelor A sau D. – Din fr. hypervitaminose.

HIPÍSM s. n. Sport practicat cu cai (de curse). – Din fr. hippisme.

HIPNOTÍSM s. n. Totalitatea fenomenelor caracteristice hipnozei; totalitatea procedeelor practicate pentru provocarea hipnozei și pentru aplicațiile ei terapeutice. – Din fr. hypnotisme.

HIPNÓZĂ, hipnoze, s. f. Stare asemănătoare cu somnul sau cu somnambulismul, provocată artificial prin sugestie, în timpul căreia controlul conștient asupra propriei comportări și contactul cu realitatea slăbesc, acțiunile celui hipnotizat fiind supuse voinței hipnotizatorului. ♦ Fig. Fascinație. – Din fr. hypnose.

HIPOCRÁTIC, -Ă, hipocratici, -ce, adj. 1. Care aparține hipocratismului, privitor la hipocratism. 2. (Despre degete) Îngroșat mult la capăt, cu unghia lățită și încovoiată. – Din fr. hippocratique.

HIPOCRATÍSM s. n. 1. Sistem de tratament care se fundamentează pe concepția lui Hipocrat. 2. (Anat.; în sintagma) Hipocratism digital = anomalie care constă în îngroșarea extremităților degetelor, cu bombarea unghiilor. – Din fr. hippocratisme.

HIPOERGÍE, hipoergii, s. f. (Med.) Reducere a capacității organismului de a reacționa la diverși antigeni. [Pr.: -po-er-] – Din fr. hypoergie.

MARȘ I. s. n. 1. deplasare a unei trupe sau a unei (grupări de) nave (într-o anumită formație). ♦ ~ forțat = marș executat cu o viteză sporită față de cea normală. 2. probă de atletism în timpul căreia concurenții sunt obligați să meargă repede, fără a alerga. 3. piesă muzicală cu o mișcare uniformă sugerând pasul cadențat de defilare al unei trupe, al unui cortegiu etc. 4. poezie lirică patriotică scrisă pentru a putea fi cântată după melodia unui marș (3). 5. operație de extragere și introducere în sondă a garniturii de foraj. II. interj. 1. comandă de pornire a unei trupe. 2. cuvânt cu care se alungă un câine, se îndepărtează în mod brutal un om. (< fr. marche, germ. Marsch)

HIPOFOLICULINÍSM s. n. (Med.) Disfuncție hormonală cu scăderea foliculinei. – Din fr. hypofolliculinisme.

HIPOTALÁMUS, hipotalamusuri, s. n. Formație cenușie a creierului, care corespunde părții inferioare a encefalului, având rol important în reglarea superioară a funcțiilor vegetative ale organismului. – Din fr. hypothalamus.

HIPOTIROIDÍE, hipotiroidii, s. f. Stare patologică datorită reducerii secreției tiroide și manifestată clinic prin mixedem la adulți și cretinism la copii; hipotiroidism. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hypothyroïdie.

HIPOTIROIDÍSM s. n. Stare patologică datorită reducerii secreției tiroide și manifestată clinic prin mixedem la adulți și cretinism la copii; hipotiroidie. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hypothyroïdisme.

HIPPÝSM s. n. (Rar) Fenomenul hippy. [Scris și: hipism.Pr.: hipízm] – Cuv. engl.

HIPÚRIC adj.m. (În sintagma) Acid hipuric = derivat al acidului benzoic, prezent în vegetale, care se elimină din organism prin urină. – Din fr. hippurique.

HIRSUTÍSM s. n. Creștere anormală de păr pe față, pe corp și pe membre, în special la femei, datorită unor tulburări endocrine; hipertricoză. – Din fr. hirsutisme.

HISPANÍSM s. n. Cuvânt, expresie luată din limba spaniolă; fel de a vorbi propriu limbii spaniole. – Din fr. hispanisme.

HISTIOCÍT, histiocite, s. n. Celulă stelată din țesutul conjunctiv, având un rol determinant în cicatrizarea rănilor și în apărarea organismului față de infecții. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. histiocyte.

HISTOCHIMÍE s. f. Ramură a histologiei care studiază, cu ajutorul unor coloranți, structura chimică a celulelor și a țesuturilor organismului. – Din fr. histochimie.

HISTOFIZIOLOGÍE s. f. Ramură a histologiei și a fiziologiei care studiază funcțiile celulei și ale țesuturilor organismului. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. histophysiologie.

HIT, hituri, s. n. (Englezism) Șlagăr. – Din engl. hit.

HITLERÍSM s. n. Doctrină rasistă și dictatorială elaborată de Hitler. – Din fr. hitlérisme.

HITLERÍST, -Ă, hitleriști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al hitlerismului. – Hitler (n. pr.) + suf. -ist.

HÓBBY, hobbyuri, s. n. (Englezism) Ocupație favorită a cuiva în afara profesiunii. [Scris și: hoby.Pr.: hobi] – Din engl., fr. hobby.

MARINÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al marinismului. (< it. marinista, fr. mariniste)

MARINÍSM s. n. varianta italiană a stilului bombastic; afectare, prețiozitate a stilului. (< it. marinismo, fr. marinisme)

HOLÉRĂ, holere, s. f. 1. Boală epidemică gravă, adesea mortală, caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături și diaree, care duce la o puternică deshidratare a organismului. ◊ Expr. A da holera în cineva = a se speria foarte tare, a intra spaima în cineva. 2. Boală infecțioasă a păsărilor, cu evoluție gravă, provocată de un microb; pasteureloză. 3. Epitet dat unei ființe urâte și rele. – Din lat. cholera, ngr. choléra, ucr. holera.

HOLÍSM s. n. (Fil.) Concepție care interpretează teza ireductibilității întregului la suma părților sale, socotind drept „factor integrator” al lumii un principiu imaterial și incognoscibil. – Din fr. holisme.

HOLOTÚRI s. f. pl. Clasă de animale marine fără schelet sau cu scheletul redus la plăci calcaroase tegumentare și cu o coroană de tentacule în jurul gurii; animal care face parte din această clasă. – Fr. holothurie (lat. lit. holothuria).

HOMEOMORFÍSM s. n. 1. (Mat.) Funcție care aplică unul pe altul două spații. 2. (Fiz.) Fenomen referitor la analogiile formelor cristaline ale unor compuși. [Pr.: -me-o-.Var.: omeomorfísm s. n.] – Din fr. homéomorphisme.

HOMEOSTÁZĂ, homeostaze, s. f. Proprietate a organismului de a menține, în limite foarte apropiate, constantele (3) mediului intern; homeostazie. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéostase.

HOMEOSTAZÍE, homeostazii, s. f. (Biol.) Proprietate a organismului de a menține, în limite foarte apropiate, constantele3 mediului intern; homeostază. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéostasie.

HOMEOTÉRM, -Ă, homeotermi, -e, adj., s. m. și f. (Organism) care își păstrează temperatura internă constantă, indiferent de variațiile temperaturii externe. [Pr.: -me-o-] – Din fr. homéotherme.

MARGINALÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al marginalismului. (< fr. marginaliste)

MARGINALÍSM s. n. (ec.) curent de gândire potrivit căruia valoarea de schimb a unui produs este determinată de ultima unitate disponibilă din acel produs. (< fr. marginalisme)

HOMOMORFÍSM s. n. (Mat.) Corespondență univocă între două mulțimi dotate cu aceeași structură algebrică. [Var.: omomorfísm s. n.] – Din fr. homomorphisme.

HOMOZIGÓT, homozigoți, s. m. Organism alcătuit dintr-un singur tip de gameți. – Din fr. homozygote.

HORMÍSM s. n. Concepție psihologică potrivit căreia orice comportament este dirijat către un scop de o forță instinctivă. – Din engl. hormisme.

HORMÓN, hormoni, s. m. Substanță secretată de glandele endocrine sau de alte țesuturi, care stimulează și coordonează activitatea anumitor organe sau a întregului organism. – Din fr. hormone.

HORMONOGENÉZĂ s. f. (Biol.) Sinteză a hormonilor în organism; hormonopoieză. – Din fr. hormonogenèse.

HORMONOPOIÉZĂ s. f. (Med.) Sinteză a hormonilor în organism; hormonogeneză. [Pr.: -po-ie-] – Din fr. hormonopoïèse.

HORN, hornuri, s. n. 1. Parte a coșului de fum la o casă, constituită din canalul îngropat în zidărie (și din porțiunea ieșită în afară prin acoperiș); p. ext. întregul coș de fum al unei case. 2. Partea de deasupra vetrei țărănești prin care trece fumul în pod sau direct afară; coș (la clădiri). 3. (Alpinism) Spațiu îngust dintre doi pereți de stâncă paraleli și înalți. 4. (Geol.) Relief cu aspect de piramidă triunghiulară caracteristic regiunilor alpine, care se formează în urma intersectării pereților circurilor glaciare. – Din ucr. horn.

MARCIONÍT, -Ă s. m. f. adept al marcionismului. (< fr. marcionite)

MARCIONÍSM s. n. doctrină a ereticului Marcion, care propovăduia dualismul gnostic și respingea Vechiul Testament. (< fr. marcionisme)

HRISMÓS s. n. (Grecism înv.) Prorocie, oracol. – Ngr. krismos.

HUGHENÓT, -Ă, hughenoți, -te, s. m. și f. Nume dat adepților din Franța ai curentului protestant calvin din sec. XVI-XVIII. – Din fr. huguenot.

HULIGÁN, huligani, s. m. Persoană care comite acte de huliganism. – Din rus. huligan.

HULIGÁNIC, -Ă, huliganici, -ce, adj. De huligan, specific huliganilor sau huliganismului, care ține de huligani sau de huliganism. – Huligan + suf. -ic.

HULIGANÍSM s. n. Tulburare a ordinii și moralei publice prin manifestări care arată lipsă de cuviință sau de respect față de regulile de conviețuire socială. – Huligan + suf. -ism.

HÚMUS s. n. Amestec de substanțe organice amorfe aflat în sol, care îi condiționează fertilitatea și care este rezultat din transformarea materialului vegetal sub acțiunea microorganismelor. – Din fr., lat. humus, germ. Humus.

HUSÍT, -Ă, husiți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține husitismului, privitor la husitism. 2. S. m. și f. Adept al husitismului. – Din fr. hussite.

HUSITÍSM s. n. Mișcare religioasă și social-politică, fundată la începutul sec. XV de Jan Hus, îndreptată împotriva papalității și feudalilor germani. – Din fr. hussitisme.

IACOBINÍSM s. n. Doctrina iacobinilor (2). – Din fr. jacobinisme.

ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord.12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

MARÁSM s. n. 1. demoralizare, decădere morală, descurajare. ◊ stare de stagnare, de criză (economică, politică, socială etc.). 2. epuizare fizică, stare generală proastă a organismului. (< fr. marasme, gr. marasmos)

MARASMÍNĂ s. f. derivat al metabolismului bacteriilor și ciupercilor, cu rol inhibitor asupra plantelor. (după it. marasmio)

MARÁNI s. m. pl. (în Castilia și Portugalia) evrei rămași fideli iudaismului. (< fr. marranes)

IAȘMÁC, iașmace, s. n. (Turcism înv.) Văl cu care turcoaicele își acopereau fața. – Din tc. yașmak.

MAOÍST, Ă adj., s. m. f. (adept) al maoismului. (< fr. manoïste)

MAOÍSM s. n. doctrină inspirată de gândirea politică și ideologică a lui Mao Țze-dun. (< fr. maoïste)

IDEALÍSM s. n. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat. ◊ Idealism obiectiv = idealism care concepe factorul spiritual pus la baza existenței ca o realitate de sine stătătoare, independentă de conștiința individuală. Idealism subiectiv = idealism care identifică spiritul cu conștiința individuală, negând existența independentă de aceasta a realității materiale. Idealism absolut = idealism care admite identitatea spirituală cu realitatea obiectivă. 2. (Rar) Caracterul omului idealist (2). [Pr.: -de-a-] – Din fr. idéalisme.

IDEALÍST, -Ă, idealiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține idealismului (1), privitor la idealism. ♦ (Substantivat) Adept al idealismului (1). 2. Adj., s. m. și f. (Persoană) care aspiră spre un ideal; p. ext. (om) lipsit de simțul realității, de spirit practic. [Pr.: -de-a-] – Din fr. idéaliste.

MÁNTRA s. f. inv. (în brahmanism) formulă sacră. (< fr. mantra)

IDILÍSM s. n. 1. Caracteristică a ceea ce este idilic; caracter rustic-idealizat al unei opere literare sau al unei literaturi. 2. Caracter romanțios, sentimental al unei opere de artă. 3. Preferință pentru elemente idilice. – Idilă + suf. -ism.

IDIOCROMÁTIC, -Ă, idiocromatici, -ce, adj. (Geol.; despre minerale) Cu idiocromatism. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiochromatique, germ. idiochromatisch.

IDIOCROMATÍSM s. n. Proprietate a unor minerale de a avea o anumită culoare, caracteristică lor. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiochromatisme.

IDIOMATÍSM, idiomatisme, s. n. (Rar) Idiotism. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiomatisme.

IDIOMORFÍSM s. n. Proprietate a unui mineral de a apărea, datorită structurii lui interne și compoziției chimice, delimitat de forme cristalografice plane. [Pr.: -di-o-] – Idiomorf + suf. -ism.

IDIOPATÍE, idiopatii, s. f. Boală independentă de alte boli ale organismului. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiopathie.

IDIOTÍSM, idiotisme, s. n. Expresie sau construcție caracteristică unei limbi, care nu poate fi tradusă în altă limbă cuvânt cu cuvânt. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotisme.

IDIOTRÓFIC, -Ă, idiotrofici, -ce, adj. (Biol.) Care se caracterizează prin idiotrofism. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotrophique.

IDIOTROFÍSM, idiotrofisme, s. n. (Biol.) Proprietate pe care o au unele organisme de a-și asigura propria nutriție. [Pr.: -di-o-] – Din fr. idiotrophisme.

IDONEÍSM s. n. Curent filozofic epistemologic relativist și neoraționalist care își confruntă permanent principiile cu experiența. – Din fr. idoneisme.

IEZUÍTIC, -Ă, iezuitici, -ce, adj. Care aparține iezuiților sau iezuitismului, privitor la iezuiți sau la iezuitism. ♦ Fig. Ipocrit, viclean, perfid. – Din fr. jésuitique.

IEZUITÍSM s. n. Concepție morală, religioasă și politică a iezuiților. ♦ Fig. Lipsă de principii morale în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopurilor; ipocrizie, perfidie. [Pr.: -zu-i-] – Din fr. jésuitisme.

IGHEMONICÓN, ighemonicoane, s. n. (Grecism înv.) 1. Demnitate, mândrie (emfatică). 2. Fast, lux, somptuozitate. – Din ngr. ighemonikón.

IGHEMONICÓS, -OÁSĂ, ighemonicoși, -oase, adj. (Grecism înv.) De neam nobil, boieresc. – Din ngr. ighemonikós.

ILATÍV, -Ă, ilativi, -e, adj., s. n. (Franțuzism) Conclusiv. – Din fr. illatif.

MANIVÉLĂ s. f. pârghie îndoită în unghi drept, care servește la mânuirea unui mecanism, la transformarea unei mișcări de rotație într-o mișcare rectilinie etc. (< fr. manivelle)

ILOGÍSM s. n. (Rar) Caracterul a ceea ce este ilogic. – Din fr. illogisme.

MANIPULÁNT, -Ă s. m. f. 1. mânuitor al unui aparat, mecanism, sistem tehnic etc.; manipulor (I); vatman. 2. mânuitor de bani, de obiecte, de materiale. (< germ. Manipulant, fr. manipulant)

ILOTÍSM s. n. (Livr.; în antichitate) Condiție, stare a unui ilot. ♦ Fig. Stare de asuprire, de ignoranță. – Din fr. ilotisme.

ILUMINÍSM s. n. 1. Mișcare ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase; luminism2. 2. Concepție religioasă care susține existența inspirațiilor directe de la divinitate. – Din fr. illuminisme.

ILUMINÍST, -Ă, iluminiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al iluminismului; luminist2, iluminator. 2. Adj. Care aparține iluminismului, privitor la iluminism; luminist2. – Din fr. illuministe.

ILUSTRATIVÍSM s. n. 1. Calitatea a ceea ce este ilustrativ; caracter ilustrativ. 2. Tendință (exagerată) de a folosi exemplificările. – Din fr. illustrativisme.

INACTIVÍSM s.n. Accentuare a atitudinii inactive, mod de viață care evită întâmplările lumii din afară. [< germ. Inaktivismus].

ILUZIONÍSM s. n. 1. Profesiunea iluzionistului; spectacol, număr prezentat de iluzionist; scamatorie. 2. Ansamblu de procedee tehnice în artele plastice menite să creeze iluzia realității până la confundarea operei de artă cu obiectul reprezentat. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. illusionnisme.

MANILOVÍSM s. n. atitudine pasivă, placidă față de realitate, care duce la o viață deșartă. (după rus. manilovșcina)

MANIHEÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al maniheismului (1). (< fr. manichéiste)

MANIHEÍSM s. n. 1. doctrină religioasă-filozofică, care stabilește ca principiu fundamental lupta veșnică dintre cele două principii contrare, binele și răul. 2. atitudine care se inspiră din concepția dualistă a binelui și răului. (< fr. manichéisme)

IMAGÍSM s. n. Tendință în poezia și proza modernă de a sugera mesajul prin imagini (vizuale sau auditive) și nu discursiv. ♦ Ansamblu de imagini existent într-o creație literară imagistică. – Din engl. imagism, fr. imagisme.

IMAGÍST, -Ă, imagiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al imagismului. – Din engl. imagist.

IMANENTÍSM s. n. (Fil.) Doctrină idealist-subiectivă care susține că existența, realitatea reprezintă exclusiv proiecția conștiinței. – Din fr. immanentisme.

IMANENTÍST, -Ă, imanentiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al imanentismului. – Din fr. immanentiste.

IMATERIALÍSM s. n. (Fil.) Concepție filozofică idealistă după care realitatea există numai în conștiință, ca idei. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. immatérialisme

IMATERIALÍST, -Ă, imaterialiști, -ste, adj., s. m. și f. (Fil.) (Adept) al imaterialismului. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. immatérialiste.

MANIERÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al manierismului; formalist. (< fr. maniériste)

MANIERÍSM s. n. 1. lipsă de naturalețe în comportare, afectare, afișare a unui mod de a fi altfel decât în realitate. ◊ ansamblu de procedee și mijloace de expresie formaliste în realizarea unei opere literare sau artistice, care cultivă eleganța și rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei. 2. formă de artă practicată mai ales în Italia în sec. XVI și XVII, prin efecte picturale rafinate, adresându-se unei minorități cultivate în materie artistică și literară. 3. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici. (< fr. maniérisme)

IMOBILÍSM s. n. Atitudine de opoziție sistematică și permanentă față de orice inovație, invenție, progres etc.; închistare. – Din fr. immobilisme.

IMOBILÍST, -Ă, imobiliști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al imobilismului. – Din fr. immobiliste.

IMORALÍSM s. n. Teorie care contestă valoarea normelor și judecăților morale dintr-o epocă dată, negând prin aceasta morala însăși. – Din fr. immoralisme.

IMORALÍST, -Ă, imoraliști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al imoralismului. – Din fr. immoraliste.

IMPARDONÁBIL, -Ă, impardonabili, -e, adj. (Franțuzism) De neiertat. – Din fr. impardonnable.

IMPERIALÍSM s. n. 1. Politică de extindere a dominației sau autorității unui imperiu sau a unei națiuni asupra unor țări străine sau de dobândire de posesiuni coloniale și de menținere a lor. 2. (În concepția marxistă) Fază superioară de dezvoltare a capitalismului, caracterizată prin dominația monopolurilor, aparținând unor regimuri autoritare, conflagrații etc. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. impérialisme.

IMPERIALÍST, -Ă, imperialiști, -ste, adj., s. m. 1. Adj. Care aparține imperialismului sau marilor capitaliști, care se referă la imperialism sau la marii capitaliști. 2. S. m. Mare capitalist; adept al imperialismului. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. impérialiste.

MANGANÍSM s. n. intoxicație cronică cu mangan. (< fr. manganisme)

IMPRESIONÍSM s. n. Mișcare artistică apărută în a doua jumătate a sec. XIX, caracterizată prin renunțarea la contururile precise, la detalii, la clarobscur spre a reda cât mai sugestiv lumina (în pictură), prin modelarea fragmentară a suprafețelor (în sculptură), printr-o mare libertate a formelor, lărgirea cadrului tonal și subiectivitatea coloritului (în muzică), prin tendința de a reda impresii fugitive, și cele mai intime nuanțe personale (în literatură). [Pr.: -si-o-] – Din fr. impressionnisme.

IMPRESIONÍST, -Ă, impresioniști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține impresionismului, privitor la impresionism. 2. S. m. și f. Adept al impresionismului; creator care aparține impresionismului. [Pr.: -si-o-] – Din fr. impressionniste

MANÉTĂ s. f. pârghie mică, cu care se acționează manual un mecanism de comandă, de reglare etc. (< fr. manette)

IMPUTRESCIBILIZÁ, imputrescibilizez, vb. I. Tranz. A trata materiale textile cu substanțe de protecție împotriva microorganismelor care pot produce degradări biochimice atât fibrelor textile naturale, cât și celor artificiale. – Imputrescibil + suf. -iza.

IMPUTRESCIBILIZÁT, -Ă, imputrescibilizați, -te, adj. (Despre materiale textile) Care au fost tratate cu substanțe de protecție împotriva microorganismelor. – V. imputrescibiliza.

IMUNITÁTE s. f. 1. Rezistență a organismului față de acțiunea microbilor patogeni sau a produșilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievală) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stăpânilor de pământ de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fără amestecul reprezentanților puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane. ◊ Imunitate parlamentară = situație de care se bucură membrii unei adunări legislative de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.

IMUNITÁTE, imunități, s. f. 1. Rezistența organismului față de anumite infecții microbiene și față de otrăvuri. 2. Stare de care se bucură o persoană, în temeiul unei reguli de drept, de a beneficia de anumite prerogative. – Fr. immunité, (lat. lit. immunitas, -atis.

IMUNOPATOLOGÍE s. f. Ramură a imunologiei care studiază imunitatea (1) organismului în relație cu boala. – Din engl. immunopathology.

IMUNOSUPRÉSIE s. f. (Med.) Scădere sau diminuare a imunității (1) organismului după iradiere, droguri, toxine microbiene. – Din engl. immunosuppression.

IN VÍTRO adv. (În legătură cu modul de experimentare a unui proces fiziologic, biofizic etc.) În afara organismului viu; în laborator. – Loc. lat.

IN VÍVO adv. (În legătură cu modul de experimentare a unui proces fiziologic, biofizic etc.) În interiorul organismului viu. – Loc. lat.

INACTIVÍSM s. n. (Rar) Accentuare a atitudinii inactive; mod de viață care evită contactul cu lumea exterioară. – Din germ. Inaktivismus.

INANÍȚIE s. f. Stare patologică a organismului, manifestată prin pierdere în greutate, scăderea forței fizice, amețeli etc. și cauzată de lipsa cronică de hrană. – Din fr. inanition, lat. inanitio.

INCLINOMÉTRU, inclinometre, s. n. 1. Aparat pentru măsurarea și înregistrarea poziției unei găuri de sondă. 2. Instrument care servește la măsurarea unghiurilor de înclinare a unei nave în raport cu orizontul. 3. Instrument care indică direcția magnetismului Pământului. – Din fr. inclinomètre, engl. inclinometer.

INCOLINÍSM, incolinisme, s. n. (Biol.) Formă de conviețuire a două organisme în care unul folosește gazda numai ca adăpost. – Din fr. incolinisme.

INCONFORMÍSM s. n. (Rar) Nonconformism. – In1-+conformism.

INCUBÁ, incubez, vb. I. Tranz. (Med.) A infiltra un agent patogen în organism, pentru a urmări reacția organismului la acesta. – Din fr. incuber.

INCUBÁ, incubez, vb. I. Tranz. (Med.) A infiltra un agent patogen în organism, pentru a urmări reacția organismului la acesta. – Din fr. incuber.

INCUBÁT, -Ă, incubați, -te, adj. (Med.; despre organisme) În care a fost infiltrat un agent patogen, pentru a urmări reacția. – V. incuba.

INCUBÁȚIE, incubații, s. f. 1. Proces de dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului de păsări sub influența anumitor factori fizici (temperatură, umiditate etc.). 2. Timpul cuprins între primul contact al organismului cu microbii sau cu virușii unei boli și primele simptome ale bolii provocate de aceștia. [Var.: incubațiúne s. f.] – Din fr. incubation, lat. incubatio, -onis.

INDETERMINÍSM s. n. Concepție filozofică opusă determinismului, care afirmă că oamenii dispun de o libertate absolută a voinței. – Din fr. indéterminisme.

INDETERMINÍST, -Ă, indeterminiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al indeterminismului. – Din fr. indéterministe.

INDIANÍSM s. n. Disciplină care se ocupă cu studiul limbilor vorbite în India. ♦ Idiotism propriu limbilor vorbite în India. [Pr.: -di-a-] – Din fr. indianisme.

INDIFERENTÍSM s. n. (Rar) Atitudine de nepăsare, de indiferență. – Din fr. indifférentisme.

INDIVIDUALÍSM s. n. 1. Denumire generică pentru concepțiile etice care iau ca punct de plecare individul izolat, independent de societate. 2. Atitudine a celui care subordonează interesele obștești celor personale, care este preocupat exclusiv de propria persoană. [Pr.: -du-a-] – Din fr. individualisme.

INDIVIDUALÍST, -Ă, individualiști, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care se izolează de interesele, de preocupările colective; (adept) al individualismului; p. ext. (om) egoist. 2. Adj. Care se referă la individualism, care aparține individualismului. [Pr.: -du-a-] – Din fr. individualiste.

INDÚCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuirea lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență1 (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.

INDUSTRIALÍSM s. n. 1. Orientare în gândirea economică care preconizează dezvoltarea industriei și ridicarea acesteia la nivelul de ramură principală a economiei. 2. Teorie economică care acordă preponderență industriei în activitatea economică. [Pr.: -tri-a-] – Din fr. industrialisme.

INFANTILÍSM s. n. Anomalie în dezvoltarea corporală și psihică, caracterizată prin persistența, la vârsta adultă, a unor trăsături morfologice și funcționale specifice copilăriei. – Din fr. infantilisme.

INFÉCȚIE, infecții, s. f. 1. Proces rezultat din pătrunderea și dezvoltarea în organism a unor agenți patogeni (paraziți, microbi sau viruși) și din reacția țesuturilor la acest atac, manifestată prin inflamații, supurații, cangrene etc. 2. Miros urât, duhoare, putoare, miasmă. ♦ Fig. Contagiune morală. [Var.: infecțiúne s. f.] – Din fr. infection.

INFECȚIOZITÁTE, infecțiozități, s. f. Capacitate a unui germen de a pătrunde într-un organism receptiv, de a se menține și înmulți în așa fel încât transmiterea de la organismul invadat la altul să se poată face cu ușurință. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. infectiosité.

INFERNÁL, -Ă, infernali, -e, adj. De infern, din infern; drăcesc, diabolic. ◊ Mașină infernală = bombă cu mecanism de ceasornic, folosită de teroriști pentru a săvârși atentate. ♦ Fig. Înspăimântător, groaznic, teribil. – Din fr. infernal, lat. infernalis.

INFESTÁȚIE, infestații, s. f. 1. Contaminare a unui organism cu paraziți vegetali sau animali, ducând la apariția unei stări patologice specifice; infestare. 2. Pătrundere a unor insecte dăunătoare în cereale și în produsele rezultate din prelucrarea acestora, provocând degradarea produselor. – Din fr. infestation.

INFINITÍSM s. n. Concepție metafizică care admite că universul este infinit. – Infinit + suf. -ism.

INFRAMICRÓB, inframicrobi, s. m. Microorganism de dimensiuni foarte reduse, puțin evoluat și incomplet organizat, care nu-și poate realiza singur metabolismul și care se găsește ca parazit obligatoriu în celula vie. – Infra2-+microb.

INGINERÍE s. f. 1. Profesiunea inginerului. 2. (În sintagma) Inginerie genetică = modificare a structurii genetice a unui organism prin introducerea de gene noi, aparținând unor organisme din aceeași specie sau din specii diferite, prin inserarea de gene sintetizate artificial sau prin reorganizarea materialului genetic propriu. – Inginer + suf. -ie.

ÍNIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare; cord1. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burtă, pântece, rânză. ◊ Expr. A (mai) prinde (de) inimă = a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpata putere. Pe inima goală = cu stomacul gol, fără a fi mâncat ceva. A (se) simți greu la inimă = a-i fi greață, a-i veni să verse. 3. (La cărțile de joc) Cupă2. 4. Piesă sau organ de mașină care are formă asemănătoare cu o inimă (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerată ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legătură cu bucurii, plăceri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea bună.Loc. adv. După (sau pe) voia (sau pofta) inimii = după plac, nestingherit, cum îi e dorința. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, cu foarte mare și sinceră placere. ◊ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit. A unge (pe cineva) la inimă = a face (cuiva) plăcere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât poftește, cât are plăcere. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a renunța la propriul punct de vedere, la propria opinie sau plăcere. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) fără griji, bine dispus, cu conștiința împăcată. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Îl doare la inimă când vede atâta risipă.Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inimă = a provoca (cuiva) o durere morală, o supărare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârși la inimă = a se îmbolnăvi, a muri de durere, a fi colpeșit de durere. A avea ceva pe inimă = a fi chinuit de un gând neîmpărtășit, a avea o taină în suflet. A-și răcori inima = a spune ce are pe suflet, a-și descărca sufletul. A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decât merită. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispoziție, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A rămâne cu inima friptă = a rămâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau roșu) prin inimă, se spune când cineva primește pe neașteptate o veste tristă sau când îl cuprinde o durere fizică în mod brusc. Inimă albastră = suflet trist, îndurerat; tristețe, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciudă, mânie, necaz. Inimă rea = mâhnire, durere, amărăciune. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la tine.Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a iubi (pe cineva). A-i rămâne (cuiva) inima la... = a rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. A avea tragere de inimă (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima să... = a se simți atras să facă ceva. d) (În legătură cu bunătatea sau răutatea cuiva, în loc. și în expr.) Inimă dreaptă = om drept, cinstit, corect. Inimă de aur = om bun. Slab de inimă = milos, impresionabil, influențabil. Cu inimă = bun, milos, înțelegător, uman. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inimă bună) = a fi bun, milos, înțelegător, darnic. A avea inima deschisă = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, fără reticențe, a vorbi deschis, fără rezerve. A avea inima largă = a fi mărinimos, milos, darnic. A se muia la inimă sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lăsa pe cineva inima să..., se spune când cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. A fi fără inimă sau a fi rău (sau câinos, negru) la inimă = a fi rău, înrăit. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, neînțelegător, dușmănos, rău. (A avea) inimă de piatră (sau impietrită) = (a fi) nesimțitor, rău, fără suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Îmi spune inima că s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune a cuiva) Înfruntă pericolul cu inima rece.Cu inimă = (loc. adv.) energic, cu viața; (loc. adj. și adv.) inimos, curajos; pasionat. ◊ Expr. A(-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța, a se descuraja. A-și lua inima în dinți = a-și face curaj, a se hotărî să întreprindă ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva își recapătă calmul, echilibrul și curajul după un moment de emoție sau de spaimă. A (mai) prinde (la) inimă = a căpăta (din nou) putere, curaj, a se restabili sufletește, a nu-i mai fi teamă. A-i ține cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frică de ceva; a se descuraja. A i se tăia inima = a-și pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerată ca centru și simbol al vieții sufletești. L-am șters din inimă.Loc. adv. Din inimă sau din toată inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toată puterea sufletească. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită, curată. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă. 2. Ființă, om, individ. Înflăcărarea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ◊ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpăra ce este mai prost, a face o afacere proastă; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. [Pl. și (înv.) inime.Var.: ínemă s. f.] – Lat. anima.

INJECTÁ, injectez, vb. I. 1. Tranz. A introduce, cu ajutorul seringii, un medicament lichid într-un organism. ♦ A introduce, sub presiune, în masa unui material sau într-un spațiu închis, un fluid sau o suspensie de corp pulverulent. 2. Refl. (Despre ochi) A se colora ușor în roșu; a se înroși, a se congestiona. – Din fr. injecter, lat. injectare.

INJÉCȚIE, injecții, s. f. 1. Introducere, pe cale intravenoasă, intramusculară etc., sub presiune, a unui medicament în stare lichidă în țesuturile sau în umorile organismului cu ajutorul unei seringi; p. ext. Lichidul introdus în acest mod. 2. Introducere sub presiune a unui fluid sau a suspensiilor unui corp pulverulent într-un material sau într-un spațiu închis. [Var.: injecțiúne s. f.] – Din fr. injection.

INOCUITÁTE s. f. (Med.) Însușire a unui agent fizic, chimic, biologic de a nu constitui un pericol pentru organism. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. innocuité.

INOCULÁ, inoculez, vb. I. Tranz. 1. A introduce în organism o substanță, un ser, un vaccin pentru precizarea diagnosticului unei boli, experiențe, imunizare etc. 2. Fig. A băga în mintea cuiva anumite concepții, idei etc. [Var.: înoculá, vb. I] – Din fr. inoculer.

INOCULÁT, -Ă, inoculați, -te, adj. (Despre seruri, substanțe, vaccinuri) Introdus în organism. – V. inocula.

INSIDIÓS, -OÁSĂ, insidioși, -oase, adj. Care caută să înșele; viclean, perfid, șiret. ♦ (Med.; despre o boală) Care apare pe nesimțite, fără manifestări vizibile. ♦ (Despre gaze de luptă) Care își manifestă acțiunea asupra organismului mai târziu. [Pr.: -di-os] – Din fr. insidieux.

INSOMNÍE, insomnii, s. f. Tulburare a mecanismului de reglare a centrului nervos somn-veghe, care se manifestă prin lipsă de somn sau prin reducerea duratei și a profunzimii somnului și care este întâlnită în astenii, boli psihice, nevroze etc. – Din fr. insomnie.

MALTHUSIANÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al malthusianismului; malthusian. (< fr. malthusianiste)

INSTÍNCT, instincte, s. n. Complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii indivizilor dintr-o anumită specie și care le asigură dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apărarea. – Din fr. instinct, lat. instinctus.

INSTITUȚIONALÍSM s. n. Doctrină economică apărută în deceniile al treilea și al patrulea ale sec. XX, ai cărei reprezentanți consideră că economia politică trebuie să aibă ca obiect studierea anumitor categorii politice și juridice, precum și unele fenomene social-economice, denumite impropriu „instituții”. [Pr.: -ți-o-] – Din germ. Instituzionalismus.

MALTHUSIANÍSM s. n. teorie social-politică potrivit căreia populația ar crește în proporție geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență sporesc doar în proporție aritmetică, așadar cauzele suprapopulației și mizeriei maselor ar fi de ordin natural. (< fr. malthusianisme)

INSTRUMENTALÍSM s. n. Concepție filosofică potrivit căreia noțiunile, categoriile și teoriile științifice nu reflectă realitatea obiectivă, fiind numai niște instrumente pentru săvârșirea unor acțiuni utile individului. – Din fr. instrumentalisme. Cf. rus. instrumentalizm.

INSTRUMENTALÍST, -Ă, instrumentaliști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al instrumentalismului. – Din engl., germ. instrumentalist.

INSUFICIÉNȚĂ, insuficiențe, s. f. Stare, situație a ceea ce este insuficient. ♦ Incapacitate funcțională a unui organ sau scădere, stare deficitară a unei funcțiuni complexe a organismului. ◊ Insuficiență cardiacă = stare patologică manifestată prin imposibilitatea miocardului de a mai asigura un debit cardiac suficient în raport cu nevoile organismului. [Pr.: -ci-en-] – Din lat. insuficientia, it. insufficienza.

INSUFLÁȚIE, insuflații, s. f. Introducere sub presiune a unui gaz sau a unei substanțe pulverulente într-o cavitate a organismului în scop terapeutic sau pentru stabilirea diagnosticului. – Din fr. insufflation, lat. insufflatio.

INSULÍNĂ s. f. Hormon secretat de pancreas, care reglează metabolismul glucidelor, lipidelor, protidelor și mineralelor din organism. – Din fr. insuline.

INTELECTUALÍSM s. n. 1. Concepție potrivit căreia intelectul (rațiunea) este capabil(ă) de a înțelege lumea. 2. Doctrină potrivit căreia procesele afective și voliționale se reduc la cele intelectuale. 3. Doctrină care reduce actul moral la cunoaștere, considerând că înțelegerea binelui implică săvârșirea lui. [Pr.: -tu-a-] – Din fr. intellectualisme.

INTERIORIZÁ, interiorizez, vb. I. 1. Tranz. A reflecta în conștiință, prin prisma propriei sensibilități, fenomene ale realității exterioare. 2. Refl. A-și înăbuși manifestările exterioare; a se refugia în trăiri interioare. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. intérioriser.

INTERMÉDIU, intermedii, s. n. 1. Ceea ce se află la mijloc, între alte elemente. ◊ Loc. prep. Prin intermediul (cuiva sau a ceva) = prin mijlocirea, prin înlesnirea, cu ajutorul (cuiva sau a ceva). 2. Mică lucrare dramatică (de obicei comică), muzicală ori coregrafică, executată ca moment de divertisment în antracte. – Din it. intermedio, fr. intermède.

INTERMÉZZO, intermezzi, s. n. 1. Divertisment muzical care se intercalează într-o reprezentație teatrală. 2. Episod orchestral independent într-o operă. 3. Mică piesă instrumentală de formă liberă. [Pr.: -me-țo] – Cuv. it.

INTERNAȚIONALÍSM s. n. 1. Solidaritate, colaborare, cooperare liber-consimțită între națiuni popoare, țări etc. egale în drepturi, în scopul sprijinului reciproc. 2. Doctrină potrivit căreia diversele interese naționale trebuie să fie subordonate unui interes general, supranațional. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. internationalisme.

INTERNAȚIONALÍST, -Ă, internaționaliști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care are caracterul internaționalismului, care aplică principiile internaționalismului, care aparține internaționalismului. 2. S. m. și f. Adept al internaționalismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. internationaliste.

INTERSCHIMBABILITÁTE s. f. Calitatea de a fi interschimbabil; (franțuzism) interșanjabilitate. – Inter1- + schimbabilitate (după fr. interchangeabilité).

INTERȘANJÁBIL, -Ă, interșanjabili, -e, adj. (Franțuzism) Interschimbabil. – Din fr. interchangeable.

INTERȘANJABILITÁTE s. f. (Franțuzism) Interschimbabilitate. – Din fr. interchangeabilité.

INTERVENȚIONÍSM s. n. Amestec al unui stat în afacerile interne ale altui stat (cu scopul de a-l subordona sau de a schimba orânduirea). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. interventionnisme.

INTERVENȚIONÍST, -Ă, intervenționiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană, stat etc.) care participă la o intervenție armată, care susține sau practică intervenționismul. 2. Adj. Care aparține intervenționismului, care este specific intervenționismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. interventionniste.

INTIMÍSM s. n. Tendință a unor artiști de a exprima în operele lor sentimente cu caracter strict personal. – Din fr. intimisme.

INTIMÍST, -Ă, intimiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Artist care exprimă în creația sa sentimente cu caracter strict personal, intime; partizan al intimismului. 2. Adj. Care exprimă sentimente intime, cu caracter personal. Poezie intimistă. – Din fr. intimiste.

INTOXICÁ, intóxic, vb. I. Tranz. și refl. A(-și) introduce în organism substanțe toxice care duc la otrăvirea lui; a (se) otrăvi. ♦ Fig. (Fam.) A (se) plictisi peste măsură; a agasa sau a fi agasat. – Din fr. intoxiquer, lat. intoxicare.

INTOXICÁT, -Ă, intoxicați, -te, adj. (Despre ființe) Care s-a otrăvit în urma introducerii în organism a unor substanțe toxice. – V. intoxica.

INTOXICÁȚIE, intoxicații, s. f. Rezultat al introducerii sau acumulării în organism a unor substanțe toxice; starea celui ce s-a intoxicat; otrăvire. [Var.: (rar) intoxicațiúne s. f.] – Din fr. intoxication.

INTRADERMOREÁCȚIE, intradermoreacții, s. f. Reacție imună folosită pentru stabilirea diagnosticului în bolile infecțioase și pentru a cerceta susceptibilitatea organismului față de agenți toxici, față de antibiotice etc. [Pr.: -re-ac-] – Din fr. intradermo-réaction.

INTRÁRE, intrări, s. f. 1. Acțiunea de a intra și rezultatul ei; loc (special amenajat) prin care se trece din afară înăuntru; permisiune, încuviințare (de a intra2); intrat. ♦ Partea de la început a unei localități, a unei suprafețe circumscrise etc. 2. Momentul intervenției unei voci, a unui instrument sau a unor grupuri de instrumente în desfășurarea unei acțiuni muzicale. 3. Stradă mică (înfundată la un capăt); fundătură. 4. (Cont.) Valoare care se înregistrează în patrimoniul unei instituții sau întreprinderi; încasare. 5. Înregistrare a adreselor, cererilor etc. sosite la o instituție. 6. (Electron.) Punct al unui sistem sau al unui aparat prin care un semnal este introdus în acestea; input (1). 7. (Inform.) Ansamblul influențelor, informațiilor care parvin unui sistem (organism, mecanism) și răspunsul unui element sau al întregului sistem la acestea; input (2). [Var.: (pop.) întráre s. f.] – V. intra.

INTUIȚIONÍSM s. n. Curent filosofic care opune rațiunii intuiția, concepută ca o facultate analogă cu instinctul, cu simțul artistic sau cu revelația divină, considerând că aceasta ar pătrunde nemijlocit în esența obiectelor. [Pr.: -tu-i-ți-o-] – Din fr. intuitionnisme.

INTUIȚIONÍST, -Ă, intuiționiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al intuiționismului. [Pr.: -tu-i-ți-o-] – Din fr. intuitioniste.

INVOLÚȚIE, involuții, s. f. 1. Modificare regresivă a unui organ sau a unui organism. ♦ P. gener. Proces de transformare regresivă, de regres. 2. Proces fiziologic care constă în revenirea unui organ ce a suferit o mărire de volum la dimensiunile, poziția și consistența normală. – Din fr. involution, lat. involutio, -onis.

IODÍSM s. n. Intoxicație cu iod sau cu compuși ai iodului. – Din fr. iodisme.

IODIZÁRE, iodizări, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iotacizare, iotacism (2). – V. iodiza.

IONIZÁRE, ionizări, s. f. 1. Proces fizic al cărui rezultat este formarea de ioni. 2. Tratament medical care constă în introducerea în organism a ionilor; ionoterapie, (rar) ionizație. [Pr.: i-o-] – V. ioniza.

IONIZÁȚIE, ionizații, s. f. (Rar) 1. Proces fizic al cărui rezultat este formarea de ioni. 2. Tratament medical care constă în introducerea în organism a ionilor; ionizare, ionoterapie. [Pr.: i-o-] – Din fr. ionisation.

IONOTERAPÍE, ionoterapii, s. f. Tratament medical care constă în introducerea în organism a ionilor; ionizare (2). [Pr.: i-o-] – Din fr. ionothérapie.

IOTACÍSM s. n. (Fon.) 1. Evoluție a unei vocale sau a unui diftong spre i. 2. Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iotacizare. – Din fr. iotacisme.

IOTACIZÁ, pers. 3 iotacizează, vb. I. Refl. (Despre sunete) A se palataliza sub influența unui iot; a se iodiza. – Cf. iot și iotacism.

IOTACIZÁRE, iotacizări, s. f. (Fon.) Palatalizare a unei consoane sub influența unui iot; apariția unui iot înaintea unei vocale anterioare la început de cuvânt sau de silabă; iodizare, iotacism (2). – V. iotaciza.

MALÁRIE s. f. boală infecțioasă provocată de hematozoarul palustru, care se manifestă prin friguri puternice și intermitente; paludism. (< fr., it. malaria)

MALAPROPÍSM s. n. folosire greșită, substituire a unui cuvânt. (< engl. malapropism)

IPOTÉZĂ, ipoteze, s. f. Presupunere, enunțată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esența fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce; presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiției, impresiei etc. ♦ (Mat.) Ansamblul proprietăților date într-o demonstrație și cu ajutorul cărora se obțin noi propoziții. – Din fr. hypothèse.

IRADIÉRE, iradieri, s. f. Acțiunea de a iradia și rezultatul ei. ♦ (Fiz.) Expunere a unui corp, a unui material etc. la acțiunea unui flux de fotoni sau de particule. ♦ (Med.) Expunere a organismului la acțiunea unor radiații electromagnetice, radioactive, de obicei în scopuri terapeutice. ♦ Expunere accidentală a organismului la radiațiile substanțelor radioactive, urmată de tulburări organice. ♦ (Med.; Fiziol.) Răspândire a unei excitații sau inhibiții de la un centru nervos la altul. ◊ Iradiere dureroasă = propagare a durerii de-a lungul unui nerv. [Pr.: -di-e-] – V. iradia.

IRAȚIONALÍSM s. n. Concepție filosofică care postulează primatul intuiției, al instinctului, al trăirii, al inconștientului sau al altor facultăți iraționale, asupra rațiunii. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. irrationalisme.

IRAȚIONALÍST, -Ă, iraționaliști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al iraționalismului. 2. Adj. Referitor la iraționalism, propriu iraționalismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. irrationaliste.

IREDÉNT, -Ă, iredenți, -te, adj. (Rar) Care aparține iredentismului, privitor la iredentism, care propagă, susține iredentismul; iredentist (2). – Din it. irredento.

IREDENTÍSM s. n. Mișcare politică de eliberare națională a unor teritorii aflate sub ocupație străină, devenită, după primul război mondial, mișcare anexionistă și naționalistă. [Var.: iridentísm s. n.] – Din it. irredentismo, fr. irrédentisme.

IREDENTÍST, -Ă, iredentiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Partizan al iredentismului. 2. Adj. Care aparține iredentismului, privitor la iredentism, care propagă, susține iredentismul; iredent. [Var.: iridentíst, -ă s. m. și f., adj.] – Din it. irredentista, fr. irrédentiste.

IREMISÍBIL, -Ă, iremisibili, -e, adj. (Franțuzism) De neiertat. – Din fr. irrémissible.

IREMISIBILITÁTE s. f. (Franțuzism) Însușirea a ceea ce este iremisibil. – Din fr. irrémissibilité.

IRENÍSM s. n. Numele unei orientări teologice care susține unificarea diferitelor confesiuni creștine pe baza a ceea ce au ele comun. – Din fr. irénisme.

IRENÍST, -Ă, ireniști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al irenismului. – Din fr. iréniste.

IRIDENTÍSM s. n. v. iredentism.

IRIGÁ, irighéz (iríg), vb. I. Tranz. A aplica, a efectua lucrări de irigații pe un teren arabil. ♦ (Despre sânge) A circula într-un organism, într-un organ, într-un țesut. – Din fr. irriguer, lat. irrigare.

IRIGATÓR, irigatoare, s. n. (Med.) Aparat cu care se fac clisme sau spălături interne; clistir. – Din fr. irrigateur.

MALACÍE s. f. 1. pierdere a consistenței, ramolire a unui organ sau țesut; ramolisment. 2. pervertire a gustului constând în dorința de a ingera alimente picante. (< fr. malacie)

IRITABILITÁTE, iritabilități, s. f. Proprietatea de a se irita ușor; starea celui iritabil; irascibilitate. ♦ (Fiziol.) Proprietate generală a materiei vii de a reacționa la acțiunea anumitor factori externi prin modificarea metabolismului. – Din fr. irritabilité, lat. irritabilitas, -atis.

ISIHÍE s. f. (Grecism înv.) Liniște, odihnă, tihnă. – Din ngr. isihía.

ISLÁM s. n. Religie monoteistă întemeiată, în sec. VII, de Profetul Mahomed și răspândită în Asia și Africa; mahomedanism, islamism; p. ext. totalitatea mahomedanilor; totalitatea țărilor sau popoarelor de religie mahomedană. – Din fr. islam.

ISLAMÍSM s. n. Mahomedanism, islam. – Din fr. islamisme.

ISLAMIZÁ, islamizez, vb. I. Tranz. și refl. A trece sau a face să treacă la islamism; a da sau a căpăta caracter islamic. – Din fr. islamiser.

ISLAMIZÁT, -Ă, islamizați, -te, adj. Care a trecut la islamism; care a luat caracter islamic. – V. islamiza.

ISMAILÍT, ismailiți, s. m. Membru al unei secte de musulmani șiiți care se caracteriza printr-un fanatism extrem. [Pr.: -ma-i-] – Din fr. Ismailite.

ISTORÍSM s. n. (Fil.) Principiu potrivit căruia evenimentele și fenomenele trebuie studiate în procesul apariției și dezvoltării lor istorice. – Din fr. historisme, rus. istorizm.

ITALIENÍSM, (1) italienisme, s. n. 1. Element de jargon împrumutat (fără necesitate) din limba italiană. 2. Curent lingvistic din sec. XIX care urmărea să apropie prin mijloace artificiale limba română de italiană. [Pr.: -li-e-] – Din it. italianismo, fr. italianisme.

ITALIENÍST, -Ă, italieniști, -ste, adj., subst. 1. Adj. Care aparține italienismului (2), privitor la italienism. 2. S. m. Adept al italienismului (2). 3. S. m. și f. Specialist în limba, literatura și cultura italiană. [Pr.: -li-e-] – Italian + suf. -ist.

IUDAÍSM s. n. Mozaism. – Din fr. judaïsme.

IZOLAȚIONÍSM, s. n. Politică dusă de o țară care se izolează de țările vecine. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. isolationnisme.

IZOLAȚIONÍST, -Ă, izolaționiști, -ste, adj., s. m. și f. (Partizan) al izolaționismului. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. isolationniste.

IZOMÓRF, -Ă, izomorfi, -e, adj. (Despre substanțe) Care prezintă izomorfism; (despre cristale) asemănător ca formă. – Din fr. isomorphe.

IZOMORFÍE s. f. Izomorfism (2). – Din fr. isomorphie.

IZOMORFÍSM s. n. 1. Relație, corespondență între două obiecte, fenomene etc. care au aceeași structură; identitate de structură. 2. Proprietate a substanțelor cu compoziție chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleași forme structurale cristalografice; izomorfie. 3. Termen întrebuințat de unii lingviști structuraliști pentru a denumi paralelismul de structură dintre silabă, cuvânt și propoziție sau frază. – Din fr. isomorphisme.

MAJÓR, -Ă adj. 1. (despre oameni) ajuns la majorat. 2. principal, de mare importanță. ♦ caz de forță ~ă = situație, eveniment neașteptat care împiedică pe cineva să facă un anumit lucru. 3. (muz.) mod ~ sau gamă ~ă = mod sau gamă din cinci tonuri și două semitonuri (între treptele III-IV și VII-VIII). 4. (log.) termen ~ = predicatul concluziei unui silogism; premisă ~ă = premisa care conține termenul major. (< fr. majeur, major, lat. maior)

MAIORESCIANÍSM s. n. stil creator, deschis față de fenomenul cultural, care promovează principiul autonomiei esteticului și criteriul estetic în judecata de valoare a poeziei. (< maiorescian + -ism)

MAIÉZĂ s. f. mecanism de susținere și acționare a platinelor de buclare la mașinile de tricotat. (< fr. mailleuse)

ÎMPĂCIUITORÍSM s. n. Atitudine de împăcare, de conciliere a unor divergențe; încercare de aplanare a conflictelor sociale, ideologice etc. ♦ P. gener. Îngăduință exagerată față de greșelile cuiva. [Pr.: -ciu-i-] – Împăciuitor + suf. -ism.

ÎMPĂCIUITORÍST, -Ă, împăciuitoriști, -ste, adj., s. m. și f. (Persoană) care manifestă împăciuitorism, care practică împăciuitorismul; conciliator. [Pr.: -du-i-] – Împăciuitor + suf. -ist.

MAHOMEDANÍSM s. n. islamism. (după fr. mahométisme)

MAHOMEDÁN, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mahomedanismului; musulman. (< fr. mahométan)

MAHDÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al mahdismului. (< fr. mahdiste)

MAHDÍSM s. n. doctrină religioasă musulmană care preconizează credința în mahdiu. (< fr. mahdisme)

MAHAYÁNA s. f. formă evoluată a budismului, apărută în India septentrională și răspândită mai ales în China, Coreea și Japonia, care a introdus dogma despre rai și un ritual fastuos. (< fr. mahayana)

ÎMPIEDICÁ, împiédic, vb. I. 1. Refl. A se lovi (cu piciorul) de ceva sau de cineva care stă în cale (și a cădea); a se poticni. ◊ Expr. A se împiedica în picioare = a se împletici. A i se împiedica (cuiva) limba = a nu putea articula bine sunetele. A se împiedica la vorbă = a gângăvi. ♦ Fig. A da mereu peste ceva sau peste cineva care supără, stingherește. 2. Tranz. A pune unui animal piedică la picioare, a-i lega picioarele ca să nu poată fugi. ♦ A înfrâna roțile unui vehicul (pentru a-l face să meargă greu). ♦ A pune piedica de siguranță la mecanismul armelor de foc. 3. Tranz. Fig. A opri, a ține în loc pe cineva sau ceva; a se pune în calea cuiva sau a ceva. [Var.: (reg.) împiedecá vb. I] – Lat. impedicare.

MAGNILOCVÉNȚĂ s. f. gravitate, emfază, grandilocvență; bombasticism. (< it. magniloquenza)

MAGNETOTROPÍSM s. n. curbare a organelor plantelor sub influența forței magnetice. (< fr. magnétotropisme)

ÎNCĂLZÍRE, încălziri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) încălzi și rezultatul ei. ◊ Încălzire centrală = sistem de ridicare a temperaturii aerului dintr-o clădire prin folosirea unei surse unice producătoare de căldură, care difuzează, sub presiune, apă caldă sau aer încălzit în radiatoare special amenajate. ♦ Ansamblu al procedeelor de încălzire. 2. Complex de exerciții fizice efectuate înaintea unui antrenament, a unei competiții etc. pentru adaptarea organismului la potențial maxim. – V. încălzi.

MAGNETOSTÁTIC, -Ă I. adj. referitor la magnetostatică. II. s. f. parte a electromagnetismului care studiază câmpul magnetic invariabil din substanțe sau din vid. (< fr. magnétostatique)

MAGNETÓN s. n. unitate de măsură pentru magnetismul electronului și al nucleelor atomice. (< fr. magnéton)

MAGNETOMETRÍE s. f. 1. măsurarea variațiilor mărimilor magnetice. 2. ramură a geofizicii care studiază magnetismul terestru. 3. metodă geofizică de prospecțiune a subsolurilor bogate în elemente sau minerale magnetice. (< fr. magnétométrie)

ÎNCHÍDE, închíd, vb. III. 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zăvorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau părțile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfăcute, deschise. ◊ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusă în cursul unei comunicări. A închide mâna = a strânge degetele, făcând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface că nu observă ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în construcții negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lângă cineva în clipa morții. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desființa. 4. Tranz. A încheia o acțiune, a-i pune capăt. ♦ A opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o ființă într-un spațiu închis, îngrădit; a băga la închisoare; fig. a ține departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A conține, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngrădi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicație; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Lat. includere.

ÎNCHISTÁ, închistez, vb. I. Refl. (Despre unele organisme animale sau vegetale inferioare sau despre unele tumori) A se acoperi cu o membrană sau a se transforma în chist, izolându-se de mediul înconjurător. ♦ Fig. (Despre oameni) A se izola, a se închide în sine. – Din fr. enkyster.

ÎNCLICHETÁ, înclichetez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A imobiliza un mecanism într-o anumită poziție. – Din fr. encliqueter.

MAGNETO- elem. „magnet, magnetic, magnetism”. (< fr. magnéto-, cf. gr. magnes)

ÎNCRUCIȘÁ, încrucișez, vb. I. 1. Tranz. A pune, a așeza cruciș; a cruci. ◊ Expr. A încrucișa brațele (pe piept) = a sta în inactivitate. A încrucișa săbiile = a începe lupta. 2. Refl. recipr. A trece unul pe lângă altul, venind din direcții diferite. ♦ (Despre drumuri) A se întretăia. 3. Intranz. (Franțuzism, despre nave) A naviga în larg pentru a supraveghea liniile maritime de comunicație; p. gener. a naviga. 4. Tranz. A împerechea diferite animale sau plante pentru a obține urmași cu însușiri superioare. – În + cruciș.

MAGNETIZATÓR, -OÁRE I. adj. care magnetizează. II. s. m. persoană care magnetizează (1), care practică magnetismul animal. (după fr. magnétiseur)

ÎNDÁRN adv. (Italienism înv.) Zadarnic. – Din it. indarno.

MAGNETÍSM s. n. 1. proprietate a unor corpuri de a atrage fierul. ♦ ~ terestru = totalitatea fenomenelor magnetice cauzate de Pământ; geomagnetism; ~ animal = pretins fluid care ar lucra asupra simțurilor și imaginației, producând diferite fenomene. ◊ (fig.) atracție; influență, fascinație. 2. ramură a fizicii care studiază fenomenele magnetice. (< fr. magnétisme, germ. Magnetismus)

MAGNÉTIC, -Ă adj. 1. referitor la magnet(ism), care poate fi magnetizat. ♦ câmp ~ = spațiul din jurul unui magnet, în care se exercită forța acestuia. 2. (fig.) care magnetizează (2). (< fr. magnétique, germ. magnetisch)

MAGMATÍSM s. n. totalitatea proceselor în legătură cu deplasarea magmei în scoarța terestră. (< fr. magmatisme)

MAGMÁTIC, -Ă adj. referitor la magmă și la magmatism. ♦ rocă ~ă = (sau eruptivă) = rocă rezultată din procesul de solidificare a magmei. (< fr. magmatique)

MAGÍSM s. n. mazdeism. (< fr. magisme)

MAGHIARÍSM s. n. cuvânt, expresie proprii limbii maghiare. (< maghiar + -ism)

ÎNLUMINÁ, înluminez, vb. I. Tranz. (Franțuzism înv.) A împodobi o carte cu miniaturi, viniete, litere colorate. – Din fr. enluminer.

ÎNTĂRITÓR, -OÁRE, întăritori, -oare, adj. (Despre medicamente) Care dă puteri, care fortifică organismul; tonic, fortifiant. ◊ (Substantivat, n.) Medicul i-a dat un întăritor.Întări + suf. -tor.

ÎNTINERÍRE s. f. Acțiunea de a întineri și rezultatul ei; stare a ceea ce este sau pare întinerit. ♦ Revitalizare a organismului – V. întineri.

ÎNTOÁRCE, întórc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia2 sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni2 sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare.Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul.Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, lanul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.

ÎNVÂRTÍT2, -Ă învârtiți, -te, adj., subst. 1. Adj. Înfășurat, răsucit. 2. S. m. Fig. (Fam.) Persoană care s-a eschivat (prin favoritism, dare de mită etc.) de la obligațiile militare (în timp de război); persoană care a ajuns la o situație materială sau socială bună, prin mijloace dubioase. 3. S. f. Numele unui dans popular cu învârtituri; melodie după care se execută acest dans. 4. S. f. Prăjitură făcută dintr-o foaie subțire de aluat, umplută cu nuci, mere sau brânză. – V. învârti.

MACROSESTÓN s. n. seston cu organisme de dimensiuni mai mari. (< fr. macroseston)

ÎNVELÍȘ, învelișuri, s. n. 1. Obiect care servește la învelit; învelitoare. ♦ Scoarță, copertă, de carte. ♦ Învelitoare (de tablă, de țiglă etc.) de pe acoperișul unei case. 2. Stratul exterior al unui obiect, al unui organism etc. – Înveli + suf. -iș.

MACROSEÍSM s. n. mișcare seismică de mare intensitate. (< fr. macroséisme)

ÎNZĂVORẤT, -Ă, înzăvorâți, -te, adj. (Tehn.; despre piese) Care este împiedicat să se miște printr-un mecanism de închidere. – V. înzăvorî.

ÎNZĂVORÎ, înzăvorăsc, vb. IV. Tranz. (Tehn.) A împiedica intenționat mișcarea unei piese față de alta cu ajutorul unor mecanisme de închidere. – În + zăvor.

JAINÍSM s. n. Religie și școală filozofică indiană, opusă brahmanismului și sistemului de castă al acestuia, întemeiată în sec. VI a. Cr. [Pr.: ja-i-] – Din fr. jaïnisme.

JAINÍST, -Ă, jainiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al jainismului. [Pr.: ja-i-] – Din fr. jaïniste.

JALUZÍE s. f. (Franțuzism înv.) Gelozie. – Din fr. jalousie.

JANSENÍSM s. n. Curent social-religios apărut în Olanda și în Franța la mijlocul sec. XVII, care exprima opoziția unei părți a burgheziei față de iezuitism, preluând concepția despre predestinare și propovăduind o morală austeră. – Din fr. jansénisme.

JANSENÍST, -Ă, janseniști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține jansenismului, privitor la jansenism. 2. S. m. și f. Adept al jansenismului. – Din fr. janséniste.

JAVELÍNĂ, javeline, s. f. (Franțuzism înv.) Suliță lungă și subțire. – Din fr. javeline.

MACROPLANCTÓN s. n. plancton cu organisme vizibile cu ochiul liber. (< fr. macroplancton)

MACRONUCLÉU s. n. nucleu vegetativ mare, la unele protozoare, care reglează metabolismul. (< fr. macronucléus)

JOB, joburi, s. n. (Englezism) Slujbă, serviciu. ♦ Afacere cu caracter privat sau oficial. [Pr.: giob] – Din engl. job.

MACROFÁG, -Ă adj., s. n. (fagocit) care distruge corpurile străine mari din organism. (< fr. macrophage)

JONCȚIUNE, joncțiuni, s. f. Legătură, unire; (concr.) locul unde se realizează legătura, unirea unor părți, unor elemente etc. ♦ (Electron.) Zonă de contact între două regiuni cu mecanisme diferite de conducție ale unui semiconductor, între doi semiconductori sau între un metal și un semiconductor. ♦ (Lingv.) Mijloc de exprimare a raporturilor sintactice de coordonare sau de subordonare dintre elementele unei propoziții sau fraze, care constă în legarea lor prin cuvinte ajutătoare. ♦ (Mil.) Loc unde se realizează legătura dintre flancurile dispozitivelor de luptă a două unități militare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. jonction.

MACROELEMÉNT s. n. element mineral care se găsește în cantități relativ mari în sol sau în organismele vii. (< engl. macrelement)

MACROBIÓTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la macrobiotică. 2. (despre organisme) cu o viață foarte lungă; longeviv. II. s. f. știință care studiază problemele longevității. (< fr. macrobiotique)

JÚKE-BOX, juke-boxuri, s. n. (Englezism) Tonomat. [Pr.: giú(k)-box] – Din engl., fr. juke-box.

JUNIMÍSM s. n. Mișcare culturală, literară și politică din a doua jumătate a sec. XIX, formată în jurul societății „Junimea” din Iași. – „Junimea” (n. pr.) + suf. -ism.

JUNIMÍST, -Ă, junimiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de junimism, privitor la junimism. 2. S. m. și f. Adept al junimismului. – „Junimea” (n. pr.) + suf. -ist.

MACHO [MÁCIO] adj., s. m. (adept) al machismului1.. (< sp. macho)

JURNALIÉR, -Ă, jurnalieri, -e, adj. (Franțuzism) Cotidian, zilnic. [Pr.: -li-er] – Din fr. journalier.

JURNALÍSM s. n. Ziaristică, gazetărie, publicistică. – Din fr. journalisme.

MACHÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al machismului2. (< rus. mahist)

K s. m. invar. A paisprezecea literă a alfabetului limbii române, folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional; sunete notate cu această literă: a) consoană oclusivă palatală (2) surdă (2), cu valoarea grupului de litere ch înainte de e și i; b) consoană oclusivă velară surdă, cu valoarea literei c. [Pr.: ca].

KANTIANÍSM s. n. Sistem filozofic inițiat de Kant; kantism. [Pr.: -ti-a-] – Kantian + suf. -ism.

KANTÍSM s. n. (Fil.) Kantianism. – Din fr. kantisme.

MACHIAVELÍST s. m. 1. adept al machiavelismului (1). 2. (fig.) om viclean. 3. specialist în studiul lui Machiavelli. (< it. machiavellista)

MACHIAVELÍSM s. n. 1. sistemul politic al lui Machiavelli. 2. (fig.) conduită lipsită de scrupule; rea-credință, perfidie, viclenie. (< fr. machiavélisme, it. machiavellismo)

LAVÉTĂ, lavete, s. f. (Franțuzism) Cârpă de spălat (motoarele, vasele de bucătărie etc.). – Din fr. lavette.

LAXÍSM s. n. sistem, atitudine teologică, filozofică, politică tolerantă. – Din fr. laxisme.

LAXÍST, -Ă, laxiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al laxismului. – Din fr. laxiste.

MACARÓNIC, -Ă, macaronici, -ce, adj. (Despre versuri, poezii, stil etc.) Care parodiază și satirizează pedantismul moravurilor cavalerești, amestecând cuvintele și formele limbii naționale cu cuvinte latinești, latinizante sau cu alte cuvinte străine. – Din fr. macaronique. Cf. it. maccheronico.

MACARONÍSM s. n. 1. Mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești într-un stil burlesc plin de cuvinte latine și latinizate ridicol. 2. Ansamblu de aspecte care caracterizează macaronismul. 3. Apartenență la macaronism. – Din fr. macaronisme.

MACHIAVELÍSM s. n. Comportare, acțiune vicleană, perfidă; perfidie, machiaverlâc, rea-credință. [Pr.: -chi-a-] – Din fr. machiavélisme, it. machiavellismo.

MACHIAVERLÂC, machiaverlâcuri s. n. (Rar) Machiavelism. [Pr.: -chi-a-] – Machiavelli (n. pr.) + suf. -lâc.

MACHÍSM s. n. Empiriocriticism. [Pr.: mahísm] – Din rus. mahizm.

MACHÍST, -Ă machiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține machismului, privitor la machism. 2. S. m. și f. Adept al machismului. [Pr.: mahist] – Din rus. mahist.

MACROBIÓTIC, -Ă, macrobiotici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. (Rar) Disciplină medicală bazată pe un ansamblu de reguli de igienă (alimentară) a căror respectare se consideră că poate prelungi viața omului. 2. Adj. De macrobiotică. ♦ (Despre organisme) Longeviv. [Pr.: -bi-o-] – Din germ. Makrobiotik, fr. macrobiotique.

MACROFÁG, -Ă, macrofage, adj., s. n. (Biol.) (Globulă albă) Care distruge bacteriile sau diferite particule străine din organism. – Din fr. macrophage.

MACROSEÍSM, macroseisme, s. n. Cutremur de pământ de mare intensitate. – Din fr. macroséisme.

MADLÉNĂ, madlene, s. f. (Franțuzism) Prăjitură din cocă cu ouă și unt; brioșă. – Din fr. madeleine.

MADMOAZÉLĂ, madmoazele, s. f. (Franțuzism înv.) Domnișoară. – Din fr. mademoiselle.

MAHDÍSM s. n. Doctrină religioasă musulmană care preconizează credința în mahdiu. – Din fr. mahdisme.

MACARONÍSM s. n. 1. mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești, prin compoziții burlești, scrise într-o limbă împestrițată cu cuvinte și forme latine și latinizate. 2. cuvânt, expresie specifică macaronismului (1). 3. apartenență la macaronism (1). (< fr. macaronisme)

MANIHEÍSM s. n. Doctrină religioasă din Orientul Apropiat, potrivit căreia lumea este guvernată de două principii, al binelui și al răului. – Din fr. manichéisme.

MANIHEÍST, -Ă, maniheiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al maniheismului. [Pr.: -he-ist] – Din fr. manichéiste.

MACARÓNIC, -Ă adj. (despre versuri, poezii, stil etc.) scris într-o limbă specifică macaronismului. (< fr. macaronique, it. maccheronico)

MAȘÍNĂ, mașini, s. f. 1. Sistem tehnic alcătuit din piese cu mișcări determinate, care transformă o formă de energie în altă formă de energie sau în lucru mecanic util; p. restr. dispozitiv, instrument, aparat; mecanism, mașinărie. ◊ Mașină-unealtă = mașină de lucru care prelucrează materiale prin operații mecanice. 2. Locomotivă. 3. Autovehicul, automobil. 4. Sobă de bucătărie, care servește la pregătirea mâncării. 5. Fig. (De obicei urmat de determinări) Ansamblu de mijloace folosite într-un anumit scop (reprobabil). 6. Epitet dat unui om care lucrează mult și cu mișcări automate, mecanice. – Din fr. machine, germ. Maschine.

MEHTÚP, mehtupuri, s. n. (Turcism înv.) Scrisoare oficială; adresă, raport. – Din tc. mektup.

MEHTUPCÍU, mehtupcii, s. m. (Turcism înv.) Funcționar într-o cancelarie domnească. – Din tc. mektupçu.

MÉLȘPAIZ, melșpaize, s. n. (Germanism, reg.) Prăjitură (de casă). – Din germ. Mehlspeise.

MERCANTILÍSM s. n. 1. (Livr.) Spirit negustoresc, interes comercial; (peior.) preocupare, tendință de a câștiga bani prin orice mijloace. 2. Doctrină economică din sec. XV-XVIII, bazată pe principiul că avuția socială rezidă în acumularea metalelor prețioase și a stocului monetar intern. – Din fr. mercantilisme.

MONÁDĂ, monade, s. f. 1. Termen (folosit în filozofia lui Leibniz) pentru a desemna cea mai simplă unitate indivizibilă din care ar fi alcătuită lumea. 2. Organism inferior, microscopic, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. – Din fr. monade, germ. Monade.

MOZAÍSM s. n. Religie monoteistă (practicată de evrei), ale cărei principii sunt cuprinse în Vechiul Testament; religie mozaică; iudaism. – Din fr. mosaïsme, it. mosaismo.

NUCLÉIC, nucleici, adj. (În sintagma) Acid nucleic = acid organic complex care conține în moleculă baze azotate de tip special, acid fosforic etc., având un rol fundamental în sinteza proteinelor din organism și în transmiterea caracterelor ereditare; acid nucleinic. [Pr.: -cle-ic] – Din fr. nucléique.

NUDÍSM s. n. Expunere (în scop terapeutic) a corpului uman gol la razele solare. ♦ Doctrină care preconizează viața în aer liber, practicarea sporturilor complet dezbrăcat. – Din fr. nudisme.

NUDÍST, -Ă, nudiști, -e, s. m. și f. Persoană care practică nudismul. – Din fr. nudiste.

NUMISMÁT, -Ă, numismați, -te, s. m. și f. Persoană care colecționează (și studiază) monede și medalii vechi; specialist în numismatică. – Din fr. numismate.

NUMISMÁTIC, -Ă, numismatici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu istoricul monedelor, al medaliilor vechi etc., studiind evoluția acestora din punctul de vedere al formei, al gravurii, al baterii, al circulației etc., precum și documentele conținând date referitoare la monede. 2. Adj. Care aparține numismaticii (1), privitor la numismatică. – Din fr. numismatique.

NUTRÍȚIE, nutriții, s. f. Totalitatea proceselor fiziologice prin care organismele își procură hrana necesară creșterii și dezvoltării, obținerii energiei pentru desfășurarea proceselor vitale, refacerii țesuturilor etc.; p. ext. hrănire, alimentare; hrană. – Din fr. nutrition, lat. nutritio.

OBSCURANTÍSM s. n. Stare de înapoiere culturală; atitudine ostilă, refractară față de tot ce reprezintă progres. – Din fr. obscurantisme.

OBSCURANTÍST, -Ă, obscutantiști, -ste, adj., s. m. și f. 1.Adj. Care aparține obscurantismului, care oglindește sau susține obscurantismul. 2. S. m. și f. Adept al obscurantismului. – Din fr. obscurantiste.

OBSECVIOZITÁTE s. f. (Livr.) Însușirea de a fi obsecvios; servilism, slugărnicie. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. obséquiosité.

OFIDÍSM s. n. (Med.) Otrăvire cu venin de șarpe. – Din fr. ophidisme.

LUTERANÍSM s. n. doctrină a protestantismului german, întemeiată de Martin Luther, care consideră esențială pentru „mântuire” credința și nu cultul religios, pe care l-a simplificat. (< fr. luthéranisme)

OMEOMORFÍSM s. n. V. homeomorfism.

OMOMORFÍSM s. n. V. homomorfism.

LUTERÁN, -Ă adj., s. m. f. (adept) al luteranismului. (< lat. lutheranus, germ. Lutheraner)

ONTOGENÉZĂ s. f. Dezvoltare individuală a organismelor vegetale și animale, care cuprinde toate transformările organismului de la stadiul de embrion până la sfârșitul existenței lui; ontogenie. – Din fr. ontogénèse.

ORGÁNIC, -Ă, organici, -ce, adj. 1. Care ține de structura, de esența, de funcțiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism (1), constituind un întreg diferențiat și în același timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezultă din organizarea, din construcția insăși a unui lucru; esențial, lăuntric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (Și adv.; despre relații, legături) Analog legăturii care unește părțile unui organism (1); indisolubil. 3. (Despre substanțe, materii, etc.) Care este alcătuit din carbon și hidrogen, uneori și din alte elemente chimice (oxigen, azot, etc.). ◊ Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile și derivații acestora. – Din lat. organicus, fr. organique

ORTODÓX, Ă, ortodocși, -xe, adj. 1. Care ține de biserica creștină răsăriteană, de ortodoxie, care este conform cu doctrina acestei biserici; (despre persoane) care este adept al ortodoxismului. ♦ (Substantivat) Persoană de religie creștină răsăriteană. 2. Conform cu principiile tradiționale ale unei doctrine, ale unei dogme etc., considerată ca fiind singura adevărată; (despre oameni) care urmează cu fermitate (sau dogmatic) o asemenea doctrină. – Din ngr. orthódoxos, lat. orthodoxus, fr. orthodoxe.

PALUDÍSM s. n. Boală infecțioasă provocată de un hematozoar (prin înțepătura țânțarilor anofeli); malarie; friguri palustre. – Din fr. paludisme.

PARALOGÍSM, paralogisme, s. n. Raționament fals făcut din neștiință, fără intenția de a induce în eroare. – Din fr. paralogisme.

PERNICIÓS, -OÁSĂ pernicioși, -oase adj. (Livr.) Care cauzează un rău, care este periculos (în special pentru sănătate); vătămător, dăunător. ◊ Anemie pernicioasă = formă gravă de anemie cu evoluție foarte rapidă, care poate cauza moartea. Febră pernicioasă = formă gravă a paludismului. [Pr.: -ci-os] – Din lat. perniciosus, fr. pernicieux.

POLISEMÍE s. f. Însușire a unor cuvinte sau unități frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic; polisemantism. – Din fr. polysémie.

POLITEÍSM s. n. Religie care recunoaște existența mai multor divinități. – Din fr. polythéisme.

PRAGMÁTIC, -Ă, pragmatici, -e, adj. 1. Referitor la pragmatism; bazat pe pragmatism. 2. (Înv.; în expr.) Istorie pragmatică = prezentare istorică care se ocupă numai de succesiunea evenimentelor politice și militare, fără a ține seama de complexul economic și cultural al dezvoltării societății. Sancțiune pragmatică = (în țările din apusul Europei) decret de stat privitor la o importantă problemă laică sau bisericească. – Fr. pragmatique (< gr.).

PRAGMATÍSM s. n. Curent filozofic idealist care, negând adevărul obiectiv, proclamă drept unic criteriu al adevărului numai ceea ce este util și avantajos din punct de vedere practic. – Fr. pragmatisme.

PRAGMATÍST, pragmatiști, s. m. Adept al pragmatismului. – Fr. pragmatiste.

PROCÉS, procese, s. n. 1. Acțiune în justiție făcută pentru soluționarea unui diferend între două părți care sunt în litigiu sau pentru constatarea și sancționarea călcării legilor statului; acțiune judecătorească; totalitatea actelor, documentelor adunate în vederea acestei acțiuni. ◊ Expr. A face (sau a intenta) cuiva proces = a chema pe cineva în fața instanțelor de judecată, a da pe cineva în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica, a ataca (pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de intenție = a învinui pe cineva de intenții reprobabile pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces(e) de conștiință = a regreta, a-și reproșa anumite atitudini sau acțiuni. ♦ Proces-verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se consemnează un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite. 2. Succesiune de operații, de stări sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare, se produce o transformare; evoluție, dezvoltare, desfășurare; acțiune. ◊ Proces de producție = a) (în teoria marxistă) proces social în cadrul căruia oamenii intră în relații reciproce determinate și acționează asupra obiectivului muncii pentru a crea bunuri materiale; b) proces de fabricație; Proces de fabricație = totalitatea procedeelor folosite pentru transformarea materiilor prime și a semifabricatelor în produse finite. 3. Maladie (a unui organ sau a întregului organism) în evoluție (sau în regres). [Pl. și: (înv.) procesuriVar.: (înv.) proțés s. n.] – Din it. processo, fr. procès, lat. processus.

PROLETCULTÍSM s. n. Curent cultural (apărut în Uniunea Sovietică după Revoluția din Octombrie) ale cărui principii estetice se reduceau la ideea formării unei culturi „pur proletare” și care respingea întreaga moștenire culturală a trecutului. – După rus. proletkul'tovșcina.

PROLETCULTÍST, -Ă, proletcultiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de proletcultism, privitor la proletcultism. 2. S. m. și f. Adept al proletcultismului. – Din rus. proletkul'toveț.

PROTESTANTÍSM s. n. Denumire generală a confesiunilor religioase creștine care s-au rupt de catolicism prin mișcarea Reformei din sec. XVI. ♦ Totalitatea popoarelor protestante. – Din fr. protestantisme.

PROTOPLÁSMĂ s.f. Materia din care sunt formate organismele vii și care reprezintă substratul material caracteristic vieții.

Q s. m. invar. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, (consoană) folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional. [Pr.: chiu].

QUAKERÍSM s. n. Doctrina pacifistă și austeră a quakerilor bazată pe teama de a doua venire a lui Mesia. [Pr.: cuei-că-] – Din engl. Quakerism, fr. quakérisme.

RANG, ranguri s. n. 1. Loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie administrativă, bisericească, militară sau diplomatică după criteriul importanței, funcției etc.; treaptă într-o ierarhie. ◊ Expr. De prim rang sau de rangul întâi (sau al doilea etc.) = de calitatea, de categoria, de gradul întâi (sau al doilea etc.) 2. Număr care indică locul pe care îl ocupă un termen într-un șir. 3. (Franțuzism înv.) Șir de persoane. – Din fr. rang.

RECELÁ, recelez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A păstra și a ascunde un obiect furat de altul. ♦ A sustrage de la cercetările justiției pe cineva. ♦ Refl. A se ascunde, a se refugia. – Din fr. receler.

ROTACÍSM, (2) rotacisme, s. n. 1. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r”. 2. Transformarea, în limba română, a lui „n” intervocalic în „r”, la cuvintele moștenite din limba latină. – Din fr. rhotacisme.

ROTACIZÁ, rotacizez, vb. I. 1. Intranz. A vorbi cu rotacism. 2. Refl. (Despre consoane) A prezenta fenomenul de rotacism. – Din fr. rhotaciser.

RUSÍSM, rusisme, s. n. Cuvânt sau expresie împrumutată din limba rusă (și neasimilată) – Rus + suf. -ism.

RUSTICÁN, -Ă, rusticani, -e, adj. (Italienism rar) Rustic. – Din it. rusticano.

LUNATÍSM s. n. somnambulism. (< fr. lunatisme)

SAXANÁ, saxanale, s. f. (Turcism înv.) Sarcină, povară (pe care o duce un cal în spinare). – Din tc. seyisane (pop.: seysana) „cal de povară”, scr. seksana.

LUMINOZITÁTE s. f. 1. însușire a unui corp, a unui loc etc. de a fi luminos. ◊ proprietate a unui sistem optic de a transmite lumina pe care o primește. ◊ strălucire a stelelor, energia radiantă emisă de acestea în unitatea de timp. 2. (fig.) seninătate, optimism. (< fr. luminosité)

SCEPTICÍSM s. n. 1. Concepție care pune la îndoială posibilitatea cunoașterii veridice a realității lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoștințe certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet și imprecis al acesteia. 2. Atitudine de neîncredere, de îndoială față de cineva sau de ceva. – Din fr. scepticisme.

SCHISMÁTIC, -Ă, schismatici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care s-a separat de comunitatea unei biserici, care nu mai recunoaște autoritatea unei biserici. – Din fr. schismatique, lat. schismaticus.

SCHÍSMĂ, schisme, s. f. Separarea formală a unui grup de credincioși de comunitatea religioasă căreia îi aparține; p. ext. dezbinare sau neînțelegere pe chestiuni de principiu între grupuri sau persoane unite până atunci; ruptură provocată de o deosebire de păreri; sciziune. – Din fr. schisme, lat. schisma.

LUMINÍST2, -Ă I. adj., s. m. f. (adept) al luminismului. II. s. m. f. pictor care folosește efecte de lumină. (< lumină + -ist)

SER, seruri, s. n. Partea lichidă a sângelui. ♦ Lichid extras din sânge sau preparat pe cale artificială care conține un anumit anticorp sau o secreție glandulară și este folosit în scopuri terapeutice. ◊ Ser sangvin = plasmă sangvină din care s-a extras fibrinogenul. Ser imun = ser sangvin provenit de la un animal vaccinat care, introdus în organism, conferă o imunitate pasivă. Ser fiziologic = soluție salină foarte diluată, apropiată de compoziția serului sangvin, folosită pentru a înlocui pierderile mari de lichide sau de sânge în diferite boli, pentru dizolvarea unor antibiotice etc. – Din fr. sérum, lat. serum.

LUMINÍSM1 s. n. clarobscur în artele plastice, tendința de a accentua, într-un tablou, contrastul dintre umbre și lumini. (< fr. luminisme)

LUMINÍSM2 s. n. iluminism (1). (< lumină + -ism)

SÉRVICE s. n. Stație de reparare și întreținere a autoturismelor sau a diverselor aparate. [Pr.: servis] – Din engl. service.

SEVÁI, sevaiuri, s. n., (Turcism înv.) Țesătură de mătase cu fire de aur sau de argint. [Var.: suvái, s. n.] – Din tc. sevayi.

SILOGÍSM, silogisme, s. n. Raționament deductiv care conține trei judecăți legate între ele astfel încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua. – Din fr. syllogisme, lat. syllogismus.

SILOGÍSTIC, -Ă, silogistici, -ce, adj. Care aparține silogismului, privitor la silogism. ♦ (Substantivat, f.) Parte a logicii formale care se ocupă cu studiul silogismelor. – Din fr. syllogistique, lat. syllogisticus.

SIMBIÓZĂ, simbioze, s. f. Formă de conviețuire reciproc avantajoasă între două specii diferite de organisme [Pr.: -bi-o-] – Din fr. symbiose.

SOFÍSM, sofisme, s. n. Silogism sau raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit din punct de vedere al conținutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesențiale ale fenomenelor etc.), adesea folosit pentru a induce în eroare; p. gener. argument, afirmație etc. false. – Din fr. sophisme, lat. sophisma.

SOFÍST, -Ă, sofiști, -ste, s. m. și f. Filozof și retor în antichitatea greacă, la început adept al explicării raționale și materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea soluțiilor mistico-religioase), mai târziu adept al idealismului filozofic, care folosea ca metodă de discuție argumentarea sofistică. ♦ P. gener. Persoană care folosește sofismele, argumentația sofistică. – Din fr. sophiste, lat. sophista.

SOFÍSTIC, -Ă, sofistici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Despre raționamente, teorii etc.) Întemeiat pe sofisme; p. gener. (despre afirmații, argumente etc.) fals, eronat. 2. S. f. Denaturare (intenționată) a unui silogism, a unui raționament, a unei afirmații, adesea cu scopul de a înșela; argumentație falsă. – Din fr. sophistique, lat. sophisticus.

SPOR1, spori, s. m. Organ microscopic al organismelor vegetale, care servește la înmulțire, la răspândire și, adesea, pentru supraviețuirea în condiții nefavorabile. ♦ (Zool.) Corpuscul reproducător la anumite protozoare. – Din fr. spore.

LUMAȘÉL s. n. rocă calcaroasă sedimentară cu numeroase cochilii sau schelete de organisme. (< fr. lumachelle)

ȘAMÁN, șamani, s. m. Slujitor al șamanismului. ♦ Vrăjitor – Din fr. chaman.

ȘAMANÍSM s. n. Religie animistă, primitivă, care are la bază credința că slujitorii cultului pot influența spiritele bune sau rele printr-un ritual special, manifestat prin extaz religios, prin dansuri și prin formule magice, practicată de unele populații din nordul și centrul Asiei, de diverse triburi de eschimoși și de indieni din America de Nord, din America de Sud, din Indonezia și din Africa. – Din fr. chamanisme.

LUDÍSM s. n. comportament prin înclinația spre activități gratuite. (< fr. ludisme)

LUDDÍT, -Ă adj., s. m. f. (adept) al luddismului. (< fr. luddite)

LUDDÍSM s. n. mișcare de masă a proletariatului englez din sec. XVIII-XIX împotriva capitalismului, care a luat forma distrugerii uneltelor. (< fr. luddisme)

TALISMÁN, talismane, s. n. Mic obiect despre care se crede că aduce noroc; amuletă. – Din fr. talisman.

TAOÍSM s. n. Curent în filozofia chineză veche bazat pe acțiunea de tao „drum, cale”, înțeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieții sociale și gândirii omenești; religie chineză care a existat până în sec. XVII și care a avut la bază această concepție. [Pr.: ta-o-ism.Var.: daoísm s. n.] – Din fr. taoïsme.

LUCIFERIANÍSM s. n. practici oculte ale luciferienilor. (< fr. luciférianisme)

TRUÍSM, truisme, s. n. (Livr.) Adevăr evident, banal; loc comun. – Din fr. truisme.

ȚARÍSM s. n. Formă de guvernământ monarhică în care puterea supremă aparținea țarului; regimul țarist. – Din fr. tsarisme.

ȚARÍST, -Ă, țariști, -ste, adj. Care aparține țarului, privitor la țar; partizan al țarului sau al țarismului. – Din fr. tsariste.

ȚĂCĂNÍ, țăcănesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot ritmic, repetat, prin ciocănituri, pocnituri, declanșarea unui mecanism etc. ♦ Tranz. (Fam.) A scrie ceva la mașina de scris. 2. Refl. Fig. A se sminti, a se țicni. – Țac + suf. -ăni.

ȚĂRĂNÍSM, s. n. 1. Tendința unor scriitori de a-și alege motive de inspirație din viața țărănească. 2. Vorbă, faptă, comportare grosolană, jignitoare. – Țăran + suf. -ism.

LOVESTORÍSM s. n. melodramă. (< love-story + -ism)

ȚESÚT1, țesuturi, s. n. 1. Faptul de a țese; meșteșugul țesătoriei. 2. Țesătură (1). 3. Ansamblu de celule animale sau vegetale având aceeași structură și aceleași funcții într-un organism. Țesut nervos.V. țese.

LORDÓZĂ s. f. deformație a regiunii lombare a coloanei vertebrale, care se încovoaie înainte, în rahitism, în malformații, paralizii etc. (< fr. lordose)

ULTRALIBERALÍSM s. n. Liberalism exagerat. – Ultraliberal + suf. -ism.

ULTRAMODERNÍST, -Ă, ultramoderniști, -ste, adj. De un modernism exagerat. – Ultra- + modernist (după fr. ultramoderniste).

ULTRAMONTANÍSM s. n. Curent în cadrul catolicismului, care nu admite unele libertăți organizatorice ale Bisericii catolice din Franța față de Papă. – Din fr. ultramontanisme.

LOIALÍSM s. n. fidelitate față de un regim (politic). (< fr. loyalisme)

UMANÍSM s. n. Mișcare socială și culturală apărută în apusul Europei în sec. XIV, ca expresie a luptei împotriva feudalismului și a învățăturii scolastice, care a promovat ideea încrederii în valoarea omului și a perfecționării sale, a militat pentru dezvoltarea liberă și multilaterală a personalității umane, pentru o cultură laică (în spiritul vechii culturi clasice) etc. ♦ P. gener. Atitudine de încredere în valoarea omului. – Din fr. humanisme, germ. Humanismus.

UMANÍST, -Ă, umaniști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept, partizan al umanismului. ♦ (La m.) Savant din sec. XVII, care studia operele antichității. 2. Adj. Care aparține umanismului, privitor la umanism, caracteristic umanismului; care este de domeniul culturii clasice; umanistic. 3. S. m. și f. Elev de liceu care urmează învățământul umanistic. – Din fr. humaniste.

UMANITARÍSM s. n. Concepție, atitudine de înțelegere, de dragoste față de oameni și de omenire; umanitate (2). – Din fr. humanitarisme.

UMANITARÍST, -Ă, umanitariști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al umanitarismului. 2. Adj. Care aparține umanitarismului, privitor la umanitarism. – Din fr. humanitariste.

UMANITÁTE s. f. 1. Totalitatea oamenilor; omenire (1). ♦ Colectivitate de oameni. 2. Umanitarism. – Din lat. humanitas, -atis, fr. humanité.

UMBLÁ, úmblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmblá vb. I.] – Lat. ambulare.

UMERÁR, umerare, s. n. 1. Umeraș. 2. Îmbrăcăminte de protecție fixată pe umerii celor care cară greutăți. 3. Împletitură de lână, de melană etc. cu care își îmbracă umerii cei ce suferă de reumatism. [Var.: umărár s. n.] – Umăr + suf. -ar.

UMOÁRE, umori, s. f. 1. Lichid intercelular constituind mediul în care trăiesc celulele organismelor. ◊ Umoare apoasă = lichid transparent care se află în camera anterioară a ochiului. Umoare vitroasă = masă gelatinoasă care se află în camera posterioară a ochiului. 2. (Livr.) Dispoziție sufletească; fire, temperament. [Var.: humoáre s. f.] – Din fr. humeur, lat. humor, -oris.

UMORÁL, -Ă, umorali, -e, adj. Care aparține umorilor, care se referă la umori. ◊ Teorie umorală = teorie potrivit căreia funcțiile organismului sunt reglate de umori. – Din fr. humoral.

ÚNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

UNEÁLTĂ, unelte, s. f. 1. Piesă, ansamblu de piese, dispozitiv acționat manual sau de un mecanism, care servește pentru a efectua o operație tehnică de prelucrare mecanică, de montare, manevrare etc.: p. ext. piesă auxiliară care servește la efectuarea unei lucrări. 2. Fig. Mijloc folosit pentru atingerea unui anumit scop (reprobabil); persoană, grup sau organizație de care se servește cineva pentru atingerea unui anumit scop (reprobabil). 3. (În sintagma) Unealtă gramaticală = instrument gramatical, v. instrument.Une[le] + alte[le].

LOGICÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al logicismului. (< fr. logiciste)

UNGĂTÓR, -OÁRE, ungători, -oare, subst. 1. S. m. și f. Muncitor specializat în ungerea pieselor unui mecanism. 2. S. n. Gresor. – Unge + suf. -ător.

LOGICÍSM s. n. denumire dată teoriilor care fundamentează matematica cu ajutorul logicii. (< fr. logicisme)

UNGURÍSM, ungurisme, s. n. (Rar) Maghiarism. – Ungur + suf. -ism.

UNIONÍSM s. n. Tendința de a se uni, de a se grupa într-o uniune; curent, concepție având la bază această tendință. [Pr.: -ni-o-] – Din fr. unionisme.

UNITARIANÍSM s. n. Doctrină creștină reformată apărută în secolul al XVI-lea în unele țări europene. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. unitarianisme, engl. unitarianism.

UNIVERSÁLII s. f. pl. Nume dat noțiunilor generale în filozofia scolastică. ◊ Disputa (sau cearta) universaliilor = discuție în jurul noțiunilor generale și a naturii lor, fapt care a determinat apariția celor trei curente din sânul scolasticii: realismul, nominalismul și conceptualismul. – Din lat. universalia.

UNIVERSALÍSM s. n. (Rar) Universalitate. – Din fr. universalisme.

UNIVERSALÍST, -Ă, universaliști, -ste, adj. Referitor la universalism. – Din fr. universaliste.

UNIVERSALITÁTE s. f. 1. Caracterul, însușirea a ceea ce este universal; universalism. 2. Totalitate, generalitate. – Din fr. universalité, lat. universalitas, -atis.

UNIVERSITÁTE, universități, s. f. Instituție de învățământ superior cu mai multe facultăți și secții. ◊ (Ieșit din uz) Universitate de partid = școală superioară în care se preda ca disciplină de bază marxism-leninismul. Universitate populară = instituție pentru educația adulților, având ca formă principală de activitate ciclul de prelegeri din domenii variate. ♦ Localul acestor instituții. – Din fr. université, lat. universitas, -atis.

UNTÚRĂ, unturi, s. f. Substanță grasă, insolubilă în apă, obținută prin topirea grăsimii animale și folosită în alimentație, în medicină, în industrie etc. ♦ Untură de pește = ulei extras din ficatul proaspăt al unor specii de pești (Gadus), bogat în vitaminele A și D, utilizat în tratamentul debilității fizice, al rahitismului etc. ♦ (Reg.) Osânză (de porc). – Lat. unctura.

UPERIZÁRE, uperizări, s. f. Metodă de conservare a laptelui cu ajutorul unui tratament termic de scurtă durată și la temperatură ridicată, prin care se distrug microorganismele și se păstrează integral proprietățile laptelui crud. – După fr. upérisation.

URANÍSM s. n. (Med.) Pederastie. – Din fr. uranisme.

URBANÍSM s. n. Urbanistică. ♦ Fig. Atitudine, comportare plină de politețe, de bună-cuviință; urbanitate. – Din fr. urbanisme.

URBANÍSTIC, -Ă, urbanistici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință al cărei obiect îl constituie sistematizarea așezărilor omenești existente și proiectarea de așezări noi; urbanism. 2. Adj. Care ține de urbanistică (1), privitor la urbanistică; edilitar. – Urban + suf. -istic sau urbanist + suf. -ic.

URBANITÁTE s. f. (Rar) Atitudine, comportare plină de politețe, de bună-cuviință; urbanism. – Din fr. urbanité, lat. urbanitas, -atis.

URÉE s. f. Substanță organică incoloră, cristalizată, care se găsește în urină și în sânge (produsă de dezagregarea substanțelor azotoase în organismul animal) sau se obține pe cale sintetică, fiind folosită ca îngrășământ agricol sau la fabricarea unor mase plastice, a unor medicamente etc. [Pr.: -re-e] – Din fr. urée.

URINÁR, -Ă, urinari, -e, adj. Care aparține organelor de secretare a urinei, privitor la aceste organe; care are funcția de a forma, de a filtra, de a transporta și de a evacua din organism urina. – Din fr. urinaire.

URÍNĂ, urine, s. f. Lichid secretat de rinichi, depozitat în vezica urinară și eliminat din organism prin uretru. – Din fr. urine, lat. urina.

LOCALÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al localismului (4). (< germ. lokalist)

LOCALÍSM s. n. 1. caracter local. 2. explicare a inefabilului unei opere literare prin datele geografice și sociale generale. 3. folosire a unor cuvinte numai local. 4. orientare sociopedagogică din prima jumătate a sec. XX care își propunea valorificarea condițiilor locale în procesul educativ. (< germ. Lokalismus)

LOBBYÍSM s. n. activitate de culise desfășurată în scopul influențării de către grupuri de afaceri, prin agenți speciali, a oamenilor de stat, pentru a adopta în organele legislative, în organizații internaționale etc. anumite hotărâri. (< engl. lobbyism)

UTILITARÍSM s. n. Concepție filozofică care consideră că utilul este principiul tuturor valorilor. ♦ Concepție etică potrivit căreia ceea ce este util este și moral. – Din fr. utilitarisme.

UTILITARÍST, -Ă, utilitariști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține utilitarismului, privitor la utilitarism; p. ext. care se preocupă (exclusiv) de folosul imediat (și personal) al lucrurilor; care se bazează pe considerente practice. 2. S. m. și f. Adept al utilitarismului; p. ext. persoană care apreciază totul din punctul de vedere al avantajului sau profitului personal. – Din fr. utilitariste.

VACCINOTERAPÍE s. f. Metodă de imunizare activă a organismului uman și animal sau de tratare a unor boli prin administrare de vaccinuri. – Din fr. vaccinothérapie.

VAGINÍSM s. n. Contracție spasmodica dureroasă a mușchiului constrictor vaginal. – Din fr. vaginisme.

VALVÚLĂ, valvule, s. f. 1. Valvă mică. 2. (Anat.) Cută membranoasă subțire, elastică, cu o margine liberă, situată în interiorul vaselor și canalelor organismului sau al unor organe cavitare, care permite trecerea lichidelor biologice într-o singură direcție, împiedicând întoarcerea lor. [Acc. și: válvulă] – Din fr. valvule, lat. valvula.

VANDALÍSM s. n. Distrugere sălbatică a valorilor culturale, artistice etc. ale unui popor; p. gener. distrugere sălbatică și nejustificată. – Din fr. vandalisme.

VARIATÓR, variatoare, s. n. Mecanism sau dispozitiv schimbător de viteză cu variație continuă, care permite transmiterea mișcării de la un arbore motor la arborele principal al unei mașini. [Pr.: -ri-a-] – Din rus. variator [skorosti], fr. variateur [de vitesse].

VARIÁȚIE, variații, s. f. 1. Schimbare, transformare; stare a unui lucru care se prezintă sub diferite forme, în mod variat; trecere de la o formă la alta; aspect variabil, schimbător. ◊ (Mat.) Variația unei funcții = diferența dintre valorile unei funcții în două puncte ale ei. ♦ Diversitate, felurime. ◊ (Mat.) Calculul variațiilor = calcul întrebuințat în analiza infinitezimală (prin care se rezolvă anumite probleme a căror soluție nu se poate obține prin calcul diferențial). ♦ Spec. (Biol.) Schimbare a unei însușiri morfologice, fiziologice, biochimice etc. a organismului animal și vegetal. 2. (În forma variațiune) Modificare a unei teme muzicale sub raportul melodiei, al ritmului, al măsurii, al armoniei, al tonalității etc. ♦ Dans solistic clasic, variat și de virtuozitate. [Pr.: -ri-a-. Var.: variațiune s. f.] – Din fr. variation, lat. variatio, -onis.

VAS, vase, s. n. 1. Recipient de sticlă, de metal, de lemn, de pământ etc., de diferite forme și mărimi, care servește la păstrarea (și transportul) lichidelor, al unor materii solide sau ca obiect de ornament. ◊ Vase comunicante v. comunicant. ♦ Nume generic dat farfuriilor, oalelor, castroanelor etc. folosite la masă și la pregătirea mâncării. 2. Vehicul pentru transportul pe apă al călătorilor și al mărfurilor; navă. 3. Fiecare dintre formațiile tubulare inchise prin care circulă sângele, limfa etc. în interiorul organismului. ♦ Celulă vegetală alungită sau tub capilar gol prin care circulă seva în plante. – Lat. vasum.

VASCULÁR, -Ă, vasculari, -e, adj. 1. Care aparține vaselor sangvine sau limfatice din organismele vii, privitor la aceste vase. ◊ Sistem vascular = totalitatea venelor, arterelor și vaselor capilare ale unui organism. Țesut vascular = țesutul vaselor sangvine. 2. (În sintagma) Plantă vasculară = nume generic pentru plantele superioare caracterizate prin prezența în structura lor a unor vase prin care circulă seva. – Din fr. vasculaire.

VASCULARIZÁȚIE, vascularizații, s. f. Proces de formare a unor vase noi de sange în țesuturile sau organele unui organism. ♦ Totalitatea vaselor sangvine și limfatice ale unui organ sau ale unei structuri biologice. ♦ Mod de așezare a vaselor într-un țesut, într-un organ, într-un organism. – Din fr. vascularisation.

LITOFÍL, -Ă adj. 1. (despre elemente chimice) care se concentrează de preferință în litosferă. 2. saxatil. 3. (despre organisme) care crește pe stânci cu pietre; (despre pești) care depune icrele pe un substrat pietros. (< germ. lithophil, lat. lithophilus)

VOCALÍSM s. n. 1. Sistem al vocalelor unei limbi, din punct de vedere fonetic și fonologic, într-un anumit moment al evoluției sale. 2. Parte, capitol al foneticii istorice a unei limbi, care se ocupă cu studiul vocalelor. – Din fr. vocalisme.

LIRÍSM s. n. conținut liric, inspirație, atitudine lirică; liricitate. (< fr. lyrisme)

VÓGĂ s. f. (Franțuzism) Interes viu, dar trecător, provocat de o întâmplare, o persoană, o modă etc.; faimă, trecere de care se bucură (câtva timp) cineva sau ceva; renume, modă. – Din fr. vogue.

VOLÁN, volane, s. n. I. 1. Piesă de formă circulară din mecanismul unui autovehicul, cu ajutorul căreia se dă vehiculului direcția voită. 2. Piesă în formă de roată, cu ajutorul căreia se acționează un anumit mecanism al unei mașini. II. Fâșie de țesătură sau de dantelă încrețită sau plisată, care se aplică ca garnitură pe diferite obiecte de îmbrăcăminte femeiască, pe perdele, pe huse etc. – Din fr. volant.

VOLÁNT1, volanți, s. m. 1. Piesă mare în formă de roată, de obicei foarte grea, montată pe arborele motor al unor mașini cu piston, care servește ca element de reglare a mișcării și de uniformizare a turației. 2. Piesă complexă din mecanismul mașinilor bătătoare în industria textilă, care, printr-o învârtire rapidă în interiorul unui înveliș, scarmănă bumbacul presat de valțul de alimentare. – Din fr. volant.

LIRICITÁTE s. f. lirism. (< it. liricità)

W s. m. invar. A douăzeci și opta literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (având de obicei valoarea lui v sau a lui u semivocalic), care apare în neologisme internaționale precum și în nume proprii străine. [Pr.: dublu ve].

XANTOMATÓZĂ, xantomatoze, s. f. Boală provocată de tulburarea metabolismului, caracterizată prin creșterea colesterolului în sânge și prin acumularea acestuia în piele sau în diverse organe sub forma unor noduli galbeni-portocalii. – Din fr. xanthomatose.

XEROMORFÍSM s. n. Totalitatea particularităților legate de rezistența la secetă a xerofitelor. – Din fr. xéromorphisme.

Y s. m. invar. A treizecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă, având în general diverse valori ale lui i, care apare în neologisme internaționale și în nume proprii străine. [Pr.: igrec].

YÓGA s. f. Școală filozofică indiană care urmărește adâncirea cunoașterii eului în scopul eliberării lui de viața materială și al contopirii cu spiritul universal; p. ext. ansamblu de exerciții care duc la stăpânirea deplină a organismului uman prin încetinirea la maximum a respirației, a bătăilor inimii și prin realizarea stării de insensibilizare totală. – Din engl., fr. yoga.

ZABÉT s. m. (Turcism înv.) Guvernator; p. ext. autoritate, stăpânire. – Din tc. zabit.

ZAHÁRURI s. n. pl. Nume generic dat substanțelor organice care formează (alături de albuminoide și de grăsimi) una dintre cele trei grupe de combinații specifice celulelor organismelor vii (din care fac parte glucoza, fructoza, zaharoza, lactoza, maltoza etc.); glucide. – Din zahăr.

ZALHANÁ, zalhanale, s. f. 1. (Turcism) Abator rudimentar special pentru ovine, amenajat în vederea preparării pastramei și a desfacerii produselor derivate. 2. Restaurant în care se prepară și se servesc anumite mâncăruri din carne friptă (de ovine). [Var.: zahaná s. f.] – Din tc. salhäne.

ZAMPARALẤC, zamparalâcuri, s. n. (Turcism înv.) Petrecere, chef, destrăbălare. – Din tc. zamparalık.

ZAPÍSCĂ, zapiști, s. f. (Rusism înv.) Adeverință, certificat. – Din rus. zapiska.

ZAPT s. n. (Turcism înv. în expr.) A face (un lucru) zapt = a-și însuși (un lucru) cu forța; a confisca. – Din tc. zabit.

LIPOTRÓP, -Ă adj. (despre substanțe) care se fixează pe grăsimi, facilitează metabolismul grăsimilor. (< fr. lipotrope)

LIPOMATÓZĂ s. f. stare morbidă prin prezența de numeroase lipoame în organism. (< fr. lipomotose)

LIPOGENÉZĂ s. f. producerea de lipide în organismele animale și vegetale. (< fr. lipogenèse)

LIPOCÁIC s. m. hormon secretat de pancreas, cu rol în metabolismul și depozitarea grăsimilor. (< fr. lipocaïque)

ZEÁMĂ, zemuri, s. f. 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mâncare; partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb. ◊ Expr. A mânca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsând altora foarte puțin sau nimic. A nu fi de nici o zeamă se spune despre cineva pe care nu se poate pune nici un temei. Zeamă lungă = a) mâncare neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge la multe persoane; b) vorbărie lungă, lipsită de interes; p. ext. persoană care vorbește mult și fără nici o noimă. Tot de-o zeamă = deopotrivă. Zeamă de clopot (sau de hârleț) = moartea. Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă; vorbe goale. ♦ Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; moare. 2. Lichid pe care îl conțin celulele și țesuturile organismelor vegetale; suc de fructe sau de plante. ◊ Zeamă de prune = țuică. 3. Nume generic pentru diverse lichide. ◊ Ou cu zeamă = ou fiert puțin, cu albușul necoagulat. ♦ (Rar) Sânge. 4. (Chim.; în sintagma) Zeamă bordeleză = suspensie de culoare albastră de sulfat bazic de cupru în apă, întrebuințată ca fungicid. [Pl. și: zemi.Var.: zámă s. f.] – Lat. zema.

ZEAMÍL s. n. Produs alimentar dietetic, ușor asimilabil de organism, obținut prin tratarea amidonului din porumb cu hidroxid de sodiu. [Pr.: ze-a-] – Denumire comercială.

gogoáșă (-óși), s. f.1. Obiect rotund sau sferic. – 2. Excrescență sferică de stejar (Quercus infectoria). – 3. Varietate de ciuperci (Lycoperdon bovista). – 4. (Trans. și Mold.) Cartof. – 5. Cocon, înveliș protector al larvei viemelui de mătase. – 6. Crisalidă. – 7. Glob al ochiului. – 8. Vezica înotătoare la unii pești. – 9. Produs de patiserie din aluat dospit. – 10. Minciună, brașoavă. – Var. (Trans.) gorgoașe.Mr., megl. gugoș „boboc de floare”. De la gogă, cu suf. -oș; de la pl. gogoși s-a refăcut un sing. analogic (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 321; Spitzer, Mitt. Wien, 320-22). Pentru der. cf. paralelismul cu cocoș-cocoașe. Totuși, DAR consideră originea ca încertă, pe cînd Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 11; REW 2009 și Capidan, Dacor., VII, 129, preferă să plece de la alb. gogëlë. Der. gogoșea, s. f. (gogoașă, produs de patiserie); gogoșar, s. m. (persoană care vinde gogoși; mincinos; specie de ardei gras); gogoșerie, s. f. (prăvălie unde se vînd gogoși); gogoșliu, adj. (Mold., rotund, umflat). Din rom. provin alb. gogosh(ë) „boboc”, și sb. bobošara „ardei”.

LIPÍDE s. f. pl. substanțe organice din grupa esterilor de acizi grași și alcoolici, care prin oxidare produc căldura organismului; grăsimi. (< fr. lipides)

ZEFLEMÍSM s. n. (Rar) Înclinare, atitudine, dispoziție de a lua totul în zeflemea. – Zeflemea + suf. -ism.

ZEFLÍU, -ÍE, zeflii, adj. (Turcism înv.) Vesel, glumeț. – Din tc. zevkli.

ZGÂRIÉCI, zgârieci, s. m. (Pop.) Instrument format dintr-o bucată prismatică de lemn, în care se fixează două tije metalice cu vârf ascuțit și cu ajutorul căruia se trasează linii paralele pe fața unei piese de lemn. [Pr.: -ri-eci] – Zgâria + suf. -eci.

ZIMBERÉC, zimberecuri, s. n. (Turcism înv.) Arc de ceasornic; p. ext. mașinărie. [Var.: zimberéchi s. n.] – Din tc. zemberek.

ZIMȚ, zimți, s. m. 1. Fiecare dintre crestăturile de pe muchia unor monede. ♦ (Fam., înv., la pl.) Bani, monede; galbeni. ♦ Fiecare dintre dinții unei rotițe (dintr-un mecanism) sau ai secerii, ai pânzei de ferăstrău etc. 2. (Înv.) Fiecare dintre crestăturile situate în partea de sus a unui zid, a unui turn de cetate. – Cf. bg. zăbec, scr. zubac.

ZOOMORFÍSM s. n. Credință care admite posibilitatea metamorfozării oamenilor în animale. ♦ Cult primitiv care constă în adorarea unor animale ca divinități; reprezentare a zeităților prin animale sau prin atribute ale acestora. – Din fr. zoomorphisme.

ZOOPLANCTÓN s. n. Totalitatea organismelor animale din plancton. – Din fr. zooplancton.

ZOOTOXÍNĂ, zootoxine, s. f. Venin secretat de unele animale, cu efect nociv asupra organismului uman. – Din germ. Zootoxine.

ZOROASTRÍSM s. n. Religie veche a popoarelor din Asia Centrală, Iran și Azerbaidjan, caracterizată prin dualismul binelui și răului. [Pr.: -ro-as-] – Din fr. zoroastrisme.

ZULÚM, zulumuri, s. n. (Turcism înv.) Nedreptate. – Din tc. zulüm.

LINIÁȚIE s. f. aspect vărgat al unor roci efuzive, produs de paralelismul mineralelor închise care s-au regrupat în benzi lungi pe direcții de scurgere. (< lat. lineatio)

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr. égoïsme.

EGOLATRÍE s. f. Manie de a se preocupa exagerat de propria persoană; supraestimare a valorii personale; egotism. – Cf. lat. ego, după idolatrie.

MAGHIARÍSM, maghiarisme, s. n. Termen, expresie, construcție proprie limbii maghiare, împrumutată (fără necesitate) de altă limbă și fără a se fi adaptat la sistemul acesteia. – Maghiar + suf. -ism.

MAGÍSM s. n. (Rar) Magie. – Din fr. magisme.

MAGMATÍSM s. n. Totalitatea proceselor legate de apariția, deplasarea și consolidarea magmei în scoarța Pământului. – Din fr. magmatisme.

FEROMAGNÉTIC, -Ă, feromagnetici, -ce, adj. (Despre metale) Care prezintă feromagnetism (1). – Din fr. ferromagnétique.

FEROMAGNETÍSM s. n. 1. Proprietate a unor metale de a fi atrase puternic de câmpul magnetic și de a căpăta astfel o magnetizare permanentă, intensă și de același sens cu câmpul magnetic. 2. Ansamblul fenomenelor feromagnetice. – Din fr. ferromagnétisme.

MAGNÉTIC, -Ă, magnetici, -ce, adj. (Despre forțe, fenomene) Care se referă la magnet sau la magnetism; (despre corpuri) care este feromagnetic, care poate fi magnetizat. ◊ Câmp magnetic = stare fizică particulară a unui spațiu în care se exercită forțe magnetice; p. ext. spațiul respectiv. Fluid magnetic = forță prin care se explică, în științele oculte, fenomenele telepatice și hipnotice. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele două puncte sau regiuni de la extremitatea unui magnet; b) fiecare dintre cele două puncte ale globului pământesc către care se îndreaptă capetele unui ac magnetic. ♦ Fig. Care exercită o influență profundă sau o atracție irezistibilă; care magnetizează. – Din fr. magnétique, germ. magnetisch.

MAGNETÍSM s. n. 1. Proprietatea pe care o au corpurile magnetice de a se magnetiza. ◊ Magnetism terestru (sau pământesc) = totalitatea fenomenelor magnetice caracteristice Pământului. Magnetism animal = fluid universal care ar străbate toate corpurile însuflețite și care s-ar transmite (în anumite condiții) de la om la om; concepție și ansamblu de procedee terapeutice bazate pe proprietățile acestui fluid. 2. Parte a fizicii care studiază proprietățile magnetice ale materiei. – Din fr. magnétisme, germ. Magnetismus.

MAGNETIZATÓR, -OÁRE, magnetizatori, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care poate să transmită magnetism. – Magnetiza + suf. -tor (după fr. magnétiseur).

MAGNETOSTÁTIC, -Ă, magnetostatici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a electromagnetismului care studiază câmpul magnetic invariabil în timp. 2. Adj. De magnetostatică (1). – Din fr. magnétostatique.

EMBRIÓN, embrioni, s. m. 1. Nume dat oricărui organism din momentul fecundării ovulului până în momentul când toate organele sunt deplin formate și organismul este capabil de viață independentă. ♦ Germen al unei plante, existent în sămânța din care planta va lua naștere prin germinație. 2. Fig. Început al unui lucru, al unei acțiuni etc.; prima fază a dezvoltării unui proces. [Pr.: -bri-on] – Din fr. embryon.

MAHALAGÍSM, mahalagisme, s. n. Vorbă sau expresie caracteristică oamenilor de la periferie; p. ext. obișnuința de a colporta informații (răutăcioase) la adresa cuiva; bârfeală, clevetire; vorbe astfel colportate. – Mahalagiu + suf. -ism.

MAHDÍST, -Ă, mahdiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al mahdismului. – Din fr. mahdiste.

MAHOMEDÁN, -Ă, mahomedani, -e, s. m. și f. 1. Care se referă la cultul lui Mahomed, care aparține acestui cult; musulman. 2. S. m. și f. Adept al religiei lui Mahomed, musulman; p. restr. turc. – Din n. pr. Mahomed. Cf. fr. mahométan.

MAHOMEDANÍSM s. n. Religie monoteistă întemeiată în sec. VII de Mahomed; islamism, mahometism, islam. – Din fr. mahométanisme (după mahomedan).

MAHOMETÍSM s. n. (Înv.) Mahomedanism. – Din fr. mahométisme.

OCÚLT, -Ă, oculți, -te adj. 1. Care aparține ocultismului, privitor la ocultism, de ocultism; ocultist (2), ocultistic (1). ♦ Științe oculte = doctrine și practici secrete care au ca obiect fenomene tainice, inaccesibile cunoașterii obișnuite. 2. Ascuns2, tainic, misterios. ♦ (Adverbial) Pe ascuns1, în taină. – Din fr. occulte.

OCULTÍSM s. n. Ansamblul științelor și al practicilor oculte; p. ext. concepțiile care stau la baza științelor oculte. – Din fr. occultisme.

EBRIETÁTE s. f. Stare de beție în urma consumului (excesiv) de băuturi alcoolice; alcoolism acut. [Pr.: -bri-e-] – Din fr. ébrieté, lat. ebrietas, -atis.

ECARISÁ, ecarisez, vb. I. Tranz. 1. A tăia bușteni pentru a-i transforma în scânduri groase, prismatice. 2. A jupui pielea de pe animalele moarte. – Cf. fr. équarrir.

ECARISÁRE s. f. Acțiunea de a ecarisa (1) și rezultatul ei; operație manuală de tăiere și de fasonare a buștenilor pentru a se obține diferite piese de lemn prismatice (grinzi, traverse etc.) – V. ecarisa.

ECARISÁT, -Ă, ecarisați, -te, adj. (Despre lemne, bușteni etc.) Tăiat în formă prismatică. – V. ecarisa.

ECHINÍSM s. n. Deformație a piciorului la oameni, asemănătoare cu un picior de cal, care are drept consecință călcarea numai pe vârful degetelor. – Din fr. équinisme.

LIMNOTROPÍSM s. n. reacție fizică de atragere a peștilor către apele mai calme. (< fr. limnotropisme)

MAJÓR, -Ă, majori, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care a împlinit vârsta legală pentru a putea beneficia prin lege de drepturi civile și politice depline. 2. Foarte important, principal. ♦ (Log.: în sintagmele) Termen major = predicatul concluziei unui silogism. Premisă majoră = premisă care conține termenul major al silogismului. 3. (Înv.; Mil.; în sintagmele) Sergent major v. sergent. Plutonier major (și substantivat, m.) v. plutonier. 4. (Muz.; în sintagma) Gamă majoră sau mod major = gamă sau mod care cuprinde cinci tonuri și două semitonuri. – Din fr. majeur.

LIMNOBIÓS s. n. totalitatea organismelor din apele dulci. (< fr. limnobios)

LIMNOCRÉN, -Ă adj. (despre izvoare) care țâșnește în lacuri, de jos în sus; (despre organisme) care trăiește în asemenea apă. (< germ. limnokrene)

MALÁRIE, malarii, s. f. Boală infecțioasă provocată de hematozoarul palustru (transmis prin înțepătura țânțarilor anofeli), caracterizată prin puternice accese de friguri; paludism, friguri (palustre). – Din it. malaria. Cf. fr. malaria, germ. Malaria.

LIMNOBIOLOGÍE s. f. studiul organismelor din lacuri și din apele stătătoare dulci. (< fr. limnobiologie)

LIMNOBIÓNT s. n. organism din lacuri și mlaștini. (< fr. limnobionte)

MALTHUSIANÍSM s. n. Teorie potrivit căreia populația globului ar crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de existență cresc în progresie aritmetică. [Pr.: -tu-si-a-] – Din fr. malthusianisme.

MALTHUSIANÍST, -Ă, malthusianiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține malthusianismului, privitor la malthusianism. 2. S. m. și f. Adept al malthusianismului. [Pr.: -tu-si-a-] – Malthusian[ism] + suf. -ist.

LIMNÉTIC, -Ă adj. (despre organisme vegetale) care trăiește în lacuri, bălți sau locuri mlăștinoase; limnicol. (< fr. limnétique)

LIMIVÓR, -Ă adj. 1. (despre animale acvatice) care se hrănește cu resturi organice conținute în mâlul de pe fundul apelor; pelofag. 2. (despre microorganisme) care trăiește în vasele sangvine ale unui animal, hrănindu-se cu conținutul lor. (< fr. limivore)

MALADÉȚ, maladeți, s. m. (Rusism) Flăcău, tânăr, voinic. – Rus. molodec.

LIMITATÓR s. n. mecanism, aparat sau dispozitiv care împiedică în mod automat ca o mărime fizică să depășească anumite limite; limitor. (< limita + -tor)

LIMÍCOL, -Ă I. adj. (despre organisme) care trăiește în mlaștini. II. s. f. pl. subordin de păsări cu picioare nepalmate, care trăiesc în locuri mlăștinoase. (< fr. limicole/s/)

MANÉTĂ, manete, s. f. Mică pârghie de mână cu care se declanșează sau se oprește un mecanism, un motor etc.; manelă. – Din fr. manette.

MANGANÍSM s. n. Intoxicație cronică cu mangan. – Din fr. manganisme.

MANIERÍSM s. n. 1. Comportare manifestată prin lipsă de naturalețe, artificialitate; afectare2. 2. Formalism în realizarea unei opere artistice sau literare, rezultat mai ales din folosirea mecanică și repetată a anumitor procedee. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. maniérisme.

MANIERÍST, -Ă, manieriști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Propriu manierismului; p. ext. șablonard. 2. Adj., s. m. și f. (Artist) adept al manierismului. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. maniériste.

LIMFOCITÓZĂ s. f. creștere anormală a numărului limfocitelor dintr-un lichid al organismului. (< fr. lymphocytose)

LIMFOCÍT s. n. leucocită în organele limfatice, având un rol important în rezistența organismului la infecții. (< fr. lymphocyte)

MANILOVÍSM s. n. Atitudine pasivă față de realitate, dominată de sentimentalism și de visare deșartă. – Manilov (n. pr.) + suf. -ism (după rus. manilovșcina).

MANILOVÍSM s. n. Atitudine pasivă față de realitate, dominată de sentimentalism și de visare deșartă. – Manilov (n. pr.) + suf. -ism (după rus. manilovșcina).

MANIPULÁNT, -Ă, manipulanți, -te, s. m. și f. Persoană care mânuiește comenzile unor mașini, aparate, mecanisme, sisteme tehnice etc.; manipulator (3). ♦ Spec. Persoană care conduce un tramvai; vatman. – Din germ. Manipulant.

LÍMFĂ s. f. lichid limpede și incolor, conținând plasmă și leucocite, prin aparatul limfatic, prin spațiile interstițiale și toate celulele organismului animal. (< fr. lymphe, lat. lympha)

MANIVÉLĂ, manivele, s. f. Pârghie (cotită sau curbă) care servește la acționarea unui mecanism, la transformarea unei mișcări de rotație într-o mișcare rectilinie (și invers) etc. – Din fr. manivelle.

LIMFATÍSM s. n. boală la copii caracterizată prin hipertrofia organelor limfatice, prin infiltrarea cu grăsime a țesuturilor, prin slaba rezistență la infecții. (< fr. lymphatisme)

LIMFÁTIC, -Ă adj. 1. referitor la limfă; prin care circulă limfa. ♦ sistem ~ = totalitatea țesuturilor, vaselor și glandelor pentru trecerea limfei din țesuturi în circuitul sangvin; ganglioni či = ganglioni mici, în jurul articulațiilor, mijloc de apărare împotriva infiltrării microbilor. 2. care suferă de limfatism. (< fr. lymphatique)

MÁNȘĂ2, manșe, s. f. Fiecare din etapele în care se împart unele probe sportive (de tir, de motociclism etc.). V. repriză. – Din fr. manche.

mînjí (mânjésc, mânjít), vb. – A mîzgăli, a unge, a murdări, a păta. Origine îndoielnică. Se consideră der. din sl. mažati, mazǫ „a unge” (Miklosich, Lexicon, 359; Cihac, II, 185; Miklosich, Slaw. Elem., 29; Tiktin; Conev 96), cf. sl. maža „unsoare”, rus. mažatĭ, mažnutĭ „a unge, cu grăsimi”; dar fonetismul e greu de explicat (cf. der. sl. pomažitipomăzui). Poate ar trebui să se pornească de la mîzgă, cum a sugerat Tiktin, prin intermediul unui der. verbal *mîzgi.Der. mînjală, s. f. (unsoare, zugrăveală; var amestecat cu pămînt; clei; apretare, un anumit clei de apretat cînepa); mînzală, s. f. (Mold., scrobeală), unde apare mai clar legătura cu sl.; mînjoală, s. f. (Trans., unsoare, grăsime); mînjălău (var. mînzălău), s. m. (Mold., băiat de spălătoreasă), încrucișare între mînji „a săpuni” cu „măngălău”; mînzăli, vb. (a se mînji); mînzăleală (var. mînzălitură, mînjitură), s. f. (pată, murdărie, grăsime); pămînzalcă, s. f. (Munt., scrobeală pentru firele de bumbac; Munt., curea care leagă fuiorul de furcă), în loc de *pomînzalcă; tămînji, vb. (Mold., a mînji), cu pref. tă- puțin clar, cf. tămînda; tămînjer, s. n. (băț), poate prin încrucișare cu tău(n)jer, cf. mînjălău.Cf. mîsgăli.

TIREOTOXICÓZĂ, tireotoxicoze s. f. (Med.) Boală provocată de intoxicarea organismului cu hormoni tiroidieni în exces. [Pr.: -re-o-] – Din fr. thyréotoxicose.

TIROÍD, -Ă, tiroide, adj. Tiroidian. ◊ Glandă tiroidă (și substantivat, f.) = glandă cu secreție internă, situată în partea anterioară a gâtului, în fața traheii, ai cărei hormoni influențează creșterea, metabolismul etc. – Din fr. thyroide.

TIROIDÍSM s. m. (Med.) Denumire generică pentru bolile glandei tiroide. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. thyroïdisme.

AMORTISMÉNT, amortismente, s. n. Stingere treptată a unei datorii, a unei rente etc. – Din fr. amortissement.

AMULÉTĂ, amulete, s. f. Mic obiect căruia vechi superstiții îi atribuie puterea magică de a aduce noroc; talisman. – Din fr. amulette.

APETÍT, apetituri, s. n. (Franțuzism) Poftă de mâncare; p. ext. dorință nestăpânită de a face ceva. – Din fr. appétit.

MÁPĂ1, mape, s. f. 1. Obiect de birou făcut din carton, din pânză, din piele etc., uneori acoperit cu hârtie sugativă, în care se țin hârtii, foi volante etc.; dosar special în care se păstrează hârtii, desene, acte etc.; copertă de protecție în care se ține o carte, un mecanism etc. 2. Servietă (plată), de obicei cu mai multe despărțituri. ♦ Plic gros, în interiorul căruia sunt 10-12 plicuri mai mici, împreună cu hârtia de scris necesară. – Din germ. Mappe.

LIMB s. n. 1. partea lățită a unei frunze, petale sau sepale; lamină (1). 2. marginea gradată a scării unui instrument de măsură. 3. marginea unui astru. 4. creastă marginală a unei formații anatomice circulare. 5. navă folosită în operații de limbare. 6. loc unde catolicismul presupune că ar sta sufletele drepților decedați înainte de venirea lui Cristos și ale copiilor nebotezați. (< fr. limbe, germ. Limbus)

MARGINALÍSM s. n. Teorie economică care consideră valoarea de schimb a unui produs ca fiind determinată de ultima unitate disponibilă din acel produs. – Din fr. marginalisme.

MARGINALÍST, -Ă, marginaliști, -ste, s. m. și f. (Adept) al marginalismului. – Din fr. marginaliste.

MAOÍST, -Ă, maoiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al maoismului. [Pr.: ma-o-ist] – Din fr. maoïste.

MAOÍSM s. n. nume dat doctrinei politice și ideologice a lui Mao Tzedun [Pr.: ma-o-ism] – Din fr. maoïsme.

ASÁLT, asalturi, s. n. 1. Atac (militar) decisiv pentru cucerirea unui loc întărit, a unui obiectiv sau pentru a sparge rezistența inamicului. ◊ Loc. vb. A da asalt = a ataca; a năvăli. ◊ Expr. A lua cu asalt = a cuceri printr-un atac hotărâtor. ♦ (Fig.) Acțiune sau luptă hotărâtă. Asaltul împotriva analfabetismului. 2. Luptă, exercițiu, întrecere de floretă. – Din it. assalto.

ASAMBLÁ, asamblez, vb. I. Tranz. A reuni, a fixa, a îmbina două sau mai multe piese, mecanisme etc. ale unui sistem. – Din fr. assembler.

MASOCHÍSM s. n. Perversiune sexuală caracterizată prin apariția plăcerii sexuale numai în urma producerii unei dureri fizice. – Din fr. masochisme.

MÁXIMĂ, maxime, s. f. Enunț formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită etc.; aforism, sentință, adagiu. – Din lat. maxima, fr. maxime.

MENAJÁ, menajez, vb. I. Tranz. 1. A trata pe cineva sau ceva cu înțelegere; grijă și îngăduință, a se purta bine cu cineva; a cruța. ♦ Refl. A-și cruța sănătatea, forțele; a se îngriji, a se feri. 2. (Rar) A nu irosi în zadar, a economisi. 3. (Franțuzism), A pregăti ceva cu dibăcie, a procura; a înlesni. – Din fr. ménager.

METABOLÍSM s. n. Totalitatea proceselor complexe de sinteză, de asimilare (cu înmagazinare de energie), de degradare și de dezasimilare (însoțită de eliberare de energie), pe care le suferă substanțele dintr-un organism viu. ◊ Metabolism bazal = cantitatea de calorii produse într-o oră, în condiții de repaus al organismului, raportată la un metru pătrat din suprafața corpului. – Din fr. métabolisme.

METAMORFÍSM s. n. Totalitatea transformărilor mineralogice, structurale și chimice suferite de roci în stare solidă sub influența căldurii pământului, a presiunii și a reacțiilor chimice. – Din fr. métamorphisme.

MICROBIOLOGÍE s. f. Ramură a biologiei care se ocupă cu studiul morfologiei și fiziologiei microorganismelor, precum și cu metodele de combatere a microorganismelor patologice pentru animale și plante și de folosire a celor utile. [Pr.: -bi-o-] – Din fr. microbiologie.

MIMETÍSM s. n. Însușire dobândită de unele animale în cursul selecției naturale, de a avea ori de a lua culoarea sau forma unor obiecte din mediul înconjurător (pentru a se confunda cu acestea și a nu fi recunoscute de dușmani). – Din fr. mimétisme.

MIRÁ2, mirez, vb. I. Refl. (Franțuzism înv.) A se privi în sau ca într-o oglindă; a se oglindi. – Din fr. mirer.

MARIÁ, mariez, vb. I. Refl. și tranz. (Franțuzism) A (se) căsători. ♦ Fig. A (se) potrivi; a (se) combina (bine). [Pr.: -ri-a] – Din fr. marier.

MARINÍSM, s. n. Stil bombastic în barocul italian din sec. XVII; prețiozitate a stilului, afectare. – Din it. marinismo, fr. marinisme.

MARINÍST, -Ă, mariniști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al marinismului. – Din it. marinista, fr. mariniste.

MONAHÍSM s. n. 1. Stare, viață, calitate de monah; călugărie, monahie1. 2. Instituția călugăriei. – Monah + suf. -ism.

MONOTEÍSM s. n. Sistem religios care recunoaște o singură divinitate. – Din fr. monothéisme.

MONOTEÍST, -Ă, monoteiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de monoteism, privitor la monoteism. 2. S. m. și f. Adept al monoteismului. – Din fr. monothéiste.

MARȘÁ, marșez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A cădea de acord, a consimți; a se lăsa antrenat într-o acțiune. ♦ A se lăsa corupt. – Din fr. marcher.

MARȘÁRE, marșări, s. f. (Franțuzism) Acțiunea de a marșa.V. marșa.

MARȘARIÉR, marșariere, s. n. Mers înapoi al unui automobil; (concr.) dispozitiv al mecanismului de transmisie, care permite mersul înapoi al unui autovehicul. [Pr.: -ri-er] – Din fr. marche arrière.

LIGNÍCOL, -Ă adj. (despre organisme animale sau vegetale) care trăiește, crește pe lemne, pe putregaiuri. (< fr. lignicole)

MARXÍSM s. n. Doctrină filozofică, socială și economică întemeiată de K. Marx și F. Engels; teoria și practica comunismului științific. – Din fr. marxisme, rus. marksizm.

MARXÍSM-LENINÍSM s. n. Învățătura lui K. Marx și F. Engels, dezvoltată de V.I. Lenin în noile condiții istorice. – Din rus. marksizm-leninizm.

MARXÍST, -Ă, marxiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al marxismului. 2. Adj. Care aparține marxismului, privitor la marxism. – Din fr. marxiste, rus. marksist.

MARXÍST-LENINÍST, -Ă, marxist-leniniști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al marxism-leninismului. 2. Adj. Care aparține marxism-leninismului, privitor la marxism-leninism. – Din rus. marksistko-leninskii.

MASCÓTĂ, mascote, s. f. 1. Ființă sau lucru considerate ca purtătoare de noroc; amuletă, talisman. 2. Numele unei prăjituri de ciocolată. – Din fr. mascotte.

MASOCHÍST, -Ă, masochiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține masochismului, privitor la masochism. 2. S. m. și f. Persoană care practică masochismul. – Din fr. masochiste.

MAȘALÁ interj. (Turcism înv.) Bravo! bine! de minune! – Din tc. māșallah.

MAȘINĂRÍE, mașinării, s. f. Totalitatea pieselor și angrenajelor care alcătuiesc mecanismul unei mașini (1) sau al unui grup de mașini; mecanism; p. ext. mașină (1). – Mașină + suf. -ărie. Cf. fr. machinerie.

MAȘINÍSM s. n. 1. Utilizare pe scară largă a mașinilor (1) în procesele de producție. 2. Denumire pentru cel de-al treilea stadiu istoric de dezvoltare a industriei capitaliste, caracterizat prin trecerea de la manufactură la marea industrie mașinistă, realizată prin revoluția industrială. – Din fr. machinisme.

MAȘINÍST, -Ă, mașiniști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (Rar la f.) Persoană care conduce o mașină (1), supraveghează funcționarea ei, o repară etc.; mecanic. 2. S. m. și f. (Rar la f.) Persoană care așază decorurile pe scenă, aprinde și stinge luminile, mânuiește aparatele cu efecte sonore etc. 3. Adj. Care ține de mașini (1), care se referă la mașini și la producția de mașini, propriu mașinismului. – Din fr. machiniste, germ. Maschinist.

VÍU, VÍE, vii, adj., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat) Care se află în viață, care trăiește; înzestrat cu viață. ◊ Loc. adj., adv. De viu = fiind încă în viață. ◊ Loc. adv. Pe viu = în mod direct, nemijlocit. ◊ Expr. Prin (sau cu) viu grai = oral. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decât poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. ◊ (Substantivat, în expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. ♦ Care este dotat cu simțire. ◊ Rană (sau carne) vie = rană (sau carne) a unui organism în viață care sângerează, de pe care s-a luat pielea. ♦ Care persistă, care dăinuiește încă. Tradiție vie.Limbă vie = limbă care se vorbește în mod curent în prezent, limbă în circulație. ♦ (În concepția creștină) Etern, nemuritor, veșnic. 2. Plin de viață, de neastâmpăr; cu mișcări iuți, vioaie. ♦ Animat, însuflețit. Discuție vie. ♦ (Despre ochi) Care denotă vioiciune, inteligență; ager, vioi. 3. (Despre plante) Viguros, plin de sevă, sănătos, verde. ♦ (Despre ape) Care curge repede. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. 4. (Despre sunete) Răsunător, puternic. ♦ (Despre lumină; p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. ♦ (Despre culori) Aprins; strălucitor. 5. (Despre abstracte) Intens, puternic. Durere vie. II. S. n. (Rar) Viață. – Lat. vivus.

VOLUNTARÍSM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia existența se întemeiază pe anumite tendințe iraționale ale voinței umane sau pe o voință cosmică oarbă. 2. Concepție sociologică care neagă existența legilor obiective ale naturii și necesitatea lor în societate și atribuie voinței (individuale sau colective) o importanță primordială, hotărâtoare. 3. Concepție psihologică care atribuie proceselor voliționale rolul hotărâtor în viața psihică. – Din fr. volontarisme (după voluntar).

VÓMĂ, vome, s. f. Expulzare prin esofag și pe gură a conținutului stomacului, uneori și al intestinului subțire, provocată de contracțiile spastice ale diafragmei și ale mușchilor abdominali; vomare, vomitare, vomisment. – Din voma (derivat regresiv).

MATERIALÍSM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat; spec. filozofie marxistă. ◊ Materialism dialectic = știința despre raportul dintre materie și conștiință, despre legile cele mai generale ale mișcării și dezvoltării naturii, societății și cunoașterii, care este în același timp baza filozofică a marxism-leninismului. Materialism istoric = parte integrantă a filozofiei marxist-leniniste, al cărei obiect îl constituie societatea în unitatea și interacțiunea laturilor ei, legile generale și forțele motrice ale dezvoltării istorice. 2. (Depr.) Interes exagerat manifestat de cineva pentru problemele materiale. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. matérialisme, germ. Materialismus.

MATERIALÍST, -Ă, materialiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al materialismului (1). 2. Adj. Care aparține materialismului (1), care se referă la materialism, privitor la concepțiile materialismului. 3. Adj., s. m. și f. (Om) preocupat excesiv de probleme materiale. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. matérialiste, germ. Materialist.

MATERIALÍST, -Ă, materialiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al materialismului (1). 2. Adj. Care aparține materialismului (1), care se referă la materialism, privitor la concepțiile materialismului. 3. Adj., s. m. și f. (Om) preocupat excesiv de câștig, de foloase materiale. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. matérialiste, germ. Materialist.

MARȘÁNDĂ, marșande, s. f. (Franțuzism înv.) Patroană a unui magazin de mode. – Din fr. marchande [de modes].

CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. și fam.) Gură. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa (cu cineva). Ține-ți clanța! sau tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! – Cf. clanț.

CLÁPĂ, clape, s. f. 1. Fiecare dintre dispozitivele instrumentelor muzicale de suflat, care servesc la închiderea sau la deschiderea unor orificii prin care trece curentul de aer ce produce sunetele; fiecare dintre elementele mobile ale claviaturii unui pian, unei orgi etc. care prin apăsarea cu degetele, declanșează mecanismul de producere a sunetelor. ♦ Mic disc în mecanismul mașinilor de scris și al unor mașini de calculat, fixat la capătul unei pârghii articulate și care prin apăsare, face să se imprime litera sau cifra însemnată pe el. ♦ Orice parte terminală a unui sistem tehnic de acționare care, prin manevrare (cu mâna), efectuează o anumită operație. 2. Placă articulată care servește la închiderea sau la deschiderea unui orificiu. 3. Bucată de stofă care acoperă deschizătura buzunarului unei haine. ♦ Fiecare dintre cele două bucăți de stofă sau de blană mobile, atașate lateral la unele căciuli, pentru a proteja urechile contra frigului. 4. (Rar) Capac. ◊ Expr. (Fam.) A trage (cuiva) clapa = a înșela, a păcăli (pe cineva). – Din germ. Klappe.

MANÁF, manafi, s. m. (Turcism înv.) Soldat turc. – Tc. manav.

MAȘÍNGHEVER, mașingheveruri, s. n. (Germanism înv.) Mitralieră. – Germ. Maschinengewehr.

MATURÁȚIE, maturații, s. f. 1. Totalitatea transformărilor pe care le suferă o celulă sexuală, un fruct sau un organism până la dezvoltarea lor morfologică completă; proces de maturizare; maturare. 2. Totalitatea transformărilor fizice sau chimice pe care le suferă unele substanțe sau sisteme coloide înainte de a ajunge la forma definitivă; maturizare. – Din fr. maturation.

MATURITÁTE s. f. Stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); calitatea de a fi matur; p. ext. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrânețe. ♦ (Biol.) Stare de dezvoltare deplină a unui organ sau a unui organism întreg. ♦ Stare de deplină dezvoltare a unui fruct; coacere. ♦ Fig. Stadiu înaintat de experiență, de însușire a cunoștințelor; seriozitate, profunzime (determinată de vârstă, de experiență). ◊ (Ieșit din uz) Examen de maturitate = bacalaureat. – Din fr. maturité, lat. maturitas, -atis.

LICHENÍSM s. n. simbioză între alge și ciuperci. (< fr. lichénisme)

MAZDEÍSM s. n. Religie a vechilor persani întemeiată pe principiul dualist al binelui și răului. – Din fr. mazdéisme.

MAZDEÍST, -Ă, mazdeiști, -ste, adj., s. m. și f. (Adept) al mazdeismului. – Din fr. mazdéiste.

DECALCIFIÁ, decalcifiez, vb. I. Refl. și tranz. A pierde sau a face ca organismul să piardă calciul din țesutul osos sau din dinți. ♦ (Despre țesuturi) A-și pierde o cantitate de săruri de calciu. [Pr.: -fi-a-.Var.: decalcificá, vb. I.] – Din fr. décalcifier.

DECEPȚIONÍSM s. n. Atitudine pesimistă manifestată (în sec. XIX), în artă și în literatură, prin expresia unei dezamăgiri permanente și a unui sentiment de neîncredere față de progres. [Pr.: -ți-o-] – Decepțiune + suf. -ism.

DEFECȚIÚNE, defecțiuni, s. f. Deranjament, defect care împiedică buna funcționare a unei mașini, a unui aparat, a unui mecanism, desfășurarea normală a unei acțiuni etc. [Pr.: -ți-u-] – Din defect. Cf. fr. défection, lat. defectio, -onis.

LIBERTINÍSM s. n. libertinaj. (< germ. Libertinismus)

LIBERTINÁJ s. n. comportare de libertin; desfrâu, des-trăbălare; libertinism. (< fr. libertinage)

COLIBACÍL, colibacili, s. m. Specie de microorganisme prezente în mod normal în intestinul uman, putând, uneori, să invadeze și alte regiuni ale corpului, devenind patogene. – Din fr. colibacille.

LIBER-SCHIMBÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al liber-schimbismului. (după fr. libre-échangiste)

DEGENERESCÉNȚĂ, degenerescențe, s. f. Modificarea patologică regresivă, anatomică și funcțională, a unui țesut sau a unui organ, ca urmare a suprimării legăturii lor cu sistemul nervos sau cu circulația sangvină, a unei intoxicații grave a organismului sau a unui deficit de metabolism; degenerare. – Din fr. dégénérescence.

LIBERO-SCHIMBÍSM s. n. politică economică promovată de unele țări capitaliste dezvoltate, care reclamă libertatea comerțului, renunțarea la taxele vamale protecționiste și neamestecul statului în activitatea economică. (după fr. libre-échange)

LIBERALÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al liberalismului. (< fr. libéraliste)

LIBERALÍSM s. n. 1. doctrină politică și economică, în epoca de ascensiune a burgheziei, care tindea să îngrădească monarhia prin parlament, să lărgească dreptul de vot și să admită libertăți democratice. 2. atitudine tolerantă; împăciuitorism. (< fr. libéralisme)

DEMONTÁ, demontez, vb. I. Tranz. A desface un aparat, un mecanism, un instrument etc. în părțile lui componente. ♦ Fig. A descuraja, a deprima, a dezorienta pe cineva; a obosi, a extenua pe cineva. – Din fr. démonter.

LIBERÁL, -Ă I. adj. 1. care aparține liberalismului. ♦ partid ~ = partid de orientare liberalistă. 2. iubitor de libertate. 3. înțelegător, cu vederi largi, tolerant. II. s.m. membru al unui partid liberal. (< fr. libéral, lat. liberalis)

LEZIÚNE s. f. 1. alterare morfologică a unui țesut, organ sau organism; rană, plagă. 2. (jur.) prejudiciu material care afectează o parte dintr-un contract oneros. (< fr. lésión, lat. laesio)

COMBÁTE, combát, vb. III. 1. Tranz. A lupta împotriva unor atitudini, unor idei și împotriva persoanelor care le susțin. 2. Tranz. A lua măsuri de stârpire a unui flagel social, a unei boli etc. 3. Intranz. (Franțuzism, înv.) A lua parte la o luptă, a (se) lupta. – Din fr. combattre (după bate).

CONSTIPÁT, -Ă, constipați, -te, adj. (Despre oameni) Care nu poate elimina materiile fecale din organism. ♦ Fig. (Fam.) Cu vederi înguste, lipsit de orizont; necomunicativ. – V. constipa.

CONSTITUȚIONALÍSM s. n. Regim de guvernare bazat pe existența unei constituții. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. constitutionnalisme.

CONSTITUȚIONALÍST, -Ă, constituționaliști, -ste s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al constituționalismului. 2. Adj. Care aparține constituționalismului; privitor la constituționalism. [Pr.: -ți-o-] – Constituțional + suf. -ist.

CRETÍN, -Ă, cretini, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care suferă de cretinism; imbecil, idiot. ♦ (Om) stupid, absurd. – Din fr. crétin.

ECOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul lor de viață. [Var.: oecologíe s. f.] – Din fr. écologie.

EFÓRT, eforturi, s. n. 1. Încordare voluntară a puterilor fizice sau psihice ale organismului în vederea realizării unui randament superior celui obișnuit; strădanie, străduință. 2. (Fiz.) Rezultantă a forțelor interioare dintr-o secțiune a unui corp deformabil, cauzată de solicitări exterioare, de căldură etc. – Din fr. effort.

EGOCENTRÍSM s. n. (Livr.) Atitudine a celui care privește totul prin prisma intereselor și a sentimentelor personale, tendință de a face din sine „centrul universului”; egotism. – Din fr. égocentrisme.

EGOÍST, -Ă, egoiști, -ste, adj. (Adesea substantivat) Stăpânit de egoism; determinat de egoism, care denotă egoism. – Din fr. égoïste.

LEUCOCITÓZĂ s. f. creștere a numărului de leucocite în sânge în procesul de apărare a organismului împotriva infecțiilor. (< fr. leucocytose)

EMPIRÍSM s. n. Doctrină care consideră experiența senzorială ca primă sursă a cunoașterii și a cunoștințelor. ◊ Empirism logic = variantă a neopozitivismului care admite numai enunțurile logice verificabile în mod nemijlocit prin percepțiile fiecărui subiect în parte. – Din fr. empirisme.

EMPIRÍST, -Ă, empiriști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care ține de empirism. 2. S. m. și f. Adept al empirismului. – Din fr. empiriste.

LEUCOCÍTĂ s. f. globulă albă din sânge și din limfă, care asigură apărarea organismului împotriva microbilor. (< fr. leucocyte)

LEUCÍSM s. n. caracteristică ereditară constând din lipsa completă a pigmentului din firele de păr, concomitent cu prezența lui în ochi și în unele mucoase aparente. (< germ. Leukismus)

LEUCINÓZĂ s. f. producere excesivă de leucină în organism. (< engl. leucinosis)

DEZINFECTÁ, dezinfectez, vb. I. Tranz. A distruge germenii patogeni din afara organismului, pentru a împiedica orice contaminare. – Din fr. désinfecter.

DEZMETICÍ, dezmeticesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Adesea fig.) A-și reveni sau a face să-și revină dintr-o stare de amețeală, de spaimă etc., a (se) dezmeți. [Var.: dezmetecí vb. IV.] – Probabil lat. *dismatticire (< mattus „beat”).

LETRÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al letrismului. (< fr. lettriste)

LETRÍSM s. n. mișcare literară formalistă din Franța, care consideră că poezia s-ar defini exclusiv prin expresivitatea literelor, îmbinate eufonic, arbitrar. (< fr. lettrisme)

LESTOBIÓZĂ s. f. formă de comensualism în care o specie se adăpostește în cuibul altei specii. (< fr. lestobiose)

LESBIANÍSM s. n. atracție erotică patologică și satisfacere sexuală între femei; safism; tribadism. (< fr. lesbianisme)

LESBIÁN, -Ă I. adj. referitor la lesbianism; lesbic; tribadic. II. s. f. femeie care practică lesbianismul; tribadă. (< fr. lesbien)

LEPÍSMĂ s. f. 1. insectă cu corpul gri-argintiu, care trăiește în locurile umede ale caselor. 2. stamină cu aspect scuamiform, la baza ovarului. (< fr. lépisme)

APOSTERIORÍSM s. n. Concepție filosofică potrivit căreia toate cunoștințele se capătă prin experiență individuală. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. apostériorisme.

EVOLUȚIONÍSM s. n. 1. Concepție filozofică potrivit căreia Universul, Pământul, ființele vii, societatea etc. trec printr-un proces istoric de evoluție (dezvoltare) și sunt privite din punctul de vedere al acestei dezvoltări. 2. (În sens restrâns) Teoria lui Lamarck, Darwin etc. despre evoluția speciilor de plante și de animale, despre transformarea lor unele într-altele; transformism. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. évolutionnisme.

EVOLUȚIONÍST, -Ă, evoluționiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Privitor la evoluționism (1), care are la bază evoluționismul. 2. S. m. și f. Adept al evoluționismului (1). [Pr.: -ți-o-] – Din fr. évolutionniste.

EXALTÁT, -Ă, exaltați, -te, adj. 1. Entuziasmat, înflăcărat, aprins peste măsură, până la paroxism; exagerat. 2. (Fam.) Ieșit din minți, surescitat. [Pr.: -eg-zal-] – V. exalta.

EXTRÁCȚIE, extracții, s. f. 1. Extragere. 2. Operație de aducere la suprafață a minereului, a materialelor și a personalului, prin puțuri verticale sau înclinate care fac legătura cu diferite planuri ale minei. 3. Îndepărtare a unui corp străin introdus în organism; spec. extragerea unei măsele sau a unui dinte. 4. (Livr.) Origine, proveniență. – Din fr. extraction, lat. extractio.

FALANSTERIÁN, -Ă, falansterieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al falansterianismului. 2. Adj. Care aparține falansterului sau falansterianismului, privitor la falanster sau la falansterianism. [Pr.: -ri-an] – Din fr. phalanstérien.

FANATÍSM s. n. Atașament excesiv, pătimaș pentru o convingere, o persoană etc., dublat de o totală intoleranță față de convingerile altora. – Din fr. fanatisme.

FATALÍSM s. n. Doctrină care consideră că toate evenimentele din viața oamenilor ar fi dinainte determinate de destin. ♦ Atitudinea omului fatalist. – Din fr. fatalisme.

FATALÍST, -Ă, fataliști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține fatalismului, care se referă la fatalism, care se întemeiază pe fatalism. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) care crede în fatalitate, în puterea absolută a destinului. – Din fr. fataliste.

LENINÍSM s. n. doctrina lui Lenin bazată pe marxism; marxism-leninism. (< rus. leninizm, fr. léninisme)

LENINÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al leninismului. (< rus. leninst, fr. léniniste)

FEDERALÍSM s. n. Concepție și acțiune politică și juridică în vederea grupării mai multor state într-o federație. – Din fr. fédéralisme.

FENOMENALÍSM s. n. Concepție filozofică după care omul poate cunoaște numai latura exterioară a fenomenelor, nu esența lucrurilor, a proceselor etc. – Din rus. fenomenalizm, fr. phénoménalisme.

FEUDALÍSM s. n. 1. Ansamblul raporturilor, întemeiate pe fidelitatea personală, dintre suzeran și vasal. 2. Organizare social-economică care, în concepția materialist-istorică, urmează după sclavagism și precedă capitalismul și în care baza relațiilor o constituie stăpânirea feudală asupra pământului și dependența personală a țăranilor față de stăpânii feudali. [Pr.: fe-u-] – Din it. feudalismo, fr. féodalisme.

FINALÍST, -Ă, finaliști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care participă la disputarea unei finale (3). 2. S. m. și f. Adept al finalismului. 3. Adj. Care aparține finalismului, privitor la finalism. – Din fr. finaliste.

FÍSĂ, fise, s. f. Mică placă de metal, de os, de material plastic etc., care, în baza unei convenții, poate înlocui monede sau poate servi ca marcă de plată în localurile de consumație, la jocurile de cărți etc.; jeton. ♦ (Piesă metalică în formă de) monedă care, introdusă în mecanismul unui automat, declanșează funcționarea acestuia. Fisă de telefon. ◊ (Fam.; în expr.) A-i pica (sau cădea) cuiva fisa = a înțelege repede despre ce este vorba. – Din ngr. físa.

FORMALÍSM s. n. 1. Orientare în artă, estetică, muzică, literatură care rupe forma de conținut, tinzând să supraaprecieze forma operei de artă în dauna conținutului, să considere forma un scop în sine și nu ca expresie a conținutului. 2. Atitudine caracterizată prin respectarea strictă a formei în dauna fondului problemelor. ♦ Atitudine conformistă, exagerat de protocolară. – Din fr. formalisme.

FORTIFICÁ, fortífic, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face ca organismul să fie mai puternic, mai rezistent; a (se) întări, a (se) oțeli. 2. Tranz. A întări un loc prin lucrări de fortificație. – Din lat. fortificare, fr. fortifier.

LEGITIMÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al legitimismului. (< fr. légitimiste)

LEGITIMÍSM s. n. principiu care proclamă dreptul inali-enabil la tron al dinastiilor legitime. (< fr. légitimisme)

FRECVENTÁ, frecventez, vb. I. Tranz. A merge des2, sistematic, cu regularitate într-un anumit loc. ♦ Spec. (Franțuzism) A vizita deseori pe cineva. – Din lat. frequentare, fr. fréquenter.

FRÓNDĂ, fronde, s. f. Mișcare social-politică din Franța, la mijlocul sec. XVII, îndreptată împotriva absolutismului regal. ♦ Fig. Opoziție neprincipială, răzvrătire cu caracter de persiflare pornită din motive personale. – Din fr. fronde.

LÁCĂT, lacăte, s. n. Încuietoare alcătuită dintr-un corp care conține mecanismul de încuiere cu cheia și o toartă care se petrece prin două belciuge (unul prins în partea fixă și celălalt în partea mobilă a obiectului care trebuie închis). ◊ Expr. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură = a-și impune tăcere. [Var.: (reg.) lăcátă s. f., lăcát s. n.] – Din magh. lakat.

LEGÍST I. s. m. cel care cunoaște și studiază legile; jurist. II. adj. medic ~ = medic specialist în medicina legală. III. s. m. pl. 1. adepți ai unei școli filozofice chineze din sec. IV-III a. Chr. care preconiza, în opoziție cu confucianismul, un stat centralizat, guvernat pe bază de legi și nu de tradiții. 2. grupare a unei școli din evul mediu european care sprijinea lupta feudalității laice împotriva pretențiilor de hegemonie ale papalității. (< fr. légiste)

LIBERÁL, -Ă, liberali, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Care aparține liberalismului, privitor la liberalism. ◊ Burghezie liberală = parte a burgheziei adeptă a liberalismului. Partid liberal = partid al burgheziei liberale. 2. (Înv.) Iubitor de libertate. 3. Înțelegător; generos; care are idei largi, nepreconcepute. II. S. m. Adept, membru al unui partid liberal. – Din fr. libéral, lat. liberalis.

LIBERALÍSM s. n. 1. Doctrină care, opusă socialismului și dirijismului, proclamă principiul nonintervenției statului în economie, în relațiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau națiuni; promovează ideea libertății economice, a liberului schimb, a liberei concurențe etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr. libéralisme.

LEGALITÁTE s. f. 1. caracter legal; principiu potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică este obligată să respecte legea; legalism (2). ♦ a fi (sau a intra) în ~ = a se conforma legilor în vigoare. 2. ordine legală care asigură viața și activitatea unui stat etc. (< fr. légalité)

LEGALÍSM s. n. 1. grija, preocuparea de a respecta minuțios litera legii; caracter legal. 2. legalitate (1). (< fr. légalisme)

LÓGIC, -Ă, logici, -ce s. f., adj. I. S. f. 1. Știință a demonstrației, al cărei obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte. ◊ Logică generală = logică clasică, de tradiție aristotelică, care studiază formele logice fundamentale (noțiunea, judecata, raționamentul), precum și principiile gândirii. Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care cercetează operatorii logici și care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, în electronică, cibernetică, lingvistică; logistică. Logică dialectică = concepție filozofică a logicii de pe pozițiile materialismului dialectic, care studiază dialectica formelor logice, raportul lor cu conținutul. 2. Gândire justă, raționament corect, consecvent și temeinic. ♦ Fel de a gândi al cuiva. 3. Cerință firească, temei rațional, rațiune. II. 1. Adj. Potrivit cu regulile logicii (I); rațional, just, întemeiat, corect. ◊ Cap logic = minte care gândește rațional; persoană care gândește întemeiat, rațional. 2. (Fiz., în sintagma) Circuit logic = circuit electronic sau electromecanic folosit în calculatoarele electronice, cu ajutorul căruia se pot efectua operații logice elementare. 3. (În sintagmele) Diagramă (sau schemă) logică = reprezentare grafică a unui algoritm; organigramă. – Din fr. logique.

PARTIDUL DEMOCRAT (P.D.), partid de centru-stânga, social-democrat, al cărui program este întemeiat pe susținerea principiilor pluralismului politic, democrației reprezentative, libertății de întreprindere, de inițiativă și protecție socială și garantării egalității șanselor. În condițiile existenței, în partid. a unor acute divergențe privind căile de trecere a României la economia de piață și a instaurării statului de drept, are loc scindarea (27-29 mart. 1992) F.S.N. în partidele: Frontul Salvării Naționale (din 23 mai 1993, Partidul Democrat – F.S.N.), ca urmare a fuziunii cu Partidul Democrat (31 mart. 1993), consfințită de Convenția Națională Extraordinară a partidului, convocată la constanța (28-29 mai 1993, când s-a adoptat și noul Statut) și Frontul Democrat al Salvării Naționale – F.D.S.N. (din iun. 1993, Partidul Democrației Sociale din România – P.D.S.R.M iar din iun. 2001, Partidul Social Democrat). Participând la alegerile locale (febr. 1992), prin numărul de primari și consilieri aleși, partidul s-a situat pe un loc cu o substanțială reprezentare în administrația locală, iar la alegerile legislative a obținut 43 mandate de deputați și 18 de senatori, fiind al doilea partid parlamentar; candidatul său la președenția țării, Caius Traian Dragomir s-a situat pe locul patru din șase candidați, cu 4,75% din voturi valabil exprimate. La 1 iul. 1993, P.D. și Partidul Social-Democrat Tradițional au pus bazele Alianței Social-Democrate (A.S.D.), cu scopul unificării mișcării social-democrate din România, vizând, printre altele, adoptarea unei strategii politice comune la alegerile locale și generale. La A.S.D. au aderat Partidul Republican Român și Partidul Democrat Muncitoresc. Alianța a rămas fără urmări practice, autodesființându-se. Cu prilejul Convenției Naționale (24 oct. 1994), convocată la Cluj, are loc fuziunea, prin absorbție, cu Partidul Democrat al Muncii. În vederea participării pe liste comune la alegerile locale și parlamentare din nov. 1996, P.D. încheie (27 sept. 1995) cu Partidul Social-Democrat Român o alianță politică – Uniunea social-Democrată (U.S.D.). La alegerile locale (iun. 1996) U.S.D. a înregistrat: 16,8$ din mandate pentru primari, 14,96% din mandate pentru consiliile locale, 11,64% pentru consiliile județene, iar la cele legislative (3 nov. 1996), 12,93% din voturi pentru Camera Deputaților și 13,16% din voturi pentru Senat, P.D., revenindu-i, astfel, 43 de mandate de deputați și 22 de senatori; candidatul U.S.D. pentru funcția de președinte al țării, Petre Roman s-a situat pe locul al treilea, din 16 candidați la președenție, cu 20,54%. În al doilea tur de scrutin pentru alegerea președintelui, U.S.D. a susținut candidatul Convenției Democratice din România (Emil Constantinescu), care a fost ales cu 54,4% din numărul total al voturilor. În guvernele de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. (1996-2000), U.S.D. a deținut 26% din portofoliile ministeriale, P.D.-ului revenindu-i șase portofolii în guvernele Victor Ciorbea și Radu Vasile și cinci în cel condus de Mugur Isărescu. La 29 aug. 1997, Convenția Națională, care a avut loc la Iași, ratifică fuziunea, prin absorbție, cu Partidul Uniunii Social-Democrate și cu Frontul Democrat Român. P.D. retrage (14 ian. 1998) sprijinul politic premierului Victor Ciorbea, condiționând rămânerea în coaliție, între altele, de alcătuirea până la 31 mart. a unei noi echipe guvernamentale, iar la 29 ian. cinci dintre cei șase miniștri demisionează din guvern, ministrul de Externe primind acordul P.D.-ului de a rămâne în funcție. Printr-o scrisoare deschisă (13 mai 1999), liderul P.S.D.R., Sergiu Cunescu aduce la cunoștință președintelui P.D., Petre Roman, hotărârea Consiliului Național al P.S.D.R. de denunțare unilaterală a alianței U.S.D., în perspectiva de constituire a unei alte alianțe cu partide din stânga eșichierului politic. Liderul P.D., Petre Roman, cu prilejul formării guvernului Mugur Isărescu (22 dec. 1999) renunță la postul de președinte al Senatului, pe care-l deținea din 1996, optând pentru funcția de ministru al Afacerilor Externe. Participând la alegerile locale (iun. 2000), P.D. înregistrează: 16,32% din numărul mandatelor de primari, 13,75% pentru consilieri locali și 11,93% pentru consilieri județeni, precum și câștigarea Primăriei Generale a Capitalei prin vicepreședintele partidului, Traian Băsescu; la alegerile parlamentare a obținut, numai 31 de mandate de deputați și 13 de senatori, iar candidatul partidului al prezidențiale, Petre Roman a adunat doar 2,98% din voturi, situându-se pe locul șase din 12 candidați. P.D., adoptând o atitudine fermă de opoziție față de noua guvernare, votează împotriva învestirii noului guvern și refuză propunerea P.S.D.R. de a semna un protocol de susținere a măsurilor ce vor fi luate de cabinetul minoritar, Adrian Năstase. Din inițiativa lui Petre Roman, liderul partidului, la ședința din 29 ian. 2001 a Biroului Politic Național, se propune constituirea alianței politice de centru, Adunarea pentru Democrație, la care să participe formațiunile politice democratice din opoziție, în perspectiva preluării puterii în 2004. Cu prilejul analizării rezultatului alegerilor parlamentare și prezidențiale (9 febr. 2001), vicepreședintele partidului, Traian Băsescu, și-a anunțat oficial intenția de a candida la președenția partidului; Convenția Națională Extraordinară (18-19 mai 2001), convocată pentru desemnarea conducerii partidului și adoptarea unui nou program, îl alege ca președinte pe Traian Băsescu, având drept contracandidați pe Petre Roman și Simona Marinescu. Cu această ocazie, se adoptă Declarația de la București și se fixează, în linii mari, strategia politică pentru următoarea perioadă. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.D. și P.N.L. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D.”, care-și propune ca obiective principale: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului întreprinzător și demersurile pentru integrarea României în structurile euroatlantice. P.D. este membru al Internaționalei Socialiste (din nov. 1999) și membru asociat al Partidului Socialiștilor Europeni (din mart. 1999). Președinți: Petre Roman (1993-2001); Traian Băsescu (2001-2005), Emil Boc (2005-2012), Vasile Blaga (2012-). Editează publicațiile: „Buletin informativ” (cu apariție neregulată), „Acum”, organul de presă al Organizației Municipiului București.

LUNÉTĂ, lunete, s. f. 1. Instrument optic alcătuit din mai multe lentile (și prisme) dispuse într-un tub și servind, în astronomie, în topografie, în tehnica militară etc. la observarea obiectelor depărtate. 2. Dispozitiv de sprijinire a pieselor lungi și subțiri, în timpul prelucrării lor la strung. 3. Element arhitectonic de forma unei bolți semicilindrice, folosit de obicei pentru amplasarea unei deschideri sau pentru crearea unui efect decorativ. – Din fr. lunette.

NAZÍST, -Ă, naziști, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține nazismului, privitor la nazism. 2. S. m. și f. Adept al nazismului, membru al Partidului Național-Socialist German creat de Hitler. – Din nazism.

LAXÍSM s. n. sistem (teologic, filozofic, politic) tolerant, care susține că în absența unei interdicții, evidente, o acțiune poate fi înfăptuită, mai ales dacă există temeiuri bine determinate. (< fr. laxisme)

LAXÍST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al laxismului. (< fr. laxiste)

OBIECTIVÍSM s. n. 1. Atitudine de falsă obiectivitate, de pretinsă nepărtinire, de renunțare la orice luare de poziție, la orice apreciere critică în domeniul cunoștințelor sociale. 2. (Ieșit din uz) Obiectivitate (2). – Obiectiv + suf. -ism. Cf. germ. Objektivismus, rus. obĩektivizm.

OBIECTIVÍST, -Ă, obiectiviști, -ste, adj. 1. Care aparține obiectivismului (1), privitor la obiectivism, care manifestă obiectivism. 2. (Ieșit din uz) Obiectiv (I 2). – Obiectiv + suf. -ist. Cf. germ. Objektivist.

ÓCNIȚĂ, ocnițe, s. f. (Pop.) 1. Diminutiv al lui ocnă (1). 2. Adâncitură într-o sobă de zid, în cuptorul sau în pereții caselor țărănești, în care se păstrează diferite obiecte; firidă, nișă. ♦ Firidă mică făcută ca element decorativ în partea exterioară a zidului unei clădiri. 3. Groapă adâncă; hrubă. 4. (Reg.) Schelet de pari în formă de prismă triunghiulară cu două laturi deschise, pe care se întind cerealele cosite sau secerate ca să se usuce; acoperiș de scânduri sprijinit pe țăruș, sub care se întind snopii de cereale în același scop. [Pl. și: ocniți] – Ocnă + suf. -iță.

OPERÁT1, operate, s. n. (Latinism) Lucrare, operă1, scriere. – Din lat. operatus.

OPORTUNÍSM s. n. Atitudine lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri diferite. – Din rus. opportunizm, fr. opportunisme.

OPORTUNÍST, -Ă, oportuniști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la oportunism, propriu oportunismului. 2. S. m. și f. Adept al oportunismului. – Din rus. opportunist, fr. opportuniste.

ORDINÁR, -Ă, ordinari, -e, adj. 1. Obișnuit, normal; de rând, comun. ◊ Fracție ordinară = raportul a două numere întregi. Sesiune ordinară = sesiune convocată conform regulamentului de funcționare. ◊ Loc. adv. (Franțuzism înv.) De ordinar = de obicei. ♦ (Mil.; înv.; substantivat, în expr.) A trece (sau a înscrie) la ordinar = a înscrie în registrul de evidență al rațiilor alimentare și al soldei. 2. De calitate inferioară, fără valoare, prost. ♦ Vulgar, grosolan, josnic. – Din fr. ordinaire, lat. ordinarius, germ. ordinär.

ORGANICÍST, -Ă, organiciști, -ste s. m. și f., adj. (Adept) al organicismului. – Din fr. organiciste.

ORGANOTRÓP, -Ă, organotropi, -e, adj. (Despre substanțe, medicamente) Care prezintă o afinitate particulară pentru un anumit țesut sau organ; care se fixează în organismul unei viețuitoare și acționează asupra acestuia. – Din fr. organotrope, germ. Organotrop.

OROLÓGIU, orologii, s. n. Ceas cu dimensiuni mari, fixat pe fațada unei clădiri sau pe un perete interior, pe o coloană etc. și de obicei prevăzut cu un mecanism sonor care anunță principalele unități de timp. – Din lat. horologium, it. orologio.

PALÉTĂ, palete, s. f. 1. Placă de lemn, de porțelan etc., prevăzută cu o deschizătură pentru a putea fi ținută cu mâna, pe care pictorii își întind și își amestecă vopselele când lucrează. ♦ Fig. Gamă cromatică specifică unui pictor sau unei picturi; cromatică, colorit; p. ext. măiestrie artistică a pictorului; p. gener. măiestrie artistică. 2. Lopățică rotundă sau ovală de lemn, de obicei acoperită cu cauciuc sau cu plută, cu care se lovește mingea în tenisul de masă. 3. Piesă (plată) de forme variate, folosită ca suport, ca unealtă de presat, de netezit etc. sau la diferite mecanisme și instrumente. ♦ Pală2 (De dimensiuni mici). – Din fr. palette.

PARALELÍSM, (2) paralelisme, s. n. 1. Proprietate a două drepte sau a două planuri de a fi paralele (1); stare a două sau a mai multor lucruri paralele (2). 2. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelă. – Din fr. parallélisme, it. parallelismo.

PARAZITÍSM s. n. Formă de relații între două organisme de specii diferite, în cadrul căreia un organism folosește celălalt organism, parțial sau în totalitate, ca mediu necesar de viață; mod de viață specific paraziților (1). ♦ Fig. Faptul de a trăi ca un parazit (2), mod de viață al paraziților. – Din fr. parasitisme.

PAROXÍSM, paroxisme, s. n. Intensitate maximă, punct culminant la care ajunge o senzație, un sentiment, o stare, un proces, o acțiune în desfășurare etc. ◊ Loc. adv. Până la paroxism = în cel mai înalt grad, foarte tare. ♦ (Rar) Surescitare, tulburare extremă. – Din fr. paroxysme, germ. Paroxysmus.

PASTÍLĂ, pastile, s. f. 1. Preparat farmaceutic sau alimentar de forma unei tablete sau a unei bomboane mici, rotunde; (impr.) comprimat. 2. Piesă în formă de disc mic, folosită la unele mașini sau la unele mecanisme. 3. Loc special amenajat (de forma unei pastile (1)) în mijlocul unei piețe, al unei intersecții largi, pentru refugiul pietonilor, dirijarea circulației etc. – Din fr. pastille, germ. Pastille.

ONIRÍSM s. n. 1. Delir, aiurare asemănătoare visului, provocată de obsesii sau de halucinații. 2. (Lit.) Înclinare spre cultivarea situațiilor, a motivelor onirice; atmosferă, caracter oniric al unei creații. – Din fr. onirisme.

NEOLOGÍSM, neologisme, s. n. Cuvânt împrumutat de curând din altă limbă sau creat recent într-o limbă prin mijloace proprii. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néologisme.

NEȘTIÍNȚĂ s. f. 1. Faptul de a nu ști, de a nu avea știință de ceva; situație în care se află cel care nu știe ceva, nu are știință de ceva. ◊ Neștiință de carte = analfabetism. 2. Lipsă de cultură, ignoranță; p. ext. obscurantism. – Ne- + știință.

NIHILÍSM s. n. Atitudine, tendință, concepție sau manifestare care neagă rânduielile, instituțiile, morala, tradițiile culturale existente într-o societate dată, fără să le opună, în schimb, altele superioare; atitudine de negare absolută. – Din fr. nihilisme.

NIHILÍST, -Ă, nihiliști, -ste s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al nihilismului. 2. Adj. Care aparține nihilismului, privitor la nihilism; care dă dovadă de nihilism. – Din fr. nihiliste.

PĂSA2, pers. 3 pásă, vb. I. Intranz. 1. (Înv.) A merge, a se duce. 2. (Pop. și fam., cu valoare de îndemn sau de avertisment) Încearcă să..., îndrăznește de..., caută de... – Din lat. *passare.

PEDÁLĂ, pedale, s. f. 1. (Adesea cu determinări care indică domeniul de aplicare) Pârghie acționată cu piciorul și folosită pentru antrenarea unui mecanism sau efectuarea unei comenzi. ◊ Expr. A pune pedala = a insista asupra unu lucru. 2. Presă tipografică mică, acționată cu piciorul. 3. Sunet prelungit de bas, care este însoțit de treptele superioare de acorduri variate. – Din fr. pédale.

PEDÍCUL, pedicule, s. n. (Anat.) Parte îngustă sau formație specială (în formă de cordon) care conține artera, vena, nervul etc. unui organ, care servește ca suport sau care leagă un organ, o parte a corpului de restul organismului etc., peduncul (1). – Din fr. pédicule, lat. pediculus.

PENDÚL, pendule, s. n. 1. Corp solid care poate oscila în jurul unui punct fix sau al unei axe fixe când este scos din poziția de echilibru stabil; p. ext. dispozitiv sau piesă a unui mecanism a căror oscilație reglează mișcările unei mașini sau ale unui instrument. 2. Ceas de perete a cărui mișcare este reglată de un pendul (1). [Var.: pendúlă s. f.] – Din fr. pendule, lat. pendulus.

COMPLÉT1, completuri, s. n. (Franțuzism ieșit din uz) Bal popular; local de dans (în cartierele periferice ale unui oraș). – Probabil din cuplet (confundat, prin etimologie populară, cu complet2).

ORFÍSM s. n. 1. Curent religios din Grecia antică, care preconiza dualismul suflet-corp și credința în metempsihoză. 2. Curent în pictură care susține primatul culorii pure ca mijloc de exaltare a luminozității și a dinamismului. – Din fr. orphisme.

PESIMÍST, -Ă, pesimiști, -ste s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană predispusă la pesimism; adept al pesimismului filozofic. 2. Adj. Care manifestă pesimism, care se bazează pe pesimism; care aderă la pesimism. – Din fr. pessimiste, germ. Pessimist.

PIANÓLĂ, pianole, s. f. Pianină acționată de un mecanism, care execută automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe suluri speciale de hârtie introduse în aparat. – Din it. pianola.

EPIFENOMENALÍSM s. n. Concepție filosofică după care conștiința este un simplu epifenomen al proceselor neurofiziologice. – Din fr. épiphénoménalisme.

PLÉTORĂ s. f. 1. Cantitate de sânge sau de lichide depășind valorile normale în întreg organismul sau numai în anumite părți ale lui; stare morbidă provocată de această supraîncărcare și care se manifestă prin roșeața pielii și a mucoaselor, palpitații, puls accelerat, respirație scurtă etc. 2. Cantitate mare de obiecte sau de ființe (lipsite de valoare). ◊ Pletoră semantică = aglomerare (excesivă) de sensuri la unele cuvinte. – Din fr. pléthore.

PLANCTÓN, planctonuri, s. n. Totalitatea organismelor vegetale și animale, în general microscopice, care trăiesc în apă până la o adâncime de 200 m și care constituie hrana peștilor și a altor animale acvatice. ◊ Plancton atmosferic = ansamblul particulelor solide și lichide care se găsesc în suspensie în atmosferă. – Din fr. plancton.

PLATÓNIC, -Ă, platonici, -ce, adj. 1. Care aparține platonismului, privitor la platonism; platonian, platonician (2). ♦ P. ext. (Despre sentimente) Pur, ideal; spiritualizat. 2. Care nu se poate realiza, care nu se concretizează, care nu poate fi pus în practică; formal, abstract. – Din fr. platonique.

POLICELULÁR, -Ă, policelulare, adj. (Biol.; rar; despre organisme) Pluricelular. – Din fr. polycellulaire.

PRĂJÍNĂ, prăjini, s. f. 1. Bucată de lemn lungă și subțire, de obicei folosită pentru a fixa sau a susține ceva. ◊ Expr. A nu-i (mai) ajunge (nici) cu prăjina la nas, se spune despre un om încrezut, înfumurat. A paște (pe cineva) cu prăjina = a urmări (pe cineva) pentru a-i face rău. A lua (pe cineva) cu prăjina = a alunga pe cineva. ♦ Epitet depreciativ pentru o persoană foarte înaltă (și slabă). 2. Tijă lungă (de metal) cu diverse întrebuințări (tehnice). 3. Bară de lemn, de bambus, de fibre sintetice, de metal, folosită în atletism la săritura în înălțime; probă atletică practicată cu acest instrument. 4. Veche unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu circa 5- 7 metri; veche unitate de măsură pentru suprafețe, egală cu circa 180-210 metri pătrați. ♦ (Concr.) Instrument cu care se făcea altădată măsurătoarea acestor lungimi și suprafețe. – Et. nec.

EXOTÍSM s. n. Însușirea de a fi exotic. ♦ Tendință în arta și în literatura europeană, mai ales romantică, de a descrie priveliști și obiceiuri din țări exotice. [Pr.: eg-zo-] – Din fr. exotisme.

PUGILÁT s. n. Luptă cu pumnii goi practicată ca sport în antichitatea greco-romană. ♦ (Sport; rar) Box, pugilism; p. ext. bătaie, încăierare. – Din fr. pugilat, lat. pugilatus.

PUTREFÁCȚIE, putrefacții, s. f. 1. Proces de descompunere a unor substanțe organice (vii sau moarte) sub influența unor bacterii; putrezire. ♦ Fază ultimă a procesului de asimilare și dezasimilare a hranei de către un organism viu, care constă în descompunerea, sub acțiunea fermenților, a resturilor neasimilate din materia cu care s-a hrănit organismul. 2. Fig. Descompunere, decădere morală. – Din fr. putréfaction, lat. putrefactio, -onis.

ORGÁN1, organe, s. n.1. Parte din corpul unei ființe vii, care îndeplinește una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții. ♦ Gură; p. ext. voce, glas. 2. Parte componentă a unui mecanism, a unei mașini, formată din una sau din mai multe piese, având o anumită funcție. 3. Fig. Mijloc, instrument de acțiune, de comunicare etc.; p. ext. exponent, reprezentant; mijlocitor. ♦ (Urmat de determinări care indică felul sau apartenența) Ziar, revistă. 4. Grup de persoane care îndeplinește o funcție politică, socială, administrativă etc.; instituție politică, socială, administrativă etc. reprezentată de aceste persoane. – Din ngr. órganon, it. organo, lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ.

LATIRÍSM s. n. intoxicație cu grăunțe de latir. (< fr. lathyrisme)

RAHÍTIC, -Ă, rahitici, -ce, adj. (Despre persoane, adesea substantivat) Care suferă de rahitism. – Din fr. rachitique.

RAPÉL, rapeluri, s. n. 1. Readucere a unei piese sau a unui sistem tehnic în poziția inițială, sub acțiunea greutății proprii ori a unor forțe elastice. 2. (Med.) Revaccinare a unei persoane vaccinate în trecut, cu o cantitate mai mică de vaccin, pentru a-i întări și a-i prelungi imunitatea dată de vaccinarea inițială. 3. (În sintagma) Coborâre în rapel = coborâre, în alpinism, a unui perete abrupt printr-un sistem de coardă dublă. [Pl. și: rapele] – Din fr. rappel.

RÁSĂ1, rase, s. f. 1. Grup de indivizi aparținând aceleiași specii de microorganisme, plante, animale, cu caractere comune, constante, conservate ereditar, care se deosebesc de alte varietăți din aceeași specie prin anumite caractere specifice. ◊ De rasă = de soi, bun: select. 2. Fiecare dintre grupurile biologice de populații, caracterizate prin culoarea părului, a pielii și prin alte particularități exterioare. – Din fr. race, germ. Rasse.

EXTRASENSÍBIL, -Ă, extrasensibili, -e, adj. (Despre oameni) Extrem de sensibil (1). ♦ (Despre organism) Care reacționează instantaneu la cea mai ușoară excitație exterioară. – Din fr. extra-sensible.

LATINÍST, -Ă I. s. m. f. 1. specialist în filologia latină și în antichitatea romană. 2. adept al latinismului (2) II. adj. curentul ~ (sau școala ~ă) = latinism (2). (< fr. latiniste)

LATINÍSM s. n. 1. cuvânt, construcție împrumutate din latină și neintegrate încă. 2. curent în lingvistica și filologia română din sec. XIX, care, continuând ideile fruntașilor çcolii Ardelene, din dorința de a demonstra multilateral, împotriva teoriilor false și tendențioase, latinitatea poporului român și a limbii sale, a ajuns la unele exagerări pe linia latinizării forțate a limbii; curentul latinist. (< fr. latinisme)

RECÍF, recife, s. n. (Geol.) Formație de stânci submarine, clădite de organisme (corali, alge etc.) care trăiesc sub formă de colonii în apele mărilor calde și care secretează carbonat de calciu. [Pl. și: recifuri] – Din fr. récif.

RELATIVÍSM s. n. Doctrină care postulează relativitatea cunoștințelor omenești, în sensul că nimic nu este absolut adevărat decât prin raportare la individ. ♦ Relativitate. – Din fr. relativisme.

RELATIVÍST, -Ă, relativiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la relativism, care ține de relativism. 2. S. m. și f. Partizan, adept al relativismului. 3. Adj. Referitor la teoria relativității, la efectele prevăzute de această teorie. – Din fr. relativiste.

REPARÁȚIE, reparații, s. f. 1. Ansamblu de operații efectuate asupra unui lucru stricat, uzat, defectat, pentru a-l menține sau a-l readuce în starea normală de funcționare. ◊ Reparații capitale = înlocuirea sau refacerea completă a unor elemente principale ale utilajelor, agregatelor, clădirilor etc., Fig. supunerea organismului unor analize și tratamente generale în vederea restabilirii sănătății. 2. (Jur.) Acoperire a unui prejudiciu de către persoana răspunzătoare de pricinuirea lui, despăgubire a unei pagube. ♦ Fig. Satisfacție pentru o ofensă. [Var.: reparațiúne s. f.] – Din fr. réparation, lat. reparatio, -onis, germ. Reparation.

REUMÁTIC, -Ă, reumatici, -ce, adj. Provocat, cauzat de reumatism. ♦ (Adesea substantivat) Care suferă de reumatism; bolnav de reumatism. [Pr.: re-u-] – Din lat. rheumaticus, it. reumatico, germ. rheumatisch.

REUMATÍSM, (2) reumatisme, s. n. 1. Denumire generală pentru o serie de afecțiuni ale organelor aparatului locomotor, în special ale articulațiilor și ale țesuturilor înconjurătoare, manifestate prin dureri și tulburări diverse, influențate de factorii climatici; reumă. 2. (La pl.) Durere reumatică. [Pr.: -re-u-] – Din lat. rheumatismus, it. reumatismo, germ. Rheumatismus.

ROMÂNÍSM, (2) românisme, s. n. 1. Sentiment național al românilor (I 1); spirit românesc. 2. (Rar) Cuvânt sau expresie specifică limbii române. – Român + suf. -ism.

SAPROFÍT, -Ă, saprofiți, -te s. n., adj. (Organism vegetal sau microorganism) care își procură hrana din substanțe organice în descompunere. [Var.: saprofítă s. f.] – Din fr. saprophyte.

SATURNÍSM s. n. Boală profesională care constă într-o intoxicație cronică cu plumb. – Din fr. saturnisme.

SCÉPTIC, -Ă, sceptici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu are încredere în nimic, care se îndoiește de toate. 2. Adj. Care aparține scepticismului, privitor la scepticism. 3. S. m. și f. Adept al scepticismului (1). – Din fr. sceptique.

SCHIMB, schimburi, s. n. 1. Înlocuire a cuiva cu altcineva sau a ceva cu altceva (de aceeași natură). ◊ (Tehn.) Piesă de schimb = piesă dintr-un mecanism, fabricată izolat de acesta și menită să înlocuiască altă piesă, identică, dar uzată, a mecanismului. (Fiziol.); Schimb de materii = totalitatea proceselor care se petrec în organism cu ocazia asimilării hranei. Schimburi respiratorii = totalitatea proceselor prin care se introduce în sânge oxigenul și se elimină bioxidul de carbon. ◊ Loc. adj., adv. Cu schimbul = (care apare, intervine etc.) când unul, când altul, pe rând. (Mil., în trecut) Trupă cu schimbul = trupă în care soldații erau chemați să facă serviciul în mod periodic și pe rând (în intervale fiind lăsați la vatră). ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. 2. Faptul de a ceda un lucru, un bun, pentru a lua altul în locul lui; procesul circulației mărfurilor ca formă de repartizare a bunurilor produse de societate. ◊ Loc. adv. În schimb = drept compensație, ca echivalent. ◊ Loc. prep. În schimbul... = în locul..., pentru... ♦ (Concr.) Ceea ce se primește, se obține în locul a ceea ce s-a cedat; echivalent, compensație. ♦ Transformare a unei sume de bani în alta de aceeași valoare, dar constând din alte monede. ◊ Casă de schimb = întreprindere comercială care se ocupă cu schimbarea banilor. Scrisoare de schimb = act prin care semnatarul cere unei alte persoane să plătească o sumă de bani celui indicat în act. Agent de schimb = persoană intermediară care are rolul de a negocia, în mod oficial, obligațiuni de stat și alte efecte. 3. (Fiz.) Trecere a unei energii, a unei sarcini electrice, a unei particule etc. de la un sistem fizic la altul, dintr-o parte în alta. 4. Totalitatea lucrătorilor, funcționarilor etc. care se găsesc în același interval de timp la lucru într-o secție, într-un serviciu etc. în care lucrează mai multe rânduri de angajați; echipă de lucrători sau persoane care, după un interval de timp determinat, înlocuiește sau este înlocuita în muncă de altă echipă sau de altă persoană; interval de timp cât lucrează astfel o echipă sau o persoană. 5. (Mai ales la pl.) Rufărie de corp (sau de pat) care înlocuiește pe cea murdară; primeneli. – Din schimba (derivat regresiv).

SCIENTÍST, -Ă, scientiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al scientismului. 2. Adj. Care aparține scientismului, privitor la scientism. [Pr.: sci-en-] – Din fr. scientiste.

SCLAVAGÍST, -Ă, sclavagiști, -ste, adj. Care aparține sclavagismului, privitor la sclavagism; specific sclavagismului. – După fr. esclavagiste.

SEISMOGRAFÍE s. f. Totalitatea procedeelor de întrebuințare a seismografului; parte a seismologiei care se ocupă cu înregistrarea undelor seismice și cu interpretarea acestor înregistrări. [Pr.: se-is-] – Din fr. séismographie.

SEISMOLÓG, seismologi, s. m. Specialist în seismologie. [Pr.: se-is-] – Din fr. séismologue.

SEISMOMÉTRU, seismometre, s. n. Seismograf. [Pr.: se-is-] – Din fr. séismomètre.

SEISMOSCÓP, seismoscoape, s. n. Instrument care pune în evidență cutremurele de pământ. [Pr.: se-is-] – Din fr. séismoscope.

SEMÁNTIC, -Ă, semantici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studierea sensurilor cuvintelor și a evoluției acestor sensuri; semasiologie, semantism. 2. (Log.) Teoria interpretării unui anumit sistem formalizat prin alt sistem formalizat. II. Adj. Care ține de semantică (I 1), care se referă la sensurile cuvintelor; semasiologic. – Din fr. sémantique.

SEMANTÍSM s. n. Semantică (I 1); p. ext. înțelesul, sensul unui cuvânt. – Din fr. sémantisme.

SEMIANARHÍST, -Ă, semianarhiști, -ste, adj. Care are, în parte, caracteristicile anarhismului. [Pr.: -mi-a-] – Semi- + anarhist.

SERVILITÁTE s. f. (Rar) Servilism. – Din fr. servilité.

SERVOMECANÍSM, servomecanisme, s. n. Mecanism al unui regulator, prin care acesta acționează direct sau prin intermediul unui alt mecanism asupra mărimii sau parametrului de reglat. – Din fr. servomécanisme.

SIMPTOMÁTIC, -Ă, simptomatici, -ce, adj. Care indică existența unei stări patologice în organism; care este simptomul acestei stări patologice; care se referă la simptom. ◊ Tratament simptomatic = tratament care urmărește vindecarea unei boli prin înlăturarea simptomelor și nu a cauzelor care o provoacă. ♦ Fig. Care indică existența unei anumite stări de lucruri; semnificativ. – Din fr. symptomatique.

SIMULTANEITÁTE s. f. Însușirea a unor acțiuni, fenomene sau a unor evenimente de a fi simultane (1); existența, producerea mai multor acțiuni în același timp; coincidență în timp; sincronism. [Pr.: ne-i-] – Din fr. simultanéité.

SINAPÍSM, sinapisme, s. n. Cataplasmă făcută din făină de muștar și apă, care se aplică pe o parte bolnavă a corpului cu scopul de a provoca un aflux al sângelui. – Din fr. sinapisme.

SINCRÓNIC, -Ă, sincronici, -ce, adj. 1. (Despre fapte, fenomene sau evenimente) Care există sau se petrec în același timp; simultan, concomitent, sincron. 2. Care se referă la fapte, fenomene sau evenimente existente sau petrecute în același timp. ◊ Tabele sincronice = tabele cronologice ale evenimentelor care au avut loc în același timp. ♦ (Fiz.; despre evoluția fenomenelor periodice) Care prezintă sincronism, care se produce în mod sincron. 3. (Despre metode de studiu sau puncte de vedere) Care nu se face în mod istoric; independent de evoluția istorică; static. – Din fr. synchronique.

SLUGĂRNICÍE, slugărnicii, s. f. Atitudine de lingușire în raporturile cu oamenii de la care se primesc sau de la care se așteaptă avantaje materiale; servilism, ploconeală. – Slugarnic + suf. -ie.

SOLIPSÍSM s. n. Concepție, doctrină potrivit căreia singura realitate ar fi eul, conștiința individuală, întreaga lume exterioară existând numai în această conștiință. – Din fr. solipsisme.

SÓMA1 s. f. Ansamblul celulelor diploide ale organismului viu. – Din fr. soma.

SOMNOLÉNȚĂ s. f. Stare intermediară între somn și veghe, în care diverse funcții și reacții ale organismului sunt diminuate; moleșeală, toropeală, somnie, somnoroșie. – Din fr. somnolence, lat. somnolentia.

SÓNDĂ, sonde, s. f. 1. Gaură cilindrică forată în interiorul scoarței pământului în vederea exploatării unui zăcământ de hidrocarburi fluide, a explorării unor straturi etc. ♦ Instalație situată deasupra unei sonde (1). 2. Aparat care servește la extragerea unei mici cantități dintr-un material compact sau granulat (pământ, ciment, nisip etc.). ♦ Burghiu mare, acționat mecanic, cu care se fac foraje în sol (în scopul de a-l explora și a cunoaște natura straturilor). 3. Instrument chirurgical în formă de tub cilindric de metal, de cauciuc etc. care servește la explorarea sau la evacuarea unor canale sau cavități din organism ori la drenarea plăgilor. 4. Instrument cu ajutorul căruia se efectuează diferite observații hidrometrice ca măsurarea adâncimii unei ape, recoltarea de probe de pe fundul apelor etc. 5. Dispozitiv sensibil, asociat unui aparat de măsură, care poate fi plasat în diferite puncte din spațiu pentru exploatarea unui câmp fizic. 6. (În sintagmele) Balon-sondă = balon prevăzut cu aparate de observație, care se lansează în atmosferă pentru diferite cercetări științifice. Sondă spațială = satelit artificial sau vehicul spațial fără oameni, lansat în spațiul cosmic pentru cercetarea lui directă. 7. Pahar lunguieț și subțire, mai îngust în partea de jos. – Din fr. sonde.

LASSALLEANÍSM s. n. curent în mișcarea muncitorească din Germania, care, admițând posibilitatea transformării pașnice a capitalismului în socialism cu ajutorul unor cooperative sprijinite de stat, propovăduia înlocuirea luptei revoluționare prin lupta pentru vot universal și prin activitatea parlamentară pașnică. (< germ. Lassalleanismus)

LASSALLEÁN, -Ă adj., s. m. f. (adept al lassaleanismului. (< fr. lassaléen)

STÓIC, -Ă, stoici, -ce, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care aparține stoicismului (1), privitor la stoicism. 2. Ferm, curajos, neclintit (în fața vicisitudinilor vieții). II. S. m. și f. 1. Adept al stoicismului (1). 2. Om ferm, curajos, neclintit, plin de tărie sufletească (în fața vicisitudinilor vieții). [Pr.: -sto-ic] – Din fr. stoïque, lat. stoicus.

SUBNUTRÍȚIE s. f. 1. Subalimentare. 2. Stare patologică cronică datorită reducerii rației alimentare, tulburărilor de absorbție intestinală sau creșterii cheltuielilor energetice ale organismului. – Sub1- + nutriție.

SUDOÁRE, sudori, s. f. Secreție a glandelor sudoripare prin care se elimină o parte a substanțelor rezultate din metabolismul organismului; transpirație, nădușeală. ◊ Expr. Sudorile morții sau sudori de moarte = sudoare care acoperă corpul omului înaintea morții; p. ext. transpirație provocată de o emoție, de o spaimă sau de o oboseală foarte mare. ♦ Fig. Muncă, osteneală, trudă; chin. – Din lat. sudor, -oris.

SUVÉICĂ, suveici, s. f. 1. Piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii; suvelniță. ◊ Expr. (Iute) ca o suveică sau ca suveica = foarte ager, sprinten; foarte harnic. 2. Piesă din mecanismul mașinii de cusut, în care se introduce un mosorel cu ață. – Din bg. sovalka.

ȘÁNCRU, șancre, s. n. Ulcerație a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere în organism a unor germeni infecțioși. – Din fr. chancre.

ȘARLATANÍE, șarlatanii, s. f. Faptă de șarlatan; înșelătorie, escrocherie, șarlatanism. – Șarlatan + suf. -ie.

ȘÍRĂ, șire, s. f. 1. Grămadă mare de paie, de snopi etc. clădită în formă de prismă și terminată la partea superioară cu o coamă (ascuțită); claie, stog. 2. (În sintagma) Șira spinării = coloana vertebrală. [Var.: șúră s. f.] – Din lat. *sira.

ȘOVINÍSM s. n. Atitudine politică constând în afirmarea superiorității unei națiuni asupra altora, în manifestarea exclusivismului și intoleranței naționale; naționalism extremist. – Din fr. chauvinisme.

ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊ Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊ Expr. A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: șurúp s. n.] – Din germ. dial. Schrube.

LARINGÍSM s. n. contracție spasmodică a mușchilor laringelui. (< fr. laryngisme)

TRANDAFIRÍU, -ÍE, trandafirii, adj. 1. De culoare roz (ca floarea unor trandafiri). 2. Fig. Luminos, senin, plin de optimism; cu perspective favorabile. – Trandafir + suf. -iu.

TUMOÁRE, tumori, s. f. Masă de țesut nou format care se dezvoltă într-un organism prin înmulțirea exagerată, patologică a unor celule. [Var.: tumóră s. f.] – Din fr. tumeur, lat. tumor, -oris.

TÚRLĂ, turle, s. f. 1. Construcție de formă cilindrică sau prismatică poligonală, de înălțime relativ mare, care face parte din complexul arhitectural al bisericilor, înălțându-se deasupra acoperișului. 2. Construcție de lemn, de metal etc. așezată deasupra gurii unei sonde, care servește ca element de sprijin pentru manevrarea unor piese grele, de dimensiuni mari, în cursul forajului sau exploatării sondei. – Din ngr. túrla.

FLANÁ, flanez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A hoinări. – Din fr. flâner.

FOÁME s. f. 1. Stare funcțională periodică a organismului care se manifestă prin senzația nevoii de a mânca. 2. Fig. Dorință nestăvilită, poftă lacomă; lăcomie. – Lat. fames, -is.

FOBÚRG, foburguri s. n. (Franțuzism) Suburbie – Din fr. faubourg.

FOCÁR, focare, s. n. 1. Punct în care se întâlnesc razele convergente reflectate sau refractate de un sistem optic (lentilă, oglindă, etc.) pe care au căzut raze paralele. ◊ Focar real = punctul în care se strânge un fascicul de lumină convergent, obținut prin reflexia pe o oglindă sau prin refracția printr-o lentilă a unui fascicul luminos paralel. Focar virtual = punctul din care par că izvorăsc razele unui fascicul de lumină divergent, obținut prin trecerea unui fascicul luminos paralel printr-o lentilă divergentă. 2. (Geom.) Fiecare dintre cele două puncte din planul unei curbe ale căror distanțe până la punctele curbei dau o sumă, o diferență sau un produs constant. ♦ Fiecare dintre cele două puncte ale căror distanțe până la punctele unei suprafețe dau o sumă, o diferență sau un produs constant. 3. Parte a cuptoarelor, a căldărilor de abur sau a instalațiilor de încălzit în care se produce arderea combustibilului. 4. (Geol.; în sintagmele) Focar magmatic = bazin magmatic. Focar seismic = hipocentru. 5. Fig. Izvor, sediu principal, punct de concentrare și de răspândire (a unor acțiuni, idei, sentimente etc.). 6. (Med.; în sintagma) Focar de infecție = centru al unui proces inflamator, loc în care se colectează puroiul; loc de unde se pot răspândi microbi provocatori de infecții; p. ext. loc murdar, neîngrijit. 7. (Înv. și pop.) Fochist. – Foc1 + suf. -ar (după fr. foyer).

FOLCLORÍSM s. n. Tendință de a exagera elementul folcloric în artă și literatură sau în lucrări teoretice. – Folclor + suf. -ism. Cf. fr. folklorisme.

LAPALISÁDĂ s. f. afirmație naivă care provoacă râsul; reflexie neghioabă; truism. (< fr. lapalissade)

LANTÉRNĂ s. f. 1. felinar. ◊ lampă electrică portativă cu baterie. ♦ ~ venețiană = lampion; ~ magică = aparat care proiectează pe un ecran, cu ajutorul unei surse luminoase și al unui sistem de lentile, imaginea mărită a unei figuri desenate pe o placă de sticlă sau imprimate pe o placă fotografică. ◊ lampă de semnalizare montată pe acoperiș. ◊ lampă mică cu săgeată luminoasă pentru explicații pe desene, diapozitive etc. în cadrul expunerilor. 2. aparat de control cu vizori de sticlă, care se intercalează în conductele de produse lichide pentru a face vizibilă circulația acestora. 3. turn mic, cu aspect de edicul, pentru iluminarea și împodobirea unei cupole. 4. (text.) mecanism inversor la flaierele de fibre liberiene pentru ridicarea și coborârea mosoarelor pe care se înfășoară semitortul sau, la unele mașini de bobinat, pentru înfășurarea firului. (< fr. lanterne, lat. lanterna)

FONETÍSM, fonetisme, s. n. 1. Totalitatea sunetelor unui sistem fonetic. 2. Mod specific de a pronunța un anumit sunet sau un cuvânt. – Din fr. phonétisme.

FORDÍSM s. n. Sistem de organizare în flux continuu a producției de masă, bazat pe divizarea și simplificarea amănunțită a operațiilor de muncă, pe folosirea benzilor rulante etc. – Ford (n. pr.) + suf. -ism.

FOREZÍE, forezii, s. f. Transportare a indivizilor unei specii de către indivizii altei specii, fără ca între cele două organisme să existe relații de parazitism. – Din fr. phorésie.

FORMÁL, -Ă, formali, -e, adj. 1. Privitor la formă, care ține de formă, de aparență. ♦ (Adverbial) În aparență. 2. Formulat precis; categoric, expres. 3. Pătruns de formalism; făcut de formă (7). 4. (Despre unele acte juridice) Care necesită anumite forme pentru a fi socotit legal și valabil. – Din fr. formel, lat. formalis.

FORMALÍST, -Ă, formaliști, -ste, s. m. și f., adj. 1. (Persoană) care dă dovadă de formalism (1). 2. (Persoană) a cărei activitate este pătrunsă de formalism (2). ♦ (Persoană) care adoptă în relațiile sale o atitudine de politețe protocolară, ceremonioasă, exagerată și uneori nesinceră. – Din fr. formaliste.

FÓRMĂ, forme, s. f.