Am găsit 3132 de definiții care conțin toate cuvintele diminutiv sau forme flexionare ale acestora:

ACRIȘÓR, -OÁRĂ, acrișori, -oare, adj. diminutiv al lui acru2.Acru2 + suf. -ișor.



ACTORÁȘ, actorași s. m. (Depr.) diminutiv al lui actor.Actor + suf. -aș.

ACUȘÓR, acușoare, s. n. diminutiv al lui ac.Ac + suf. -ușor.

ALBĂSTRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, albăstrei, -ele, adj., s. f. 1. Adj. diminutiv al lui albastru. 2. S. f. Plantă erbacee cu flori albastre; albăstriță (Centaurea cyanus). – Albastru + suf. -el.

ALBĂSTRIÓR, -OÁRĂ, albăstriori, -oare, adj. diminutiv a lui albastru; albastru-deschis. [Pr.: -tri-or] – Albastru + suf. -ior.

ALBINÍȚĂ, albinițe, s. f. diminutiv al lui albină; albinioară, albinușă, albinuță. – Albină + suf. -iță.

ALBIȘÓR, -OÁRĂ, albișori, -oare, adj., s. m. și f. I. Adj. diminutiv al lui alb; albior. II. S. m. și f. (Iht.) Obleț. III. S. m. 1. Nume dat unor bureți comestibili. 2. (Pop.; la pl.) Bani de argint. IV. S. f. 1. Albitură (2). 2. Varietate de viță de vie cu struguri albi. – Alb + suf. -ișor.

ALBIÚȚĂ, albiuțe, s. f. diminutiv al lui albie; albioară. [Pr.: -bi-u-] – Albie + suf. -uță.

ALBÚȚ, -Ă, albuți, -e, adj. diminutiv al lui alb.Alb + suf. -uț.

ALUNÁȘ, alunași, s. m. diminutiv al lui alun.Alun + suf. -aș.

ALUNÉL, alunei, s. m. 1. diminutiv al lui alun. 2. (Art.) Numele unui dans popular; melodia după care se execută acest dans. 3. Aluniță (2). – Alun + suf. -el.

ALUNÍȚĂ, alunițe, s. f. 1. diminutiv al lui alună; alunea, alunică. 2. Mică excrescență pigmentată pe piele. – Alună + suf. -iță.

ANIȘÓR, anișori, s. m. diminutiv al lui an2. – An2 + suf. -ișor.

AUTORÁȘ, autorași, s. m. (Depr.) diminutiv al lui autor. [Pr.:a-u-] – Autor + suf. -aș.

AVOCĂȚÉL, avocăței, s. m. (Depr.) diminutiv al lui avocat.Avocat + suf. -el.

AZIMIOÁRĂ, azimioare, s. f. diminutiv al lui azimă. – Azimă + suf. -ioară.

BABOIÁȘ, baboiași, s. m. diminutiv al lui baboi. [Pr.: -bo-iaș] – Baboi + suf. -aș.

BAIDERÁȘ, baiderașe, s. n. (Reg.) diminutiv al lui baider. – Din baider + suf. -aș.

BALCONÁȘ, balconașe, s. n. diminutiv al lui balcon.Balcon + suf. -aș.

BALERCÚȚĂ, balercuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui balercă.Balercă + suf. -uță.

BALONÁȘ, balonașe, s. n. diminutiv al lui balon.Balon + suf. -aș.

BASTONÁȘ, bastonașe, s. n. diminutiv al lui baston.Baston + suf. -aș.

BAVEȚÍCĂ, bavețele, s. f. diminutiv al lui bavetă; bărbiță (1). – Bavetă + suf. -ică.

BAZINÁȘ, bazinașe, s. n. diminutiv al lui bazin.Bazin + suf. -aș.

BĂBĂCÚȚĂ, băbăcuți, s. m. (Înv. și reg.) diminutiv al lui babacă.Babacă + suf. -uță.

BĂBÚȚĂ, băbuțe, s. f. diminutiv al lui babă (1); băbușcă. – Babă + suf. -uță.

BĂCĂNIOÁRĂ, băcănioare, s. f. diminutiv al lui băcănie (1). [Pr.: -ni-oa-] – Băcănie + suf. -ioară.

BĂDICÚȚĂ, bădicuți, s. m. (Pop.; mai ales la voc.) diminutiv al lui bădică.Bădică + suf. -ută.

BĂDÍȚĂ s. m. (Pop.) diminutiv al lui bade; bădie, bădică, bădișor, bădițel. [Var.: bíță s. m.] – Bade + suf.-iță.

BĂDIȚÍCĂ s. m. (Pop.) diminutiv al lui bădiță.Bădiță + suf. -ică.

BĂIETĂNÁȘ, băietănași, s. m. diminutiv al lui băietan. [Var.: băitănáș s. m.] – Băietan + suf.-aș.

BĂIEȚÉL, băieței, s. m. 1. diminutiv al lui băiat; băiețaș. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu frunze păroase și flori albastre grupate, care crește prin fânețe și pășuni (Veronica spicata)Băiat + suf. -el.

BĂIEȚÍCĂ s. m. (Reg.; la voc.) diminutiv al lui băiat.Băiat + suf. -ică.

BĂÍȚĂ, băițe, s. f. diminutiv al lui baie1.Baie1 + suf.-iță.

BĂLĂIÓR, -OÁRĂ, bălăiori, -oare, adj. diminutiv al lui bălai; bălăiel, bălănel, bălănuț, bălăuc, băluț. – Bălai + suf. -ior.

BĂLIÚȚĂ, băliuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui balie. [Pr.: -li-u-] – Balie + suf. -uță.

BĂLTĂGÉL, băltăgele, s. n. diminutiv al lui baltag. [Var.: băltăcél s. n.] – Baltag + suf. -el.

BĂLTICEÁ, bălticele, s.f. diminutiv al lui baltă.

BĂLTICÍCĂ, bălticele, s.f. diminutiv al lui baltă.

BĂLTÍȚĂ, băltițe, s. f. diminutiv al lui baltă.Baltă + suf. -iță.

BĂNCÚȚĂ1, băncuțe, s. f. diminutiv al lui bancă1. – Bancă1+ suf. -uță.

BĂNDURÍCĂ, băndurici, s. f. (Reg.) diminutiv al lui bandură1. – Bandură1 + suf. -ică.

BĂNICIOÁRĂ, bănicioare, s. f. diminutiv al lui baniță; bănicer (3). – Baniță + suf. -ioară.

BĂNIȘÓR1, bănișori, s. m. diminutiv al lui ban1. – Ban1 + suf. -ișor.

BĂNÚȚ, bănuți, s. m. 1. diminutiv al lui ban1; monedă de valoare sau de dimensiune mică. ♦ (La pl.) Bani mulți. 2. Germenul oului (fecundat). 3. Plantă erbacee cu flori mici și rotunde, frumos colorate, dispuse în capitule; părăluță, bănuțel (Bellis perennis).Ban1 + suf. -uț.

BĂRBĂȚÉL, bărbăței, s. m. diminutiv al lui bărbat (I, 2). – Bărbat + suf. -el.

BĂRBIOÁRĂ, bărbioare, s. f. (Rar) diminutiv al lui bărbie; bărbiuță. [Pr.: -bi-oa-] – Bărbie + suf. -ioară.

BĂRBIÚȚĂ, bărbiuțe, s. f. (Rar) diminutiv al lui bărbie; bărbioară. [Pr.: -bi-u-] – Bărbie +suf. -uță.

BĂRBUȘOÁRĂ, bărbușoare, s. f. 1. (Rar) diminutiv al lui barbă; bărbuță. 2. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene plăcut mirositoare; micsandră-sălbatică (Erysimum repandum). ◊ Compus: bărbușoară-de-munte = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori mici, albe sau gălbui; tunicea (Arabis turrita). 3. (Reg.) Crușățea (Barbarea vulgaris).Barbă + suf. -ușoară.

BĂRBÚȚĂ, bărbuțe, s. f. diminutiv al lui barbă; bărbiță (2). – Barbă + suf. -uță.

BĂRCÚȚĂ, bărcuțe, s. f. diminutiv al lui barcă.Barcă + suf. -uță.

BĂRDĂCÚȚĂ, bărdăcuțe, s. f. diminutiv al lui bărdacă (1). – Bărdacă + suf. -uță.

BĂRDÍȚĂ, bărdițe, s. f. diminutiv al lui bardă.Bardă + suf. -iță.

BĂSMĂLÚȚĂ, băsmăluțe, s. f. diminutiv al lui basma. – Basma + suf. -uță.

BĂȘICÚȚĂ, bășicuțe, s. f. diminutiv al lui bășică. [Var.: (reg.) beșicúță s. f.] – Bășică + suf. -uță.

BĂTĂÍȚĂ, bătăițe, s. f. (Fam.) diminutiv al lui bătaie.Bătaie + suf. -iță.

BĂTRÂIÓR, -OARĂ, bătrâiori, -oare, adj. diminutiv al lui bătrân; cam bătrân. [Pr.: -trâ-ior. Var.: bătrâniór, -oáră adj.] – Bătrân + suf. -ior.

BĂTRÂNÉL, -ÍCĂ, bătrânei, -ele, adj., s. m. și f. diminutiv al lui bătrân.Bătrân + suf. -el.

BĂUTURÍCĂ s. f. diminutiv al lui băutură. [Pr.: bă-u-] – Băutură + suf. -ică.

BECHERÁȘ, becherași, s. m. (Fam.) diminutiv al lui becher.Becher + suf. -aș.

BENTÍȚĂ, bentițe, s. f. diminutiv al lui bantă. [Var.: bendiță s. f.] – Bantă + suf. -iță.

BERBECÚȚ, berbecuți, s. m. diminutiv al lui berbec (I 1); berbecel. [Var.: bărbăcúț s. m.] – Berbec + suf. -uț.

BEȚIȘÓR, bețișoare, s. n. diminutiv al lui băț; bețigaș. – Băț + suf. -ișor.

BICIUȘÓR, biciușoare, s. n. diminutiv al lui bici.Bici + suf. -ușor.

BILEȚÉL, bilețele, s. n. diminutiv al lui bilet.Bilet + suf. -el.

BINIȘÓR adv. diminutiv al lui bine. ♦ Cu băgare de seamă; fără grabă, cu calm. ◊ Expr. Șezi binișor! = fii cuminte! astâmpără-te! ♦ Cu blândețe, prietenos. ◊ Expr. (Substantivat) (A lua pe cineva sau a o lua) cu binișorul = (a proceda) cu blândețe, cu răbdare, cu tact. – Bine + suf. -ișor.

BISERICÚȚĂ, bisericuțe, s. f. 1. diminutiv al lui biserică. 2. Fig. Cerc îngust de oameni uniți prin dorința de a-și rezolva interesele lor personale în dauna colectivității din care fac parte. – Biserică + suf. -uță.

BLĂNÍȚĂ, blănițe, s. f. diminutiv al lui blană (1). – Blană + suf. -iță.

BLUZULÍȚĂ, bluzulițe, s. f. diminutiv al lui bluză; bluziță. – Bluză + suf. -uliță.

BOBÍȚĂ, bobițe, s. f. diminutiv al lui boabă. ♦ Cerculeț imprimat sau desenat. – Boabă + suf. -iță. Cf. scr. bobica.

BOBOCÉL, bobocei, s. m. diminutiv al lui boboc.Boboc + suf. -el.

BOBULÉȚ, bobulețe, s. n. diminutiv al lui bob1.Bob1 + suf. -uleț.

BOCCELÚȚĂ, bocceluțe, s. f. diminutiv al lui boccea.Boccea + suf. -uță.

BOLDIȘÓR, boldișoare, s. n. diminutiv al lui bold.Bold + suf. -ișor.

BOLNĂVIÓR, -OÁRĂ, bolnăviori, -oare, adj. (Fam.) diminutiv al lui bolnav.Bolnav + suf. -ior.

BOLOVĂNÉL, bolovănei, s. m. 1. (Rar) diminutiv al lui bolovan. 2. (Art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. – Bolovan + suf. -el.

BOLTIȘOÁRĂ, boltișoare, s. f. diminutiv al lui boltă; spec. boltă mică dintre grinzile de metal sau de beton armat ale unui planșeu. – Boltă + suf. -ișoară.

BOLTÍȚĂ, boltițe, s. f. diminutiv al lui boltă.Boltă + suf. -iță.

BOMBÍȚĂ, bombițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui bombă.Bombă + suf. -iță.

BONDĂRÁȘ, bondărași, s. m. diminutiv al lui bondar.Bondar + suf. -aș.

BONDOCÉL, -EÁ, bondocei, -ele, adj. diminutiv al lui bondoc.Bondoc + suf. -el.

BONEȚÍCĂ, bonețele, s. f. diminutiv al lui bonetă (1). – Bonetă + suf. -ică.

BORCĂNÁȘ, borcănașe, s. n. diminutiv al lui borcan.Borcan + suf. -aș.

BORDEIÁȘ, bordeiașe, s. n. diminutiv al lui bordei.Bordei + suf. -aș.

BOSTĂNÉL, bostănei, s. m. (Reg.) 1. diminutiv al lui bostan. 2. Dovlecel. – Bostan + suf. -el.

BOTIȘÓR, botișoare, s. n. diminutiv al lui bot.Bot + suf. -ișor.

BOȚIȘÓR, boțișoare, s. n. diminutiv al lui boț1.Boț + suf. -ișor.

BOULEÁN, bouleni, s. m. diminutiv al lui bou; boușor, bouț. – Bou + suf. -ulean.

BOURÉL, -EÁ, bourei, -ele, s. m., adj. 1. S. m. diminutiv al lui bour (1). 2. Adj. Cu coarne ca ale bourului (1); bourean. 3. S. m. Melc (1). – Bour + suf. -el.

BRĂDÚȚ, brăduți, s. m. diminutiv al lui brad; brădișor, brăduleț, brădui. – Brad + suf. -uț.

BRĂȚIȘÓR, brățișoare, s. n. diminutiv al lui braț.Braț + suf. -ișor.

BRÂNDUȘEÁ, brândușele, s. f. diminutiv al lui brândușă; brândușiță. – Brândușă + suf. -ea.

BRÂULÉȚ, brâulețe, s. n. 1. diminutiv al lui brâu; brâușor, brânișor. 2. Numele mai multor dansuri populare; melodie după care se execută aceste dansuri; brâu. [Pr.: brâ-u-] – Brâu + suf. -uleț.

BRILĂNȚÉL, brilănțele, s. n. diminutiv al lui briliant.Briliant + suf. -el.

BRIȘCULÍȚĂ, brișculițe, s. f. diminutiv al lui brișcă2; brișcuță2. – Brișcă2 + suf. -uliță.

BRIȘCÚȚĂ1, brișcuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui brișcă1.Brișcă1 + suf. -uță.

BROSCÚȚĂ, broscuțe, s. f. diminutiv al lui broască (1). – Broască + suf. -uță.

BROȘURÍCĂ, broșurele, s. f. diminutiv al lui broșură.Broșură + suf. -ică.

BROTĂCÉL, brotăcei, s. m. 1. diminutiv al lui brotac; răcănel. 2. (Ornit.; rar) Florinte. – Brotac + suf. -el.

BUBULÍȚĂ, bubulițe, s. f. diminutiv al lui bubă; bubiță. – Bubă + suf. -uliță.

BUCĂTĂRIOÁRĂ, bucătărioare, s. f. diminutiv al lui bucătărie (1). [Pr.: -ri-oa-] – Bucătărie + suf. -ioară.

BUCĂȚÍCĂ, bucățele, s. f. diminutiv al lui bucată; bucățea. ◊ Expr. Bucățică ruptă (sau tăiată) sau ruptă bucățică, se spune despre o persoană care seamănă perfect cu unul din membrii familiei sale. ♦ Ceea ce servește (în cantitate mică) de mâncare. ◊ Expr. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură = a da din puținul său, a fi foarte darnic sau altruist. A-i lua (cuiva) bucățica din (sau de la) gură = a lipsi (pe cineva) până și de strictul necesar traiului. – Bucată + suf. -ică.

BUCHEȚÉL, buchețele, s. n. diminutiv al lui buchet (1). – Buchet + suf. -el.

BUJORÉL, bujorei, s. m. 1. diminutiv al lui bujor; bujoraș. 2. Mică plantă erbacee cu frunze lunguiețe și ovale și cu flori mari, purpurii; gemănariță (Orchis papilionacea). – Bujor + suf. -el.

BULGĂRÁȘ, bulgărași, s. m. diminutiv al lui bulgăre.Bulgăre + suf. -aș.

BULZIȘÓR, bulzișori, s. m. diminutiv al lui bulz.Bulz + suf. -ișor.

BUNDÍȚĂ, bundițe, s. f. 1. diminutiv al lui bundă. 2. (Bot.; în compusul) Bundița vântului = plantă erbacee cu flori violete-purpurii, care crește prin fânețe, pe câmpuri, pe dealuri (Phlomis pungens). – Bundă + suf. -iță.

BUNICÚȚĂ, bunicuțe, s. f. diminutiv al lui bunică.Bunică + suf. -uță.

BUNIȘÓR, -OÁRĂ, bunișori, -oare, adj. diminutiv al lui bun; bunuț, bunicel. – Bun + suf. -ișor.

BURCUȘOÁRĂ, burcușoare, s. f. (Reg.) diminutiv al lui burcă1.Burcă + suf. -ușoară.

BURSUCÉL, bursucei, s. m. diminutiv al lui bursuc.Fig. Pui de animal mic și gras. – Bursuc + suf. -el.

BURTICÍCĂ, burticele, s. f. diminutiv al lui burtă; burtică. – Burtă + suf. -icică.

BURUIENÚȚĂ, buruienuțe, s. f. diminutiv al lui buruiană.Buruiană + suf. -uță.

BUTELCÚȚĂ, butelcuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui butelcă.Butelcă + suf. -uță.

BUTOIÁȘ, butoiașe, s. n. diminutiv al lui butoi; balercă. [Pr.: -to-iaș] – Butoi + suf. -aș.

BUTUCÉL, butucei, s. m. diminutiv al lui butuc; butucaș. – Butuc + suf. -el.

BUTURUGÚȚĂ, buturuguțe, s. f. diminutiv al lui buturugă.Buturugă + suf. -uță.

BUZĂȚÉL, -ÍCĂ, buzăței, -ele, adj. (Rar) diminutiv al lui buzat.Buzat + suf. -el.

BUZIȘOÁRĂ, buzișoare, s. f. diminutiv al lui buză (1). – Buză + suf. -ișoară.

BUZUNĂRÁȘ, buzunărașe, s. n. diminutiv al lui buzunar; buzunărel. – Buzunar + suf. -aș.

CAFELÚȚĂ, cafeluțe, s. f. 1. (Fam.) diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.) Numele a două varietăți de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) plantă cu tulpina cilindrică ramificată, cu flori albe sau albăstrii, cultivată pentru nutreț (Lupinus albus); b) plantă ornamentală cu flori mari, albe, cu pete albastre, dispuse în formă de spic (Lupinus varius). – Cafea + suf. -eluță.

CAFENELÚȚĂ, cafeneluțe, s. f. (Rar) diminutiv al lui cafenea.Cafenea + suf. -eluță.

CAICÉL, caicele, s. n. diminutiv al lui caic. [Pr.: ca-i-] – Caic + suf. -el.

CAIEȚÉL, caiețele, s. n. diminutiv al lui caiet (1). [Pr.: ca-ie-] – Caiet + suf. -el.

CANAPELÚȚĂ, canapeluțe, s. f. diminutiv al lui canapea.Canapea + suf. -eluță.

CAPELÚȚĂ, capeluțe, s. f. diminutiv al lui capelă1.Capelă1 + suf. -uță.

CAPITĂLÁȘ s. n. diminutiv al lui capital1 (3). – Capital1 + suf. -aș.

CAPOȚÉL, capoțele, s. n. diminutiv al lui capot2.Capot2 + suf. -el.

CARNEȚÉL, carnețele, s. n. diminutiv al lui carnet.Carnet + suf. -el.

CARTOFIÓR, cartofiori, s. m. diminutiv al lui cartof.Cartof + suf. -ior.

CARTONÁȘ, cartonașe, s. n. diminutiv al lui carton1 (1). – Carton1 + suf. -aș.

CASTRAVECIÓR, castraveciori, s. m. diminutiv al lui castravete.Castravete + suf. -ior sau refăcut din pl. castraveciori (< castraveți).

CASTRONÁȘ, castronașe, s. n. diminutiv al lui castron; castronel. – Castron + suf. -aș.

CĂCIULÍȚĂ, căciulițe, s. f. 1. diminutiv al lui căciulă (1). 2. Un fel de bonetă purtată de femei și de copii. – Căciulă + suf. -iță.

CĂFTĂNÉL, căftănele, s. n. (Rar) diminutiv al lui caftan.Caftan + suf. -el.

CĂIERÉL, căierele, s. n. (Rar) diminutiv al lui caier. [Pr.: că-ie-] – Caier + suf. -el.

CĂIȘÓR, căișori, s. m. 1. diminutiv al lui cal. 2. (La pl.) Călușei (2). [Pr.: că-i-] – Cal + suf. -ișor.

CĂLCÂIÁȘ, călcâiașe, s. n. diminutiv al lui călcâi. [Pr.: -câ-iaș] – Călcâi + suf. -aș.

CĂLDĂRÚȘĂ, căldărușe, s. f. 1. diminutiv al lui căldare (I). 2. Plantă erbacee ornamentală cu tulpină simplă sau ramificată, păroasă, cu flori albastre, violete, roșii, mai rar albe (Aquilegia vulgaris).Căldare + suf. -ușă.

CĂLDICÉL, -ÍCĂ, căldicei, -ele, adj. diminutiv al lui cald; căldișor, călduț. – Cald + suf. -icel.

CĂLDURÍCĂ s. f. (Fam.) diminutiv al lui căldură (1). – Căldură + suf. -ică.

CĂLUGĂRÁȘ, călugărași, s. m. diminutiv al lui călugăr (I). – Călugăr + suf. -aș.

CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. Compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț.

CĂMĂRÚȚĂ, cămăruțe, s. f. diminutiv al lui cămară; cămăruie. – Cămară + suf. -uță.

CĂMĂȘÚȚĂ, cămășuțe, s. f. diminutiv al lui cămașă (1); cămășuică. – Cămașă + suf. -uță.

CĂNĂRÁȘ, cănărași, s. m. diminutiv al lui canar; cănăruț. – Canar + suf. -aș.

CĂNÍȚĂ, cănițe, s. f. diminutiv al lui cană2. – Cană + suf. -iță.

CĂPĂCÉL, căpăcele, s. n. diminutiv al lui capac.Capac + suf. -el.

CĂPICIOÁRĂ, căpicioare, s. f. diminutiv al lui căpiță1.Căpiță + suf. -ioară.

CĂPITĂLÁȘ, căpitălașe, s. n. diminutiv al lui capital1 (3). – Capital1 + suf. -aș.

CĂPITĂNÁȘ, căpitănași, s. m. (Rar) diminutiv al lui căpitan.Căpitan + suf. -aș.

CĂPRIORÁȘ, căpriorași, s. m. diminutiv al lui căprior (I). [Pr.: -pri-o-] – Căprior + suf. -aș.

CĂPRÍȚĂ, căprițe, s. f. 1. diminutiv al lui capră (I 1); căprișoară. 2. Plantă erbacee alburie, cu flori verzi (Atriplex litoralis). – Capră + suf. -iță.

CĂPȘÓR, căpșoare, s. n. diminutiv al lui cap1 (I 1). – Cap1 + suf. -(u)șor.

CĂPȘUNÍCĂ, căpșunele, s. f. 1. diminutiv al lui căpșună. 2. Varietate de struguri nealtoiți. 3. Vin rezultat din căpșunică (2). – Căpșună + suf. -ică.

CĂRĂRÚIE, cărărui, s. f. diminutiv al lui cărare (1); cărărușă, cărăruică. – Cărare + suf. -uie.

CĂRĂȘÉL, (1) cărășei, s. m., (2) cărășele, s. n. 1. S. m. diminutiv al lui caras. 2. S. n. Numele unui dans popular cu mișcări vioaie; melodie după care se execută acest dans. – Caras + suf. -el.

CĂRBUNÁȘ, cărbunași, s. m. diminutiv al lui cărbune.Cărbune + suf. -aș.

CĂRNÍȚĂ, cărnițe, s. f. diminutiv al lui carne; cărnicică, cărnișoară. – Carne + suf. -iță.

CĂRPINÁȘ, cărpinași, s. m. diminutiv al lui carpen.Carpen + suf. -aș.

CĂRTICEÁ, -ÍCĂ, cărticele, s. f. 1. diminutiv al lui carte; cărțișoară, cărțulie. 2. Pachețel cu foițe de țigară. – Carte + suf. -icea, -icică.

CĂRUCIOÁRĂ, cărucioare, s. f. diminutiv al lui căruță.Căruță + suf. -ioară.

CĂRÚȚ, căruțuri, s. n. 1. diminutiv al lui car; cărucean. 2. Cărucior (2). 3. Cărucior (1). 4. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. – Car + suf. -uț.

CĂSÚȚĂ, căsuțe, s. f. 1. diminutiv al lui casă1 (1); căscioară, căsișoară, căsulie. ♦ Căsuță poștală = ghișeu sau compartiment special unde se repartizează și se păstrează, la poștă, scrisorile pe care le ridică personal adresantul. 2. Compartiment dintr-o cutie de litere tipografice, în care se păstrează un singur fel de literă. ◊ Căsuță tipografică = spațiu destinat colofoniului. 3. (La pl.) Spațiile dintre dinții spatei, prin care trec firele de urzeală la războaiele de țesut – Casă1 + suf. -uță.

CĂȘÚȚ, cășuți, s. m. (Rar) diminutiv al lui caș.Caș + suf. -uț.

CĂTĂNÍȚĂ, cătănițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui cătană; cătănioară, cătănuță. – Cătană + suf. -iță.

CĂTĂRĂMÚȚĂ, cătărămuțe, s. f. diminutiv al lui cataramă.Cataramă + suf. -uță.

CĂȚELÚȘ, căteluși, s. m. diminutiv al lui cățel (I 1). – Cățel + suf. -uș.

CĂȚELUȘĂ, cățelușe, s. f. diminutiv al lui cățea (1). – Cățea + suf. -ușă.

CĂUȘÉL, căușele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui căuș. [Pr.: că-u-] – Căuș + suf. -el.

CĂVĂLÁȘ, căvălașe, s. n. (Pop.) diminutiv al lui caval1.Caval1 + suf. -aș.

CĂZĂNÉL, căzănele, s. n. diminutiv al lui cazan.Cazan + suf. -el.

CĂZMĂLÚȚĂ, căzmăluțe, s. f. diminutiv al lui cazma.Cazma + suf. -ăluță.

CÂLȚIȘÓRI s. m. pl. diminutiv al lui câlți.Câlți + suf. -ișor(i).

CÂMPUȘÓR, câmpușoare, s. n. (Pop.) diminutiv al lui câmp. – Câmp + suf. -ușor.

CÂNEPIOÁRĂ, cânepioare, s. f. 1. diminutiv al lui cânepă. 2. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze lobate și cu flori roșietice; cânepa-codrului (Eupatorium cannabinum). – Cânepă + suf. -ioară.

CÂNTECÉL, cântecele, s. n. diminutiv al lui cântec.Cântecel comic = monolog comic, satiric (în care alternează părțile recitate cu cele cântate). [Var.: (reg.) cânticél s. n.] – Cântec + suf. -el.

CÂRCIUMIOÁRĂ, cârciumioare, s. f. diminutiv al lui cârciumă.Cârciumă + suf. -ioară.

CÂRDIȘÓR, cârdișoare, s. n. diminutiv al lui cârd.Cârd + suf. -ișor.

CÂRLĂNÁȘ, cârlănași, s. m. (Pop.) diminutiv al lui cârlan.Cârlan + suf. -aș.

CÂRLIGÉL, cârligele, s. n. diminutiv al lui cârlig; cârligaș. – Cârlig + suf. -el.

CÂRNĂCIÓR, cârnăciori, s. m. diminutiv al lui cârnat.Cârnat + suf. -ior.

CÂRNÚȚ, -Ă, cârnuți, -e, adj. (Rar) diminutiv al lui cârn.Cârn + suf. -uț.

CÂRPUȘOÁRĂ, cârpușoare, s. f. diminutiv al lui cârpă.Cârpă + suf. -ușoară.

CEAUNÁȘ, ceaunașe, s. n. diminutiv al lui ceaun. [Pr.: cea-u-] – Ceaun + suf. -aș.

CEAUȘÉL, ceaușei, s. m. (înv.) diminutiv al lui ceauș. [Pr.: cea-u-] – Ceauș + suf. -el.

CELĂRÉL, celărele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui celar.Celar + suf. -el.

CEPUȘOÁRĂ, cepușoare, s. f. diminutiv al lui ceapă. [Var.: cepișoáră, cepșoáră s. f.] – Ceapă + suf. -ușoară.

CEPUȘÓR, cepușoare, s. n. diminutiv al lui cep.Cep + suf. -ușor.

CERCĂNÉL, cercănele, s. n. diminutiv al lui cearcăn.Cearcăn + suf. -el.

CERCELÚȘ, cerceluși, s. m. I. diminutiv al lui cercel. II. (Bot.) 1. Nume dat mai multor specii de plante decorative, cu frunze opuse regulate, cu flori roșii, galbene-verzui sau pestrițe; fucsie (Fuchsia). 2. (La pl.) Lăcrămioare. – Cercel + suf. -uș.

CERCULÉȚ, cerculețe, s. n. 1. diminutiv al lui cerc; cercușor. 2. (Mai ales la pl.). Fiecare dintre cutele (înguste, cusute) care se fac ca garnituri la rochii, la bluze etc.; cercurel. – Cerc + suf. -uleț.

CERDĂCÚȚ, cerdăcuțe, s. n. diminutiv al lui cerdac; cerdăcel. – Cerdac + suf. -uț.

CESULÉȚ, cesulețe, s. n. diminutiv al lui ceas.Ceas + suf. -uleț.

CEȘCÚȚĂ, ceșcuțe, s. f. diminutiv al lui ceașcă; ceșculiță. – Ceașcă + suf. -uță.

CETĂȚÚIE, cetățui, s. f. diminutiv al lui cetate; fortăreață; întăritură naturală. [Pr.: -țu-ie] – Cetate + suf. -uie.

CETIOÁRĂ, cetioare, s. f. diminutiv al lui cetină; cetiniță. [Pr.: -ti-oa-] – Cetină + suf. -ioară.

CEUCÚȚĂ, ceucuțe, s. f. diminutiv al lui ceucă.Ceucă + suf. -uță.

CHEFULÉȚ, chefulețe, s. n. (Fam.) diminutiv al lui chef; chefușor. – Chef + suf. -uleț.

CHEÍȚĂ, cheițe, s. f. 1. diminutiv al lui cheie. 2. (Pop.) Cusătură (colorată) în zigzag, cu care se încheie marginile la o cămașă țărănească. ♦ Mică întăritură cusută la capătul unei tăieturi făcute într-o stofă, pentru a împiedica destrămarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subțire, făcută din ață. – Cheie + suf. -iță.

CHENĂRÁȘ, chenărașe, s. n. diminutiv al lui chenar.Chenar + suf. -aș.

CHIABURÁȘ, chiaburași, s. m. (Depr.) diminutiv al lui chiabur.Chiabur + suf. -aș.

CHICULÍȚĂ, chiculițe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui chică; chicuță. – Chică + suf. -uliță.

CHIFTELÚȚĂ, chifteluțe, s. f. diminutiv al lui chiftea.Chiftea + suf. -eluță.

CHILIOÁRĂ, chilioare, s. f. diminutiv al lui chilie; chiliuță. [Pr.: -li-oa-] – Chilie + suf. -(i)oară.

CHILOȚÉL, chiloței, s. m. diminutiv al lui chilot; chiloțaș. – Chilot + suf. -el.

CHIMIRÁȘ, chimirașe, s. n. diminutiv al lui chimir.Chimir + suf. -aș.

CHINGULÍȚĂ, chingulițe, s. f. diminutiv al lui chingă; chinguță. – Chingă + suf. -uliță.

CHIPUȘÓR, chipușoare, s. n. diminutiv al lui chip.Chip + suf. -ușor.

CLAVIRÁȘ, clavirașe, s. n. (Rar) diminutiv al lui clavir.Clavir + suf. -aș.

CLĂCUȘOÁRĂ, clăcușoare, s. f. diminutiv al lui clacă (2); (glumeț) faptă nepotrivită (a unui grup de oameni); poznă. – Clacă + suf. -ușoară.

CLĂÍȚĂ, clăițe, s. f. diminutiv al lui claie.Claie + suf. -iță.

DANTELÚȚĂ, danteluțe, s. f. diminutiv al lui dantelă.Dantelă + suf. -uță.

DĂLBIÓR, -OÁRĂ, dălbiori, -oare, adj. diminutiv al lui dalb. [Pr.: -bi-or] – Dalb + suf. -ior.

DĂLTÍȚĂ, dăltițe, s. f. diminutiv al lui daltă; dăltuță. ♦ Daltă mică folosită la cizelare și în lucrările de gravare în lemn, linoleum, piatră, celuloid, material plastic etc. – Daltă + suf. -iță.

DĂNCIÚC, dănciuci, s. m. diminutiv al lui danci.Danci + suf. -uc.

DĂRĂBÚȚ, dărăbuțe, s. n. diminutiv al lui dărab.Dărab + suf. -uț.

DĂSCĂLÁȘ, dăscălași, s. m. (Peior.) diminutiv al lui dascăl; dăscălici. – Dascăl + suf. -aș.

DÂMBULÉȚ, dâmbulețe, s. n. diminutiv al lui dâmb; dâmbușor. – Dâmb + suf. -uleț.

DOINÍȚĂ, doinițe, s. f. diminutiv a lui doină; doinișoară. – Doină + suf. -iță.

DREPNEÁ, drepnele, s. f. Pasăre asemănătoare cu rândunica, cu penele de culoare cafenie închisă și cu gâtul alb (Cypselus apus) – Probabil din drepănea, idem (< lat. drepanella, diminutiv al lui drepanis).

FEMEIÚȘCĂ, femeiuști s. f. 1. diminutiv al lui femeie; (admirativ) femeie drăguță, vioaie, plină de temperament; (peior.) femeie rea, ușoară, neserioasă. 2. Femelă. [Pr.: -me-iuș-] – Femeie + suf. -ușcă.

GAROFÍȚĂ, garofițe, s. f. 1. diminutiv al lui garoafă. 2. Plantă erbacee cu frunze lanceolate și flori purpurii; garoafă de câmp (Dianthus carthusianorum). 3. Plantă erbacee ornamentală cu tulpina ramificată, cu flori mari, roșii, albe sau pestrițe (Dianthus chinensis). 4. (în sintagmele) Garofiță de munte = plantă erbacee cu flori mari, purpurii (Dianthus compactus). Garofița Pietrei Craiului = plantă erbacee a cărei tulpină de 10-20 cm poartă o singură floare purpurie brăzdată radial de dungi mai închise (Dianthus callizorus).Garoafă + suf. -iță.

GAZETĂRÁȘ, gazetărași, s. m. (Depr.) diminutiv al lui gazetar; gazetar neînsemnat, fără experiență, fără valoare. – Gazetar + suf. -aș.

GĂINÚȘĂ, găinușe (găinuși), s. f. 1. diminutiv al lui găină. 2. Numele mai multor păsări sălbatice de munte sau de baltă. ◊ Găinușă de baltă = pasăre migratoare acvatică, cu penaj negru, cu o pată roșie de piele golașă în frunte și cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Cloșca-cu-Pui. 4. Cărăbuș, corlă. 5. (La pl.) Plantă veninoasă cu tulpina lungă și subțire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: gă-i-] – Găină + suf. -ușă.

GĂLBIÓR, -OÁRĂ, gălbiori, -oare, adj., s. m. (Pop.) 1. Adj. diminutiv al lui galben (1). ♦ Bălai, blond. 2. S. m. diminutiv al lui galben (3); gălbenaș [Pr.: -bi-or] – Galben + suf. -ior.

GĂRĂFIOÁRĂ, gărăfioare, s. f. diminutiv al lui garafă.Garafă + suf. -ioară.

GĂRDULÉȚ, gărdulețe, s. n. diminutiv al lui gard.Gard + suf. -uleț.

GĂUREÁ, GĂURÍCĂ, găurele, s. f. diminutiv al lui gaură; găurice. ♦ (La pl.) Fel de broderie pe o pânză din care s-au scos din loc în loc câteva fire. [Pr.: gă-u-] – Gaură + suf. -ea, -ică.

GĂVĂNOȘÉL, găvănoșele, s. n. (Reg.) diminutiv al lui gavanos. [Var.: gavanoșél s. n.] – Gavanos + suf. -el.

GÂNDĂCÉL, gândăcei, s. m. diminutiv al lui gândac (1). – Gândac + suf. -el.

GÂRBĂCÉL, gârbăcele, s. n. (Rar) diminutiv al lui gârbaci.

GÂRLÍȚĂ1, gârlițe, s. f. (Rar) diminutiv al lui gârlă.Gârlă + suf. -iță.

GÂSCULÍȚĂ, gâsculițe, s. f. diminutiv al lui gâscă.Gâscă + suf. -uliță.

GÂTIȘÓR, gâtișoare, s. n. (Rar) diminutiv al lui gât.Gât + suf. -ișor.

GÂȚIȘOÁRĂ, gâțișoare, s. f. (Reg.) diminutiv al lui gâță.

GÂZULÍȚĂ, gâzulițe, s. f. diminutiv al lui gâză; gâzuță. – Gâză + suf. -uliță.

GÂZÚȚĂ, gâzuțe, s. f. diminutiv al lui gâză; gâzuliță. – Gâză + suf. -uță.

GEAMANTĂNÁȘ, geamantănașe, s. n. diminutiv al lui geamantan.Geamantan + suf. -aș.

GEMULÉȚ, gemulețe, s. n. diminutiv al lui geam.Geam + suf. -uleț.

GENTULÍȚĂ, gentulițe, s. f. diminutiv al lui geantă; gentuță. – Geantă + suf. -uliță.

GENTÚȚĂ, gentuțe, s. f. diminutiv al lui geantă; gentuliță. – Geantă + suf. -uță.

GERULÉȚ, gerulețe, s. n. (Fam.) diminutiv al lui ger.Ger + suf. -uleț.

GHEMULÉȚ, ghemulețe, s. n. diminutiv al lui ghem1; ghemușor. – Ghem1 + suf. -uleț.

GHEMUȘÓR, ghemușoare, s. n. diminutiv al lui ghem1; ghemuleț. – Ghem1 + suf. -ușor.

GHETÚȚĂ, ghetuțe, s. f. diminutiv al lui gheată.Gheată + suf. -uță.

GHIBORȚÁȘ, ghiborțași, s. m. diminutiv al lui ghiborț.Ghiborț + suf. -aș.

GHINTULÉȚ, ghintulețe, s. n. diminutiv al lui ghint.Ghint + suf. -uleț.

GHIOBULÉȚ, ghiobulețe, s. n. (Reg.) diminutiv al lui ghiob.Ghiob + suf. -uleț.

GHIOZDĂNÁȘ, ghiozdănașe, s. n. diminutiv al lui ghiozdan; ghiozdănel. – Ghiozdan + suf. -aș.

GHIOZDĂNÉL, ghiozdănele, s. n. diminutiv al lui ghiozdan; ghiozdănaș. – Ghiozdan + suf. -el.

GHIZDEÁ, ghizdele, s. f. diminutiv al lui ghizd.Ghizd + suf. -ea.

GINERÍCĂ s. m. (Fam.) diminutiv al lui ginere.Ginere + suf. -ică.

GINGĂȘÉL, -EÁ, -ÍCĂ, gingășei, -ele, adj. diminutiv al lui gingaș (1).

GIUBELÚȚĂ, giubeluțe, s. f. diminutiv al lui giubea.Giubea + suf. -uță.

GLĂJÚȚĂ, glăjuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui glajă.

GLĂSCIÓR, glăscioare, s. n. diminutiv al lui glas (1); spec. glas (1) de copil; glăsuț. – Glas + suf. -cior.

GLĂSÚȚ s. n. (Rar) diminutiv al lui glas (1); spec. glas (1) de copil; glăscior. – Glas + suf. -uț.

GLEZNIȘOÁRĂ, gleznișoare, s. f. (Rar) diminutiv al lui gleznă.Gleznă + suf. -ișoară.

GLOBUȘÓR, globușoare, s. n. (Rar) diminutiv al lui glob.Glob + suf. -ușor.

GOGOȘEÁ, gogoșele, s. f. diminutiv al lui gogoașă. [Var.: (reg.) gugoșeá s. f.] – Gogoașă + suf. -ea.

GOLĂNÉL, golănei, s. m. (Fam.) diminutiv al lui golan.Golan + suf. -el.

GOLĂȘÉL, -EÁ, golășei, -ele, adj. (Rar) diminutiv al lui golaș.

GOLÚȚ, -Ă, goluți, -e, adj. diminutiv al lui gol2.Gol2 + suf. -uț.

GOSPODĂRIOÁRĂ, gospodărioare, s. f. (Fam.) diminutiv al lui gospodărie (1). [Pr.: -ri-oa-] – Gospodărie + suf. -ioară.

GRĂDINÍȚĂ, grădinițe, s. f. diminutiv al lui grădină; grădinuță. ◊ Grădiniță (de copii) = instituție pentru educarea și instruirea copiilor între 3 și 6 ani; grădină de copii. – Grădină + suf. -iță.

GRĂMĂJOÁRĂ, grămăjoare, s. f. diminutiv al lui grămadă (1); grămăjuie. – Grămadă + suf. -ioară.

GRĂMĂJÚIE, grămăjui, s. f. (Pop.) diminutiv al lui grămadă (1); grămăjoară. [Pr.: -ju-ie] – Grămadă + suf. -uie.

GRĂSÚȚ, -Ă, grăsuți, -e, adj. diminutiv al lui gras (I 1); dolofan, durduliu, grăsun. – Gras + suf. -uț.

GRĂUNCIÓR, grăuncioare, s. n. diminutiv al lui grăunte. [Pr.: gră-un-] – Grăunte + suf. -cior.

GRÂUȘÓR s. m. 1. diminutiv al lui grâu; grâuleț. 2. (Bot.; pop.) Untișor. [Pr.: grâ-u-] – Grâu + suf. -ușor.

GRÂUȘÓR, grâușoare, s. n. 1. diminutiv al lui grâu. 2. (Bot.) Untișor.

GRECUȘÓR, grecușori, s. m. (Peior.) diminutiv al lui grec.Grec + suf. -ușor.

GREIERÁȘ, greierași, s. m. diminutiv al lui greier; greieruș. [Pr.: gre-ie-] – Greier + suf. -aș.

GREIERÉL, greierei, s. m. diminutiv al lui greier; greieruș. [Pr.: gre-ie-.Var.: (reg.) grierél s. m.] – Greier + suf. -el.

GREIERÚȘ, greieruși, s. m. diminutiv al lui greier; greieraș, greierel. [Pr.: gre-ie-] – Greier + suf. -uș.

GRIMELÚȚĂ, grimeluțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui grimea.Grimele (pl. lui grimea) + suf. -uță.

GRINDULÍȚĂ, grindulițe, s. f. diminutiv al lui grindă; grinduță. – Grindă + suf. -uliță.

GRINDÚȚĂ, grinduțe, s. f. diminutiv al lui grindă; grinduliță. – Grindă + suf. -uță.

GROPÍȚĂ, gropițe, s. f. 1. diminutiv al lui groapă; gropușoară. 2. Mică adâncitură care se formează în obrajii unor oameni când râd sau pe care o au unii oameni (grași) în bărbie, la mâini etc. – Groapă + suf. -iță.

GROPUȘOÁRĂ, gropușoare, s. f. diminutiv al lui groapă; gropiță (1). – Groapă + suf. -ușoară

GROSÚȚ, -Ă, grosuți, -e, adj. diminutiv al lui gros; destul de gros; groscior. – Gros + suf. -uț.

GRUIÉȚ, gruiețe, s. n. (Reg.) diminutiv al lui grui. [Pr.: gru-ieț] – Grui + suf. -eț.

GRUNZURÁȘ, grunzurași, s. m. diminutiv al lui grunz.

GRUPULÉȚ, grupulețe, s. n. diminutiv al lui grup; grupușor. – Grup + suf. -uleț.

GRUPUȘÓR, grupușoare, s. n. diminutiv al lui grup; grupuleț. – Grup + suf. -ușor.

GULERÁȘ, gulerașe, s. n. diminutiv al lui guler (1); (în special) mic guler detașabil care se pune (ca garnitură) la o rochie, la o uniformă etc. – Guler + suf. -aș.

GURÍȚĂ, gurițe, s. f. diminutiv al lui gură. ♦ Sărut. – Gură + suf. -iță.

GUSTĂRÍCĂ s. f. (Fam.) diminutiv al lui gustare (2). – Gustare + suf. -ică.

GUȘULÍȚĂ, gușulițe, s. f. diminutiv al lui gușă.Gușă + suf. -uliță.

GUTUÍȚĂ, gutuițe, s. f. diminutiv al lui gutuie.

HAIDUCÉL, haiducei, s. m. (Pop.) diminutiv al lui haiduc.Haiduc + suf. -el.

HĂINIȘOÁRĂ, hăinișoare, s. f. (Rar) diminutiv al lui haină; hăinuță. – Haină + suf. -ișoară.

HĂINÚȚĂ, hăinuțe, s. f. diminutiv al lui haină; hăinișoară. – Haină + suf. -uță.

HĂRNICÚȚ, -Ă, hărnicuți, -e, adj. diminutiv al lui harnic; hărnicel. – Harnic + suf. -uț.

HĂRTĂNÁȘ, hărtănașe, s. n. (Rar) diminutiv al lui hartan.Hartan + suf. -aș.

HÂRBÚȚ, hârbuțe, s. n. (Rar) diminutiv al lui hârb.Hârb + suf. -uț.

HÂRDĂIÁȘ, hârdăiașe, s. n. diminutiv al lui hârdău. [Pr.: -dă-iaș] – Hârdău + suf. -aș.

HÂRTIOÁRĂ, hârtioare, s. f. diminutiv al lui hârtie (2); hârtiuță. [Pr.: -ti-oa-] – Hârtie + suf. -oară.

HÂRTIÚȚĂ, hârtiuțe, s. f. diminutiv al lui hârtie (2); hârtioară. [Pr.: -ti-u-] – Hârtie + suf. -uță.

HOLDÍȚĂ, holdițe, s. f. diminutiv al lui holdă.Holdă + suf. -iță.

HOLTEIÁȘ, holteiași, s. m. diminutiv al lui holtei1. [Pr.: -te-iaș] – Holtei1 + suf. -aș.

HORBOȚÍCĂ, horboțele, s. f. diminutiv al lui horbotă.Horbotă + suf. -ică.

HORNÉȚ, hornețe, s. n. (Reg.) diminutiv al lui horn; coș (la o casă). – Horn + suf. -eț.

HRINCÚȚĂ, hrincuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui hrincă.Hrincă + suf. -uță.

HUDICIOÁRĂ, hudicioare, s. f. (Reg.) diminutiv al lui hudiță.Hudiță + suf. -ioară.

HULUBÁȘ, hulubași, s. m. (Reg.) diminutiv al lui hulub; hulubel. – Hulub + suf. -aș.

HULUBÉL, hulubei, s. m. (Reg.) diminutiv al lui hulub; hulubaș. – Hulub + suf. -el.

HULUBÍȚĂ, hulubițe, s. f. diminutiv al lui hulub. 1. (Reg.) Porumbiță. 2. Denumire populară dată mai multor specii de ciuperci, de obicei comestibile, cu pălăria de diferite culori vii și atrăgătoare, cu carnea albă, cu gustul dulce-acrișor și cu mirosul plăcut (Russula).Hulub + suf. -iță.

IBOVNICÉL, ibovnicei, s. m. (Pop.) diminutiv al lui ibovnic.Ibovnic + suf. -el.

IBOVNICÚȚĂ, ibovnicuțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui ibovnică.Ibovnică + suf. -uță.

IBRICÉL, ibricele, s. n. diminutiv al lui ibric.Ibric + suf. -el.

ICONÍȚĂ, iconițe, s. f. diminutiv al lui icoană.Icoană + suf. -iță.

ICRIȘOÁRĂ, icrișoare, s. f. diminutiv al lui icră.Icră + suf. -ișoară.

IDOLÁȘ, idolași, s. m. (Rar) diminutiv al lui idol.Idol + suf. -aș.

IEDÚȚ, ieduți, s. m. diminutiv al lui ied; (rar) iezișor. – Ied + suf. -uț.

IEFTIÓR, -OÁRĂ, ieftiori, -oare, adj. (Pop.) diminutiv al lui ieftin. [Pr.: -ti-or] – Ieftin + suf. -ior.

IEPURÁȘ, iepurași, s. m. diminutiv al lui iepure; puiul iepurelui. – Iepure + suf. -aș.

IEPUȘOÁRĂ, iepușoare, s. f. diminutiv al lui iapă. [Var.: iepșoáră s. f.] – Iapă + suf. -ușoară.

IERBULÍȚĂ, ierbulițe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui iarbă; ierbuță. – Iarbă + suf. -uliță.

IERBÚȚĂ, ierbuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui iarbă; ierbuliță. – Iarbă + suf. -uță.

IETĂCÉL, ietăcele, s. n. diminutiv al lui iatac.Ietac + suf. -el.

IEZIȘÓR, iezișori, s. m. (Rar) diminutiv al lui ied; ieduț. – Ied + suf. -ișor.

IEZUȘÓR, iezușoare, s. n. (Rar) diminutiv al lui iaz (1). – Iaz + suf. -ușor.

IIȘÓARĂ, iișoare, s. f. diminutiv al lui ie.Ie + suf. -ișoară.

ILICÉL, ilicele, s. n. diminutiv al lui ilic.Ilic + suf. -el.

OPĂCEÁ, opăcele, s. f. (În poezia populară) diminutiv al lui opacă.

INELÚȘ, inelușe, s. n. diminutiv al lui inel.Inel + suf. -uș.

INGINERÁȘ, inginerași, s. m. diminutiv al lui inginer; (peior.) inginer (tânăr) insuficient pregătit sau incapabil. – Inginer + suf. -aș.

INIMIOÁRĂ, inimioare, s. f. 1. diminutiv al lui inimă; inimucă, inimuță. 2. Mistrie mică, ascuțită, folosită la netezirea formelor de turnătorie. – Inimă + suf. -ioară.

INIȘÓR, inișori, s. m. diminutiv al lui in2. ◊ Compus: inișor-de-alior = linariță. ♦ Ineață (a). – In2 + suf. -ișor.

INSULÍȚĂ, insulițe, s. f. diminutiv al lui insulă.Insulă + suf. -iță.

IȘLICÉL, ișlicele, s. n. diminutiv al lui ișlic.Ișlic + suf. -el.

IȚĂRÁȘI s. m. pl. (Rar.) diminutiv al lui ițari.Ițari + suf. -aș.

IUBIȚÉL, -ÍCĂ, iubiței, -ele, s. m. și f. (Fam.) diminutiv al lui iubit2 (2). – Iubit2 + suf. -el.

IZVORÁȘ, izvorașe, s. n. diminutiv al lui izvor (1). – Izvor + suf. -aș.

ÎNĂLTÚȚ, -Ă, înăltuți, -e, adj. diminutiv al lui înalt; înălticel, înăltișor. [Var.: (pop.) năltúț, -ă adj.] – Înalt + suf. -uț.

ÎNCETINÉL, -ÍCĂ, încetinei, -ele, adj., adv. 1. Adj. diminutiv al lui încet; domol, potolit. 2. Adv. Încetișor. – Încet + suf. -inel.

ÎNCETIȘÓR adv. diminutiv al lui încet; încetinel (2). ♦ (Substantivat; în expr.) (A lua pe cineva sau a o lua) cu încetișorul = (a lua pe cineva sau a o lua) cu blândețe, cu tact, cu binișorul. – Încet + suf. -ișor.

ÎNGERÁȘ, îngerași, s. m. diminutiv al lui înger; îngerel. – Înger + suf. -aș.

ÎNTREGULÉȚ, întreguleți, adj. (Fam., întărind pe „întreg”) diminutiv al lui întreg.Întreg + suf. -uleț.

ÎNTREGULÍȚĂ, întregulițe, adj. (Fam., întărind pe „întreagă”) diminutiv al lui întreagă.Întreg + suf. -uliță.

ÎNTREGÚȚ, -Ă, întreguți, -țe, adj. (Fam., întărind pe „întreg”, „întreagă”) diminutiv al lui întreg.Întreg + suf. -uț.

JACHEȚÍCĂ, jachețele, s. f. diminutiv al lui jachetă; jachetuță. – Jachetă + suf. -ică.

JELȚURÉL, jelțurele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui jelț.Jelț + suf. -urel.

JGHEBULÉȚ, jghebulețe, s. n. diminutiv al lui jgheab.Jgheab + suf. -uleț.

JIDĂNCÚȚĂ, jidăncuțe, s. f. (Pop. și peior.) diminutiv al lui jidancă; evreică tânără. – Jidancă + suf. -uță..

JOCULÉȚ, joculețe, s. n. diminutiv al lui joc; jocușor, jocuț. – Joc + suf. -uleț.

JORDÍȚĂ, jordițe, s. f. diminutiv al lui joardă.Joardă + suf. -iță.

JUCĂRIOARĂ, jucărioare, s. f. diminutiv al lui jucărie; jucărea. [Pr.: -ri-oa-] – Jucărie + suf. -ioară.

JUDECĂTORÁȘ, judecătorași, s. m. diminutiv al lui judecător; judecător obscur, fără însemnătate. – Judecător + suf. -aș.

JUGĂNÁȘ, jugănași, s. m. (Reg.) diminutiv al lui jugan; jugănel. – Jugan + suf. -aș.

JUNCĂNÁȘ, juncănași, s. m. diminutiv al lui juncan.Juncan + suf. -aș.

JUNCUȘÓR, juncușori, s. m. diminutiv al lui junc; juncuț. – Junc + suf. -ușor.

JUNCÚȚĂ, juncuțe, s. f. diminutiv al lui juncă.Juncă + suf. -uță.

JUNÉL, junei, s. m. (Înv. și reg.) diminutiv al lui june; tinerel, adolescent, junelaș. – June + suf. -el.

JUPÂNEȘÍCĂ s. f. (Reg.) diminutiv al lui jupâneasă.Jupâneasă + suf. -ică.

LĂCRIMIOÁRĂ, lăcrimioare, s. f. 1. diminutiv a lui lacrimă; lăcrimea, lăcrimiță, lăcrimuță. 2. Mică plantă erbacee cu flori mici, albe, plăcut mirositoare, de forma unor clopoței; mărgăritar. mărgăritărel, cerceluși (Convallaria majalis). [Var.: lăcrămioáră s. f.] – Lacrimă + suf. -ioară.

LEFUȘOÁRĂ, lefușoare, s. f. (Fam.) diminutiv al lui leafă2. [Var.: lefșoáră s. f.] – Leafă2 + suf. -ușoară.

NOTÍȚĂ, notițe, s. f. diminutiv al lui notă. ♦ Informație, știre (de proporții reduse), de obicei publicată undeva. ♦ (La pl.) Însemnări rezumative după un curs, o lecție etc.; note. – Din fr. notice.

NUCȘOÁRĂ, nucșoare, s. f. 1. diminutiv al lui nucă (1). 2. Sămânța aromată a nucșorului (2), folosită drept condiment. [Var.: nucușoáră s. f.] – Nuc + suf. -șoară.

NUCULÉȚ, nuculeți, s. m. diminutiv al lui nuc (1): nucșor, nucuț. – Nuc + suf. -uleț.

NUIELÚȘĂ, nuielușe, s. f. diminutiv al lui nuia; nuieluță. [Pr.: nu-ie-] – Nuia + suf. -ușă.

NURÍȚĂ, nurițe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui nur.Nur + suf. -iță.

NUVELÍCĂ, nuvelici, s. f. (Rar; ir.) diminutiv al lui nuvelă (1). – Nuvelă + suf. -ică.

PÂINIȘOÁRĂ, pâinișoare, s. f. 1. diminutiv al lui pâine (1); pâinică, pâiniță. 2. Ciupercă comestibilă, de culoare roșie-violacee, care crește prin pădurile de stejar și de fag (Russula lepida). ♦ Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile și necomestibile. – Pâine + suf. -ișoară.

PÂRTIOÁRĂ, pârtioare, s. f. diminutiv a lui pârtie. [Pr.: -ti-oa-] – Pârtie + suf. -ioară.

ROIBULÉȚ, -EÁȚĂ, roibuleți, -e, adj. (Adesea substantivat, m.) diminutiv al lui roib.Roib + suf. -uleț.

ȚĂNDĂRÍCĂ, țăndărele, s. f. diminutiv al lui țandără; așchiuță, surcică. ♦ Fig. (și s. m.) Om mic de statură; copil. [Var.: (reg.) țăndurícă s. f.] – Țandără + suf. -ică.

ȚĂPÚC, țăpuci, s. m. (Reg.) diminutiv al lui țap (1). – Țap + suf. -uc.

ȚĂRĂNCÚȚĂ, țărăncuțe, s. f. diminutiv al lui țărancă; tărancă tânără, fată de țăran. – Țărancă + suf. -uță.

ȚĂRCUȘÓR, țărcușoare, s. n. diminutiv al lui țarc.Țarc + suf. -ușor.

ȚĂRIȘOÁRĂ, țărișoare, s. f. diminutiv al lui țară.Țară + suf. -ișoară.

ȚĂȚÍCĂ, țățici, s. f. (Pop.) diminutiv al lui țață.Țață + suf. -ică.

ȚÂNȚĂRÁȘ, țânțărași, s. m. diminutiv al lui tânțar1.Țânțar1 + suf. -aș.

ȚÂRÍCĂ s. f. (Reg.) diminutiv al lui țâră; țârucă, țârișoară. – Țâră + suf. -ică.

ȚÂRÚCĂ s. f. (Reg.) diminutiv al lui țâră; țârică, țârișoară. ◊ Expr. Nici țârucă = lipsit cu totul de... – Țâră + suf. -ucă.

ȚÂȚÁCĂ, țâțace, s. f. (Reg.) diminutiv al lui țață.Țață + suf. -acă.

ȚÂȚIȘOÁRĂ, țâțișoare, s. f. (Pop.) diminutiv al lui țâță (1); țâțucă. – Țâță + suf. -ișoară.

ȚEVIȘOÁRĂ, țevișoare, s. f. diminutiv al lui țeavă.Țeavă + suf. -ișoară.

ȚIGĂNCÚȘĂ, țigăncușe, s. f. diminutiv al lui țigancă; țigăncuță. – Țigancă + suf. -ușă.

ȚIGĂNÚȘ, țigănuși, s. m. 1. diminutiv al lui țigan (I 1); țigănaș, țigănel. 2. Pasăre de baltă cu picioarele înalte, cu ciocul lung și încovoiat în jos, cu spatele și aripile negre cu reflexe verzui și ruginii (Plegadis falcinellus). 3. Pește răpitor cu corpul scurt și îndesat, de culoare închisă, stropit cu puncte negre (Umbra krameri). – Țigan + suf. -uș.

ȚINTĂȚÉL, țintăței, adj. (Reg.) diminutiv al lui țintat (2). – Țintat + suf. -el.

ȚINTIȘOÁRĂ, țintișoare, s. f. diminutiv al lui țintă (I 1). – Țintă + suf. -ișoară.

ȚOLÍȚĂ, țolițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui țoală.Țoală + suf. -iță.

ȚOLÚȚ, țoluțuri, s. n. (Pop.) diminutiv al lui țol2.Țol2 + suf. -uț.

ȚOPIȘÓARĂ, țopișoare, s. f. (Fam.) diminutiv al lui țoapă; (fam.) țopică. – Țoapă + suf. -ișoară.

ȚUICULÍȚĂ, țuiculițe, s. f. diminutiv al lui țuică; țuiculeană. – Țuică + suf. -uliță.

ȚUNDRÍȚĂ, țundrițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui țundră.Țundră + suf. -iță.

UDĂTURÍCĂ s. f. (Rar) diminutiv al lui udătură.Udătură + suf. -ică.

ULCELÚȘĂ, ulcelușe s. f. diminutiv al lui ulcea; ulceluță, ulcicuță. – Ulcea + -ușă.

ULICIOÁRĂ, ulicioare, s. f. diminutiv al lui uliță; hudiță. – Uliță + suf. -ioară.

ULIȘOR, ulișori, s. m. diminutiv al lui uliu.Uliu + suf. -șor.

UMBRELÚȚĂ, umbreluțe, s. f. diminutiv al lui umbrelă.Umbrelă + suf. -uță.

UMBRIȘOÁRĂ, umbrișoare, s. f. (Rar) diminutiv al lui umbră; umbriță. – Umbră + suf. -ișoară.

UNCHIȘÓR, unchișori, s. m. diminutiv al lui unchi.Unchi + suf. -ișor.

UNCROPÉL, uncropele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui uncrop; apă călduță. – Uncrop + suf. -el.

UNGHIÚȚĂ, unghiuțe, s. f. diminutiv al lui unghie; unghioară, unghișoară. [Pr.: -ghi-u-] – Unghie + suf. -uță.

UNGURÁȘ, ungurași, s. m. 1. diminutiv al lui ungur. 2. Plantă erbacee medicinală și meliferă cu tulpina păroasă, cu frunze aproape rotunde și cu flori albe (Marrubium vulgare). – Ungur + suf. -aș.

URÂȚÉL, -ÍCĂ, urâței, -ele, adj. diminutiv al lui urât (I); cam urât. – Urât + suf. -el.

URCIORÁȘ, urciorașe, s. n. diminutiv al lui urcior1; urcioruș1. – Urcior1 + suf. -aș.

URCIORÚȘ2, urciorușe, s. n. (Rar) diminutiv al lui urcior2. – Urcior2 + suf. -uș.

URECHIÚȘĂ, urechiușe, s. f. 1. diminutiv al lui ureche. 2. Ciupercă comestibilă cu pălăria în formă de pâlnie de culoare galbenă-portocalie sau roșcată (Cantharellus cibarius). ♦ (Bot.) Urechea-babei. 3. (Pop.) Colțunași umpluți cu carne, care se fierb în supă. – Ureche + suf. -ușă.

URMULÍȚĂ, urmulițe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui urmă; urmușoară, urmuță. – Urmă + suf. -uliță.

URSULÉȚ, ursuleți, s. m. diminutiv al lui urs; pui de urs. – Urs + suf. -uleț.

URZICEÁ, urzicele, s. f. diminutiv al lui urzică. – Singularul derivat regresiv din pluralul urzicele (< urzici + suf. -ele), cf. bezea-bezele, cafenea-cafenele, lalea-lalele etc.

URZICÚȚĂ, urzicuțe, s. f. diminutiv al lui urzică.Urzică + suf. -uță.

USCĂTUREÁ, -ÍCĂ, uscăturele, s. f. diminutiv al lui uscătură.Uscătură + suf. -ea, -ică.

USCĂȚÉL, -ÍCĂ, uscaței, -ele, adj., s. f. 1. Adj. diminutiv al lui uscat2 (I). 2. S. f. pl. Crengi subțiri și uscate; uscături (1). 3. S. f. (Mai ales la pl.) Prăjitură făcută din bucățele de aluat prăjite în grăsime sau coapte la cuptor; uscătură (2). – Uscat2 + suf. -el, -ică.

UȘÍȚĂ, ușițe, s. f. diminutiv al lui ușă; ușuliță, ușuță, uscioară. – Ușă + suf. -iță.

UȘURÉL, -EÁ, -ÍCĂ, ușurei, -ele, adj., adv. diminutiv al lui ușor2.Ușor2 + suf. -el, -ea, -ică.

VAPORÁȘ, vaporașe, s. n. diminutiv al lui vapor. – Vapor + suf. -aș.

VĂCÚȚĂ, văcuțe, s. f. diminutiv al lui vacă; văcușoară. – Vacă + suf. -uță.

VĂDUVIOÁRĂ, văduvioare, s. f. 1. diminutiv al lui văduvă; văduviță (1). 2. Pește teleostean comprimat lateral, acoperit cu solzi mici, albi pe burtă și verzui sau albăstrui pe spate; văduviță (2) (Leuciscus idus). – Văduvă + suf. -ioară.

VĂLICÍCĂ, vălicele, s. f. diminutiv al lui vale; vălișoară. – Vale + suf. -icică.

VĂLURÉL, vălurele, s. n. diminutiv al lui val1.Val1 + suf. -urel.

VĂRGĂȚÉL, -EÁ, vărgăței, -ele, adj. (Pop.) diminutiv al lui vărgat.Vărgat + suf. -el.

VĂRGÚȚĂ, vărguțe, s. f. diminutiv al lui vargă; vărguliță. – Vargă + suf. -uță.

VĂSUȘÓR, văsușoare, s. n. diminutiv al lui vas; văscior, văsuleț, văsuț. – Vas + suf. -ușor.

VĂTĂȘÉL, vătășei, s. m. diminutiv al lui vătaf. ♦ Vornicel (la nuntă). ♦ (În trecut) Funcționar inferior la primărie. [Var.: (reg.) vătăjél s. m.] – Vătaș + suf. -el.

VÂLCELÚȘĂ, vâlcelușe, s. f. diminutiv al lui vâlcea.Vâlcea + suf. -elușă.

VÂLCICÚȚĂ, vâlcicuțe, s. f. diminutiv al lui vâlcică.Vâlcică + suf. -uță.

VÂNTULÉȚ, vântulețe, s. n. diminutiv al lui vânt; vânticel, vântișor, vânturel, vântușor. – Vânt + suf. -uleț.

VÂRFULÉȚ, vârfulețe, s. n. diminutiv al lui vârf; vârfuț, vârfușor; capăt, extremitate (mică). – Vârf + suf. -uleț.

VÂSLIȘOÁRĂ, vâslișoare, s. f. diminutiv al lui vâslă1.Vâslă1 + suf. -ișoară.

VÂZDOGEÁ, vâzdogele, s. f. diminutiv al lui vâzdoagă.Vâzdoagă + suf. -ea.

VOINICÉL, voinicei, s. m. I. (Adesea adjectival) diminutiv al lui voinic; voinicaș. II. (Bot.) 1. Crucea-voinicului. 2. Varga-ciobanului. – Voinic + suf. -el.

VOINICÚȚ, -Ă, voinicuți, -e, s. m. și f. diminutiv al lui voinic.Voinic + suf. -uț.

VOLĂNÁȘ, volănașe, s. n. diminutiv al lui volan (II). – Volan + suf. -aș.

VOLINTIRÁȘ, volintirași, s. m. (Înv.) diminutiv al lui volintir.Volintir + suf. -aș.

VOLOCÉL, volocele, s. n. diminutiv al lui voloc.Voloc + suf. -el.

ZAMBILÍCĂ s. f. diminutiv al lui zambilă.Zambilă + suf. -ică.

ZĂBUNÁȘ, zăbunașe, s. n. diminutiv al lui zăbun; zăbunel. [Var.: zobonáș s. n.] – Zăbun + suf. -aș.

ZĂHĂRÉL, (2) zăhărele, s. n. 1. diminutiv al lui zahăr (1). ◊ Expr. A duce (pe cineva sau a se lăsa dus) cu zăhărelul = a înșela (sau a se lăsa înșelat), a ademeni (pe cineva sau a se lăsa ademenit) cu promisiuni, cu vorbe amăgitoare. 2. (Reg.; la pl.) Dulciuri, bomboane, zaharicale. – Zahăr + suf. -el.

ZĂLÚȚĂ, zăluțe, s. f. 1. diminutiv al lui za2. 2. Cusătură de flori în formă de lănțișor, care se face pe ie sau pe catrință. – Za2 + suf. -uță.

ZĂRZĂRÉL, zărzărei, s. m. (Pop.) diminutiv al lui zarzăr; zărzăraș. – Zarzăr + suf. -el.

ZĂRZĂRÍCĂ, zărzărele, s. f. (Pop.) diminutiv al lui zarzără.Zarzără + suf. -ică.

ZĂVELCÚȚĂ, zăvelcuțe, s. f. diminutiv al lui zăvelcă.Zăvelcă + suf. -uță.

ZĂVORÁȘ, zăvorașe, s. n. diminutiv al lui zăvor (1). – Zăvor + suf. -aș.

ZÂNIȘOÁRĂ, zânișoare, s. f. diminutiv al lui zână.Zână + suf. -ișoară.

ZESTRIȘOÁRĂ, zestrișoare, s. f. diminutiv al lui zestre.Zestre + suf. -ișoară.

ZGĂIBULÍȚĂ, zgăibulițe, s. f. diminutiv al lui zgaibă.Zgaibă + suf. -uliță.

ZGĂRDÍȚĂ, zgărdițe, s. f. diminutiv al lui zgardă.Zgardă + suf. -iță.

ZGLOBIÓR, -OÁRĂ, zglobiori, -oare, adj. (Pop.) diminutiv al lui zglobiu. [Pr.: -bi-or] – Zglobiu + suf. -ior.

ZGRIPȚORÁȘ, zgripțorași, s. m. (Pop.) diminutiv al lui zgripțor. ♦ Veche monedă austriacă valorând 10 creițari, care avea imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. [Var.: zgripsoráș s. m.] – Zgripțor + suf. -aș.

ZIDURÉL, zidurele, s. n. diminutiv al lui zid.Ziduri (pl. lui zid) + suf. -el.

ZIMȚIȘÓR, zimțișori, s. m. diminutiv al lui zimț.Zimț + suf. -ișor.

ZIULÍCĂ, ziulici, s. f. (Fam.) diminutiv al lui zi; zilișoară, ziuliță, ziușoară. ◊ Loc. adv. Toată ziulica sau ziulica toată, ziulica întreagă = de dimineață până seara. ◊ Expr. Cât e ziulica de mare = cât ține ziua. Până în ziulica de astăzi = până acum. [Pr.: zi-u-] – Zi + suf. -ulică.

ZMEULÉȚ, zmeuleți, s. m. diminutiv al lui zmeu (I). [Pr.: zme-u] – Zmeu +suf. -uleț.

ZULUFÉL, zulufei, s. m. (Rar) diminutiv al lui zuluf.Zuluf + suf. -el.

MAGAZIOÁRĂ, magazioare, s. f. diminutiv al lui magazie. [Pr.: -zi-oa-] – Magazie + suf. -oară.

MAIMUȚÍCĂ, maimuțele, s. f. diminutiv al lui maimuță.Maimuță + suf. -ică.

MANTELÚȚĂ, manteluțe, s. f. (Înv.) diminutiv al lui mantelă.Mantelă + suf. -uță.

MERIȘÓR2, merișoare, s. n. 1. diminutiv al lui măr2. 2. Fructul merișorului1 (2), de mărimea unei cireșe sau a unei nuci, de culoare roșiatică sau galbenă, cu gust dulce, adesea întrebuințat pentru dulceață. 3. Fructul merișorului1 (3), cu aspect de bacă roșie, comestibil. – Măr + suf. -ișor.

MICÚȚ, -Ă, micuți, -e, adj., s. n. 1. Adj. diminutiv al lui mic; mititel, micșor. 2. S. n. (Reg.) Vagonet în formă de căldare, în care se descarcă și se transportă zgura de la furnal. – Mic + suf. -uț.

MULTIȘÓR, -OÁRĂ, multișori, -oare, adj., adv. diminutiv al lui mult; destul de mult, cam mult; multicel. ◊ De multișor = a) care datează, există de mult timp; vechi; b) de o vreme destul de îndelungată. – Mult + suf. -ișor.

MUSCULÍȚĂ, musculițe, s. f. diminutiv al lui muscă (1); muscă mică; muscuță. ◊ Musculiță de brânză = muscă mică, neagră, lucioasă, ale cărei larve trăiesc pe alimente, alterându-le (Piophila casei). Musculiță de oțet (sau bețivă) = gen de insectă din ordinul dipterelor, ale cărei larve trăiesc în materii care fermentează sau putrezesc (Drosophila). – Muscă + suf. -uliță.

MARTINÁȘ, martinași, s. m. diminutiv al lui martin; pui de pescăruș. – Martin + suf. -aș.

MAȘINÚȚĂ, mașinuțe, s. f. diminutiv al lui mașină; automobil mic. – Mașină + suf. -uță.

VERIȘÓR, -OÁRĂ, verișori, -oare, s. m. și f. diminutiv al lui văr.Văr + suf. -ișor.

VIȚELÚȘĂ, vițelușe, s. f. diminutiv al lui vițea.Vițea + suf. -elușă.

VOLUMÁȘ, volumașe, s. n. diminutiv al lui volum (II). – Volum + suf. -aș.

VULTURÁȘ, vulturași, s. m. diminutiv al lui vultur (1); vulturel. – Vultur + suf. -aș.

MAZILÁȘ, mazilași, s. m. (Peior.) diminutiv al lui mazil.Mazil + suf. -aș.

MĂDUVIOÁRĂ, măduvioare, s. f. diminutiv al lui măduvă.Măduvă + suf. -ioară.

MĂGĂRÚȘ, măgăruși, s. m. diminutiv al lui măgar.Măgar + suf. -uș.

MĂCIUCÚȚĂ, măciucuțe, s. f. diminutiv al lui măciucă.Măciucă + suf. -uță.

MĂGURÍCĂ, măgurele, s. f. diminutiv al lui măgură.Măgură + suf. -ică.

MĂICÚȚĂ, măicuțe, s. f. 1. (Pop.) diminutiv al lui maică (I 1); măiculeană, măiculiță, măicușoară. 2. Călugăriță; termen cu care se adresează cineva unei călugărițe. – Maică + suf. -uță.

MĂIÚG, măiuge, s. n. diminutiv al lui mai2. ♦ Unealtă de lemn cu care se bate inul sau cânepa; măiuț. – Mai2 + suf. -iug.

MĂLĂIÁȘ, mălăiașe, s. n. diminutiv al lui mălai.Mălai + suf. -aș.

MĂRGELÚȘĂ, mărgelușe, s. f. 1. diminutiv al lui mărgea (1); mărgeluță. 2. Plantă erbacee mică, cu flori albe, albastre sau trandafirii (Lithospermum arvense).Mărgea + suf. -ușă.

MĂLÚȚ, măluțuri, s. n. (Pop.) diminutiv al lui mal; mălușor. – Mal + suf. -uț.

MĂMĂLIGÚȚĂ, mămăliguțe, s. f. diminutiv al lui mămăligă. [Var.: măligúță s. f.] – Mămăligă + suf. -uță.

MĂMĂLIGÚȚĂ, mămăliguțe, s. f. diminutiv al lui mămăligă. [Var.: (reg.) măligúță s. f.] – Mămăligă + suf. -uță.

MĂMÍCĂ, mămici, s. f. (Fam.) diminutiv al lui mamă; mămiță, mămițică, mămucă, mămulică, mămuliță, mămușoară, mămuță. – Mamă + suf. -ică.

MĂMIȚÍCĂ s. f. diminutiv al lui mămiță. [Var.: mamițícă s. f.] – Mămiță + -ică.

MĂMUCÚȚĂ, mămucuțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui mămucă.Mămucă + -uță.

MĂNĂSTIOÁRĂ, mănăstioare, s. f. diminutiv al lui mănăstire. [Pr.: -sti-oa-.Var.: mânăstioáră s. f.] – Mănăstire + suf. -oară.

MĂNTĂLÚȚĂ, măntăluțe, s. f. diminutiv al lui manta.Manta + suf. -ăluță.

MĂNUNCHIÁȘ, (1) mănunchiașe, s. n., (2) mănunchiași, s. m. 1. S. n. diminutiv al lui mănunchi (1). 2. S. m. (Reg.) Persoană care umblă în urma secerătorului sau a cosașului și strânge în mănunchiuri păioasele. – Mănunchi + suf. -aș.

MĂNUNCHIULÉȚ, mănunchiulețe, s. n. (Rar) diminutiv al lui mănunchi.Mănunchi + suf. -uleț.

MĂRĂCINÁȘ, mărăcinași, s. m. (Rar) diminutiv al lui mărăcine.Mărăcine + suf. -aș.

MĂRĂMIOÁRĂ, mărămioare, s. f. (Rar) diminutiv al lui maramă; mărămuță. – Maramă + suf. -ioară.

MĂRĂRÁȘ s. m. 1. diminutiv al lui mărar. 2. Plantă erbacee acvatică din familia umbeliferelor, cu tulpina ramificată și cu flori albe, foarte asemănătoare cu mărarul; chimion-de-apă (sau -de-baltă) (Oenanthe aquatica).Mărar + suf. -aș.

MĂRFUȘOÁRĂ, mărfușoare, s. f. diminutiv al lui marfă. [Var.: mărfșoáră s. f.] – Marfă + suf. -ușoară.

MĂRGĂRITĂRÉL, mărgăritărele, s. n. 1. diminutiv al lui mărgăritar (1); mărgărităraș. 2. (Bot.; la pl.) Lăcrămioară. – Mărgăritar + suf. -el.

CUIȘÓR, cuișoare, s. n. 1. diminutiv al lui cui; cuiuț. 2. (La pl.) Condiment alimentar obținut prin uscare din mugurii aromatici florali ai unui arbust exotic. [Pr.: -cu-i-] – Cui + suf. -ișor.

MĂRIȘÓR, -OÁRĂ, mărișori, -oare, adj. diminutiv al lui mare1; măricel, măruț. – Mare1 + suf. -ișor.

BORTICÍCĂ, borticele, s. f. (Reg.) diminutiv al lui bortă.

MĂRGINÚȚĂ, mărginuțe, s. f. diminutiv al lui margine; mărgioară. – Margine + suf. -uță.

MĂRGIOÁRĂ, mărgioare, s. f. diminutiv al lui margine; mărginuță. – Margine + suf. -ioară.

MĂRUNȚÉL, -EÁ, -ÍCĂ, mărunței, -ele, adj. diminutiv al lui mărunt. ♦ (Substantivat, m. art.) Dans popular românesc din Bihor, cu mișcare rapidă, executat în perechi; melodie după care se execută acest dans. – Mărunt + suf. -el, -ea, -ică.

FASOLÍCĂ s. f. diminutiv al lui fasole.Fasole + suf. -ică.

MĂSELÚȚĂ, măseluțe, s. f. diminutiv al lui măsea.Măsele (pl. lui măsea) + suf. -uță.

MĂSÚȚĂ, măsuțe, s. f. diminutiv al lui masă2; mescioară, mesișoară. ◊ Măsuță de noapte = noptieră. [Var.: mesúță s. f.] – Masă2 + suf. -uță.

FETÍȚĂ, fetițe, s. f. diminutiv al lui fată; fată mică, fată tânără; fetișoară, fetică. ♦ Fiică tânără (în raport cu părinții ei). – Fată + suf. -iță.

FORFECÚȚĂ, forfecuțe, s. f. 1. diminutiv al lui foarfece; foarfece mic (pentru tăiat unghiile). 2. Pasăre mică, cu penele cărămizii, cu ciocul puternic având vârfurile încrucișate ca niște foarfece (Loxia curvirostra). – Foarfece + suf. -uță.

MĂTĂLÍCĂ pron. pers. (Fam.) diminutiv al lui matale. [Var.: (reg.) tălícă pron. pers.] – Matale + suf. -ică.

MĂTĂLÚȚĂ pron. pers. (Fam.) diminutiv al lui matale.Matale + suf. -uță.

MĂTUREÁ, -ÍCĂ, măturele, s. f. 1. diminutiv al lui mătură. ♦ Mătură (1) mică pentru periat hainele. 2. (La pl.; în forma măturele) Plantă erbacee albă și păroasă din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu floarea compusă, de culoare roz (Centaurea jurineifolia). [Pl. și: măturici] – Mătură + suf. -ică.

MĂTUȘÍCĂ, mătușele, s. f. diminutiv al lui mătușă; tușică. – Mătușă + suf. -ică.

MĂȚIȘÓR, mățișoare, s. n. diminutiv al lui maț.Maț + suf. -ișor.

DIMINUTÍV, -Ă, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, altă parte de vorbire) care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, ființele, însușirile etc. denumite sunt considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază. – Din fr. diminutif.

LOPĂȚÍCĂ, lopățele, s. f. 1. diminutiv al lui lopată. 2. Unealtă sau parte a unei unelte de forma unei lopeți sau care are o funcție asemănătoare cu a acesteia. ♦ Scândurică servind la imobilizarea unui membru fracturat sau luxat; atelă. 3. (Reg.) Omoplat. – Lopată + suf. -ică.

ÓCNIȚĂ, ocnițe, s. f. (Pop.) 1. diminutiv al lui ocnă (1). 2. Adâncitură într-o sobă de zid, în cuptorul sau în pereții caselor țărănești, în care se păstrează diferite obiecte; firidă, nișă. ♦ Firidă mică făcută ca element decorativ în partea exterioară a zidului unei clădiri. 3. Groapă adâncă; hrubă. 4. (Reg.) Schelet de pari în formă de prismă triunghiulară cu două laturi deschise, pe care se întind cerealele cosite sau secerate ca să se usuce; acoperiș de scânduri sprijinit pe țăruș, sub care se întind snopii de cereale în același scop. [Pl. și: ocniți] – Ocnă + suf. -iță.

NIȚELÚȘ, -Ă, nițeluși, -e, adj. (Adesea adverbial) diminutiv al lui nițel.Nițel + suf. -uș.

PĂRTICEÁ, -ÍCĂ, părticele, s. f. diminutiv al lui parte.Parte + suf. -icea, -icică.

PĂSĂREÁ, -ÍCĂ, păsărele, s. f. diminutiv al lui pasăre; păsăruică. ◊ Expr. (Fam.) A avea (o) păsărică (sau păsărele) la cap (sau, rar, sub pălărie) = a fi nebun, a fi trăsnit; a avea idei ciudate, bizare, excentrice. – Pasăre + suf. -ea, -ică.

PICULÉȚ s. n. diminutiv al lui pic1; picușor, picuș, picuț. – Pic1 + suf. -uleț.

POTECÚȚĂ, potecuțe, s. f. diminutiv al lui potecă; potecea. ◊ Expr. A lua potecuța (înapoi) = a se întoarce, a face cale întoarsă. – Potecă + suf. -uță.

POVESTIOÁRĂ, povestioare, s. f. diminutiv al lui poveste. [Pr.: -ti-oa-] – Poveste + suf. -ioară.

PÂNTECÉL, pântecele, s. n. diminutiv al lui pântece; pântecuț. – Pântece + suf. -el.

SALONÁȘ, salonașe, s. n. diminutiv al lui salon (1). – Salon + suf. -aș.

SĂNIÚȚĂ, săniuțe, s. f. 1. diminutiv al lui sanie. 2. Sanie mică cu care se dau copiii pe săniuș sau se trag pe zăpadă. [Pr.: -ni-u-] – Sanie + suf. -uță.

SÂRMULÍȚĂ, sârmulițe, s. f. 1. diminutiv al lui sârmă (I 1); sârmă mică, sârmă subțire; sârmușoară. 2. (Bot.) Orzoaică-de-baltă. – Sârmă + suf. -uliță.

SOȚIÓR, soțiori, s. m. (Pop.) diminutiv al lui soț. [Pr.: -ți-or] – Soț + suf. -ior.

ȘERVEȚÉL, șervețele, s. n. diminutiv al lui șervet. ♦ Bucată de pânză sau de hârtie subțire (ușor creponată), care servește la ștersul gurii. – Șervet + suf. -el.

TĂTÍC, tătici, s. m. diminutiv al lui tată (1); tăticuț, tătișor, tătucă, tătuță. – Tată + suf. -ic.

FLACONÁȘ, flaconașe, s. n. diminutiv al lui flacon.Flacon + suf. -aș.

FLANELÚȚĂ, flaneluțe, s. f. diminutiv al lui flanelă.Flanelă + suf. -uță.

FOCUȘÓR, focușoare, s. n. diminutiv al lui foc1 (I 1); foculeț. [Var.: focșór s. n.] – Foc1 + suf. -ușor.

FOICÍCĂ, foicele, s. f. (Pop.) diminutiv al lui foaie (1). [Pr.: fo-i-] – Foaie + suf. -icică.

FOÍȚĂ, foițe, s. f. diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hârtie. ◊ Foiță de țigară = bucată mică de hârtie specială, foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul pentru a face o țigară. ♦ (La pl.; fam., ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. ♦ Foaie subțire de hârtie roșie, care se folosea în loc de fard. ♦ Foaie subțire de metal. 2. Frunzuliță. 3. (Biol.; în sintagma) Foițe embrionare = straturile de celule (endodermul, ectodermul și mezodermul) ale embrionului în stadiul de gastrulă. – Foaie + suf. -iță.

FOTÍȚĂ, fotițe, s. f. diminutiv al lui fotă.Fotă + suf. -iță.

FRANZELÚȚĂ, franzeluțe, s. f. diminutiv al lui franzelă. ♦ Chiflă. – Franzelă + suf. -uță.

FRĂGÚȚĂ, frăguțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui fragă; frăguliță (1), frăgușoară. – Fragă + suf. -uță.

AMNĂRÚȘ, amnărușe, s. n. (Reg.) diminutiv al lui amnar (1). – Amnar + suf. -uș.

AMORÁȘ, amorași, s. m. diminutiv al lui amor; reprezentare, în artele plastice, a zeului amorului ca un copil gol cu aripi. – Amor + suf. -aș.

FRĂNCUȘÓR, frăncușori, s. m. diminutiv al lui franc1.Franc1 + suf. -ușor.

FRĂȚIÓR, frățiori, s. m. diminutiv al lui frate. ♦ (La vocativ) Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unui bărbat. [Pr.: -ți-or] – Frate + suf. -ior.

FRÂNGHIÚȚĂ, frânghiuțe, s. f. diminutiv al lui frânghie1; frânghioară. [Pr.: -ghi-u-] – Frânghie1 + suf. -uță.

FRÂULÉȚ, frâulețe, s. n. (Pop.) diminutiv al lui frâu. [Pr.: frâ-u-] – Frâu + suf. -uleț.

AȚIȘOÁRĂ, ațișoare, s. f. diminutiv a lui ață.Ață + suf. -ișoară.

FRIGULÉȚ, frigulețe, s. n. (Fam.) diminutiv al lui frig; frig mare. – Frig + suf. -uleț.

FRIPTURÍCĂ, fripturici, s. f. diminutiv al lui friptură.Friptură + suf. -ică.

FRUNZULÍȚĂ, frunzulițe, s. f. diminutiv al lui frunză; frunzișoară, frunzulică, frunzuleană, frunzucă, frunzică, frunziță, foiță. – Frunză + suf. -uliță.

FUIORÁȘ, fuiorașe, s. n. diminutiv al lui fuior. [Pr.: fu-io-] – Fuior + suf. -aș.

AOLÍCĂ interj. (Pop.) diminutiv a lui aoleu.Aoleu + suf. -ică.

FUGÚȚĂ, fuguțe, s. f. diminutiv al lui fugă1 ♦ (Adverbial, în forma fuguța) Degrabă, fuga! ◊ Expr. A da fuguța = a se duce repede; a fugi. Fuguța-fuguța = foarte repede, repede de tot. – Fugă1 + suf. -uță.

FULGULÉȚ, fulguleți, s. m. diminutiv al lui fulg.Fulg + suf. -uleț.

FUNCȚIONĂRÁȘ, funcționărași, s. m. diminutiv al lui funcționar; (depr.) funcționar lipsit de importanță, fără valoare, mic în grad. [Pr.: -ți-o-] – Funcționar + suf. -aș.

PACHEȚÉL, pachețele, s. n. diminutiv al lui pachet.Pachet + suf. -el.

PALTONÁȘ, paltonașe, s. n. diminutiv al lui palton.Palton + suf. -aș.

PANERÁȘ, panerașe, s. n. diminutiv al lui paner.Paner + suf. -aș.

PANGLICÚȚĂ, panglicuțe, s. f. diminutiv al lui panglică (1); panglicea. [Var.: pănglicúță s. f.] – Panglică + suf. -uță.

PANSELÚȚĂ, panseluțe, s. f. 1. diminutiv al lui pansea. 2. Pansea. – Pansea + suf. -uță.

PANTALONÁȘ, pantalonași, s. m. (Mai ales la pl.) diminutiv al lui pantalon.Spec. Pantalon scurt pentru copii. ♦ Spec. Chilot lung până la gleznă, împodobit cu volane de dantelă, pe care îl purtau femeile. – Pantalon + suf. -aș.

PANTOFIÓR, pantofiori, s. m. diminutiv al lui pantof.Pantof + suf. -ior.

PAPUCÉL, papucei, s. m. diminutiv al lui papuc1; papucaș. – Papuc1 + suf. -el.

PARDESIÁȘ, pardesiașe, s. n. diminutiv al lui pardesiu. [Pr.: -si-aș] – Pardesiu + suf. -aș.

PĂCURĂRÁȘ, păcurărași, s. m. (Pop.) diminutiv al lui păcurar1; păcurărel. – Păcurar1 + suf. -aș.

PĂDURÍCE, pădurici, s. f. diminutiv al lui pădure; păduriță. – Pădure + suf. -ice.

PĂFTĂLÚȚĂ, păftăluțe, s. f. diminutiv al lui pafta.Pafta + suf. -ăluță.

PĂHĂRÉL, păhărele, s. n. diminutiv al lui pahar; păhăraș, păhăruș, păhăruț. – Pahar + suf. -el.

PĂIÚȘ, păiușe, s. n. 1. diminutiv al lui pai; păișor, păiuț (1). 2. (Pop.) Nume generic dat mai multor specii de graminee care se găsesc în vegetația pajiștilor naturale. [Pl. și: păiușuri] – Pai + suf. -uș.

PĂLĂRIOÁRĂ, pălărioare, s. f. diminutiv al lui pălărie; pălăriuță [Pr.: -ri-oa-] – Pălărie + suf. -ioară.

PĂLINCÚȚĂ s. f. (Reg.) diminutiv al lui palincă. [Var.: palincúță s. f.] – Palincă + suf. -uță.

PĂLMÚȚĂ, pălmuțe, s. f. diminutiv al lui palmă1 (1); pălmiță. – Palmă + suf. -uță.

PĂLOȘÉL, păloșele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui paloș.Paloș + suf. -el.

PĂLTINÁȘ, păltinași, s. m. (Pop.) diminutiv al lui paltin; păltinel, păltior (1). – Paltin + suf. -aș.

PĂMÂNȚÉL s. n. 1. diminutiv al lui pământ. 2. Argilă colorată folosită în pictură sau la zugrăveli; lutișor. 3. (Geol.) Diatomit; kiselgur. – Pământ + suf. -el.

PĂPÍCĂ s. f. (Mai ales în limbajul copiilor) diminutiv al lui papă1; p. ext. (fam.) hrană. – Papă1 + suf. -ică.

PĂPUȘÍCĂ, păpușele, s. f. diminutiv al lui păpușă (I 1). – Păpușă + suf. -ică.

PĂRĂLÚȚĂ, părăluțe, s. f. 1. diminutiv al lui para3. 2. (Bot.; reg.) Bănuț. – Para3 + suf. -uță.

PĂRINCIÓR, părinciori, s. m. (Pop.) diminutiv al lui părinte.Părinte + suf. -ior.

PĂRINȚÉL, părinței, s. m. (Fam.) diminutiv al lui părinte (5). – Părinte + suf. -el.

PĂSCÚȚĂ, păscuțe, s. f. 1. diminutiv al lui pască. 2. (Bot.) Bănuț. ♦ Păstiță. [Pl. și: (2) păscuți] – Pască + suf. -uță.

PĂSTORÉL, păstorei, s. m. diminutiv al lui păstor (1); păstoraș. – Păstor + suf. -el.

PĂSTRĂVIÓR, păstrăviori, s. m. diminutiv al lui păstrăv (1). – Păstrăv + suf. -ior.

PĂTRĂȚÉL, -EÁ, -ÍCĂ, pătrățele, s. n. și f. diminutiv al lui pătrat (1). ♦ Mic obiect în formă de cub sau de paralelipiped. – Pătrat + suf. -el, -ea, -ică.

PẮTURĂ, pături, s. f. 1. Bucată dreptunghiulară dintr-o țesătură (deasă și groasă) de lână, de fire sintetice, de bumbac, care servește mai ales la învelit. 2. Strat dintr-o substanță, dintr-o materie (care acoperă ceva în mod uniform); fiecare dintre straturile suprapuse care alcătuiesc un tot. ♦ (Geol.) Strat. ♦ (Reg.) Foaie de aluat. 3. Fig. Categorie, treaptă sau grup social; p. ext. oamenii care alcătuiesc o asemenea categorie, treaptă sau grup social. – Lat. *pittula (diminutiv de la pitta).

PĂTURÍCĂ, păturele, s. f. diminutiv al lui pătură.Pătură + suf. -ică.

PĂTÚȚ, pătuțuri, s. n. diminutiv al lui pat1; spec. pat1 de copil; pătișor, pătuc, pătucean. – Pat1 + suf. -uț.

PĂUNÁȘ, păunași, s. m. diminutiv al lui păun; păunel. ♦ Epitet dezmierdător dat unui tânăr frumos, mândru, voinic. ◊ Păunașul codrilor = nume dat unui haiduc legendar, tânăr și voinic. [Pr.: pă-u-] – Păun + suf. -aș.

PÂLCUȘÓR, pâlcușoare, s. n. diminutiv al lui pâlc (1); pâlculeț. – Pâlc + suf. -ușor.

PÂLNIOÁRĂ, pâlnioare, s. f. diminutiv al lui pâlnie. [Pr.: -ni-oa-] – Pâlnie + suf. -ioară.

PÂNZIȘOÁRĂ, pânzișoare, s. f. diminutiv al lui pânză; pânzucă, pânzuță. – Pânză + suf. -ișoară.

PÂRÂIÁȘ, pârâiașe, s. n. diminutiv al lui pârâu; pârâuț. [Pr.: -râ-iaș.Var.: pârăiáș, pârăuáș, pârâuáș s. n.] – Pârâu + suf. -aș.

PELERINÚȚĂ, pelerinuțe, s. f. diminutiv al lui pelerină (1). – Pelerină + suf. -uță.

PELINÁȘ, pelinași, s. m., pelinașe, s. f. 1. S. m. diminutiv al lui pelin (1). 2. S. n. diminutiv al lui pelin (2). – Pelin + suf. -aș.

PENÍȚĂ, penițe, s. f. 1. diminutiv al lui pană1; penișoară. 2. Placă de metal, mică și concavă, terminată printr-un vârf despicat, care, montată sau atașată la un toc sau stilou, folosește pentru a scrie cu cerneală. 3. Numele a două specii de plante erbacee cu flori alburii, care cresc în ape adânci, stătătoare sau lin curgătoare (Myriophyllum spicatum și verticillatum).Pană1 + suf. -iță.

ABIELÚȚA adv. (Reg.) diminutiv al lui abia.

AȘCHIÚȚĂ, așchiuțe, s. f. diminutiv al lui așchie; așchioară. [Pr.: -chi-u-] – Așchie + suf. -uță.

CLEMPUȘÓR, clempușoare, s. n. diminutiv al lui clempuș.Clempuș + suf. -or.

ARȚĂRÁȘ, arțărași, s. m. diminutiv al lui arțar.Arțar + suf. -aș.

ROCHÍȚĂ, rochițe, s. f. diminutiv al lui rochie; rochioară. ◊ Compus: (Bot.) rochița rândunicii = volbură. – Rochie + suf. -iță.

VEDRÍȚĂ, vedrițe, s. f. diminutiv al lui vadră; vedrișoară. – Vadră + suf. -iță.

ANTREȚÉL, antrețele, s. n. diminutiv al lui antreu.Antret + suf. -el.

ARCULÉȚ, arculețe, s. n. (Rar) diminutiv al lui arc.Arc + suf. -uleț.

PEPENÁȘ, pepenași, s. m. diminutiv al lui pepene.Pepene + suf. -aș.

ARBORÁȘ, arborași, s. m. (Rar) diminutiv al lui arbore.Arbore + suf. -as.

APȘOÁRĂ, apșoare, s. f. diminutiv al lui apă.Apă + suf. -șoară.

ARDEIÁȘ, ardeiași, s. m. diminutiv al lui ardei. [Pr.: -de-iaș] – Ardei + suf. -aș.

ARGĂȚÉL, argăței, s. m. (Rar) diminutiv al lui argat.Argat + suf. -el.

PERDELÚȚĂ, perdeluțe, s. f. diminutiv al lui perdea (1). – Perdea + suf. -uță.

PICIORÚȘ, piciorușe, s. n. 1. diminutiv al lui picior (1); picioruț. 2. Punct de lucrătură la o împletitură cu croșeta. 3. Organ al mașinii de cusut care asigură presarea și deplasarea materialului în timpul coaserii lui. – Picior + suf. -uș.

PIELICÍCĂ, -EÁ, pielicele, s. f. diminutiv al lui piele; pielișoară, pielușică. ♦ Blăniță de miel sau de alt animal (mic). [Var.: pielcícă, -eá s. f.] – Piele + suf. -icică, -icea.

PIEPTĂNÚȘ, pieptănuși, s. m. 1. diminutiv al lui pieptene; pieptănaș, pieptenel. 2. (La pl.) Pieptene (2). – Pieptene + suf. -uș.

PIEPTĂRÁȘ, pieptărașe, s. n. diminutiv al lui pieptar (1); pieptărel, pieptăruț. – Pieptar + suf. -aș.

PIEPTIȘÓR, pieptișoare, s. n. diminutiv al lui piept; pieptuț. – Piept + suf. -ișor.

PIESÚȚĂ, piesuțe, s. f. (Rar) diminutiv al lui piesă.Piesă + suf. -uță.

PIETRICÍCĂ, -ICEÁ, pietricele, s. f. 1. diminutiv al lui piatră. 2. (Bot.; la pl.; în compusul) Pietricele-roșii = Dianthus saxigenus.Piatră + suf. -icică, -icea.

PINTENÁȘ, pintenași, s. m. 1. diminutiv al lui pinten. 2. (Bot.) Nemțișor de câmp. – Pinten + suf. -aș.

VRĂBIÚȚĂ, vrăbiuțe, s. f. diminutiv al lui vrabie; vrăbioară (1). [Pr.: -bi-u-] – Vrabie + suf. -uță.

VINIȘÓR s. n. (Pop. și fam.) diminutiv al lui vin; vin bun; vinuleț, vinuț. – Vin + suf. -ișor.

VINIȘOÁRĂ, vinișoare, s. f. diminutiv al lui vână; vână subțire. – Vână + suf. -ișoară.

POLOBOCÉL, polobocele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui poloboc (1); butoiaș. [Var.: bolobocél s. n.] – Poloboc + suf. -el.

POLICIOÁRĂ, policioare, s. f. 1. diminutiv al lui poliță1. 2. (Reg.) Partea de jos a jugului, pe care se sprijină gâtul boilor. – Poliță1 + suf. -ioară.

POLCÚȚĂ, polcuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui polcă1.Polcă1 + suf. -uță.

POIEȚÍCĂ, poiețici, s. f. diminutiv al lui poiată. [Pr.: po-ie-] – Poiată + suf. -ică.

POIENÍȚĂ, poienițe, s. f. diminutiv al lui poiană. [Pr.: po-ie-] – Poiană + suf. -iță.

POGONÁȘ, pogonașe, s. n. diminutiv al lui pogon.Pogon + suf. -aș.

POGĂCEÁ, pogăcele, s. f. (Reg.) diminutiv al lui pogace; pogăcioară. – Pogace + suf. -ea.

POEZIOÁRĂ, poezioare, s. f. diminutiv al lui poezie; (depr.) poezie slabă, fără valoare; poezea. [Pr.: po-e-zi-oa-] – Poezie + suf. -ioară.

VRESCURÉL, vrescurele, s. n. diminutiv al lui vreasc.Vreasc + suf. -urel.

VREMÚȚĂ, vremuțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui vreme (II). – Vreme + suf. -uță.

VORBULÍȚĂ, vorbulițe, s. f. diminutiv a lui vorbă; vorbușoară, vorbișoară, vorbuță. – Vorbă + suf. -uliță.

PODÉȚ, podețe, s. n. diminutiv al lui pod (I 1); poduleț, podișcă (1), poduț2, podiș (2), podișor, podurel. ♦ Scândură, pod mic, rudimentar, așezat peste șanțul de la marginea drumului (pentru a permite accesul în curte); podișcă (1). – Pod + suf. -eț.

POCHERÁȘ, pocherașe, s. n. diminutiv al lui pocher.Pocher + suf. -aș.

VINECIÓR, -OÁRĂ, vineciori, -oare, adj. diminutiv al lui vânăt. ♦ (Despre păsări) Cu penele cenușii-albăstrii, bătând în vânăt; (despre animale) cu blana sură. – Vânăt + suf. -ior.

VULPIȘOÁRĂ, vulpișoare, s. f. diminutiv al lui vulpe (I 1); vulpiță. – Vulpe + suf. -ișoară.

PLUMBIȘÓR, plumbișori, s. m. (Rar) diminutiv al lui plumb (2). – Plumb + suf. -ișor.

PLUGUȘÓR, plugușoare, s. n. 1. diminutiv al lui plug; pluguleț, pluguț. 2. Plug (1) împodobit cu hârtie colorată, cu flori etc., cu care umblă flăcăii în ajunul Anului nou, recitând colinde, sunând din clopoței, pocnind din bici etc.; p. ext. datina uratului de Anul nou în folclorul românesc, precum și versurile care se rostesc cu această ocazie; pluguleț, plug (5). – Plug + suf. -ușor.

PLOSCÚȚĂ, ploscuțe, s. f. diminutiv al lui ploscă (1); ploschiță. – Ploscă + suf. -uță.

PLOPUȘÓR, plopușori, s. m. diminutiv al lui plop; plopuț. – Plop + suf. -ușor.

PLOICÍCĂ, ploicele, s. f. diminutiv al lui ploaie (1); ploaie puțină și de scurtă durată, ploiță, ploișoară. [Pr.: plo-i-] – Ploaie + suf. -icică.

PLOCONÁȘ, ploconașe, s. n. (Rar) diminutiv al lui plocon.Plocon + suf. -aș.

PLISCUȘÓR, pliscușoare, s. n. diminutiv al lui plisc.Plisc + suf. -ușor.

PLINÚȚ, -Ă, plinuți, -te, adj. diminutiv al lui plin; plinișor. – Plin + suf. -uț.

PLIMBĂRÍCĂ s. f. (Fam.) diminutiv al lui plimbare.Plimbare + suf. -ică.

PLICULÉȚ, pliculețe, s. n. diminutiv al lui plic.Plic + suf. -uleț.

VIIȘOÁRĂ, viișoare, s. f. diminutiv al lui vie. [Pr.: vi-i-] – Vie + suf. -ișoară.

VIERMUȘÓR, viermușori, s. m. diminutiv al lui vierme; viermișor, viermuleț, viermuș. – Vierme + suf. -ușor.

PEȘTIȘÓR, peștișori, s. m. 1. diminutiv al lui pește (1); pescuț. 2. P. anal. (La pl.) Felii lungi și subțiri de ceapă, de varză sau bureți subțiri, lunguiețe de carne etc., tăiate pentru gătit. 3. (Art.) Numele mai multor dansuri populare; melodiile după care se execută aceste dansuri. – Pește + suf. -ișor.

PETICÚȚ, peticuțe, s. n. diminutiv al lui petic; peticel. [Var.: petecúț s. n.] – Petic + suf. -uț.

ARMĂSĂRÁȘ, armăsărași, s. m. diminutiv al lui armăsar; armăsăruș. – Armăsar + suf. -aș.

PICĂTURÍCĂ, picăturele, s. f. diminutiv al lui picătură. ♦ Pată mică. – Picătură + suf. -ică.

PERNÍȚĂ, pernițe, s. f. I. 1. diminutiv al lui pernă (1); pernuță (1), pernioară, pernișoară; spec. puișor. 2. (Urmat adesea de determinarea „de ace”) Săculeț de diferite forme, umplut cu câlți, vată, nisip etc., în care se înfig, pentru a fi păstrate, ace și bolduri; pernuță (2). ♦ Piesă confecționată din vată de croitorie, care se aplică la umerii unor obiecte de îmbrăcăminte (sacouri, paltoane, taioare) pentru a da îmbrăcămintei respective forma corespunzătoare umărului. ♦ Mică pernă (1) confecționată din țesătură de lână sau de bumbac, cusută cu sârmă subțire de cupru, montată în cutia de osie inferioară a vehiculelor de cale ferată și folosită la ungerea fusului osiilor. II. (În forma periniță) Dans popular în care un băiat iese în centrul horei, își alege din horă o fată cu care îngenunchează (pe o pernă sau o batistă) și o sărută, fata urmând să facă în continuare același lucru cu alt băiat; melodie după care se execută acest dans. [Var.: periníță s. f.] – Pernă + suf. -iță.

PERIȘÓR1, perișori, s. m. 1. diminutiv al lui păr1. 2. (Bot.; și în sintagma perișori absorbanți) Parte anatomică a rădăcinii plantelor, cu rol de absorbție. – Păr1 + suf. -ișor.

PERIȘÓR2, perișori, s. m. 1. diminutiv al lui păr2. 2. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze ovale, plane pe fața superioară și păroase (Elymus asper). 3. (Reg.) Mică plantă erbacee cu tulpina fină, cu frunze late, acoperite cu peri scurți, și cu flori mici roșietice (Circaea alpina).Păr2 + suf. -ișor.

PERIÚȚĂ, periuțe, s. f. 1. diminutiv al lui perie. ♦ Epitet peiorativ dat unui om lingușitor. 2. (Reg.) Segment al piciorului albinei acoperit cu fire păroase. [Pr.: -ri-u-] – Perie + suf. -uță.

PESCĂRÁȘ, pescărași, s. m. I. (Rar) diminutiv al lui pescar (I). II. Pasăre de apă cu corpul scurt, cu ciocul lung, conic, cu penajul colorat în tonuri de albastru-verzui; pescărel (a) (Alcedo atthis).Pescar + suf. -aș.

PESMECIÓR, pesmeciori, s. m. diminutiv al lui pesmet.Pesmet + suf. -ior.

PESTELCÚȚĂ, pestelcuțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui pestelcă (1). – Pestelcă + suf. -uță.

PESTRICIÓR, -OÁRĂ, pestriciori, -oare, adj. (Pop.) diminutiv al lui pestriț; pestrișor. – Pestriț + suf. -ior.

ARTICOLÁȘ, articolașe, s. n. diminutiv (depreciativ) al lui articol.Articol + suf. -aș.

ARNĂUȚÉL, arnăuței, s. m. (Pop.) diminutiv al lui arnăut. [Pr.: -nă-u-] – Arnăut + suf. -el.

PLĂCINȚÍCĂ, plăcințele, s. f. 1. diminutiv al lui plăcintă; plăcintuță. 2. (Bot.; reg. la pl.) Bulbuci (Trollius europaeus).Plăcintă + suf. -ică.

PLĂCÚȚĂ, plăcuțe, s. f. diminutiv al lui placă.Placă + suf. -uță.

PLĂIȘÓR, plăișoare, s. n. diminutiv al lui plai. [Pr.: plă-i-] – Plai + suf. -ișor.

PLĂNTÚȚĂ, plăntuțe, s. f. diminutiv al lui plantă1; plantă mică, tânără. – Plantă1 + suf. -uță.

PLĂPUMIOÁRĂ, plăpumioare, s. f. diminutiv al lui plapumă; plăpumiță. – Plapumă + suf. -ioară.

PLĂVIOÁRĂ, plăvioare, s. f. diminutiv al lui plavie. [Pr.: -vi-oa-] – Plavie + suf. -ioară.

ARIPIOÁRĂ, aripioare, s. f. diminutiv al lui aripă. ♦ (Iht.) Înotătoare. ♦ Parte mobilă a unei aripi de avion, care servește pentru comandă și control. – Aripă + suf. -ioară.

PENSIOÁRĂ, pensioare, s. f. (Fam.) diminutiv al lui pensie. [Pr.: -si-oa-] – Pensie + suf. -oară.

PIVNICIOÁRĂ, pivnicioare, s. f. diminutiv al lui pivniță.Pivniță + suf. -ioară.

PISTOLÁȘ, pistolașe, s. n. diminutiv al lui pistol1 (1). – Pistol1 + suf. -aș.

PISOIÁȘ, pisoiași, s. m. diminutiv al lui pisoi. [Pr.: -so-iaș] – Pisoi + suf. -aș.

PISICÚȚĂ, pisicuțe, s. f. 1. diminutiv al lui pisică (I 1). 2. (Rar) Ament (la salcie, stejar, alun). – Pisică + suf. -uță.

PISICÚȚ, pisicuți, s. m. diminutiv al lui pisic.Pisic + suf. -uț.

PISCULÉȚ, pisculețe, s. n. (Rar) diminutiv al lui pisc2; piscușor. – Pisc2 + suf. -uleț.

POMIȘÓR, pomișori, s. m. diminutiv al lui pom; pomuleț. – Pom + suf. -ișor.

PORCOIÁȘ, porcoiașe, s. n. diminutiv al lui porcoi.Porcoi + suf. -aș.

PORCUȘÓR, porcușori, s. m. 1. diminutiv al lui porc; porculeț. 2. Specie de pește mărunt cu corpul în formă de fus, de culoare deschisă, cu un șir de pete negricioase pe laturi și cu două mustăți în colțul gurii, care trăiește în apele din regiunile de dealuri sau de șes (Gobio gobio).Porc + suf. -ușor.

PORTÍȚĂ, portițe, s. f. diminutiv al lui poartă.Expr. Portiță de scăpare = posibilitate de a scăpa dintr-o situație dificilă. – Poartă + suf. -iță.

POETÁȘ, poetași, s. m. diminutiv al lui poet; (depr.) poet mediocru, lipsit de talent; poetastru, poetard. [Pr.: po-e-] – Poet + suf. -aș.

POSTĂVIÓR, postăvioare, s. n. (Rar) diminutiv al lui postav (1). ♦ Postav (1) mai subțire sau de calitate inferioară. – Postav + suf. -ior.

POTIRÁȘ1, potirașe, s. n. 1. diminutiv al lui potir. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre-violete, răspândită în regiunile muntoase (Soldanella major).Potir + suf. -aș.

POTURÉI s. m. pl. (Înv. și pop.) diminutiv al lui poturi.Poturi + suf. -ei.

PRĂFULÉȚ, prăfulețe, s. n. diminutiv al lui praf; prăfușor. – Praf + suf. -uleț.

PRĂGUȘÓR, prăgușoare, s. n. 1. diminutiv al lui prag. 2. Mic suport pe care se așază tacâmurile la masă. – Prag + suf. -ușor.

PRĂJITURÍCĂ, prăjiturele, s. f. diminutiv al prăjitură.Prăjitură + suf. -ică.

PRĂVĂLIOÁRĂ, prăvălioare, s. f. diminutiv al lui prăvălie; prăvăliuță. [Pr.: -li-oa-] – Prăvălie + suf. -ioară.

PRISPULÍȚĂ, prispulițe, s. f. diminutiv al lui prispă (1); prispișoară, prispușoară. – Prispă + suf. -uliță.

PREOTEȘÍCĂ, preoteșici, s. f. diminutiv al lui preoteasă (1); preoteasă tânără. [Pr.: pre-o-] – Preoteasă + suf. -ică.

PRINȚIȘÓR, prințișori, s. m. diminutiv al lui prinț.Prinț + suf. -ișor.

VIȚELÚȘ, vițeluși, s. m. diminutiv al lui vițel.Vițel + suf. -uș.

PRIBOIÁȘ, priboiașe, s. n. diminutiv al lui priboi1. [Pr.: -bo-iaș] – Priboi1 + suf. -aș.

CLEȘTIȘÓR, cleștișori, s. m. diminutiv al lui clește. [Pl. și: (n) cleștișoare] – Clește + suf. -ișor.

PROBLEMÚȚĂ, problemuțe, s. f. (Rar) diminutiv al lui problemă.Problemă + suf. -uță.

PROFESORÁȘ, profesorași, s. m. (Depr.) diminutiv al lui profesor.Profesor + suf. -aș.

PROSTÚȚ, -Ă, prostuți, -e, adj. (Adesea substantivat) diminutiv al lui prost; prosticel, prostic. – Prost + suf. -uț.

PROSOPÉL, prosopele, s. n. diminutiv al lui prosop.Prosop + suf. -el.

VIȘINEÁ, vișinele, s. f. diminutiv al lui vișină.Vișină + suf. -ea.

VIȘINÉL, vișinei, s. m. 1. diminutiv al lui vișin. 2. Arbust din familia rozaceelor, cu flori albe și cu fructe mici, sferice, roșii-purpurii, foarte acre; vișin sălbatic (Prunus fructicosa). – Vișin + suf. -el.

VITIȘOÁRĂ, vitișoare, s. f. (Pop.) diminutiv al lui vită.Vită + suf. -ișoară.

PROȚĂPÉL, proțăpele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui proțap.Proțap + suf. -el.

PROVINCIOÁRĂ, provincioare, s. f. (Rar) diminutiv al lui provincie. [Pr.: -ci-oa-] – Provincie + suf. -ioară.

PRUNCULÍȚĂ, prunculițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui pruncă; pruncuță. – Pruncă + suf. -uliță.

PRUNCUȘÓR, pruncușori, s. m. (Pop.) diminutiv al lui prunc; prunculeț, pruncuț. – Prunc + suf. -ușor.

PRUNDULÉȚ, prundulețe, s. n. diminutiv al lui prund; prundișor, prunduiaș, prundurel, prunduț. – Prund + suf. -uleț.

PRUNIȘÓR, prunișori, s. m. diminutiv al lui prun; prunuț. – Prun + suf. -ișor.

PUFUȘÓR, pufușori, s. m. diminutiv al lui puf2; pufuleț. – Puf2 + suf. -ușor.

PUI1, pui, s. m., interj. I. S. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre, de la ieșirea din ou până la maturitate. ◊ Expr. Pui de cuc = bastard. Pui de bogdaproste = a) pui de găină (de obicei mai mic și mai slab) care se dă de pomană la înmormântare; b) copil mic, prăpădit; copil al nimănui; bastard. 2. Spec. Pui1 (I 1) de găină; carnea gătită a acestei păsări. 3. P. gener. Orice animal de la naștere până la maturitate. ◊ Expr. Pui de viperă (sau de năpârcă) = om rău, viclean, primejdios. 4. Ou sau larvă de insectă. 5. Copil. ◊ Expr. Pui de lele = a) copil din flori, bastard; p. ext. derbedeu; b) bărbat afemeiat; c) femeie ușuratică, imorală. (Nici) pui de om = nici țipenie, nimeni. ♦ (Fam.; adesea la voc.) Termen de dezmierdare folosit când vorbești cu sau despre un copil ori cu sau despre bărbatul iubit. ♦ (Urmat de prep. „de”, care introduce un nume de obiect, dă acestuia valoare de diminutiv) Pui de mămăligă. Pui de pernă. ♦ (Urmat de prep. „de”, care introduce diverse nume, conferă acestora valoare de superlativ) Pui de somn. Pui de bătaie. 6. Plantă tânără, puiet; ramură tânără care crește din rădăcina sau tulpina unei plante; mlădiță, lăstar. ♦ Spec. Vlăstar care răsare pe lângă tulpina porumbului, copileț. 7. (Pop.; la pl.) Cusătură decorativă măruntă în formă de cruciulițe pe pieptul, pe poalele și pe mânecile cămășilor țărănești. ♦ (Reg.) Puncte de altă culoare pe fondul unei țesături; picățele. 8. Ambarcație mică cu vâsle, folosită pentru anumite servicii la bordul vaselor mai mari. II. Interj. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă puii1 (I 2) sau alte păsări de curte. – Lat. *pulleus (= pullus).

PUICÚȚĂ, puicuțe, s. f. diminutiv al lui puică; puiculiță, puiculeană. – Puică + suf. -uță.

PUIȘÓR1, (1) puișori, s. m., (2, 3) puișoare, s. n. 1. S. m. diminutiv al lui pui1; puiuleț, puiuț. 2. S. n. (Reg.) Doniță mică. 3. S. n. Pernă mică, care se așază sub cap (peste o pernă mare); puiuț. [Pr.: pu-i-] – Pui1 + suf. -ișor.

PULPIȘOÁRĂ, pulpișoare, s. f. diminutiv al lui pulpă (1). – Pulpă + suf. -ișoară.

PUPĂGIOÁRĂ, pupăgioare, s. f. (Reg.) diminutiv al lui pupăză.Pupăză + suf. -ioară.

PUNGULÍȚĂ, pungulițe, s. f. 1. diminutiv al lui pungă; punguță. 2. Plantă erbacee de culoare verde-deschis, cu miros neplăcut, cu flori mici, albe, dispuse în inflorescență (Thlaspi arvense).Pungă + suf. -uliță.

PUNTIȘOÁRĂ, puntișoare, s. f. diminutiv al lui punte; punticică, puntiță. – Punte + suf. -ișoară.

PUPÍC, pupici, s. m. (Fam. și în limbajul copiilor) diminutiv al lui pup.Pup + suf. -ic.

PUMNIȘÓR, pumnișori, s. m. diminutiv al lui pumn; pumnicel. – Pumn + suf. -ișor.

PUNCTIȘÓR, punctișoare, s. n. diminutiv al lui punct; punctuleț. – Punct + suf. -ișor.

PURCELÚȘ, -Ă, purceluși, -e, s. m. și f. diminutiv al lui purcel; purceluș. – Purcel + suf. -uș.

PURCOIÁȘ, purcoiașe, s. n. diminutiv al lui purcoi. [Pr.: -co-iaș] – Purcoi + suf. -aș.

PUȚINTÉL, -EÁ, -ÍCĂ, puțintei, -ele, adj., adv. diminutiv al lui puțin; puținel. Puțintel la trup (sau la făptură) = scund și subțirel, mititel. – Puțin + [miti]tel.

PUȚINTELÚȘ adv. (Rar) diminutiv al lui puțintel.Puțintel + suf. -uș.

CIOBĂNÁȘ, ciobănași, s. m. diminutiv al lui cioban; ciobănel. – Cioban +suf. -aș.

CIOBULÉȚ, ciobulețe, s. n. diminutiv al lui ciob.Ciob + suf. -uleț.

PURICÉL, puricei, s. m. diminutiv al lui purice; puricaș. – Purice + suf. -el.

PUȘCULÍȚĂ, pușculițe, s. f. 1. diminutiv al lui pușcă. 2. Vas mic de lut, de lemn sau de metal, cu o deschizătură îngustă în partea de sus, prin care se introduc, pentru a se păstra, banii economisiți (de copii). – Pușcă + suf. -uliță.

PUȘTIULÍCĂ, puștiulici, s. m. (Fam.) diminutiv al lui puști.Puști + suf. -ulică.

ȘĂLÚȚ, șăluțuri, s. n. diminutiv al lui șal.Șal + suf. -uț.

ȘĂNȚULÉȚ, șănțulețe, s. n. diminutiv al lui șanț; șănțișor, șănțurel. – Șanț + suf. -uleț.

ȘĂTRÚȚĂ, șătruțe, s. f. diminutiv al lui șatră. [Var.: șetrúță s. f.] – Șatră + suf. -uță.

PUTINÍCĂ, putinele, s. f. diminutiv al lui putină. [Pl. si: putinici] – Putină + suf. -ică.

PUTORÍȘCĂ, putoriști, s. f. (Rar) diminutiv al lui putoare; epitet dat unei femei ușuratice, neserioase din punct de vedere moral. – Putoare + suf. -ișcă.

ȘELÚȚĂ, șeluțe, s. f. diminutiv al lui șa.Șa + suf. -uță.

ȘEPCÚȚĂ, șepcuțe, s. f. diminutiv al lui șapcă; șapcă mică. – Șapcă + suf. -uță.

ȘEPTÍC, șeptici, s. m. (Fam.) 1. diminutiv al lui șapte. 2. Joc de cărți, în care cartea marcată cu numărul șapte are cea mai mare importanță. – Șapte + suf. -ic.

ȘERPĂRÁȘ, șerpărașe, s. n. diminutiv al lui șerpar (1). – Șerpar + suf. -aș.

ȘERPIȘÓR, șerpișori, s. m. diminutiv al lui șarpe; șerpurel; fig. om zglobiu, neastâmpărat. – Șarpe + suf. -ișor.

OBIELÚȚĂ, obieluțe, s. f. diminutiv al lui obială.Obială + suf. -uță.

OBLONÁȘ, oblonașe, s. n. diminutiv al lui oblon.Oblon + suf. -aș.

OGRĂJOÁRĂ, ogrăjoare, s. f. diminutiv al lui ogradă.Ogradă + suf. -ioară.

OÍȚĂ, oițe, s. f. 1. diminutiv al lui oaie; oișoară, oițică. 2. (La pl.) Numele a trei plante erbacee: a) plantă cu flori mari, albe sau trandafirii, mătăsoase și cu fructele argintii, păroase (Anemone silvestris); b) plantă cu flori albe pe dinăuntru și trandafirii pe dinafară (Anemone narcissiflora); c) floarea-Paștelui. – Oaie + suf. -iță.

OLECÚȚĂ adv. diminutiv al lui oleacă; puțin de tot, olecuțică, olecușoară. – Oleacă + suf. -uță.

ȘIPCULÍȚĂ, șipculițe, s. f. diminutiv al lui șipcă.Șipcă + suf. -uliță.

ȘIPOȚÉL, șipoțele, s. n. diminutiv al lui șipot.Șipot + suf. -el.

ȘIPUȘÓR, șipușoare, s. n. (Reg.) diminutiv al lui șip2; șipurel. – Șip2 + suf. -ușor.

ȘIREȚÉL, șirețele, s. n. diminutiv al lui șiret1.Șiret1 + suf. -el.

ȘIRULÉȚ, șirulețe, s. n. diminutiv al lui șir.Șir + suf. -uleț.

ȘIȘTĂRÉL, șiștărele, s. n. diminutiv al lui șiștar.Șiștar + suf. -el.

OLÍȚĂ, olițe, s. f. diminutiv al lui oală; olcuță, olicică. ♦ (Fam.) Oală de noapte. – Oală + suf. -iță.

ȘNURULÉȚ, șnurulețe, s. n. diminutiv al lui șnur.Șnur + suf. -uleț.

ȘOIMULÉȚ, șoimuleți, s. m. diminutiv al lui șoim; șoimișor, șoimulean, șoimușor. – Șoim + suf. -uleț.

ȘOMOIOGÉL, șomoiogele, s. n. diminutiv al lui șomoiog. [Pr.: -mo-io-] – Șomoiog + suf. -el.

ȘOPÂRLÍȚĂ, șopârlițe, s. f. 1. diminutiv al lui șopârlă. 2. Numele mai multor plante erbacee cu flori azurii sau albastre dispuse în ciorchine, întrebuințate în medicină (Veronica). 3. (Bot.) Amăreală (2). – Șopârlă + suf. -iță.

OGLINJOÁRĂ, oglinjoare, s. f. diminutiv al lui oglindă; oglinduță. [Var.: (înv.) oglingioáră s. f.] – Oglindă + suf. -ioară.

OGORÁȘ, ogorașe, s. n. (Pop.) diminutiv al lui ogor.Ogor + suf. -aș.

ȘOPRÚȚ, șopruțuri, s. n. diminutiv al lui șopru. [Pl. și: șopruțe] – Șopru + suf. -uț.

ȘORICÉL, șoricei, s. m. 1. diminutiv al lui șoarece; șoricuț. 2. (Pop.) Boală a vitelor care se manifestă prin umflături mari sub piele. – Șoarece + suf. -el.

ODRĂSLÚȚĂ, odrăsluțe, s. f. diminutiv al lui odraslă.Odraslă + suf. -uță.

OLÚȚ, oluțe, s. n. diminutiv al lui ol; ulcică. – Ol + suf. -uț.

ODĂÍȚĂ, odăițe, s. f. diminutiv al lui odaie; cămăruță. – Odaie + suf. -iță.

ODORÁȘ, odorașe, s. n. diminutiv al lui odor1 (2); termen de alintare întrebuințat de părinți pentru copiii mici. – Odor1 + suf. -aș.

OFIȚERÁȘ, ofițerași, s. m. (Depr.) diminutiv al lui ofițer.Ofițer + suf. -aș.

ȘORȚULÉȚ, șorțulețe, s. n. diminutiv al lui șorț.Șorț + suf. -uleț.

ȘOSELÚȚĂ, șoseluțe, s. f. diminutiv al lui șosea.Șosea + suf. -eluță.

COSĂCÉL, cosăcei, s. m. diminutiv al lui cosac.Cosac + suf. -el.

COSICIOÁRĂ, cosicioare, s. f. diminutiv al lui cosiță.Cosiță + suf. -ioară.

OBRĂJÓR, obrăjori, s. m. diminutiv al lui obraz; obrăjel. – Obraz + suf. -ior.

OBRĂZNICÚȚ, -Ă, obrăznicuți, -e, adj. diminutiv al lui obraznic.Obraznic + suf. -uț.

VERGELÚȘĂ, vergelușe, s. f. diminutiv al lui vergea; vergeluță. – Vergea + suf. -ușă.

VERÍC, verici, s. m. (Pop. și fam.; ca termen de adresare) diminutiv al lui văr.Văr + suf. -ic.

OCHIȘÓR, ochișori, s. m. 1. diminutiv al lui ochi1 (I 1). 2. (Bot.) Scânteiuță. – Ochi1 + suf. -ișor.

OCHIULÉȚ, ochiulețe, s. n. diminutiv al lui ochi1.Ochi1 + suf. -uleț.

ȘTERGĂRÉL, ștergărele, s. n. diminutiv al lui ștergar.Ștergar + suf. -el.

VERIGÚȚĂ, veriguțe, s. f. diminutiv al lui verigă; verigea. – Verigă + suf. -uță.

VERIȘORÍCĂ, verișorici, s. f. (Fam., rar) diminutiv al lui verișoară.Verișoară + suf. -ică.

OCHENÍȚĂ, ochenițe, s. f. (Iht.; reg.) diminutiv al lui ocheană.Ocheană + suf. -iță.

OCHEȘÉL, -EÁ, -ÍCĂ, ocheșei, -ele, adj. diminutiv al lui oacheș. ♦ (Substantivat, f. pl.; Bot.) Crăiță. [Var.: ochișél, -eá, -ícă adj.] – Oacheș + suf. -el, -ea, -ică.

OCOLÁȘ, (1) ocolașe, s. n., (2) ocolași, s. m. 1. S. n. (Rar) diminutiv al lui ocol. 2. S. m. (Înv.) Conducătorul administrativ al unui ocol (6). – Ocol + suf. -aș.

ȘTIUBEIÁȘ, știubeiașe, s. n. diminutiv al lui știubei. [Pr.: -be-iaș] – Știubei + suf. -aș.

ȘTIUCULÍȚĂ, știuculițe, s. f. diminutiv al lui știucă.Știucă + suf. -uliță.

ȘUBULÍȚĂ, șubulițe, s. f. diminutiv al lui șubă; șubiță. – Șubă + suf. -uliță.

VERSURÉL, versurele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui vers.Vers + suf. -urel.

VERZIȘOÁRĂ, verzișoare, s. f. 1. diminutiv al lui varză. 2. (Iht.) Boiștean. – Varză + suf. -ișoară.

VERZIȘÓR, -OÁRĂ, verzișori, -oare, adj., s. m. 1. Adj. diminutiv al lui verde. 2. S. m. Ostaș (cu uniformă de culoare verde) din vechea cavalerie românească. – Verde + suf. -ișor.

ȘURUBÉL, șurubele, s. n. diminutiv al lui șurub.Șurub + suf. -el.

OMULÉȚ, omuleți, s. m. 1. diminutiv al lui om; om mic de statură. 2. Fig. Om neînsemnat, fără nici un merit; om cu preocupări mărunte, meschine. – Om + suf. -uleț.

OPINCÚȚĂ, opincuțe, s. f. diminutiv al lui opincă (1). ♦ Încălțăminte feminină ușoară, cu talpă subțire. – Opincă + suf. -uță.

CORTULÉȚ, cortulețe, s. n. diminutiv al lui cort; corturel. – Cort + suf. -uleț.

FIERTURÍCĂ, fierturici, s. f. (Pop.) diminutiv al lui fiertură.Fiertură + suf. -ică.

FIERBINCIÓR, -OÁRĂ, fierbinciori, -oare, adj. (Pop.) diminutiv al lui fierbinte; aproape fierbinte. – Fierbinte + suf. -ior.

FICĂȚÉL, ficăței, s. m. diminutiv al lui ficat.Ficat + suf. -el.

FEȚIȘOÁRĂ, fețișoare, s. f. diminutiv al lui față.Față + suf. -ișoară.

FECIORÁȘ, feciorași, s. m. diminutiv al lui fecior.Fecior + suf. -aș.

CORNULÉȚ, cornulețe, s. n. diminutiv al lui corn1.Fig. (Rar) Adaos, înfloritură, exagerare. – Corn1 + suf. -uleț.

CORNÉCI, cornece, s. n. (Reg.) diminutiv al lui corn1 (I 1). – Corn1 + suf. -eci.

FERESTRÚICĂ, ferestruici, s. f. diminutiv al lui fereastră (1); ferestruie, ferestrică. ♦ Gaură mică asemănătoare cu o fereastră; spărtură, deschizătură. [Var.: (reg.) ferestúică s. f.] – Fereastră + suf. -uică.

FELIOÁRĂ, felioare, s. f. diminutiv al lui felie; feliuță. [Pr.: -li-oa-] – Felie + suf. -ioară.

FÂȚIȘOÁRĂ, fâțișoare, s. f. diminutiv al lui fâță. – Fâță + suf. -ișoară.

FÂȘIOÁRĂ, fâșioare, s. f. diminutiv al lui fâșie. [Pr.: -și-oa-] – Fâșie + suf. -ioară.

FÂNTÂNÍȚĂ, fântânițe, s. f. (Rar) diminutiv al lui fântână; fântânea, fântânioară. – Fântână + suf. -iță.

FÂNIȘÓR s. n. (Pop.) diminutiv al lui fân.Fân + suf. -ișor.

CORONÍȚĂ, coronițe, s. f. diminutiv al lui coroană (1). – Coroană + suf. -iță.

FĂRÂMÍȚĂ, fărâmițe, s. f. diminutiv al lui fărâmă; fărâmică. – Fărâmă + suf. -iță.

FĂGEȚÉL s. n. (Pop.) diminutiv al lui făget.Făget + suf. -el.

FĂCLIOÁRĂ, făclioare, s. f. diminutiv al lui făclie; făcliuță. [Pr.: -cli-oa-] – Făclie + suf. -oară.

ORĂȘÉL, orășele, s. n. diminutiv al lui oraș; oraș mic. – Oraș + suf. -el.

-IÓLĂ2 suf. „diminutival”. (< fr. -iole, cf. lat. -iola)

FIRMULÍȚĂ, firmulițe, s. f. diminutiv al lui firmă.Firmă + suf. -uliță.

FIRICÉL, firicele, s. n. diminutiv al lui fir; firișor, firuț. – Fir + suf. -icel.

FARFURIOÁRĂ, farfurioare, s. f. diminutiv al lui farfurie (1); farfuriuță. [Pr.: -ri-oa-] – Farfurie + suf. -ioară.

OUȘÓR, oușoare, s. n. 1. diminutiv al lui ou (1); ouleț, ouț. 2. Plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori albe-verzui, cu fructe de forma unor boabe lunguiețe, roșii și pline cu numeroase semințe (Streptopus amplexifolius). [Pr.: o-u-] – Ou + suf. -ușor.

FIULÉȚ, fiuleți, s. m. diminutiv al lui fiu; fiuț. [Pr.: fi-u-] – Fiu + suf. -(u)leț.

FLĂCĂIÁȘ, flăcăiași, s. m. diminutiv al lui flăcău; flăcăuș. [Pr.: -că-iaș.Var.: flăcăuáș s. m.] – Flăcău + suf. -aș.

VETRIȘOÁRĂ, vetrișoare, s. f. diminutiv al lui vatră; vetriță. – Vatră + suf. -ișoară.

DÂRLOGÉL, dârlogei, s. m. (Pop.) diminutiv al lui dârlog1.Dârlog1 + suf. -el.

ORZIȘÓR s. n. 1. (Pop.) diminutiv al lui orz; orzuleț. 2. Pastă făinoasă în forma și de mărimea unui bob de orz, care se fierbe în supă. – Orz + suf. -ișor.

FLECUȘTÉȚ, flecuștețe, s. n. diminutiv al lui fleac1; fleculeț. – Din fleac1.

FLINTULÍȚĂ, flintulițe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui flintă.Flintă + suf. -uliță.

CURTICÍCĂ s. f. diminutiv al lui curte (I 1). – Curte + suf. -icică.

FLOCUȘÓR, flocușori, s. m. diminutiv al lui floc.Floc + suf. -ușor.

CINCĂRÉL, cincărei, s. m., adj. (Reg.) diminutiv al lui cincar.Cincar + suf. -el.

OSTROVÉL, ostrovele, s. n. diminutiv al lui ostrov; ostrovuț. – Ostrov + suf. -el.

FLORICEÁ, -ÍCĂ, floricele, s. f. 1. diminutiv al lui floare (I 1); florișoară. 2. (La pl.; și în sintagmele floricele boabe sau floricele de porumb) Boabe de porumb prăjite, umflate și crăpate, care seamănă cu niște flori mici albe; cocoșei, cocoși. – Floare + suf. -icea, -icică.

OSCIÓR, oscioare, s. n. diminutiv al lui os; osișor, osuț. – Os + suf. -cior.

FLUIERÁȘ, (1) fluierașe, s. n., (2) fluierași, s. m. 1. S. n. diminutiv al lui fluier. 2. S. m. Fluierar (1). [Pr.: flu-ie-] – Fluier + suf. -aș.

FLUTURÁȘ, fluturași, s. m. 1. diminutiv al lui fluture; fluturel. 2. (La pl.) Fluture (2). 3. Bandă de hârtie care cuprinde un text menit să înlocuiască, să rectifice sau să completeze un pasaj dintr-o lucrare. – Fluture + suf. -aș.

FUSTIȘOÁRĂ, fustișoare, s. f. diminutiv al lui fustă; fustiță. – Fustă + suf. -ișoară.

OSPECIÓR, ospeciori, s. m. (Pop.) diminutiv al lui oaspete.Oaspete + suf. -ior.

FUNIOÁRĂ, funioare, s. f. (Rar) diminutiv al lui funie. [Pr.: -ni-oa-] – Funie + suf. -ioară.

LĂMPÍȚĂ, lămpițe, s. f. diminutiv al lui lampă; lămpișoară. – Lampă + suf. -iță.

CORIDORÁȘ, coridorașe, s. n. diminutiv al lui coridor.Coridor + suf. -aș.

FURCÚȚĂ, furcuțe, s. f. 1. diminutiv al lui furcă; furchiță. 2. (Reg.) Furculiță (1). 3. Partea cornoasă a copitei la cal, de forma unei piramide culcate cu vârful înainte, care se află în porțiunea posterioară a tălpii și care are rolul de a proteja țesuturile vii și de a amortiza șocurile. – Furcă + suf. -uță.

CORFÍȚĂ, corfițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui corfă (1). – Corfă + suf. -iță.

LĂSTĂRÁȘ, lăstărași, s. m. diminutiv al lui lăstar; lăstărel. [Pl. și: (n.) lăstărașe] – Lăstar + suf. -aș.

LĂSTUNÁȘ, lăstunași, s. m. diminutiv al lui lăstun.Lăstun + suf. -aș.

LUNTRIȘOÁRĂ, luntrișoare, s. f. diminutiv al lui luntre; luntricică, luntrită. – Luntre + suf. -ișoară.

LUTIȘÓR s. n. 1. diminutiv ai lui lut. 2. Argilă care conține hidroxizi de fier sau de mangan, colorată în galben, roșu sau brun, folosită în pictură; pămânțel. – Lut + suf. -ișor.

CIOCĂNÁȘ2, ciocănașe, s. n. (Pop.) diminutiv al lui ciocan2.Ciocan2 + suf. -aș.

CIOCĂNÉL, ciocănele, s. n. diminutiv al lui ciocan1; spec. ciocan1 mic cu care se lovesc coardele țambalului, xilofonului, toba, toaca etc.; ciocănaș1. – Ciocan1 +suf. -el.

CIOCOIÁȘ, ciocoiași, s. m. diminutiv al lui ciocoi1. [Pr.: -co-iaș] – Ciocoi1 + suf. -aș.

CIOCULÉȚ, cioculețe, s. n. diminutiv al lui cioc2. – Cioc2+ suf. -uleț.

CIOLĂNÁȘ, ciolănașe, s. n. diminutiv al lui ciolan; ciolănel. – Ciolan + suf. -aș.

CIOMĂGÉL, ciomăgele, s. n. diminutiv al lui ciomag.Ciomag + suf. -el.

CIORTĂNÁȘ, ciortănași, s. m. diminutiv al lui ciortan; crap mai mic de un kilogram. – Ciortan + suf. -aș.

CORDELÚȚĂ, cordeluțe, s. f. diminutiv al lui cordea.Cordea + suf. -uță.

CORDONÁȘ, (1) cordonașe, s. n., (2) cordonași, s. m. 1. (Rar) diminutiv al lui cordon (I 1). 2. (Înv.) Grănicer. – Cordon + suf. -aș.

CUȚITÁȘ, cuțitașe, s. n. diminutiv al lui cuțit. ◊ Cuțit cu lamă de dimensiuni mici, folosit la desprinderea de așchii sau în lucrări de gravare, retușare etc. ♦ (Pop.) Briceag. – Cuțit + suf. -aș.

MUTRIȘÓARĂ, mutrișoare, s. f. diminutiv al lui mutră.Mutră + suf. -ișoară.

LUMINÍȚĂ, luminițe, s. f. 1. diminutiv al lui lumină. 2. (Pop.) Lumânare mică. 3. Plantă meliferă, cu tulpina dreaptă, înaltă, cu frunze alterne și cu flori mari, mirositoare, de culoare galbenă (Oenothera biennis).Lumină + suf. -iță.

LEUȘÓR2, leușori, s. m. diminutiv al lui leu2; leuț2. [Pr.: le-u-.Pl. și: leișori] – Leu2 + suf. -ușor.

LEUȘÓR1, leușori, s. m. diminutiv al lui leu1; leuț1. [Pr.: le-u-.Pl. și: leișori] – Leu1 + suf. -ușor.

LESPEJOÁRĂ, lespejoare, s. f. diminutiv al lui lespede. [Var.: lespegioáră s. f.] – Lespede + suf. -ioară.

LUNGÚȚ, -Ă, lunguți, -e, adj. diminutiv al lui lung; lunguieț. – Lung + suf. -uț.

LUNCULÍȚĂ, lunculițe, s. f. diminutiv al lui luncă; luncuță. – Luncă + suf. -uliță.

LEMNIȘÓR, lemnișoare, s. n. diminutiv al lui lemn.Lemn + suf. -ișor.

LELÍȚĂ, lelițe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui lele; lelică, lelișoară, dadă. [Var.: (reg.) líță s. f.] – Lele + suf. -iță.

LELICÚȚĂ, lelicuțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui lelică.Lelică + suf. -uță.

LEICÚȚĂ2, leicuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui leică2; pâlnioară. – Leică2 + suf. -uță.

LEICÚȚĂ1, leicuțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui leică1; leiculiță, leicușoară. – Leică1 + suf. -uță.

LĂȚIȘÓR, lățișoare, s. n. (Rar) diminutiv al lui laț1.Laț1 + suf. -ișor.

LĂIBĂRÁȘ, lăibărașe, s. n. diminutiv al lui laibăr (1); lăibăruț. [Var.: laibăráș s. n.] – Laibăr + suf. -aș.

LĂDÍȚĂ, lădițe, s. f. diminutiv al lui ladă; lădișoară, lăduță. – Ladă + suf. -iță.

LĂDĂȚÚIE, lădățui, s. f. (Reg.) diminutiv al lui lădiță.Lădiță + suf. -uie.

LĂCUȘÓR, lăcușoare, s. n. diminutiv al lui lac1; lăculeț. [Var.: lăcșór s. n.] – Lac1 + suf. -ușor.

LĂCĂȚÉL, lăcățele, s. n. diminutiv al lui lacăt.Lacăt + suf. -el.

LĂBÚȚĂ, lăbuțe, s. f. diminutiv al lui labă.Labă + suf. -uță.

MUȘCHIULÉȚ, mușchiuleți, s. m. diminutiv al lui mușchi2 (2). – Mușchi2 + suf. -uleț.

CORBULÉȚ, corbuleți, s. m. (Rar) diminutiv al lui corb (1); corbișor, corbușor. – Corb + suf. -uleț.

LÂNÍCĂ s. f. 1. diminutiv al lui lână. 2. (Colectiv) Fire subțiri de lână de diferite culori, care servesc la brodat. – Lână + suf. -ică.

LEGĂNÉL, legănele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui leagăn; legănaș, legănuș, legănuț. – Leagăn + suf. -el.

LEGĂTURÍCĂ, legăturici, s. f. diminutiv al lui legătură. [Pl. și: legăturele] – Legătură + suf. -ică.

LIMPEJÓR, -OÁRĂ, limpejori, -oare, adj. diminutiv al lui limpede; destul de limpede. – Limpede + suf. -jor.

LUCRUȘÓR, lucrușoare, s. n. diminutiv al lui lucru.Lucru + suf. -ușor.

LUMÂNĂRÍCĂ, lumânărele, s. f. 1. diminutiv ai lui lumânare (1). 2. Plantă erbacee medicinală, cu frunze mari alterne, cele bazale în formă de rozetă, și cu flori galbene dispuse într-un spic (Verbascum thapsus). ♦ Compus: lumânărica-pământului = plantă erbacee cu tulpina înaltă și cu frunze mari și flori albastre sau albe-gălbui (Gentiana asclepiadea).Lumânare + suf. -ică.

MUSTĂCIOÁRĂ, mustăcioare, s. f. diminutiv al lui mustață (I). – Mustață suf. -ioară.

CONDICÚȚĂ, condicuțe, s. f. diminutiv al lui condică (1). ♦ (În trecut) Carnet destinat personalului casnic, în care se nota identitatea purtătorului casnic, în care se nota identitatea purtătorului, locurile unde a fost angajat etc. ♦ (În trecut) Legitimație a femeilor prostituate profesioniste, unde erau înregistrate vizele medicale de control împotriva bolilor venerice. – Condică + suf. -uță.

ZARIFIÓR, -OARĂ, zarifióri, -oare, adj. (Înv.) diminutiv al lui zarif.

CIUBĂRÁȘ, ciubărașe, s. n. diminutiv al lui ciubăr.Ciubăr + suf. -aș.

CIUCURÁȘ, ciucurași, s. m. 1. diminutiv al lui ciucure; ciucurel. 2. Plantă erbacee cu flori roz sau albe, dispuse în mici capitule (Adenostyles alliariae).Ciucure + suf. -aș.

CIURÉL, ciurele, s. n. diminutiv al lui ciur.Ciur + suf. -el.

CIUTUREÁ, ciuturele, s. f. (Pop.) diminutiv al lui ciutură.Ciutură + suf. -ea.

CIZMULÍȚĂ, cizmulițe, s. f. diminutiv al lui cizmă.Cizmă + suf. -uliță.

CORĂBIOÁRĂ, corăbioare s. f. 1. diminutiv al lui corabie. 2. Prăjitură preparată din aluat fraged. [Pr.: -bi-oa-] – Corabie + suf. -ioară.

STĂTULÉȚ, stătulețe, s. n. diminutiv al lui stat1.Stat1 + suf. -uleț.

LĂNȚIȘÓR, lănțișoare, s. n. diminutiv al lui lanț; lanț mic de metal prețios, servind ca podoabă; lanțug, lănțuș, lănțușor. ♦ Lucrătură sau împletitură cu un singur fir, făcută cu acul sau cu croșeta, care are forma unui lanț mic. – Lanț + suf. -ișor.

LĂPTIȘÓR, s. n., (3) lăptișori, s. m. 1. (Rar) diminutiv al lui lapte. 2. (În sintagma) Lăptișor de matcă = produs secretat de glandele faringiene ale albinelor doici, care constituie hrana larvelor de matcă, utilizat în medicină și în cosmetică. 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu mai multe rozete de frunze lanceolate, cu flori albe, răspândită în regiunea alpină; laptele-stâncii (Androsace chamaejasme).Lapte + suf. -ișor.

LĂRGÚȚ, -Ă, lărguți, -e, adj. diminutiv al lui larg; destul de larg, de lejer. – Larg + suf. -uț.

LICHELÚȚĂ, licheluțe, s. f. (Fam. și depr.) diminutiv al lui lichea.Lichea + suf. -eluță.

LIGHENÁȘ, lighenașe, s. n. diminutiv al lui lighean.Lighean + suf. -aș.

TROCHÍȚĂ, trochițe, s. f. diminutiv al lui troacă.

LIMBÚȚĂ, limbuțe, s. f. diminutiv al lui limbă.Limbă + suf. -uță.

LINGURÍȚĂ, lingurițe, s. f. 1. diminutiv al lui lingură (I 1); lingură mică, folosită pentru a bea ceai, lapte etc. 2. Conținutul unei lingurițe (1). 3. Compus: lingurița-zânei = lingura-zânelor. – Lingură + suf. -iță.

LINIOÁRĂ, linioare, s. f. 1. diminutiv al lui linie; liniuță. 2. Liniuță de unire; cratimă. 3. Fiecare dintre fragmentele unui metru pliabil. [Pr.: -ni-oa-] – Linie + suf. -ioară.

LINIȘÓR, -OÁRĂ, linișori, -oare, adj. (Pop.) diminutiv al lui lin3.Lin3 + suf. -ișor.

COCONÁȘ, coconași, s. m. (Înv. și pop.) diminutiv al lui cocon1. [Var.: cuconáș, conáș s. m.] – Cocon1 + suf. -aș.

COPĂCÉL, copăcei, s. m. diminutiv al lui copac.Expr. (Adverbial) A sta (sau a merge, a umbla etc.) copăcel = a sta (sau a merge etc.) pe picioare, drept (și încet, cu grijă). – Copac + suf. -el.

COPĂÍȚĂ, copăițe, s. f. diminutiv al lui copaie.Copaie + suf. -iță.

COPILÁȘ, copilași, s. m. diminutiv al lui copil1.Copil1 + suf. -aș.

COPILÍȚĂ, copilițe, s. f. diminutiv al lui copilă.Copil1 + suf. -iță.

COPOIÁȘ, copoiași, s. m. diminutiv al lui copoi (1). [Pr.: -po-iaș] – Copoi + suf. -aș.

CUCONÍȚĂ, cuconițe, s. f. diminutiv al lui cucoană (1). [Var.: coconíță, coníță s. f.] – Cucoană + suf. -iță.

RACHIÁȘ, rachiașe, s. n. diminutiv al lui rachiu. [Pr.: -chi-aș] – Rachiu + suf. -aș.

MÂȚÚCĂ, mâțuci, s. f. (Rar) diminutiv al lui mâță.Mâț + suf. -ucă.

MÂȚIȘÓR, mâțișori, s. m. (Pop.) 1. diminutiv al lui mâț; mâț mic; pui (de sex masculin) al mâței; mâțuc. 2. (Bot.) Ament (la salcie, stejar, alun etc.); mâț. [Pl. și: (2, n.) mâțișoare] – Mâț + suf. -ișor.

MÂNZIȘÓR, mânzișori, s. m. diminutiv al lui mânz; mânzuleț, mânzuc. – Mânz + suf. -ișor.

MÂNÚȚĂ, mânuțe, s. f. diminutiv al lui mână; mânușiță, mânuriță. – Mână + suf. -uță.

MÂNECÚȚĂ, mânecuțe, s. f. 1. diminutiv al lui mânecă (1). 2. (La pl.) Un fel de manșete (detașabile) lungi până la cot, care se poartă peste mâneci, pentru a le proteja. [Var.: (reg.) mânicúță s. f.] – Mânecă + suf. -uță.

MURIȘOÁRĂ, murișoare, s. f. diminutiv al lui mură1.Mură1 + suf. -ișoară.

MURGÚȚ, -Ă, murguți, -e, adj., s. m. și f. diminutiv al lui murg2.Murg2 + suf. -uț.

MURGULÉȚ, murguleți, s. m. 1. diminutiv al lui murg2 (2); murgușor. 2. (Art.) Numele unui dans popular din Muntenia, cu ritm vioi; melodic după care se execută acest dans. – Murg2 + suf. -uleț.

MUNTICÉL, munticei, s. m. (Rar) diminutiv al lui munte (1); muntișor. – Munte + suf. -icel.

MUNDIRÁȘ, mindirașe, s. n. (Înv.) diminutiv al lui mundir. [Var.: mondiráș s. n.] – Mundir + suf. -aș.

MUNCULÍȚĂ, munculițe, s. f. diminutiv al lui muncă; muncușoară. – Muncă + suf. -uliță.

MÂNCĂRÍCĂ, mâncărele, s. f. 1. (Fam.) diminutiv al lui mâncare (3). 2. (Reg.) Tocană. – Mâncare + suf. -ică.

MÂNDRÚȚ, -Ă, mândruți, -țe, adj., s. m. și f. (Pop.) diminutiv al lui mândru; (în special) persoană dragă cuiva de sex opus. – Mândru + suf. -uț.

LOGOFEȚÉL, logofeței, s. m. (Înv.) diminutiv al lui logofăt; grămătic, copist. – Logofăt + suf. -el.

LOCȘÓR, locșoare, s. n. diminutiv al lui loc. [Var.: locușór s. n.] – Loc + suf. -ușor.

MERIȘÓR1, merișori, s. m. 1. diminutiv al lui măr1. 2. Numele a doi arbori din familia rozaceelor, cu flori melifere: a) arbore originar din Siberia, cu frunze aproape rotunde, cu flori albe sau roz, cultivat pentru fructele sale din care se prepară dulceață (Pirus baccata); b) (reg.) scoruș. 3. Mic arbust de munte cu frunze în permanență verzi, cu flori melifere de culoare albă sau roșiatică și cu fructe comestibile; smirdar (Vaccinium vitis idaea). 4. Cimișir. – Măr1 + suf. -ișor.

MESTECĂNÁȘ, mestecănași, s. m. 1. diminutiv al lui mesteacăn. 2. (Bot.) Mesteacăn pufos. – Mesteacăn + suf. -aș.

MEȘTERÁȘ, meșterași, s. m. (Rar) 1. diminutiv al lui meșter. 2. (Rar; depr.) Om abil, șmecher. ♦ Artist lipsit de talent, de valoare, neînsemnat. – Meșter + suf. -aș.

CLĂBUCÉT s. n. Căciulă. (formă diminutivală din clăbăț; comun în toponime)

CLAPONÁȘ, claponași, s. m. diminutiv al lui clapon.Clapon + suf. -aș.

CUVINȚÉL, cuvințele, s. n. diminutiv al lui cuvânt.Cuvânt + suf. -el.

MELCIȘÓR, melcișori, s. m. 1. diminutiv al lui melc. 2. (La pl.) Paste făinoase în formă de spirală sau de inelușe. – Melc + suf. -ișor.

MELENÁȘ, melenași, s. m. (Reg.) diminutiv al lui melean; flăcăiaș, fecioraș. – Melean + suf. -aș.

MUCULÉȚ, muculeți, s. m., muculețe, s. n. diminutiv al lui muc; mucușor. – Muc + suf. -uleț.

MUGURÁȘ, mugurași, s. m. diminutiv al lui mugur (1); mugurel. – Mugur + suf. -aș.

MUIERÚȘCĂ, muieruște, s. f. 1. diminutiv al lui muiere1; muierușă. 2. (Înv. și reg.) Femelă. – Muiere1 + suf. -ușcă.

MICȘORÉL, -EÁ, -ÍCĂ, micșorei, -ele adj. (Pop.) diminutiv al lui micșor.Micșor + suf. -el.

MICUȚÉL, -EÁ, micuței, -ele, adj. (Pop.) diminutiv al lui micuț.Micuț + suf. -el.

MIELUȘÉL, -EÁ, -ÍCĂ, mielușei, -ele, subst. 1. S. m. și f. diminutiv al lui miel; mieluș, mielușor, mieluț. 2. S. m. pl. Ninsoare în formă de mici particule sferice; ploaie cu gheață. – Miel + suf. -ușel.

MIERLÍȚĂ, mierlițe, s. f. diminutiv al lui mierlă; mierlică, mierlușcă, mierluță1. – Mierlă + suf. -iță.

MILÚȚĂ, miluțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui milă1.Milă1 + suf. -uță.

MIIȘOÁRĂ, miișoare, s. f. (Fam.) diminutiv al lui mie. [Pr.: mi-i-] – Mie + suf. -ișoară.

MIJLOCÉL, mijlocele, s. n. diminutiv al lui mijloc.Mijloc + suf. el.

MINCIUNEÁ, -ÍCĂ, minciunele, s. f. 1. diminutiv al lui minciună (1). 2. (Mai ales la pl.) Prăjitură făcută dintr-o foaie de aluat nedospit, prăjită în grăsime; minciună (2). – Minciună + suf. -ea, -ică.

MIORÍȚĂ, miorițe, s. f. diminutiv al lui mioară; miorea. [Pr.: mi-o-] – Mioară + suf. -iță.

MITITÉL, -EÁ, -ÍCĂ, mititei, -ele, adj., s. m. 1. Adj. diminutiv al lui mic; micuț. ◊ Expr. De mititel = de mic copil; de tânăr. A se face mititel = a se strânge (pentru a nu fi văzut); p. ext. a lua o atitudine modestă, umilă (în fața cuiva). ♦ (Substantivat) Apelativ afectuos pentru a vorbi cu sau despre un copil ori (ir.) cu sau despre o ființă tânără, naivă. 2. S. m. Cârnăcior făcut din carne tocată, amestecată cu diverse condimente, care se mănâncă fript la grătar; mic. 3. S. m. (Pop.; art.) Unul dintre numele dracului. – Din mic.

MITITELÚȚ, -Ă, mititeluți, -te, adj. diminutiv al lui mititel.Mititel + suf. -uț.

MLĂDIÓR, -OÁRĂ, mlădiori, -oare, adj. (Pop.) diminutiv al lui mlădiu. [Pr.: -di-or] – Mlădiu + suf. -ior.

MOCĂNÁȘ, mocănași, s. m. 1. diminutiv al lui mocan. 2. (La pl.; art.) Dans popular, inspirat din viața pastorală, răspândit, în trecut, în Moldova și în Dobrogea; melodie după care se execută acest dans. – Mocan + suf. -aș.

MOCĂNCÚȚĂ, mocăncuțe, s. f. diminutiv al lui mocancă.Mocancă + suf. -uță.

MOLCÚȚ, -Ă, molcuți, -e, adj. (Pop.) diminutiv al lui moale.Moale + suf. -cuț.

MORCOVÉL, morcovei, s. m. diminutiv al lui morcov.Morcov + suf. -el.

MORUNÁȘ, morunași, s. m. diminutiv al lui morun. ♦ Pește teleostean de ape dulci, asemănător cu crapul, de culoare cenusie-albăstrie, cu botul prelung (Vimba vimba). [Var.: moronáș s. m.] – Morun + suf. -aș.

MOSORÉL, mosorele, s. n. diminutiv al lui mosor.Mosor + suf. -el.

MOȘÍCĂ, moșici, s. f. diminutiv al lui moașă. ♦ Bunică; p. ext. femeie bătrână, băbuță. – Moașă + suf. -ică.

MOȘIOÁRĂ, moșioare, s. f. diminutiv al lui moșie. [Pr.: -și-oa-] – Moșie + suf. -oară.

MOȘNEGÚȚ, moșneguți, s. m. diminutiv al lui moșneag (1); moșnegel. – Moșneag + suf. -uț.

MOȘULÉȚ, moșuleți, s. m. diminutiv al lui moș (I 1); moșic, moșulică. – Moș + suf. -uleț.

MOTĂNÁȘ, motănași, s. m. diminutiv al lui motan; motănel. – Motan + suf. -aș.

MOTORÁȘ, motorașe, s. n. diminutiv al lui motor (I); motor mic, de mică putere. – Motor + suf. -aș.

MOVILÍȚĂ, movilițe, s. f. diminutiv al lui movilă; moviluță. – Movilă + suf. -iță.

MRENÚȚĂ, mrenuțe, s. f. diminutiv al lui mreană.Mreană + suf. -uță.

NOÚȚ, -Ă, nouți, -e, adj. diminutiv al lui nou.Nou-nouț = foarte nou, abia făcut, cumpărat, primit etc. – Nou + suf. -uț.

RODIOÁRĂ, rodioare, s. f. diminutiv al lui rodie. [Pr.: -di-oa-] – Rodie + suf. -ioară.

MOLICÉL, -EÁ, -ÍCĂ, molicei, -ele, adj. (Pop. și fam.) diminutiv al lui moale; molișor. – Moale + suf. -icel, -icea, -icică.

CLONDIRÁȘ, clondirașe, s. n. diminutiv al lui clondir.Clondir + suf. -aș.

CLOPOȚÉL, clopoței, s. m. 1. diminutiv al lui clopot; spec. clopot mic (cu mâner) care se agită cu mâna (pentru a indica recreațiile la școală, pentru a chema pe cineva sau a anunța ceva etc.) sau care se agață de gâtul unor animale. 2. (La pl.) Nume dat mai multor plante erbacee cu flori mari, albastre, albe sau roz, în formă de clopot (1) (Campanula). – Clopot + suf. -el.

MORĂRÁȘ, morărași, s. m. diminutiv al lui morar; morărel. – Morar + suf. -aș.

NORIȘÓR, norișori, s. m. diminutiv al lui nor; noruț, noruleț, nouraș. – Nor + suf. -ișor.

NOROCÉL, norocele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui noroc.Noroc + suf. -el.

NOSTIMIÓR, -OÁRĂ, nostimiori, -oare. adj. diminutiv al lui nostim.Nostim + suf. -ior.

NEGHINÍȚĂ, neghinițe, s. f. diminutiv al lui neghină; neghinuță. – Neghină + suf. -iță.

NEGÉL, negei, s. m. diminutiv al lui neg.Neg + suf. -el.

NĂȘICÚȚĂ, nășicuțe, s. f. diminutiv al lui nășică.Nășică + suf. -uță.

NĂȘÍC, -Ă, nășici, -ce, s. m. și f. diminutiv al lui naș2; nășel. – Naș2 + suf. -ic.

NĂSÚC, năsucuri, s. n. diminutiv al lui nas; năsușor, năsuț. – Nas + suf. -uc.

NĂSTURÉL, năsturei, s. m. 1. diminutiv al lui nasture; năsturaș. 2. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina târâtoare, cu flori mici, albe, grupate în inflorescențe bogate, întrebuințată ca salată și ca plantă medicinală (Nasturtium officinale).Nasture + suf. -el.

NĂFRĂMIOÁRĂ, năfrămioare, s. f. diminutiv al lui năframă; năfrămiță, năfrămuță. – Năframă + suf. -ioară.

NĂDRĂGÉL, nădrăgei, s. m. (Pop.) diminutiv al lui nădrag.Nădrag + suf. -el.

NEGRIȘÓR, -OÁRĂ, negrișori, -oare, adj. diminutiv al lui negru; care bate în negru, cam negru; negrior. – Negru + suf. -ișor.

FRUMUȘÉL, -ÍCĂ, frumușei, -ele, adj. diminutiv al lui frumos. ♦ (Adverbial) Cu frumosul, bine, lin, calm; fără prea multă vorbă. – Frumos + suf. -el, -ică.

NEGUSTORÁȘ, negustorași, s. m. diminutiv al lui negustor.Negustor + suf. -aș.

NEICULÍȚĂ s. m. (Pop.) diminutiv al lui neică; neiculean, neicuță, neicușor. – Neică + suf. -uliță.

NEMȚOICÚȚĂ, nemțoicuțe, s. f. 1. diminutiv al lui nemțoaică. 2. (Bot.; reg.) Condurul-doamnei. – Nemțoaică + suf. -uță.

NENECÚȚĂ s. f. (Reg.) diminutiv al lui neneacă.Neneacă + suf. -uță.

NENIȘÓR, nenișori, s. m. (Fam.) diminutiv al lui nene; nenic. – Nene + suf. -ișor.

NIMICÚȚA pron. neg. diminutiv al lui nimic. [Var.: nimicúță pron. neg.] – Nimic + suf. -uța.

NODULÉȚ, nodulețe, s. n. diminutiv al lui nod.Nod + suf. -uleț.

NOPTICÍCĂ s. f. diminutiv al lui noapte; noptiță. – Noapte + suf. -icică.

TĂBLĂLÚȚĂ, tăblăluțe, s. f. diminutiv al lui tabla.Tabla + suf. -uță.

TĂBLÍȚĂ, tăblițe, s. f. diminutiv a lui tablă1. 1. Placă dreptunghiulară de ardezie, înrămată în lemn, pe care scriau cu condei de piatră școlarii începători. 2. (La romani) Placă mică acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria cu un stilet. 3. (Înv.) Carnețel în care se notau diverse fapte, maxime etc. – Tablă1 + suf. -iță.

TĂCIUNÁȘ, tăciunași, s. m. diminutiv a lui tăciune.Tăciune + suf. -aș.

NEVESTÍCĂ, nevestici, s. f. diminutiv al lui nevastă; nevăstuică. [Pl. și: nevestele] – Nevastă + suf. -ică.

NEPOȚÉL, -EÁ, -ÍCĂ, nepoței, -ele, s. m. și f. diminutiv al lui nepot.Nepot + suf. -el, -ea, -ică.

COBZIȘOÁRĂ, cobzișoare, s. f. diminutiv al lui cobză.Cobză + suf. -ișoară.

CONTĂȘÉL, contășele, s. n. (Reg.) diminutiv al lui contăș (2). – Contăș + suf. -el.

DULĂPIÓR, dulăpioare, s. n. diminutiv al lui dulap; dulăpaș. – Dulap + suf. -ior.

DULCIȘÓR, -OÁRĂ, dulcișori, -oare, adj., s. m. 1. Adj. diminutiv al lui dulce; destul de dulce, relativ dulce. 2. S. m. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori purpurii, care crește în regiunile alpine (Hedysarum obscurum).Dulce + suf. -șor.

DURÍȚĂ, durițe, s. f. diminutiv al lui dură.Dură + suf. -iță.

DOCĂRÁȘ, docărașe, s. n. diminutiv al lui docar.Docar + suf. -aș.

DOCTORÁȘ, doctorași, s. m. diminutiv al lui doctor (1); medic tânăr; (peior.) medic lipsit de valoare. [Var.: (pop.) doftoráș s. m.] – Doctor + suf. -aș.

DOMNIȘÓR, domnișori, s. m. diminutiv al lui domn; (pop.) termen de politețe pentru un bărbat tânăr (necăsătorit). ♦ Fiu (neînsurat) al stăpânului (în raport cu angajații acestuia). – Domn + suf. -ișor.

DOMNIȘORÍCĂ, domnișorici, s. f. (Fam.) diminutiv al lui domnișoară.Domnișoară + suf. -ică.

-ÍNĂ suf. 1. „diminutival”. 2. „produs fabricat”. (< fr. -ine, cf. lat. -ina)

DONICIOÁRĂ, donicioare, s. f. diminutiv al lui doniță.Doniță + suf. -ioară.

DOPUȘÓR, dopușoare, s. n. diminutiv al lui dop.Dop + suf. -ușor.

DORÚȚ s. n. (Pop.) diminutiv al lui dor.Dor + suf. -uț.

-ÍN2, -Ă suf. „diminutival și peiorativ”. (< fr. -in, -ine, cf. lat. -inus)

DRĂCUȘÓR, drăcușori, s. m. diminutiv al lui drac; drăculeț. ♦ Fig. Copil vioi, zglobiu, neastâmpărat. – Drac + suf. -ușor.

DRĂGULÉȚ, drăguleți, adj. (Pop.) diminutiv al lui drag; p. ext. drăgălaș. – Drag + suf. -uleț.

DRĂGULÍC, -Ă, drăgulici, -ce,adj. (Pop.) diminutiv al lui drag; p. ext. drăgălaș. – Drag + suf. -ulic.

DRĂGULÍȚĂ, drăgulițe, adj. diminutiv al lui drag(ă); p. ext. drăgălaș. – Drag + suf. -uliță.

DROJDIOÁRĂ, drojdioare, s. f. diminutiv al lui drojdie (2); drojdiuță. [Pr.: -di-oa-] – Drojdie + suf. -ioară.

DRUGULÉȚ, druguleți, s. m. diminutiv al lui drug.Drug + suf. -uleț.

DRUMULÉȚ, drumulețe, s. n. diminutiv al lui drum; drumușor. – Drum + suf. -uleț.

DUMBRĂVIOÁRĂ, dumbrăvioare, s. f. diminutiv al lui dumbravă.Dumbravă + suf. -ioară.

DUDUCÚȚĂ, duducuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui duducă.Duducă + suf. -uță.

DUDUÍȚĂ, duduițe, s. f. diminutiv al lui duduie.Duduie + suf. -iță.

DROBUȘÓR1, drobușori, s. m. diminutiv al lui drob1 (1). – Drob1 + suf. -ușor.

DUNGULÍȚĂ, dungulițe, s. f. diminutiv al lui dungă (1); dunguță. – Dungă + suf. -uliță.

COCOȘÉL, cocoșei, s. m. 1. diminutiv al lui cocoș (I). ◊ Compus: cocoșel-de-câmp = plantă erbacee cu flori roșii-cărămizii; ruscuță (Adonis aestivalis). 2. (Fam.) Monedă franceză de aur (în valoare de 20 de franci) pe care este gravat un cocoș (I); p. gener. monedă de aur. 3. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). – Cocoș + suf. -el.

COCÚȚĂ, cocuțe, s. f. diminutiv al lui cocă3; fetiță. – Cocă3 + suf. -uță.

CODĂLBÉL, -EÁ, codălbei, -ele, adj. (Reg.) diminutiv al lui codalb.Codalb + suf. -el.

CODĂNÍCĂ, codănele, s. f. (Reg.) diminutiv al lui codană (v. codan); codăniță. – Codan + suf. -ică.

TALGERÁȘ, talgerașe, s. n. diminutiv al lui talger.Talger + suf. -aș.

TICHIÚȚĂ, tichiuțe, s. f. diminutiv al lui tichie. ◊ (În basme) Tichiuța dracului = pălărioară înzestrată cu puterea de a-l face nevăzut pe cel care o poartă. [Pr.: -chi-u] – Tichie + suf. -uță.

TĂIERÉL, tăierei, s. m. diminutiv al lui taier.

TIGĂÍȚĂ, tigăițe, s. f. 1. diminutiv al lui tigaie (1). 2. (Reg.) Vas special, în formă de farfurie cu fundul lat și cu mâner, în care se fixează lumânarea aprinsă. – Tigaie + suf. -iță.

TILINCÚȚĂ, tilincuțe, s. f. diminutiv al lui tilincă.Tilincă + suf. -uță.

TINDÚȚĂ, tinduțe, s. f. diminutiv al lui tindă.Tindă + suf. -uță.

TINERÉL, -EÁ, -ÍCĂ, tinerei, -ele, adj., s. m. și f. diminutiv ai lui tânăr.Tânăr + suf. -el.

TINICHELÚȚĂ, tinicheluțe, s. f. diminutiv al lui tinichea.Tinichea + suf. -eluță.

TIPSIOÁRĂ, tipsioare, s. f. (Rar) diminutiv al lui tipsie. [Pr.: -si-oa-] – Tipsie + suf. -ioară.

NEGURÍȚĂ, negurițe, s. f. (Rar) diminutiv al lui negură.

TĂICULÍȚĂ s. m. diminutiv al lui taică.

TĂICULÍȚĂ s. m. diminutiv al lui taică; tăicușor, tăicuță, tăiculean. – Taică + suf. -uliță.

TĂLĂNCÚȚĂ, tălăncuțe, s. f. diminutiv al lui talancă.Talancă + suf. -uță.

TĂLGERÉL, tălgerele, s. n. (Rar) diminutiv al lui talger; tălgior. – Talger + suf. -el.

TĂLPÍȚĂ, tălpițe, s. f. diminutiv al lui talpă; tălpuță. – Talpă + suf. -iță.

TĂRÂCIOÁRE s. f. pl. diminutiv al lui tărâțe.Tărâțe + suf. -ioare.

TĂRIȘÓR, -OÁRĂ, tărișori, -oare, adj. diminutiv al lui tare; tăricel. ◊ (Adverbial) Repejor. – Tare + suf. -ișor.

TĂRTĂNÁȘ, tărtănașe, s. n. diminutiv al lui tartan; șal mic de lână. – Tartan + suf. -aș.

TĂSMĂLÚȚĂ, tăsmăluțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui tasma.Tasma + suf. -ăluță.

TĂȘCÚȚĂ, tășcuțe, s. f. diminutiv al lui tașcă; tășculiță. – Tașcă + suf. -uță.

TĂTĂRÁȘ, tătărași, s. m. diminutiv al lui tătar (1). – Tătar + suf. -aș.

TĂTUCÚȚĂ s. m. (Pop.) diminutiv al lui tătucă.Tătucă + suf. -uță.

TĂURÁȘ, tăurași, s. m. diminutiv al lui taur; tăureanc. [Pr.: tă-u-] – Taur + suf. -aș.

TĂVÍȚĂ, tăvițe, s. f. diminutiv al lui tavă.Tavă + suf. -iță.

TÂRGUȘÓR, târgușoare, s. n. diminutiv al lui târg (3); târguleț. – Târg + suf. -ușor.

TÂRȘÚȚ, târșuți, s. m. diminutiv al lui târș (1); spec. brad mic. – Târș + suf. -uț.

TÂRZIÓR, -OÁRĂ, târziori, -oare, adj. (Adesea adverbial) diminutiv al lui târziu. [Pr.: -zi-or] – Târziu + suf. -ior.

COFÍȚĂ, cofițe, s. f. diminutiv al lui cofă; cofăiel, cofăieș. – Cofă + suf. -iță.

TEICÚȚĂ, teicuțe, s. f. diminutiv al lui teică.Teică + suf. -uță.

TEIȘÓR, teișori, s. m. 1. diminutiv al lui tei; teiuleț. 2. Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari, galbene-aurii, cultivat ca plantă ornamentală; trandafir galben (Kerria japonica). 3. (Bot.) Pristolnic. [Pr.: te-i-] – Tei + suf. -ișor.

TEJGHELÚȚĂ, tejgheluțe, s. f. diminutiv al lui tejghea.Tejghea + suf. -eluță.

TELEGÚȚĂ, teleguțe, s. f. diminutiv al lui teleagă; telegea. – Teleagă + suf. -uță.

TEMNICIOÁRĂ, temnicioare, s. f. diminutiv al lui temniță.Temniță + suf. -ioară.

CODÍȚĂ, codițe, s. f. 1. diminutiv al lui coadă. ♦ Semn grafic care intră în alcătuirea unor litere. 2. Fig. Om lipsit de caracter și de personalitate, care servește ca unealtă a cuiva; codoș (2). 3. (În legătură cu o știre, un zvon) Adaos, înfloritură, exagerare. – Coadă + suf. -iță.

TENCULÉȚ, tenculețe, s. n. diminutiv al lui teanc.Teanc + suf. -uleț.

CODRULÉȚ, codrulețe, s. n. diminutiv al lui codru; codruț. – Codru + suf. -(u)leț.

COJÍȚĂ, cojițe, s. f. diminutiv al lui coajă.Coajă + suf. -iță.

COJOCÉL, cojocele, s. n. diminutiv al lui cojoc; cojoc (1) scurt, fără mâneci; pieptar, bundiță. – Cojoc + suf. -el.

COLĂCÉL, colăcei, s. m. 1. diminutiv al lui colac; colac mic care se împarte la nunți, la înmormântări etc. 2. (Bot.; reg.) Pelargonie. – Colac + suf. -el.

COLIVIOÁRĂ, colivioare, s. f. diminutiv al lui colivă.Colivă + suf. -ioară.

COLNICÉL, colnicele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui colnic.Colnic + suf. -el.

TOPORÁȘ, (1) toporașe, s. n., (2) toporași, s. m. 1. S. n. diminutiv al lui topor; toporel. 2. S. m. Numele mai multor plante erbacee cu flori albastre-violete, rar roșietice sau albe; viorea (Viola).Topor + suf. -aș.

TORTÍȚĂ, tortițe, s. f. diminutiv al lui toartă.Toartă + suf. -iță.

TOVĂRĂȘÉL, -ÍCĂ, tovărășei, -ele, s. m. și f. (Fam.) diminutiv al lui tovarăș.Tovarăș + suf. -el, -ică.

TOVĂRĂȘÍȚĂ, tovărășițe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui tovarășă.Tovarășă + suf. -iță.

TOBÍȚĂ, tobițe, s. f. diminutiv al lui tobă (1). – Tobă + suf. -iță.

TOCĂNÍȚĂ, tocănițe, s. f. diminutiv al lui tocană.Tocană + suf. -iță.

TOCMĂGÉI s. m. pl. 1. (Reg.) diminutiv al lui tocmagi. 2. Numele mai multor specii de ciuperci cu corpul subțire și foarte ramificat, care cresc de obicei la baza trunchiurilor unor copaci (Cavaria).Tocmagi + suf. -ei.

TOCULÉȚ, toculețe, s. n. diminutiv al lui toc3.Toc3 + suf. -uleț.

TOIEGÉL, toiegele, s. n. diminutiv al lui toiag. [Pr.: to-ie-] – Toiag + suf. -el.

TRANDAFIRÁȘ, trandafirași, s. m. diminutiv al lui trandafir (1); trandafirel, trandafiruț. – Trandafir + suf. -aș.

COLONÉTĂ, colonete, s. f. (Înv.) diminutiv al lui coloană (1); coloană mică și subțire, folosită mai ales în construcția galeriilor, a porticurilor etc. – Din fr. colonnette.

TRĂISTÚȚĂ, trăistuțe, s. f. diminutiv al lui traistă; trăistioară. – Traistă + suf. -uță.

TURCULÉȚ, turculeți, s. m. diminutiv al lui turc.Turc + suf. -uleț.

TURTIȘOÁRĂ, turtișoare, s. f. diminutiv al lui turtă; turtită. – Turtă + suf. -ișoară.

TRĂSURÍCĂ, trăsurici, s. f. diminutiv al lui trăsură (1); trăsură mică și ușoară (cu două roți). ♦ Cărucior de copii. [Pl. și: trăsurele] – Trăsură + suf. -ică.

TRÂMBICIOÁRĂ, trâmbicioare, s. f. diminutiv al lui trâmbiță.Trâmbiță + suf. -icioară.

TREBUȘOÁRĂ, trebușoare, s. f. (Pop. și fam.) diminutiv al lui treabă.Treabă + suf. -ușoară.

TURNULÉȚ, turnulețe, s. n. diminutiv al lui turn; turnișor. – Turn + suf. -uleț.

TRESTIOÁRĂ, trestioare, s. f. 1. diminutiv al lui trestie. 2. Numele mai multor plante graminee cu tulpina înaltă, asemănătoare cu trestia (Calamagrostis). [Pr.: -ti-oa-] – Trestie + suf. -ioară.

TRENULÉȚ, trenulețe, s. n. diminutiv al lui tren; trenuț. – Tren + suf. -uleț.

TRENÚȚ, trenuțuri, s. n. diminutiv al lui tren.Tren + suf. -uț.

TROCÚȚĂ, trocuțe, s. f. diminutiv al lui troacă.V. troacă.

TRONIȘÓR, tronișoare, s. n. (Pop.) diminutiv al lui tron2.Tron2 + suf. -ișor.

TRUNCHIULÉȚ, trunchiulețe, s. n. diminutiv al lui trunchi.Trunchi + suf. -uleț.

TRUPUȘÓR, trupușoare, s. n. (Pop.) diminutiv al lui trup. [Var.: trupșór s. n.] – Trup + suf. -ușor.

RECIȘÓR, -OÁRĂ, recișori, -oare, adj. (Fam.) diminutiv al lui rece; puțin cam rece. – Rece + suf. -ișor.

TRIȘCÚȚĂ, trișcuțe, s. f. diminutiv al lui trișcă.Trișcă + suf. -uță.

TUBUȘÓR, tubușoare, s. n. diminutiv al lui tub; tubuleț. – Tub + suf. -ușor.

TUFIȘOÁRĂ, tufișoare, s. f. diminutiv al lui tufă.Tufă + suf. -ișoară.

TULBURÉL, -EÁ, tulburei, -ele, adj., s. n. 1. Adj. diminutiv al lui tulbure. 2. S. n., adj. (Vin nou) care nu s-a limpezit încă. [Var.: turburél, -eá, adj., s. n.] – Tulbure + suf. -el.

RĂCHIȚÍCĂ, răchițele, s. f. 1. diminutiv al lui răchită. 2. (La pl.) Mic arbust totdeauna verde, cu tulpina târâtoare, cu fructe roșii, acrișoare, comestibile (Oxycoccus quadripetalus). 3. Arbust cu flori mici, galbene și cu frunze ascuțite, acoperite pe o parte și pe alta cu solzi stelați care le dau un aspect argintiu (Elaeagnus angustifolia).Răchită + suf. -ică.

HIPOCORÍSTIC, -Ă adj., s. n. (diminutiv) care exprimă afecțiune tandră; dezmierdător, alintător. (< fr. hypocoristique, gr. hypokoristikos)

RĂCUȘÓR, răcușori, s. m. 1. (Zool.) diminutiv al lui rac; răculeț. 2. Insectă mică, cu picioarele de dinainte asemănătoare cu cleștele unui rac (Nepa cinerea).Rac + suf. -ușor.

RĂFTULÉȚ, răftulețe, s. n. diminutiv al lui raft1.Raft1 + suf. -uleț.

RĂMUREÁ, -ÍCĂ, rămurele, s. f. 1. diminutiv al lui ramură. 2. (La pl.) Ciupercă comestibilă cu tulpina groasă și cu fructificațiile foarte ramificate (Clavaria botrytis).Ramură + suf. -ea, -ică.

RĂRIȘÓR, -OÁRĂ, rărișori, -oare, adj. (Adesea adverbial) diminutiv al lui rar; răricel. – Rar + suf. -ișor.

RĂȚOIÁȘ, rățoiași, s. m. (Rar) diminutiv al lui rățoi1. [Pr.: -țo-iaș] – Rățoi1 + suf. -aș.

RĂȚÚȘCĂ, rățuște, s. f. 1. diminutiv al lui rață; rățișoară, rățucă; pui de rață, boboc. 2. Joc de copii constând din aruncarea unei pietricele în apă în așa fel încât aceasta să facă mai multe sărituri la suprafața apei înainte de a se scufunda; p. restr. fiecare dintre aceste sărituri. – Rață + suf. -ușcă.

RĂVĂȘÉL, răvășele, s. n. (Pop.) diminutiv al lui răvaș.Răvaș + suf. -el.

RĂZIȘOÁRĂ, răzișoare, s. f. (Rar) diminutiv al lui rază.Rază + suf. -ișoară.

RÂNDULÉȚ, rândulețe, s. n. diminutiv al lui rând.Rând + suf. -uleț.

RÂȘNICIOÁRĂ, râșnicioare, s. f. diminutiv al lui râșniță.Râșniță + suf. -ioară.

RÂULÉȚ, râulețe, s. n. diminutiv al lui râu (1); râușor. [Pr.: râ-u-] – Râu + suf. -uleț.

COLTUCÉL, coltucele, s. n. diminutiv al lui coltuc.Coltuc + suf. -el.

COLȚIȘÓR, (1) colțișoare, s. n., (2) colțișori, s. m. 1. S. n. diminutiv al lui colț; colțuleț. 2. S. m. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze alterne, cu flori albe sau roșietice, răspândită prin păduri umbroase (Dentaria bulbifera). – Colț + suf. -ișor.

REPORTERÁȘ, reporterași, s. m. (Depr.) diminutiv al lui reporter.Reporter + suf. -aș.

REPEJÓR adv. diminutiv al lui repede. [Var.: repegiór adv.] – Repede + suf. -ior.

RUDIȘOÁRĂ, rudișoare, s. f. diminutiv al lui rudă1.Rudă1 + suf. -ișoară.

RUFUȘOÁRĂ, rufușoare, s. f. diminutiv al lui rufă. [Var.: rufșoáră s. f.] – Rufă + suf. -ușoară.

RUGULÉȚ, ruguleți, s. m. diminutiv al lui rug1.Rug1 + suf. -uleț.

RUMEIÓR, -OÁRĂ, rumeiori, -oare, adj., s. f. 1. Adj. diminutiv al lui rumen2. 2. S. f. (Bot.) Cârmâz. [Pr.: -me-ior.Var.: rumeór, -oáră adj.] – Rumen2 + suf. -ior.

RUSCÚȚĂ, ruscuțe, s. f. 1. (Reg.) diminutiv al lui ruscă. 2. (Bot.) Cocoșel-de-câmp. 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu flori de culoare roșie (Adonis flammea). ◊ Compuse: ruscuță-de-primăvară (sau -primăvăratică) = plantă otrăvitoare caracteristică vegetației de stepă (Adonis vernalis); ruscuță-de-toamnă (sau -tomnatică) = plantă anuală cu flori de culoare purpuriu-închis (Adonis autumnalis).Et. nec.

COMEDIOÁRĂ, comedioare, s. f. (Depr.) diminutiv al lui comedie1. [Pr.: -di-oa-] – Comedie1 + suf. -ioară.

DELUȘÓR, delușoare, s. n. diminutiv al lui deal; deluț, deluleț. – Deal + suf. -ușor.

DEPĂRTIȘÓR adv. diminutiv al lui departe; depărcior. – Departe + suf. -ișor.

STURZIȘÓR, sturzișori, s. m. diminutiv al lui sturz; sturzuleț. – Sturz + suf. -ișor.

DESĂGÚȚĂ, desăguțe, s. f. diminutiv al lui desagă; desăgel, desăgior. – Desag + suf. -uță.

DEMULTIȘÓR adv. diminutiv al lui demult.Demult + suf. -ișor.

ROLIȘÓR, rolișoare, s. n. diminutiv al lui rol (I). – Rol + suf. -ișor.

DIMINUTIVÁ, diminutivéz, vb. I. Tranz. (Lingv.) A face să devină diminutiv, a forma diminutive. – Din fr. diminutiver.

DIMINUTIVÁL, -Ă, diminutivali, -e, adj. (Despre sufixe, particule) Care formează diminutive; (despre cuvinte, formații lexicale) format prin derivare cu sufixe, cu particule diminutivale. – diminutiv + suf. -al.

DIMINUTIVÁRE, diminutivări, s. f. (Lingv.) Acțiunea de a diminutiva și rezultatul ei. – V. diminutiva.

DIMINUTIVÁT, -Ă, diminutivați, -te, adj. Care a devenit diminutiv. – V. diminutiva.

ROMÂNÁȘ, românași, s. m. diminutiv al lui român (I 1). [Var.: rumânáș s. m.] – Român + suf. -aș.

ROMÂNCÚȚĂ, româncuțe, s. f. diminutiv al lui româncă.Româncă + suf. -uță.

DINȚIȘÓR, dințișori, s. m. diminutiv al lui dinte.Dinte + suf. -ișor.

DIRECTORÁȘ, directorași, s. m. (Depr.) diminutiv al lui director2.Director2 + suf. -aș.

ROȘIÓR, -OÁRĂ, roșiori, -oare, adj., subst. I. Adj. diminutiv al lui roșu.Pere roșioare = soi de pere care se păstrează bine toată iarna. Prune roșioare = soi de prune care se coc de timpuriu. II. S. f. 1. (La sg.) Soi de viță de vie cu struguri mici de culoare roșiatică, puțin răspândit în cultură. 2. Pește cu corpul turtit lateral și acoperit cu solzi mari, cu ochii și cu înotătoarele roșietice (Scardinius erythrophthalmus). III. S. m. (La pl.) Corp de elită al cavaleriei în organizarea mai veche a armatei române; (și la sg.) ostaș din acest corp de cavalerie. [Pr.: -și-or] – Roșu + suf. -ior.

ROTÍȚĂ, rotițe, s. f. diminutiv al lui roată; roticică, rotilă (1), rotiliță. – Roată + suf. -iță.

ROTUNJÓR, -OÁRĂ, rotunjori, -oare, adj., s. f. pl. 1. Adj. diminutiv al lui rotund. 2. S. f. pl. Mică plantă erbacee cu frunze lungi, lucitoare și flori roșii-purpurii, dispuse într-un capitul mic situat în vârful tulpinii, care crește prin pădurile și pășunile din regiunea alpină și subalpină (Homogyne alpina). [Var.: rotungiór, -oáră adj.] – Rotund + suf. -ior.

ROUȘOÁRĂ s. f. diminutiv al lui rouă. [Pr.: ro-u-] – Rouă + suf. -ușoară.

DEGEȚÉL, degețele, s. n. I. diminutiv al lui deget. II. 1. (Bot.) Degetar (2). 2. Compus: degețel-roșu = plantă erbacee foarte veninoasă, cu flori roșii-purpurii în formă de tub, din care se extrage digitalina, un puternic tonic cardiovascular (Digitalis purpurea).Deget + suf. -el.

SALTELÚȚĂ, salteluțe, s. f. diminutiv al lui saltea.Saltea + suf. -eluță.

SĂBIÚȚĂ, săbiuțe, s. f. 1. diminutiv al lui sabie; săbioară. 2. Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de sabie și cu florile purpurii; gladiolă, săbioară (3) (Gladiolus imbricatus). [Pr.: -bi-u-] – Sabie + suf. -uță.

SĂCULÉȚ, săculețe, s. n. diminutiv al lui sac; săculeț, săcușor. ♦ Sedilă2. – Sac + suf. -uleț.

SĂGEȚÍCĂ, săgețele, s. f. 1. diminutiv al lui săgeată. 2. Plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu flori mari, albastre, liliachii sau albe, dispuse câte două la vârful unui peduncul lung (Geranium pratense).Săgeată + suf. -ică.

SĂLĂȘÉL, sălășele, s. n. (Rar) diminutiv al lui sălaș.Sălaș + suf. -el.

SĂLĂȚÍCĂ, sălățele, s. f. 1. diminutiv al lui salată. 2. Plantă erbacee cu flori galbene din zona muntoasă (Asperis foetide). 3. (Bot.; reg.) Untișor (Ranunculus ficaria). [Var.: sălățeá s. f.] – Salată + suf. -ică.

SĂLBULÍȚĂ, sălbulițe, s. f. diminutiv al lui salbă.Salbă + suf. -uliță.

SĂLCIOÁRĂ, sălcioare, s. f. 1. diminutiv al lui salcie1. 2. Arbore spinos, cu frunze lanceolate și cu flori galbene, puternic mirositoare, cultivat ca plantă ornamentală (Elaegnus angustifolia). [Pr.: -ci-oa-] – Salcie1 + suf. -ioară.

SĂLÍȚĂ, sălițe, s. f. diminutiv al lui sală.Sală + suf. -iță.

SARDELÚȚĂ, sardeluțe, s. f. diminutiv al lui sardea.Sardea + suf. -eluță.

SĂNĂTOȘÉL, -ÍCĂ, sănătoșei, -ele, adj. diminutiv al lui sănătos (1). – Sănătos + suf. -el.

SĂRICÍCĂ, săricele, s. f. 1. diminutiv al lui sare. 2. Arsenic, șoricioaică. 3. Sare de lămâie. 4. Plantă erbacee cu frunze spinoase, cu flori verzui, alburii sau roșietice; ciurlan (Salsola kali).Sare + suf. -icică.

DICȚIONĂRÁȘ, dicționărașe, s. n. diminutiv al lui dicționar; (depr.) dicționar lipsit de valoare. [Pr.: -ți-o-] – Dicționar + suf. -aș.

DIECÉL, diecei, s. m. (Reg.) diminutiv al lui diac. [Pr.: di-e-] – Diac + suf. -el.

SĂRMĂLÚȚĂ, sărmăluțe, s. f. diminutiv al lui sarma.Sarma + suf. -ăluță.

SĂRMĂNÉL, -ÍCĂ, sărmănei, -ele, adj. (Pop.; adesea substantivat) diminutiv al lui sărman; sărmănuț. – Sărman + suf. -el.

SĂTULÉȚ, sătulețe, s. n. diminutiv al lui sat; sătuc, sătișor, săticel, sătucean. – Sat + suf. -uleț.

SĂPUNÉL, -EÁ, -ÍCĂ, săpunei, -ele, subst. I. S. n. 1. diminutiv al lui săpun. 2. Supozitor (pe bază de săpun) pentru copii. II. (Bot.) 1. S. n. Odagaci. 2. S. f. pl. Plantă erbacee ornamentală cu flori mari (Aster laexigatus).Săpun + suf. -el.

SĂPUȘOÁRĂ, săpușoare, s. f. diminutiv al lui sapă1.Sapă1 + suf. -ușoară.

SÂMBURÉL, sâmburei, s. m. diminutiv al lui sâmbure.Sâmbure + suf. -el.

SÂNIȘÓR, sânișori, s. m. diminutiv al lui sân (1). – Sân + suf. -ișor.

SÂNTULÉȚ, sântuleți, s. m. (Pop.) diminutiv al lui sânt.Sânt + suf. -uleț.

SĂRĂCÚȚ, -Ă, sărăcuți, -e, adj. (Adesea substantivat) diminutiv al lui sărac. ◊ (Adverbial) Îmbrăcat cam sărăcuț.Sărac + suf. -uț.

SCOICÚȚĂ, scoicuțe, s. f. diminutiv al lui scoică.Scoică + suf. -uță.

SCRIITORÁȘ, scriitorași, s. m. 1. diminutiv al lui scriitor; scriitor (1) fără talent, fără valoare. 2. Funcționar neînsemnat; conțopist. [Pr.: scri-i-] – Scriitor + suf. -aș.

SCRISORÍCĂ, scrisorele, s. f. diminutiv al lui scrisoare (1). – Scrisoare + suf. -ică.

SCRUMBIOÁRĂ, scrumbioare, s. f. 1. diminutiv al lui scrumbie. 2. Specie de scrumbie (1) de dimensiuni mici, care trăiește în Dunăre și în bălțile ei (Clupeonella delicatula Nordmanni). [Pr.: -bi-oa-] – Scrumbie + suf. -ioară.

SCUFÍȚĂ, scufițe, s. f. diminutiv al lui scufă.Scufă + suf. -iță.

STRUGURÉL, strugurei, s. m. 1. diminutiv al lui strugure; struguraș. 2. (Bot.; reg.; la pl.) Coacăze. – Strugure + suf. -el.

SCĂFÍȚĂ, scăfițe, s. f. diminutiv al lui scafă.Scafă + suf. -iță.

SCĂRÍȚĂ, scărițe, s. f. 1. diminutiv al lui scară; scăricică, scărișoară. 2. Unul dintre cele trei oscioare ale urechii mijlocii. – Scară + suf. -iță.

SCĂUNÉL, scăunele, s. n. diminutiv al lui scaun; scăunaș. [Pr.: scă-u-] – Scaun + suf. -el.

SCÂNDUREÁ, -ÍCĂ, scândurele, s. f. diminutiv al lui scândură; scândurice, scânduriță. – Scândură + suf. -ea, -ică.

SCÂNTEIOÁRĂ, scânteioare, s. f. 1. diminutiv al lui scânteie; scânteiuță (I). 2. (Bot.) Scânteiuță (II 1). [Pr.: -te-ioa-] – Scânteie + suf. -ioară.

SCULIȘOÁRĂ, sculișoare, s. f. diminutiv al lui sculă(1). – Sculă + suf. -ișoară.

SCULIȘÓR, sculișoare, s. n. diminutiv al lui scul.Scul + suf. -ișor.

SCUMPIȘÓR, -OÁRĂ, scumpișori, -oare, adj. diminutiv al lui scump; scumpușor. – Scump + suf. -ișor.

SCURTEICÚȚĂ, scurteicuțe, s. f. diminutiv al lui scurteică.Scurteică + suf. -uță.

SCURTICÉL, -EÁ, -ÍCĂ, scurticei, -ele, adj. diminutiv al lui scurt; scurtuț. – Scurt + suf. -icel, -icea, -icică.

SECURÍCE, securici, s. f. diminutiv al lui secure.Secure + suf. -ice.

SEMINCIOÁRĂ, semincioare, s. f. diminutiv al lui sămânță. [Var.: sămâncioáră, sămincioáră s. f.] – Sămânță + suf. -ioară.

SERTĂRÁȘ, sertărașe, s. n. diminutiv al lui sertar (1); sertărel. – Sertar + suf. -aș.

SFERTIȘÓR, sfertișoare, s. n. diminutiv al lui sfert; sfertuleț. – Sfert + suf. -ișor.

SFEȘNICÉL, sfeșnicele, s. n. diminutiv al lui sfeșnic.Sfeșnic + suf. -el.

SFORICÍCĂ, sforicele, s. f. diminutiv al lui sfoară; sforișoară. – Sfoară + suf. -icică.

SFREDELEÁC, sfredeleacuri, s. n. (Reg.) diminutiv al lui sfredel (1). – Sfredel + suf. -eac.

SFREDELÚȘ, sfredeluși, s. m. I. diminutiv al lui sfredel (1). II. 1. (Ornit.) Pitulice. 2. (Entom.; și în sintagma sfredelușul lemnului) Larva răchitarului. – Sfredel + suf. -uș.

SICRIÁȘ, sicriașe, s. n. diminutiv al lui sicriu. [Pr.: -cri-aș.Var.: sicriuáș, secriáș s. n.] – Sicriu + suf. -aș.

SFINȚIȘÓR, sfințișori, s. m. 1. (Ir.) diminutiv al lui sfânt (II 2). 2. (Reg.; la pl.) Mucenici (2). – Sfânt + suf. -ișor.

SCHITULÉȚ, schitulețe, s. n. diminutiv al lui schit.Schit + suf. -uleț.

SOLZIȘÓR, solzișori, s. m. diminutiv al lui solz.Solz + suf. -ișor.

SOMNIȘÓR1, somnișori, s. m. diminutiv al lui somn1; somnuleț1. – Somn1 + suf. -ișor.

SOMNIȘÓR2, (1) s. n., (2) somnișori, s. m. 1. S. n. diminutiv al lui somn2; somnuleț2. 2. S. m. (Bot.) Mac de grădină. – Somn2 + suf. -ișor.

SIMBRIOÁRĂ, simbrioare, s. f. (Pop.) diminutiv al lui simbrie (1). [Pr.: -bri-oa-] – Simbrie + suf. -oară.

SOȚIOÁRĂ, soțioare, s. f. diminutiv al lui soție. [Pr.: -ți-oa-] – Soție + suf. -ioară.

STOSIȘÓR, stosișoare, s. n. diminutiv al lui stos.Stos + suf. ișor.

SFĂNȚIȘÓR, sfănțișori, s. m. diminutiv al lui sfanț.Sfanț + suf. -ișor.

SINGURÉL, -EÁ, -ÍCĂ, singurei, -ele, adj. diminutiv al lui singur.Expr. Singur-singurel = cu desăvârșire singur. – Singur + suf. -el.

SIPEȚÉL, sipețele, s. n. diminutiv al lui sipet.Sipet + suf. -el.

SITĂRÚȘ, sităruși, s. m. diminutiv al lui sitar1.Sitar1 + suf. -uș.

SITIȘOÁRĂ, sitișoare, s. f. diminutiv al lui sită; sitiță. – Sită + suf. -ișoară.

SLĂBÚȚ, -Ă, slăbuți, -e, adj. diminutiv al lui slab.Slab + suf. -uț.

SLĂNINÚȚĂ, slăninuțe, s. f. diminutiv al lui slănină.Slănină + suf. -uță.

SLUGULÍȚĂ, slugulițe, s. f. (Rar) diminutiv al lui slugă; sluguță. – Slugă + suf. -uliță.

SLUJBULÍȚĂ, slujbulițe, s. f. diminutiv al lui slujbă; slujbușoară. – Slujbă + suf. -uliță.

SLUJNICÚȚĂ, slujnicuțe, s. f. diminutiv al lui slujnică.Slujnică + suf. -uță.

SLUTIȘÓR, -OÁRĂ, slutișori, -oare, adj. (Rar) diminutiv al lui slut; cam slut. – Slut + suf. -ișor.

SMÂNTÂNÍCĂ, smântânici, s. f. 1. diminutiv al lui smântână. 2. Plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri lungi și aspri, cu flori galbene, plăcut mirositoare și cu fructe înguste așezate câte patru la un nod (Gallium cruciata).Smântână + suf. -ică.

SMEDIÓR, -OÁRĂ, smediori, -oare, adj. (Pop.) diminutiv al lui smead2; smedișor. [Pr.: -di-or] – Smead2 + suf. -ior.

SMOCHINÚȚĂ, smochinuțe, s. f. diminutiv al lui smochină.Smochină + suf. -uță.

SMOCULÉȚ, smoculețe, s. n. diminutiv al lui smoc; smocușor. – Smoc + suf. -uleț.

SPICULÉȚ, spiculețe, s. n. 1. diminutiv al lui spic; spicușor, spicuț. 2. Fiecare dintre micile flori sau inflorescențe care împreună formează spicul (1) plantelor graminee. – Spic + suf. -uleț.

SPINĂRÚȘĂ, spinărușe, s. f. (Rar) diminutiv al lui spinare; spinăruță. – Spinare + suf. -ușă.

SPINIȘÓR, spinișori, s. m. diminutiv al lui spin1.Spin1 + suf. -ișor.

SPELCÚȚĂ, spelcuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui spelcă.Spelcă + suf. -uță.

SPRÂNCENÚȚĂ, sprâncenuțe, s. f. (Rar) diminutiv al lui sprânceană [Var.: sprincenúță s. f.] – Sprânceană + suf. -uță.

SPRINTENÉL, -EÁ, -ÍCĂ, sprintenei, -ele, adj. diminutiv al lui sprinten; sprinteior. – Sprinten + suf. -el.

STÂLPIȘÓR, stâlpișori, s. m. diminutiv al lui stâlp; stâlpuleț, stâlpușor. [Var.: (reg.) stâlpșór s. m.] – Stâlp + suf. -ișor.

STÂNIȘOÁRĂ, stânișoare, s. f. diminutiv al lui stână.Stână + suf. -ișoară.

STÂRCULÉȚ, stârculeți, s. m. diminutiv al lui stârc.Stârc + suf. -uleț.

STEBLÚȚĂ, stebluțe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui steblă.Steblă + suf. -uță.

STEGULÉȚ, stegulețe, s. n. diminutiv al lui steag (1); steag mic, întrebuințat la pavoazări, la ceremonii etc. – Steag + suf. -uleț.

STOGUȘÓR, stogușoare, s. n. diminutiv al lui stog.Stog + suf. -ușor.

STOLIȘÓR, stolișoare, s. n. diminutiv al lui stol.Stol + suf. -ișor.

STEJĂRÉL, stejărei, s. m. diminutiv al lui stejar; stejăraș. [Var.: stejerél s. m.] – Stejar + suf. -el.

STELÚȚĂ, steluțe, s. f. I. diminutiv al lui stea (I 1); stelișoară. ♦ Fig. Scânteie. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. în formă de stea (mică). ♦ Asterisc. 2. (La pl.) Pastă făinoasă tăiată în formă de stea (care se pune în supă). 3. Cusătură în formă de stea. 4. Pată de păr alb pe fruntea unor animale. 5. Fulg de zăpadă. 6. Stea (II 2) (mică). III. 1. Plantă erbacee cu frunze ovale și cu flori albe (Stellaria nemorum). 2. Compus: steluțe-de-munte = floare-de-colț. – Stea + suf. -uță.

STICLEȚÉL, sticleței, s. m. diminutiv al lui sticlete. [Var.: (pop.) stiglețél s. m.] – Sticlete + suf. -el.

STICLÚȚĂ, sticluțe, s. f. diminutiv al lui sticlă (II); sticlișoară, sticluliță. [Var.: (reg.) steclúță s. f.] – Sticlă + suf. -uță.

STINGHIÚȚĂ, stinghiuțe, s. f. diminutiv al lui stinghie. [Pr.: -ghi-u-] – Stinghie + suf. -uță.

SNOPUȘÓR, snopușori, s. m. diminutiv al lui snop; snopuleț. – Snop + suf. -ușor.

SOBÍȚĂ, sobițe, s. f. diminutiv al lui sobă1; sobușoară. – Sobă1 + suf. -iță.

SOLDĂȚÉL, soldăței, s. m. diminutiv al lui soldat.Soldat + suf. -el.

CRUCIULÍȚĂ, cruciulițe, s. f. 1. diminutiv al lui cruce (I 1); cruciță. 2. Cusătură artistică de mână, foarte folosită în portul național și în lucrăturile românești. 3. Nume dat mai multor plante erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Senecio).Cruce + suf. -uliță.

CRUDÚȚ, -Ă, cruduți, -e, adj. (Reg.) diminutiv al lui crud (I). – Crud + suf. -uț.

STRĂCHINÚȚĂ, străchinuțe, s. f. diminutiv al lui strachină; străchioară. – Strachină + suf. -uță.

STRĂDÚȚĂ, străduțe, s. f. diminutiv al lui stradă; stradelă. – Stradă + suf. -uță.

STRICĂȚEL, -EÁ, -ÍCĂ, stricăței, -ele, adj. diminutiv al lui stricat (7); (cam) depravat, corupt. ♦ (Pop.) Cu obrazul acoperit de mici cicatrice (în urma vărsatului). – Strica + suf. -ățel.

STRÂMTICÉL, -EÁ, -ÍCĂ, strâmticei, -ele, adj. diminutiv al lui strâmt; strâmtuț. – Strâmt + suf. -icel.

STROPULÉȚ, stropuleți, s. m. diminutiv al lui strop; stropușor. – Strop + suf. -uleț.

STRUNGULÍȚĂ, strungulițe, s. f. diminutiv al lui strungă; strunguță. – Strungă + suf. -uliță.

STRUȚIȘÓR, struțișoare, s. n. (Reg.) diminutiv al lui struț2; struțușor. – Struț2 + suf. -ișor.

STUPINÍȚĂ, stupinițe, s. f. 1. diminutiv al lui stupină. 2. Plantă erbacee din familia orhideelor, cu două frunze bazale opuse, cu flori albe cu miros puternic de garoafe (Platanthera bifolia).Stupină + suf. -iță.

SUMĂIÉȘ, sumăieșe, s. n. (Reg.) diminutiv al lui suman; suman mai scurt și mai ușor; sumănel. [Pr.: -mă-ieș.Var.: sumăiáș s. n.] – Suman + suf. -aș.

SUMULÍȚĂ, sumulițe, s. f. diminutiv al lui sumă; sumușoară. – Sumă + suf. -uliță.

SUNDUCÉL, sunducele, s. n. (Reg.) diminutiv al lui sunduc.Sunduc + suf. -el.

SURĂȚÍCĂ, surățele, s. f. (Pop.) diminutiv al lui surată.Surată + suf. -ică.

SURCELÚȚĂ, surceluțe, s. f. diminutiv al lui surcea.Surcea + suf. -eluță.

SURIOÁRĂ, surioare, s. f. 1. diminutiv al lui soră. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care te adresezi unei fete sau unei femei. [Pr.: -ri-oa-] – Sor + suf. -ioară.

SURLIȘOÁRĂ, surlișoare, s. f. (Reg.) diminutiv al lui surlă.Surlă + suf. -ișoară.

SURLÍȚĂ, surlițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui surlă (1). – Surlă + suf. -iță.

SURTUCÉL, surtucele, s. n. diminutiv al lui surtuc; surtucaș. – Surtuc + suf. -el.

SUTIȘOÁRĂ, sutișoare, s. f. diminutiv al lui sută.Sută + suf. -ișoară.

SUVEICÚȚĂ, suveicuțe, s. f. diminutiv al lui suveică.Suveică + suf. -uță.

SUBȚIRÉL, -EÁ, -ÍCĂ, subțirei, -ele, adj. diminutiv al lui subțire.Subțire + suf. -el.

SUFLEȚÉL, suflețele, s. n. diminutiv al lui suflet.Suflet + suf. -el.

SUGĂRÉL, -EÁ, sugărei, -ele, adj. (Pop.) diminutiv al lui sugar.Sugar + suf. -el.

SULICIOÁRĂ, sulicioare, s. f. (Pop.) diminutiv al lui suliță.Suliță + suf. -ioară.

CONDEIÁȘ, condeiașe, s. n. (Rar) diminutiv al lui condei (1). [Pr.: -de-iaș] – Condei + suf. -aș.

CONDURÁȘ, condurași, s. m. 1. diminutiv al lui condur (1). 2. (Bot.) Condurul-doamnei. – Condur + suf. -aș.

COSTÍȚĂ, costițe, s. f. diminutiv al lui coastă (1). ♦ Produs de mezelărie din carne de porc din regiunea mijlocie a coastelor, obținut prin sărare și afumare; costișoară. – Coastă + suf. -iță.

COȘĂRCÚȚĂ, coșărcuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui coșarcă.Coșarcă + suf. -uță.

COȘULÉȚ, coșulețe, s. n. diminutiv al lui coș1 (1). – Coș1 + suf. -uleț.

COTLONÁȘ, cotlonașe, s. n. (Rar) diminutiv al lui cotlon.Cotlon + suf. -aș.

COVĂȚÍCĂ, covățele, s. f. diminutiv al lui covată.Covată + suf. -ică.

COVORÁȘ, covorașe, s. n. diminutiv al lui covor.Covor + suf. -aș.

COVRIGÉL, covrigei, s. m. diminutiv al lui covrig.Covrig + suf. -el.

CRĂCĂNÚȚĂ, crăcănuțe, s. f. diminutiv al lui crăcană.Crăcană + suf. -uță.

CRĂCUȘÓR, crăcușori, s. m. diminutiv al lui crac.Crac + suf. -ușor.

CRĂCÚȚĂ, crăcuțe, s. f. diminutiv al lui cracă; crăculiță. – Cracă + suf. -uță.

CRĂIȘÓR, crăișori, s. m. diminutiv al lui crai (1); fiu de crai, de prinț. [Pr.: cră-i-] – Crai + suf. -ișor.

CRĂPĂTURÍCĂ, crăpăturici, s. f. (Rar) diminutiv al lui crăpătură.Crăpătură + suf. -ică.

CRĂPCEÁN, crăpceni, s. m. diminutiv al lui crap; crap mic, crăpuștean. – Din crap.

CRĂTICIOÁRĂ, crăticioare, s. f. diminutiv al lui cratiță.Cratiță + suf. -ioară.

CRÂMPEIÁȘ, crâmpeiașe, s. n. (Rar) diminutiv al lui crâmpei. [Pr.: -pe-iaș] – Crâmpei + suf. -aș.

CRÂNGULÉȚ, crângulețe, s. n. diminutiv al lui crâng; crângușor. – Crâng + suf. -uleț.

CRÂȘMULÍȚĂ, crâșmulițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui crâșmă; crâșmușoară, crâșmuță. – Crâșmă + suf. -uliță.

CREIONÁȘ, creionașe, s. n. diminutiv al lui creion.Creion + suf. -aș.

CORNEȚÉL1, cornețele, s. n. diminutiv al lui cornet1.Cornet1 + suf. -el.

CORNEȚÉL2, cornețele, s. n. diminutiv al lui cornet3.Cornet3 + suf. -el.

COTECIÓR, cotecioare, s. n. (Rar) diminutiv al lui coteț.Coteț + suf. -ior.

COTEICÚȚĂ, coteicuțe, s. f. diminutiv al lui coteică.Coteică + suf. -uță.

COTIȘÓR, cotișoare, s. n. (Rar) diminutiv al lui cot.Cot + suf. -ișor.

CRENGÚȚĂ, crenguțe, s. f. diminutiv al lui creangă; crenguliță, crengurea. – Creangă + suf. -uță.

CUCULÉȚ, cuculeți, s. m. diminutiv al lui cuc; cucuț, cucușor. – Cuc + suf. -uleț.

CUFĂRÁȘ, cufărașe, s. n. diminutiv al lui cufăr.Cufăr + suf. -aș.

CUIBUȘÓR, cuibușoare, s. n. diminutiv al lui cuib; cuibuleț. – Cuib + suf. -ușor.

CULMÍȚĂ, culmițe, s. f. diminutiv al lui culme (1). – Culme + suf. -iță.

CUMETRÉL, cumetrei, s. m. (Pop.) diminutiv al lui cumătru.Cumătru + suf. -el

CUMETRÍȚĂ, cumetrițe, s. f. (Pop.) diminutiv al lui cumătră. [Var.: (reg.) cumătríță s. f.] – Cumătră + suf. -iță.

CUMINCIÓR, -OÁRĂ, cuminciori, -oare, adj. diminutiv al lui cuminte.Cuminte + suf. -ior.

CUMNĂȚÉL, cumnăței, s. m. (Fam.) diminutiv al lui cumnat.Cumnat + suf. -el.

CUMNĂȚÍCĂ, cumnățele, s. f. (Fam.) diminutiv al lui cumnată.Cumnată + suf. -ică.

CURCĂNÁȘ, curcănași, s. m. diminutiv al lui curcan.Curcan + suf. -aș.

CURELÚȘĂ, curelușe, s. f. diminutiv al lui curea (1). – Curea + suf. -ușă.

CUTĂRÍCĂ pron. nehot. (Fam.) diminutiv al lui cutare1; cutăriță. – Cutare1 + suf. -ică.

CUTIÚȚĂ, cutiuțe, s. f. diminutiv al lui cutie (1). [Pr.: -ti-u-] – Cutie + suf. -uță.

CUNUNÍȚĂ, cununițe, s. f. 1. diminutiv al lui cunună. 2. (Bot.) Ciritel. – Cunună + suf. -iță.

CUPTORÁȘ, cuptorașe, s. n. diminutiv al lui cuptor (1). – Cuptor + suf. -aș.

CURĂȚÉL, -EÁ, -ÍCĂ, curăței, -ele, adj. diminutiv al lui curat; destul de curat, îngrijit; p. ext. (despre oameni) frumușel, drăguț, simpatic. ♦ Lucrat îngrijit; bunicel. – Curat + suf. -el, -ea, -ică.

-ÉTĂ suf. „diminutival”. (< fr. -ette, it. -etta, cf. lat. -itta)

DIMINUTIVÁL, -Ă adj. care diminuează sau atenuează sensul unui cuvânt. ♦ sufix ~ = sufix care exprimă o micșorare a sensului noțiunii exprimate de cuvântul de bază. (< diminutiv + -al)

DIMINUTIVÁ vb. tr. a deriva cu ajutorul sufixelor diminutivale. (< fr. diminutiver)

DIMINUTÍV, -Ă I. s. n. 1. cuvânt derivat cu ajutorul unui sufix diminutival. 2. element distinctiv (al unui produs). 3. abreviere. II. adj. care folosește exagerat diminutivele. (< fr. diminutif, lat. diminutivus)

NURIOÁRĂ, nurioare, s. f. (Pop.) diminutiv al lui noră.

floáre (flóri), s. f.1. Parte a plantei care are o corolă frumoasă și variat colorată. – 2. Ornament floral și, de aici, ornament în general. – 3. Partea cea mai aleasă, frunte, elită, cremă. – 4. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului. – 5. Partea exterioară a pielii tăbăcite. – 6. (Pl.) Ciclu, soroc, menstruație. – 7. Vîrf de burghiu. – 8. Parte a cheii care intră în broască. – 9. Extremitate a caracterelor tipografice. – 10. Parfum, savoare a băuturii. – 11. (Înv.) Culoare. – Mr. floare, megl. floari. Lat. flōrem (Pușcariu 623; Candrea-Dens., 604; REW 3390; DAR), cf. it. fiore, prov., cat., sp., port. flor, fr. fleur. Sensul 6, rar, este romantic (după Capidan, Dacor., I, 331, din lat. fluores, cf. Spitzer, Archiv., CXXXIX, 89; cf. și alb. ljulje „floare” și „menstruație”). Sensul 11 este un calc lingvistic, fără circulație populară, din sl. cvĕtŭ (DAR). Der. florar, s. n. (vază; luna mai; dreptar pentru linii curbe); florăreasă, s. f. (vînzătoare de flori); florărie, s. f. (magazin de flori); florian (var. florinte, florințel), s. m. (pasăre, brotăcel, Ligurinos chloris); floricică (var. floricea), s. f. (dim. al lui floare; boabă de porumb prăjită și crăpată); Florii, s. f. pl. (sărbătoare creștină ce cade în duminica de dinaintea Paștelui, Duminica Floriilor), der. intern (Rosetti, I, 159), care este pus în legătură cu lat. Floralia, prin intermediul unei forme vulg. *florilia (Candrea-Dens., 605; DAR); înflori (var. flori), vb. (a face floare; a se dezvolta, a progresa; a împodobi, a înfrumuseța; a aranja, a găti; a face floare vinul); înfloritor, adj. (care înflorește); înfloritură, s. f. (ornament); înflora, vb. (a împodobi cu flori; Bucov., a pregăti culorile vegetale; a ciopli, a sculpta). Cf. flor. Din rom. provine sb. florečika „varietate de guvid”.

cal (-ai), s. m.1. Animal domestic erbivor. – 2. Aparat (pentru exerciții de gimnastică). – 3. Piesă de șah. – 4. Mecanism care reglează presiunea morii de făină. – 5. Masă de dulgherie. – 6. Frînă a cilindrului războiului de țesut. – 7. Lampă de gaz. – 8. Dans tipic. – 9. Vase care se folosesc la priveghiul morților. – Mr., megl. cal, istr. co. Lat. caballus (Diez, I, 119 și Gramm., I, 9; Pușcariu 252; REW 1440; Candrea-Dens., 209; DAR); cf. alb. kalj, it. cavallo, prov. cavahl, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, port. cavallo. După ipoteza lui Meillet, cuvîntul lat. ar proveni din stepele din estul balcano-scitic, unde numele gr. apare pentru prima oară, în sec. III a. Cr. (ϰαβαλλεῖον, într-o inscripție de la Callatis, în Dobrogea). Totuși, noi cercetări sprijină ideea că este cuvînt autentic lat., bazat pe cabo „castrat”, de la cavus (V. Cocco, Caballus, „Biblios”, XX, 71-119; cf. H. Grégoire, L’étymologie de caballus, în Recueil publié en l’honneur du millénaire d’Horace, Bruxelles 1937, p. 81-93). Uzuri speciale: calul dracului (libelulă), cf. sp. caballito del diablo, gal. din Lubian cabalo de demo, ngr. ἄλογο τη διάβολο (Danguitsis 141). Cf. călare, călător, încălica. Der. căiesc, adj. (cabalin); căișor, s. m. (căluț; șah; călușei); căluț, s. m. (dim. al lui cal; lăcustă, cosaș); căloniu, s. m. (Banat și Trans., horn sau nișă în perete, în spatele sobei, pentru a strînge fumul; banchetă de căruțaș; scaun de tăbăcar); căluș, s. n. (piesă mică de lemn pe care se sprijină coardele întinse ale viorii; botniță; șevalet; botniță prevăzută cu cuie pentru a împiedica vițeii să sugă; piesă la războiul de țesut, în general, suport, sprijin, reazem; mănunchi de alune care cresc împreună; dans tipic; joc de copii, cu un arc a cărui săgeată sau căluș se răsucește o dată cu coarda și se lansează ca efect al mișcării de răsucire); călușel, s. m. (căluț; mănunchi de alune; bîrne care susțin coșul de moară; lăcustă, Dicticus verrucivorus); călușei, s. m. (carusel, căișori; joc de noroc); călușar, s. m. (dansator tipic; dansează în grupuri de 7, 9 sau 11, conduși de o căpetenie care face legămînt să nu vorbească vreme de 40 de zile; poartă costume tipice, cu clopoței la picioare, iar dansul lor este foarte complicat și plin de figuri acrobatice); călușerească, s. f. (dans tipic din Moldova); călușeresc, adj. (propriu călușarilor); călușerește, adv. (în felul călușarilor); călușerie, s. f. (grup de călușari). – DAR îl explică pe călușar prin căluș, datorită legămîntului de a nu vorbi al căpeteniei. În călușei este posibil să fie vorba de o etimologie pop. a fr. carrousel. Din rom. provine bg. kalušar (Capidan, Raporturile, 190).

MĂLDĂRÉL, măldărele, s. n. (Rar) diminutiv al lui maldăr.

RUJULÍȚĂ, rujulíțe, s.f. (Bot.) diminutiv al lui rujă1. 1. v. rujă1 (1). Rujă creață, rujuliță, Măi bădiță Niculiță.Fig. Bine-ai venit sănătos, Trandafirul meu frumos! – Bine-am găsit sănătoasă, Rujulița mea frumoasă! 2. v. rujă1 (3). Rujulițe și bujori după dalbii-ți obrăjori.

PUȚIȘOÁRE s. f. pl. Un fel de prăjitură; cornulețe. (din puță + suf. dim. -ișoare)

DIMINUTÍV, -Ă adj. 1. (Rar) Care micșorează, scade. 2. Derivat cu ajutorul unui sufix diminutival. // s.n. 1. Cuvânt (de obicei derivat printr-un sufix) care exprimă în general o micșorare a sensului noțiunii exprimate de cuvântul de bază, adăugându-i uneori o nuanță afectivă sau peiorativă. 2. Scurtare familiară a unui nume de persoană; nume de persoană format cu un sufix diminutival. [Cf. fr. diminutif, lat. deminutivus].

DÁICĂ, daici, s. f. (Olt., Munt.) 1. Gospodină, stăpâna casei. 2. Sora mai mare. (din sb. dajka, diminutiv al lui dadă; cf. dodă)

BOTOȘÉL, botoșéi, s. m. diminutiv al lui botoș.Botoș + suf. -el.

ZĂREÁ s. f. (Pop.) diminutiv al lui zare (2).

NUCLEO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) nucleu”, „nuclear”. [Pron. -cle-o-, var. nucle-. / < fr. nucléo-, cf. lat. nucleusdiminutiv al lui nux – nucă].

GĂUȘÉL, găușéi, 1. Melc (I). 2. Cochilia melcului. (din găoace, forma diminutivală rezultând prin interm. suf. dublu -uș și -el)

COSORÁȘ, cosorașe, s. n. diminutiv de la cosor; cuțitaș. – Din cosor + suf. -aș.

CUBURÉL, cuburéle, s. n. diminutiv al lui cub.

butúc (butúci), s. m. 1. Trunchi, buturugă. 2. Partea de jos a tulpinei viței de vie. 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților. 4. Partea centrală a roții. 5. Buștean scurt. 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). – Der butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturig, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + suf. -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]

bot (bóturi), s. n. 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. 2. Bot (de animal). 3. Cocoașă. < Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoașă”, fr. bosse „cocoașă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Pușcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în sp. (Corominas, III, 393) și în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). – Interpretarea expresivă este aceea care trebuie să fi dat naștere var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă, chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boț, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloș, cocoașă”; și (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Șeineanu, Semasiol., 103; și Candrea, Eléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat ca „foarte puțin probabil” și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în bont un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, și alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); și pentru boț, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. – Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boțos, adj. (cu bulb); boțuț, s. m. (varietate de ciuperci); botișor, s. n. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boți, vb. (a rotunji, a da formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboți, vb. (a încreți, a mototoli); boțitură, s. f. (cocoloș); Boțolan, s. m. (nume de bou); botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare să fi fost „plin la față, bucălat” și care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. și bosumflat), ajunge să se confunde cu buză și, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. și butuc, buză. [1053]

CUBULÉȚ, cubuléțe, s. n. diminutiv al lui cub.

ghiară (gheáre), s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită crescută la vîrful degetelor unor păsări și mamifere. 2. Cîrlig, cange. – Var. gheară.Lat. *ung(u)laris, al cărui rezultat normal este *înghiare, separat artificial în în ghiare din rațiuni de fonetică sintactică ușor de înțeles. Cf. unghie. Se cuvine să adăugăm că acest cuvînt lipsește din dialecte, fapt pentru care pare posibil să fie vorba de o der. internă a limbii rom., plecîndu-se de la unghioară, dim. de la unghie, pronunțat înghiară (cf. umblu și îmblu). Totuși, Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 687 (cf. Pușcariu 713; REW 3690; DAR) propune un lat. *garra, de origine celtică, de unde sp. garra; pentru a evita dificultatea fonetică pleacă de la un dim. *garrula, cu metateză *glarra; însă această ipoteză a fost abandonată pentru sp. (Corominas, II, 687-92) și nu poate fi valabilă pentru limba rom. Cihac, II, 101, pleca de la sgîria; și Pușcariu, Dacor., III, 380, din germ. Kralle.Der. înghera, vb. (rar, a apuca, a înhăța); ghera, vb. (a zgîria); gheran, s. n. (braț al cleștelui). – Cf. gheura. – [Art. 3691]

ágă (-ále), s. n.1. Ofițer superior în armata turcă. – 2. Nobil de rang secundar, ofițer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliției, inspector al piețelor urbane și, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie și tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Șeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost agá, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte agá (pl. aghii, a cărui formă este falsă) și agă. Der. agesc, adj. (polițienesc); agie, s. f. (poliție; birou al unui agă); agoaie, s. f. (soție de agă); agiesc, adj. (polițienesc); Agachi, s. m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, și considerat greșit nume propriu (Șeineanu, II, 11; Bogaci).

aghiós (aghioáse), s. n. – Imn liturgic care începe cu: ἄγιος ὁ θεός. Mgr. ἄγιος „sfânt”. (DAR). – Der. aghiuță, s. m. (diavol), folosit mai frecvent ca nume propriu; este un dim. care există alături de sfîntulețul „diavolul”, expresie eufemistică avînd o nuanță comico-familiară.

albumeálă (-éli), s. f. – Plantă (Gnaphalium leontopodium). – Var. albumiță. Lat. albumen (Candrea-Dens., 40; DAR; cf. REW 328, unde lipsește rom.); cf. it. albume. Cuvîntul lat. este reprezentat numai de formele der., prima cu suf. -eală, și a doua cu suf. dim. -iță.

aluát (aluáturi), s. n.1. Pastă obținută din făină amestecată cu apă, grăsime etc., din care se prepară pîine, prăjituri etc. – 2. Pastă, materie. – 3. Drojdie, dospeală. – Mr. aloat, megl. (numai dim.) luțǫl, istr. aluǫt. Lat. allĕvatum, de la allĕvāre (Pușcariu 69; Candrea-Dens., 1008; REW 360; DAR). Fără a avea un corespondent romanic imediat, coincide cu sensul general al lui levare „a fermenta”, cf. it. lievito, ven. levar, aberg. levad, friul. levá, fr. levain, comel. (a)lwá, sp. (a)leudar.

alúnă (-ne), s. f. – Fructul alunului. – Mr. allună, istr. alure. Lat. *abĕllona, de la abĕllāna (Pușcariu 70; Candrea-Dens., 51; REW 17; DAR). Din forma normală provin it. avellana, v. fr. avelaine, sp. avellana, cat. vellana, astur. ablana, port. avella; prin forma incertă se explică tarent. alońę, prov. aulona, lion. alonn. Pentru fonetism, cf. și Meyer-Lübke, Dacor., III, 643. Der. alun, s. m., formație regresivă, ca prună-prun, dudă-dud etc.; aluna, vb. (a căsca ochii, a se holba); alunar, s. m. (aluniș; rozătoare, pîrș; pasăre, gaiță de munte; luna iulie), al cărui ultim sens constituie o coincidență curioasă cu ngr. ἀλωνάρις „iulie” din gr. ἀλωνεύομαι (Pușcariu 70); dar prezența lui -u- arată că imaginația pop., luînd acest cuvînt din ngr., l-a asociat cu familia lui alună; alunel, s. n. (dans popular); aluniș, s. n. (desiș de aluni); alunească, s. f. (dans de nuntă), confuzie cu nunească; aluniu, adj. (de culoarea alunei). Aluniță (var. alunică, alunea), s. f., considerat de DAR drept dim. de la alună, a fost apoi semnalat de Pușcariu, Dacor., I, 225 (cf. REW 19 și Puscariu, Lr., I, 17), drept der. al bg. lunica „aluniță”, de la luna „lună”. Ca în alte cazuri, contrariul pare mai sigur, căci bg. lunica nu este suficient pentru a explica cuvîntul rom. și var. sale. Cf., totuși, tc. aluné „aluniță”, citat de Popescu-Ciocănel, 11.

DIMINUTIVÁL adj.n. Sufix diminutival sufix cu care se formează diminutive. [< diminutiv + -al].

árde (árd, árs), vb.1. A fi aprins. – 2. A mistui, a consuma prin foc. – 3. A încălzi soarele, a pîrjoli. – 4. A încălzi. – 5. A se consuma grăsimile organice, a se produce combustie internă. – 6. A avea călduri sau febră, ca urmare a arderilor din organism. – 7. A fi mistuit de focul patimii. – 8. A ustura, a durea, a produce suferință. – 9. A încălzi, a dogorî. – 10. a înșela, a trage pe sfoară, a escroca. – 11. A avea chef de ceva. – 12. A face ceva de mîntuială, a da rasol. – 13. (Arg.) A avea relații sexuale cu o femeie. – Mr. ardu, ardire, megl. ard, istr. ordu. Lat. *ardĕre, în loc de ardēre (Pușcariu 114; Candrea-Dens., 78; REW 620; DAR); cf. vegl. ardar, it. ardere, prov., v. fr. ardre (cf. v. fr. ardoirardēre), cat., sp., port. arder. Cf. arșiță, arsură. Der. ardească, s. f. (dans tipic din Bucov.), dans legat de obiceiurile populare ale focurilor de Bobotează, și al cărui nume vine de la pericolul de a-și arde hainele la care s-ar expune cei care îl joacă, dacă nu ar fi atenți (DAR nu cunoaște originea acestui cuvînt); ardei, s. m., pe care Körting 826 îl deriva de la lat. *ardivus (respins de Densusianu, Rom., XXXIII, 274) este probabil un pl. vechi de la *ardel, formație dim.; ardeia, vb. (a condimenta cu ardei); ardeietură, s. f. (boia de ardei); arzător, adj. (fierbinte, puternic, intens, palpitant). Din. rom. a trecut în. mag. árdelj „ardei” (Edelspacher 8).

aréte (aréți), s. m. – Berbec de prăsilă. – Mr. arete, areati, megl. reti, areati, istr. arete. Lat. ăries, -etem (Pușcariu 115; Candrea-Dens., 81; REW 645; DAR; Pascu, I, 38); cf. genov. aeo, prov. aret. Pentru fonetism, cf. Rosetti, I, 51. – Der. arețar, s. m. (paznic de berbeci); arățel, s. m. (plantă, Borrago officinalis) a cărei origine apare ca necunoscută în DAR, și care trebuie să fie dim. de la arete (cf. celălalt nume popular, limba mielului).

arm (ármuri), s. n.1. (Olt.) Coapsă. – 2. Parte a piciorului de dinapoi al unui animal, cuprinsă între crupă și gambă. – Var. armur. Mr. armu. Lat. armus (Pușcariu 124; Candrea-Dens., 87; REW 661; DAR); cf. sard. armu, cors. erme, fr. ers. Sensul de „coapsă” nu apare în dicționare, cf. ALR, I, 56. Cihac, I, 16 și Pușcariu 124 explică var. armur printr-un dim. *armulus; este mai probabil un sing. regresiv, de la pl. armuri (Byck-Graur 28). Der. armurar (var. armurare, armurăriță,), s. n. (specie de ciulini, Carduus Marianus; tumoare la vite), pe care DAR îl explică printr-un lat. [tumor] *armoralis. Din rom. a trecut în mag. armurár (Edelspacher 8).

mămăíță, mămăíțe, s.f. (reg.) diminutiv al lui mamaie.

măsăiél, măsăiéle, s.n. (reg.) 1. diminutiv al lui măsái1. 2. praznic mic la trei săptămâni de la moartea unui copil.

aúș (-și), s. m. – Bătrân, moș, bunic. – Mr. auș. Lat. ăvus, al cărui rezultat normal *au a dispărut. Forma auș indică adăugarea unui suf. dim. -uș (Candrea-Dens., 122; DAR; REW 839); după Pușcariu, Dacor., VIII, 324, acest suf. se datorează unei contaminări cu neaoș; însă o astfel de contaminare se explică anevoie plecîndu-se de la lat. *au față de neaoș (cf. și diferența de accent), și este mai curînd o impresie întemeiată pe aspectul actual al ambelor cuvinte. După Pascu, Beiträge, 8, ar fi un der. de la neauă „zăpadă” și ar însemna „alb ce neaua”, părere prea extravagantă. Cuvîntul este rar, a fost atestat în Olt., dar astăzi apare exclusiv în dicționare. Der. aușel, s. m. (pasăre, Regulus cristatus), cu suf. dim. -el (DAR; Candrea). După Țicăloiu, ZRPh., XLI, 588 și Scriban, din lat. pop. *aucellus „păsărică”, cf. it. uccello, v. fr. oisel (› fr. oiseau); dar, pe lîngă dificultatea fonetică, nu se înțelege aplicarea unui nume generic la o singură specie de pasări.

mlădeá, mlădéle, s.f. (pop.) diminutiv al lui mladă.

bábă (bábe), s. f.1. Bătrînică, bunică. – 2. Vrăjitoare, ghicitoare. – 3. Pește, zglăvoacă (Cotus gobio). – 4. Larvă de albină. – 5. Știulete de porumb fără boabe. – 6. (Bucov.) Ștergar cu care se acoperă borcanele cu fructe de pădure, legat ca o basma de femeie. – 7. (Mold.) Cozonac cu stafide. – 8. Bîrnă, par; în general bîrna de sprijin. – 9. Ac de făcut găici. – 10. Gaură, butonieră. – 11. La unele jocuri de copii, bile sau monede aruncate într-o groapă. – 12. (Arg.) Cafenea, cenaclu. Mr., megl. baba. Sl. baba (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; Lokotsch 146; DAR), ca și bg., sb., slov., cr., pol., rus. baba, alb. babë, ngr. βάβα, βάβω (G. Meyer, Neugr. St., II, 15), toate cu sensuri care oscilează între cel de „bătrînă” și cel de „bunică”. Și sensurile secundare coincid în general cu cele din limbile slave (pentru amănunt, cf. DAR). Sensurile 3-6 de bazează pe o presupusă asemănare a obiectului cu o bătrînă; sensurile 8-11 sînt asociații de idei irevențioase între noțiunea de „femeie” și cea de „a suporta” sau „a primi”. Sensul 7, care prin natură aparține grupului 3-6, pare a deriva direct din pol., ca și fr. baba. În sfîrșit, sensul 12 pare a se întemeia pe dubla echivalență „bătrînă” și „soție” (cf. băbătie), pe de o parte, și „soție” = „cămin” = „cafenea”, pe de alta. – Sensuri speciale: zilele Babei, primele nouă zile din martie, sfîrșitul iernii (trebuie să se înțeleagă zilele babei Dochia, personaj din mitologia populară care are corespondent în mitologia altor popoare; cf. bg. babini dni, ngr. οί μέρες τῆς γριᾶς, it. din Otranto i giorni della vecchia, prov. li jour de la vièio; materiale la Rohlfs, Quellen, 21-22); baba oarba „joc de copii”, cf. bg. slepa baba, iud. sp. papasiéga, care pare a fi rezultatul unei combinații între baba [oarba] cu [găina] oarbă. Der. babalău, băbălău, s. m. (babalîc); băbar, s. m. (om căsătorit; bătrînel); băbăret, s. n. (adunare de babe); băbărie, s. f. (descîntec; leac în medicina populară); băbătie, s. f. (babă; nevastă); băbesc, adj. (propriu babelor); băbește, adv. (ca babele); băbi, vb. (a îmbătrîni); băboi, s. m. (vrăjitoare bătrînă); baborniță, s. f. (babă decrepită). Toate der. sînt normale. Din sl. babuška, formă dim., provine băbușcă, s. f. (băbuță; pește de Dunăre, Leuciscus rutilus; pasăre bătrînă, care nu mai cîntă; butonieră), al cărei pl. este băbuște, cu prima întrebuințare, și băbuști în celelalte cazuri. – Cf. babcă, babiță.

babíță (-țe), s. f.1. Pelican (Pelecanus onocrotalus). – 2. Ciupercă din care se prepară iasca (Fomes igniarius). – 3. Ferăstrău. – 4. Pîntece, burtă. – 5. Diaree la copii. Sl. babica, dim. de la baba, cf. babă, babcă (Cihac; DAR). Pentru diferitele accepții din rom., cf. bg., pol., rus. baba „pelican”, rus. babica „ciupercă”, bg. babica, babek „pîntece”. Baghiță „pîntece”, pe care Damé îl menționează ca cuvînt diferit, este var. mold. cu palatalizare normală.

HIPOCORÍSTIC, -Ă adj., s.n. (Lingv.) (Nume diminutiv) care exprimă sentimente de afecțiune; dezmierdător, alintător. [< fr. hypocoristique, gr. hypokoristikos].

báde s. m.1. Termen de adresare care, în limbajul popular din Trans., Mold. și Basar., se aplică persoanelor mai în vîrstă sau de rang mai mare, dacă nu sînt cunoscute. – 2. Termen pe care îl folosesc de obicei femeile de la țară pentru bărbatul iubit. – Var. (Trans.) badiu. Numeroase dim.: bădi(u)c(ă), bădicuț(ă), bădieș, bădișor, bădiț(ă), bădițel, bădi(u)țică, bădi(u)liță, etc. Origine necunoscută. Coincide cu bg. bata, batju „termen de adresare către fratele mai mare”, sb. bato, bača, mag. bátya; este însă posibil ca aceștia să provină din rom. Poate fi vorba de forma autohtonă a rădăcinii indoeuropene pentru „tată”, cf. baci și rus. batjuska. Nu pare a fi întîmplătoare coincidența cu lazio bade „bătrîn”, bad „a îmbătrîni” (cf. Mélanges Soc. Ling., IX, 151). Pentru proveniența rom. a rut. badika, cf. Candrea, Elemente, 406.

báncă (bắnci), s. f.1. Scaun lung. – 2. Întreprindere financiară care efectuează operații de plată și credit. – 3. (La unele jocuri de cărți) Sumă din care bancherul plătește cîștigurile celorlalți jucători. – 4. (Înv.) Bilet de bancă. – 5. (Înv.) În arg., hîrtie de o sută de lei. – Var. banc, s. n. (bancă la jocuri de cărți; glumă, brașoavă). – Mr. bancu, bancă, megl. bancă. It. banca, fr. banque (sec. XVIII). Var. banc, reproduce fidel fonetismul fr. Cuvîntul mr., din it. (Ruffini 328). Toți der. sînt împrumuturi directe: bancar, adj., din it. bancario; banco, s. m. (bancă la jocuri de cărți), din it.; bancher, s. m., din it. banchiero, fr. banquier; banchetă, s. f., din fr. banquette; banchiză, s. f., din fr. banquise; bancnotă, s. f., din germ. Banknote, cf. mag. banknotta (Borcea 177); bancrută, s. f., din fr. banqueroute, care la rîndul său provine din it. banca rotta; băncuță, s. f. (monedă de 50 bani; odinioară, în Trans., monedă de 20 creițari), din germ. Bankozettel, transformat prin etimologie populară într-un diminutiv de la bancă (Hasdeu 3193; Borcea 177).

baníță (bánițe), s. f. – Unitate veche de măsură de capacitate pentru cereale, de valoare diferită după epoci și regiuni, dar în general egală cu 20 ocale (adică 0,215 hl în Mold., 0,339 hl în Munt.). De la introducerea sistemului metric, se numește de obicei astfel măsura de 20 litri, pentru cereale. Sl. banja „baie, vas rotund”, cu dim. banica, de unde bg. banica „vas, vapor” (Cihac; DAR). Semantismul rom., care nu apare în sl., se explică prin forma curentă a vasului care servește ca măsură.

bántă (bénți), s. f. – Laț, fîșie, bridă, lanț. Dim. bendiță, bentiță, s. f. (dim. de la bantă). Rus. bant, pol. bant, din germ. Band (DAR), cf. bandă. Se confundă uneori acest ultim cuvînt: o bantă de hîrtie (Vlahuță), în loc de o bandă de hîrtie.

ochiuți s.m. pl. (reg.) diminutiv (alintător) al lui ochi.

beșteá (-éle), s. f. – (Trans. de Sud-Vest) Bășică pe limbă, pușchea. Lat. *vēssῑcella, dim. de la vēssῑca (Densusianu, Graiul din Țara Hațegului, 53; REW 9277a; Rosetti, I, 159). Cf. bășică.

băț (béțe), s. n. – Bucată de lemn, nuia. Probabil din sl. bičĭ „flagellum”, cf. dubletul bici. Fonetismul nu este clar, dar dificultățile pe care le prezintă nu sînt de netrecut. Pledează în favoarea acestei ipoteze identitatea sensurilor, și absența acestor cuvinte în dialecte. În schimb, celelate explicații date pînă acum, nu par convingătoare. Miklosich, Slaw. Elem., 16, urmat de Cihac, se referă la sl. bŭtŭ „sceptrum” (› rom. bîtă), de unde provine și mag. bot; însă ipoteza sa lasă neexplicată transformarea lui t în ț. DAR pune în legătură cuvîntul băț cu bîtă, ca mai sus, și cu mag. pa(l)ca; pentru dificultățile prezentate de această analogie, cf. Skok, 62. Există și unii care caută explicația în lat. După Pascu, Lat., 256, din lat. *vĭttum, și acesta de la vitta; totuși, rămîne nelămurită alterarea consoanei finale. Scriban se gîndește la vitium, ceea ce este imposibil din punct de vedere semantic. Lausberg, Mundarten, 186, propune lat. vectis, de unde și calabr., basil. bett „baston”; dar fonetismul ridică mari dificultăți. Der. bățos, adj. (fibros; drept, țeapăn; îngîmfat, plin de sine); bețigaș, bețișor, s. n. *dim. al lui băț).

catrință (catrínțe), s. f. – Șorț, fustă din două bucăți. – Var. cătrință, cotrință. < Origine expresivă, ca în alte cuvinte care înseamnă „cîrpă”, cf. treanță, fleoarță, hanță, buleandră etc. și var. cotreanță „cîrpă” femeie de moravuri ușoare; cu același semantism ca toate cuvintele din această clasă. A fost interpretat ca un der. dim. al numelui feminin Catrina (Scriban); lipsește însă explicația semantică. Mag. katrinca, kotroncz (DAR) provine probabil din rom., ca și țig. katrinka. Cihac, II, 488, creează o legătură cu pol. katan(k)a „fustă”, lituan. katenka „corsaj”, care par a fi și ele dim. ale aceluiași nume. – [1561]

bîrnáci (-ce), adj. – Oacheș, brunet. Mag. barnás (Cihac, II, 479; Berneker 44; Gáldi, Dict., 104), de unde provin și rut. barná „(bou) negru”, slov. barnavý „oacheș, brunet”. Se folosește în Trans., împreună cu dim. bărnuț, adj. (oacheș, brunet).

bot (bóturi), s. n.1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. – 2. Bot (de animal). – 3. Cocoașă. Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoașă”, fr. bosse „cocoașă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Pușcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în sp. (Corominas, III, 393) și în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). Interpretarea expresivă este cea care trebuie să fi dat naștere var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă; chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boț, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloș; cocoașă”; și (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Șeineanu, Semasiol., 103; și Candrea, Éléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat că „foarte puțin probabil”, și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în „bont” un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, și alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); și pentru boț, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boțos, adj. (cu bulb); boțuț, s. m. (varietate de ciuperci); botișor, s. m. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boți, vb. (a rotunji, a da o formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboți, vb. (a încreți, a mototoli); boțitură, s. f. (cocoloș); Boțolan, s. m. (nume de bou); botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); îmbotnița, vb. (a pune botniță); botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare a fi fost „plin la față, bucălat”, și care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. și bosumflat), ajunge să se confunde cu buză și, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. și butuc, buză.

bóu (-ói), s. m.1. Taur castrat. – 2. Bour. – 3. Instrument muzical popular. – 4. Tont, imbecil. – Mr., megl. bou, istr. bowu. Lat. *bŏvum, formă populară de la bŏvem (Pușcariu 213; REW 1225; Candrea-Dens., 170; DAR); cf. it. bove, bue prov. b(u)ou, fr. boeuf, sp. buey, port. boi, cat. bou. Cf. boar, bour. Dim. boișor, boulean, bouleț; boicuș s. m. (pasăre, Aegithalus pendulinus, Aegithalus castaneus).

brîu (-îie), s. n.1. Cingătoare. – 2. Ornament, friză, mulură. – 3. Talie, mijloc. – 4. Dans tipic, în care cei care dansează se țin de talie. – Var. a pl. brîuri și (înv.) brîne, brîni. Mr. brîn, bărnu, megl. brǫn. Lat. brandeum „pînză de in” și „bandă, cingătoare” pare a se fi contaminat cu lat. pannus „pînză”, pînă s-a confundat complet cu formele contaminate *bran(e)um „bandă, cingătoare” și pandea „pînză”; cf. Niermeyer 104, unde se menționează prandeum. Din cea dintîi din aceste forme a rezultat rom. brîu, alb. bres, brez „cingătoare” (alb. mbren „a încinge”), și din a doua rom. pînză. Atît alb. cît și rom. presupun prototipul nazalizat (Rosetti, II, 111), de tipul *brenu- sau *branu-, care este considerat în mod tradițional de origine autohtonă (Miklosich, Slaw.Elem., 9; Philippide, II, 701). Nu pare posibilă der. cuvîntului rom. pe baza alb., propusă de Meyer 46 și Skok, Arch. Rom., VIII, 150; după Skok, Z. für Ortsnamenforschung, I, 89, cuvîntul alb. conține un suf. diminutival. Etimonul *brenum (Rosetti, Rhotacisme, 35), nu este clar. Cf. și brînză, pînză. Pierderea lui n (păstrat în pl. brîne și în der.) se repetă în condiții identice în grîu și frîu, și este greu de explicat, cf. grîu. Der. brînă, s. f. (friză), sing. analogic format pe baza pl., brînar, s. m. (frînghier); brîier, s. n. (tipar pentru muluri); brîneț (var. bîrneață, bîrniță), s. n. (curea; cingătoare; fîșie); brînișor, s. n. (curea; cordon); bîrnaș (var. bărnaș, bărnaci), s. n. (șiret); desbîrna, vb. (a descinge). Din rom. provine mag. bernice (Edelspacher 10).

răcorél, -ícă, răcoréle, adj. (reg.) 1. diminutiv al lui răcoare. 2. nume de plante agățătoare; volbură, zorele.

rodéi s.m. (înv.) diminutiv al lui rodie.

bun (-ni), s. m. – Bunic. Lat. *avunus, cuvînt care provine din aceeași rădăcină indoeurop. (*awon „bunic”) ca avus și care s-a păstrat numai în forma diminutivală avoncŭlus „unchi” (cf. Meillet, Mélanges Soc. Ling., IX, 141). S-a confundat curînd, poate chiar din lat., cu bonus, astfel încît este considerat în general der. al acestuia; cf., în plus, calabr. bona, piem. bona „bunică”. Der. bună, s. f. (bunică); bunic, s. m.; bunică, s. f.; răsbunic, s. m. (străbunic); străbun, s. m. (străbunic; strămoș); străbun, adj. (strămoșesc); străbunic, s. m.; străbunică, s. f.

burtúcă (-ci), s. f. – Copcă, gaură în gheața unei ape. Cuvînt rar, pe care în ce ne privește nu îl cunoaștem. La Cihac, II, 486, este menționat ca un der. al mag. burduga „șuvoi de apă”. Înclinăm să vedem acest cuvînt ca un diminutiv de la bortă, „gaură” probabil scris greșit.

butúc (butúci), s. m.1. Trunchi, buturugă. – 2. Partea de jos a tulpinii viței de vie. – 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mâinile și gâtul condamnaților. – 4. Partea centrală a roții. – 5. Buștean scurt. – 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. Din lat. *bottum „bont, fără vârf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei unei formații diminutivale, ca satsătuc, patpătuc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi” este evidentă, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă).Der. butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturug, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). Credem, prin urmare, că acest cuvânt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici măcar nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh, XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butură provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Éléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. Dacă explicația nostră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391).

caíer (cáiere), s. n. – Mănunchi, cantitate de lînă sau cînepă de tors. – Mr. caer, megl. cair, istr. caier. Lat. *călērus. Acest cuvînt apare numai în lat. în forma gălērus, cu sensul de „căciulă de blană cu părul pe din afară”, considerată a fi der. de la gălea, și necesită o explicație. Ideea de bază a lui gălērus nu trebuie să fie cea de „coif”, ca în gălea, ci aceea de „coc de păr”, ca în lat. căliendrum „coc fals, coc de păr care servește de podoabă”, de unde abruz. kelyendrę „boboc de floare” (REW 1514). Se știe că căliendrum reprezintă gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpretează ca „tout ce qui sert à nettoyer”, de unde „pămătuf, coamă, smoc, șuviță de păr, moț” și îl pune în legătură cu ϰαλλύνω „a curăța, a înfrumuseța”. Pare a fi mai probabil să se plece de la χαλαρός „moale, fleșcăit”, χαλᾶν „a slăbi”; astfel încît ar însemna „obiect flasc, fără consistență”, explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeași familie provine ϰάλανδρος „ciocîrlie”, numită astfel datorită moțului, cf. numele său lat., gălērῑ tus, de la gălērus după Boissacq, origine necunoscută; Walde 83 se gîndește la χαράδριος „specie de pasăre”. Presupunem că gălērus, care trebuie să reprezinte un *călĕrus, este corespondentul lat. al gr. χαλαρòς „fleșcăit” tot așa cum căliendrum este al lui ϰάλλυντρον; caz în care este evident că a însemnat probabil „moț, ciuf”, cf. gălērῑtus „(pasăre) moțată”, fiind secundară accepția de „căciulă”. Celelalte explicații nu sînt convingătoare. Sl. kǫdrĭ „încrețit” (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Miklosich, Lexicon, 329) sau kǫdrjavŭ „încrețit” (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Pușcariu 251 (și ZRPh., XVIII, 689 și DAR) a propus un lat. *carium, de la carĕre „a scărmăna”, al cărui fonetism este dificil; același autor Dacor., III, 669, de la lat. *cavabile, pe care nu-l înțelegem. Pascu, Archiva, XV, 439, (repetat în Lat., 256 și Pascu, I, 192) presupune un lat. *cairum, de la gr. ϰαĩρος „fir”. În sfîrșit, Giuglea, Contributions, 15-19, de gîndește la lat. caia „par”, cf. gasc. cay, sp. cayado prin intermediul unui dim. de tipul *caiulus (cf. Densusianu, GS, VII, 275); în afară de acestă dificultate fonetică, acestă explicație pare a admite o confuzie nefirească între caier și furcă. Der. încăiera, vb. (a pedepsi; refl., a se părui, a se bate, a se lua la bătaie); încăierătură, s. f. (bătaie). Sensul se explică pornind de la noțiunea de „încurcătură”. Totuși DAR preferă să plece de la un lat. *incavellare, de la cavella „coș”, ipoteză dificilă și totodată inutilă, pe cînd Spitzer, Dacor., IV, 654, propune un lat. *incavulare.

căldáre (căldắri), s. f.1. Găleată. – 2. Alambic. – 3. Cristelniță. – 4. Depresiune circulară în munți. – Mr. căldare, megl. căldari. Lat. caldāria (Pușcariu, 259; REW 1503; Candrea-Dens., 229; DAR); cf. it. caldaia, caldaio, prov. caudera, fr. chaudière, sp. caldera, port. caldeira. Der. căldărar, s. m. (meșteșugar care face sau repară căldări); căldărăresc, adj. (de căldărar); căldărărie, s. f. (atelier de făcut căldări, cazane etc.); căldărărit, s. n. (meseria de căldărar); căldări, vb. (Trans., a murdări); căldărit, s. n. (înv., impozit pe distilarea alcoolului); căldărușe, s. f. (dim. al lui căldare; plantă Aquilegia vulgaris; recipient pentru aspersor; varietate de struguri negri). Din rom. poate proveni ngr. ϰαρδάρι.

călúgăr (călúgări), s. m.1. Monah. – 2. Încălzitor pentru pat. – Mr., megl. călugăr. Ngr. ϰαλόγερος (Murnu 9), posibil prin intermediul sl. kalugerŭ; cf. bg., sb. kaluger (Iordan, BF, VI, 150). Der. călugăraș, s. m. (dim. al lui călugăr; pastilă aromată); călugăresc, adj. (monahal); călugărește, adv. (în felul călugărilor); călugăret, s. n. (mulțime de călugări); călugări, vb. (a face pe cineva călugăr, a-l închide într-o mănăstire, în general împotriva voinței lui; refl., a se face călugăr); călugărie, s. f. (viață de călugăr); călugărime, s. f. (mulțime de călugări); călugărire, s. f. (acțiunea de a se face călugăr); călugărit, s. n. (starea de a fi călugăr; călugărie); călugăriță, s. f. (femeie care trăiește într-o comunitate mănăstirească; insectă, Mantis religiosa; libelulă, Libellula depressa; gărgăriță, Coccinella septempunctata), cf. sb. kalugerica „specie de ciupercă”, bg. kalugerica „călugăriță, nagîț”, ngr. ϰαλογρίτζα „silvie”.

cămáră (cămắri), s. f.1. Cameră, odaie. – 2. Încăpere mică în care se păstrează alimentele. – 3. Înv., bogăție personală a domnitorului, avere. – 4. Trăsură în formă de ladă, special constituită pentru a transporta valori. – Mr., megl. cămară. Ngr. ϰάμαρα „boltă”, ϰαμάρα „cameră” (Cihac, II, 487; Meyer 169; Densusianu, Rom., XXXIII, 276), care provine din lat. camara. Der. directă din lat. nu este posibilă. Cf., din gr., tc. kemer, alb. kamëre, sl. kamarĭ, bg. kamara. Der. cămăruță, s. f. (dim. al lui cameră; nișă); cămăraș, s. m. (slujbaș care avea în grijă odăile domnului, la ordinele unui mare cămăraș, administrator al palatului și boier al rangului doi. Marele cămăraș administra cheltuielile palatului, avea monopolul cumpărăturilor, îi supraveghea pe negustorii raia și activitățile breslelor. Păzea modelul greutăților și măsurilor, din care transmitea copii legalizate cu sigiliul domnitorului, în schimbul impozitului numit cotărit. Nu avea loc în sfat; primea ce rămînea din banii de cheltuieli pentru palat, daruri în fiecare an de la cămărași, și jumătate din cota numită răsură de la bresle și mănăstiri; al doilea cămăraș se îngrijea în mod special de îmbrăcămintea domnitorului; cămăraș de izvoade, secretar personal, se îngrijea de corespondență și de actele domnitorului; cămăraș al ocnelor, administrator al minelor de sare; cămărășel, s. m. (cămăraș; locuitor care era scutit de dări, în schimbul obligației de a servi cu propriile arme, în caz de război; se numea așa, deoarece comandantul lui era marele cămăraș); cămărășie, s. f. (funcția de cămăraș; biroul acestuia); cămărășiță, s. f. (nevastă de cămăraș; chelăriță).

cap (-pete), s. n.1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfățișare. – 3. Minte, inteligență, spirit. – 4. Viață, existență. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avuție. – 7. Șef, căpetenie, conducător. – 8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. – 9. Început, parte inițială. – 1O. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrșește ceva. – 11. Față, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morți; se face de obicei chiar în ziua morții (capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. *capum, forma vulgară de la caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezintă, deci, o fază arhaică, întocmai ca sp. cabeza, față de fr. și it. Cf. căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totuși, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent capetele armatei și capii armatei. Der. capăt, s. n. (parte extremă; sfîrșit, deces, moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morților; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul ă se explică prin labiala precedentă cf. omăt-omeți, făt-feți; capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; căpețel, s. m. (înv., început; capăt, fragment, crîmpei; colac de pomană), dim. al lui capăt cu suf. -el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și DAR, din lat. capĭtĕllum „căpșor”; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugerăm); căpețea (var. căpățea(lă), capețea, căpețeală), s. f. (parte a frîului care trece peste capul și botul calului), der. de la căpețel (cf. cel-cea; purcel-purcea; cățel-cățea etc.), așa cum pe drept a observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și DAR, din lat. capĭtium al cărui rezultat *căpeț s-a format probabil cu suf. -ea); căpetenie, s. f. (căpetenie, șef), de la capete, cu suf. abstract -enie; căpui (var. încăpui) vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți pomana numită cap sau căpețel), cuvînt pe care DAR; Pușcariu, Dacor., I, 595 și Scriban îl derivă de la mag. kapni „a căpăta, a obține”, dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepții din rom. De aceeași proveniență trebuie să fie căpușe, s. f. (mugure, mai ales de viță de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. căpușă, prin intermediul suf. dim. -uș, f. -ușe (ca mănușe, picioruș, etc.). Der. propusă de Pușcariu, Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 și DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl derivă de la caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai puțin convingătoare (din bg., după Pascu, II, 184; de la *cap, postverbal de la capēre, su sensul de „(lucru) care se șterpelește”, după Giuglea, Contributions). Alb. këpušë („căpușă” și „fragă”), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie să provină din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relațiile cu alb., Philippide, II, 703 și Capidan, Meglonoromânii, 59). Der. căpuși (var. încăpușa), vb. (a înmuguri); căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum); căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. și mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru suf. Pușcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *căpușun, cu suf. -un, cf. gărgăun, și cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă); căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii). Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoțoman etc. Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- „sărac” sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotoșman.

capéte (-ți), s. m. – Vas, strachină. – Var. căpeț, s. n.; căpcea, capcea, s. f. Ngr. ϰαπέτις „măsură pentru produse solide” (Diculescu, Elementele, 467), probabil introdus într-o epocă mai puțin tîrzie decît presupunea Diculescu. Ultima var. un dim., cu confuzia între ți și ci la finală. După Densusianu, Hațeg, 61, căpcea ar veni de la tc. kepce; însă aria sa de răspîndire (Trans. de Sud-Vest) nu se potrivește cu această ipoteză; același autor a propus mai tîrziu (GS, VI, 363) un lat. *capicella.

cápră (cápre), s. f.1. Mamifer rumegător paricopitat, cu părul lung, cu coarne. – 2. Poreclă dată grecilor (sec. XVII-XIX), deoarece erau considerați excesiv de lăudăroși. – 3. Numele unui joc de copii. – 4. Joc pentru priveghiul morților, în care se folosește o secure învelită în piele reprezentînd o capră; este de asemenea un joc popular în noaptea de ajun a Crăciunului. – 5. Aparat de gimnastică pentru sărituri. – 6. Suport de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, susținute de o scîndură transversală. – 7. Scaun al vizitiului, la trăsuri. – 8. Compas de dogar. – Mr., megl. capră, istr. cǫpre. Lat. capra (Pușcariu 279; Candrea-Dens., 248; REW 1647; DAR); cf. alb. kjepër, it. capra, prov., cat., sp. cabra, fr. chèvre. Der. căproi, s. n. (piedestal al vîrtelniței); căpresc, adj. (de capră); căprește, adv. (în felul caprelor); căprișor, s. m. (plantă erbacee, Cyperus flavescens, Cyperus fuscus); căprit, s. n. (căprior); căpriță, s. f. (dim. al lui capră; săricică, Atriplex litoralis); căpraș, s. m. (vizitiu al unei trăsuri de închiriat care nu este a sa); căpriu, adj. (căprui); căpros, adj. (mîndru, trufaș); căprui, adj. (cafeniu), care ar putea reprezenta un lat. *capruneus, cf. caprunusprov. cabrun. Der. neol.: caprifoi, s. m. (arbust ornamental); caprimulg, s. m. (varietate de rîndunică); caprin, adj. (de capră); capricorn, s. n. (constelație zodiacală; semn al zodiacului reprezentat printr-un țap); Caprifoi (var. caprifoi), nu este cuvînt pop., astfel încît nu este posibilă der. directă din lat. caprifolium (Densusianu, Hlr., 162; Pușcariu 283; REW 1852), abandonată de DAR.

car (cáre), s. n.1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).

caragáță (caragáțe), s. f. – Coțofană. Var. caragace.Mr. caracacsă, megl. căcărască. Ngr. ϰαραϰάξα, „specie de pasăre”, poate contaminat cu tc. kargaça „cioară”, dim. de la karga (DAR; Scriban), cf. bg. karagaška. Din tc., după Șeineanu, II, 87. Nu este clară legătura acestui cuvînt cu chirighiță, s. f., numele altei păsări (Sterna hirundo); aceasta din urmă ar putea fi mai curînd identificată cu chirță, s. f. (specie de pasăre cu ciocul negru și aripi rotunjite), pe care DAR îl derivă de la mag. kirics.

cásă (cáse), s. f.1. Locuință. – 2. Cămin, familie. – 3. Pereche căsătorită, familie. – 4. Descendență, stirpe, familie nobilă, dinastie. – 5. Încăpere, odaie. – 6. Reședință, sediu. – 7. Birou, centru. – 8. Mobilier casnic, obiectele din casă. – 9. Placentă. 10. Cabină, gheretă. – Mr., megl. casă, istr. cǫse. Lat. casa (Diez, I, 115; Diez, Gramm., I, 32; Pușcariu 302; Candrea-Dens., 179; REW 1728; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. casa.Der. căsar, s. m. (cap de familie), pe care Candrea-Dens., 280 și REW 1750 îl derivă direct din lat. casarius; căsaș, s. m. (cap de familie, bărbat căsătorit; rudă); căsător, s. m. (cap de familie), format de la un vb. dispărut, reprezentant al lat. *casare (Pușcariu 305; DAR); căsătoresc, adj. (conjugal, matrimonial); căsători, vb. (a (se) uni prin căsătorie), pentru semantismul căruia cf. it. accasare, sp. casar, și observațiile lui Bogrea, Dacor., III, 413; căsătorie, s. f. (unuiune legală pentru întemeierea unei familii); necăsătorit, adj. (burlac); căsean, adj. (familiar); acasă, adv. (în casa proprie), care poate fi formație rom. sau reprezentant al lat. ad casam, cf. it. a casa; cășiță (var. căsiță), s. f. (căsuță, alveolă; pilă de pod, formată dintr-o căsuță de bețe cu umplutură de pietre; sertar), în legătură cu der. de la casă DAR își exprimă îndoiala, deoarece i se pare inexplicabil rezultatul ș, care apare la alți der., cf. cașnică, cășuță; chișița, s. f. (colivie, cușcă), pare a fi var. asimilată a cuvîntului anterior; casnic, adj. (conjugal, matrimonial); cașnică, s. f. (Arg., concubină, ibovnică); căsnicesc, adj. (conjugal); căsuță (var. cășuță), s. f. (dim. al lui casă); căsoaie, s. f. (augmentativ al lui casă; pivniță, cămară și bucătărie la casele de la țară; lucarnă, luminator; pilă de pod). Rut. kašicja „pilă de pod”, pe care DAR îl dă ca etimon al rom. cășiță, este mai curînd der. al rom.

cătinél adv. – Încet, lin, domol; cu grijă (ambele idei sînt simultane, cf. DAR). – Var. cîtinel, cătănel, cătelin, cîtelin. Lat. contĭnŭĕ „în mod continuu” sau contĭnuō de la contĭnēre „a răbda”. Rezultatul normal trebuia să fie *cătinu (pentru -con, cf. către), la care s-a adăugat suf. dim. -el, prin analogie cu (în)cetinel. În privința semantismului, contĭnŭĕ a însemnat probabil „fără izbituri, fără zgîlțîituri”, ca sp. aguanta, cînd se transportă un obiect greu. Metateza -nel › -lin a unor var. se explică prin contaminarea cu lin „suav”. Este puțin probabilă explicația lui Pușcariu, Dacor, III, 658 (cf. DAR și REW 1782a), care pleacă de la cautela pentru a presupune lat. *cautelῑnus sau *cautelēnus, care ar fi ajuns cu greu la rezultatul rom. Și mai puțin probabilă este explicația lui Spitzer, din lat. cattus „pisică” și cu un suf. -inel, care nu ne este cunoscut (Dacor., IV, 656-63 și BL, VI, 234). – Der. cîtineluș, adv. (încetișor); cîtinică, adj. f. (puțintică).

cerențél (cerențéi), s. m. – Plantă cariofilacee (Geum urbanum). Numele se dă și altor plante și flori (Geum rivale; Dryas octopetale). – Var. cerițică. Lat. cerinthe, cu suf. dim. -el (Densusianu, Rom., XXXIII, 73: Pușcariu 345; REW 1831; DAR). Pentru var., cf. Pascu, Beiträge, 26, care o explică prin intermediul unei schimbări de suf. Totuși, Tiktin presupune că cerițică este un der. de la ceară (cf. fr. fleur de cire), și că de la ea provine var. cerențel.

chepceá (-éle), s. f. – Lingură de spumă. Tc. kepçe (Șeineanu, II, 105), cf. ngr. ϰεφέ, bg. kebče. Probabil cuvînt identic cu chepcel, s. n. (vas de scos apă; instrument de pescuit), care pare un dim. cu suf. -el. Totuși, Giuglea, Dacor., I, 248 (cf. REW 1772 și DAR) îl derivă de la lat. caucellus (cf. fr. choisel, choseau) care prezintă dificultăți fonetice. Cf. Graur, BL, V, 92.

tărâcioáră s.f. (reg.) diminutiv al lui tărâță.

chímă (-me), s. f. – Germen, sămînță. Sb. kima (DAR) sau din germ. Keim, prin intermediul săs. kim (Lacea, Dacor., IV, 778). Înainte, Philippide, Principii, 138, încercase să-l explice prin gr. ϰῦμα (cf. ciumă) ipoteză acceptată de Bogrea, Dacor., II, 654. – Der. chimiță, s. m. (diavol; bufon, caraghios), care pare a fi un dim. de la cuvîntul anterior (Bogrea și DAR îl explică prin numele unui personaj popular în trecut datorită șotiilor sale; nu este însă posibil să se aplice diavolului numele unui personaj real, și nici nu s-ar explica prin alte mijloace apelativul Chimiță, astfel încît este de presupus că acesta din urmă este o simplă poreclă).

chișíță (chíșițe), s. f.1. Încheietură a piciorului, deasupra copitei, la cai. – 2. Pensulă. – 3. Mătură. – 4. Mănunchi, legătură. Sb. kičica „chișiță”, dim. de la kika „plete” (› chică), probabil contaminat cu kitica „buchet” (Bogrea, Dacor, IV, 680; DAR).

cínă (cíne), s. f. – Masă de seară. – Mr., megl. țină, istr. cirę. Lat. cēna (Pușcariu 362; Candrea-Dens., 341; REW 1806; DAR); cf. it., prov., sp. cena, port. cea.Der. cinioară, s. f. (ceasul cinei), cf. prînzișor; cuvînt pe care Drăganu, Dacor., III, 693-5 și DAR îl consideră reprezentant al lat. cinae hora, dar care este un dim. cu suf. -oară, cf. Graur, BL, III, 19.

cîntec (cîntece), s. n.1. Cînt, cîntare. – 2. Cînt, poezie lirică. – Var. cîntic.Mr. cîntic, megl. cǫntic. Lat. cantĭcum (Pușcariu 373; Candrea-Dens., 357; REW 1618; Rosetti, I, 165; DAR); cf. alb. kengë (Meyer 187). Cf. cînta.Der. cînticel, s. n. (dim., al lui cîntec).

cîrlán (cîrláni), s. m.1. Mînz de doi ani. – 2. Berbec de un an. Origine necunoscută. Ar putea fi dim. călan, cu r infix (după Lambrior 107; Crețu 327 și Candrea, Elemente, 405, din lat. *caballanus); dar al doilea sens este dificil de explicat. Abundă ipoteze incerte: din mag. kerlany (Cihac, II, 488), care fără îndoială provine din rom.; din lat. carnalis (Philippide, Principii, 150; Giuglea, Dacor., I, 245-7; Giuglea, LL, I, 171; cf. DAR); cf. sp. carnero, însă der. este dificilă; din sl. *krdlanŭ, de la krŭdocîrd (Weigand, Jb, XVI, 222); din fondul preromanic (Rusu, Dacor., XI, 148; Lahovary 321). – Der. cîrlănar, s. m. (păstor, cioban). Din rom. este mag. kirlán, kerlany (Edelspacher 16).

ciúcure (ciúcuri), s. m.1. Moț, smoc de păr. – 2. Ornament făcut dintr-un mănunchi de fire, canaf. – 3. Pompon. – 4. Franj, ceapraz. – 5. Țurțur de gheață. – 6. Lacrimă de cristal, la candelabre. – 7. Ciorchine. – Istr. cicur. Din ciuc „smoc,” pe baza unui pl. astăzi puțin folosit, ciucuri, de la care s-a refăcut un nou sing. Nu poate proveni din mag. csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gáldi, Dict., 172), deoarece cuvîntul mag. este un împrumut dialectal în rom. Pare puțin probabilă der. propusă de DAR, din lat. ciccumgr. ϰίϰϰος „partea cărnoasă a rodiei” (cf. REW), sau de la dim. său *cicculum (Pușcariu, Studii istrorom., II, 226). Der. ciucuri, vb. (a face ciucuri); ciucurar, s. m. (fabricant de pasmanterie); ciucuriu, adj. (moțat); ciucuros, adj. (cu multe ornamente); înciucura, vb. (a împodobi; a încărca). Din rom. sau din mag. provine sb. čokur „nod”.

clăbắț (-béțe), s. n. – Căciulă din piele de miel cu blană. Sb. klobuc „căciulă” (DAR). De la o formă dim. derivă clăbucet, s. n. (căciulă), cunoscut mai ales ca toponim, cf. Iordan, BF, III, 164 și BL, VI, 34.

coácăză (-ze), s. f.1. Fruct în formă de bobițe roșii cu gust acrișor, pomușoară. – 2. Varietate de coacăz. – 3. (Bucov.) Varietate de struguri. – 4. Afină. – 5. Dîrmoz, Viburnum Lantana.Mr. coacăză. Varietatea de plante numită astfel indică faptul că numele le-a fost dat din pricina aspectului bobițelor sale rotunde și cărnoase, care au o anumită asemănare între ele. Este probabil, prin urmare, ca originea cuvîntului să fie lat. *coccum, pl. cocca, din al cărui rezultat *coacă s-a obținut acest cuvînt, prin suf. -ză, ca în cinteză, pupăză, etc. (Densusianu, Bausteine, 474; Philippide, II, 707; Pascu, Suf., 379; Iordan, Dift., 188; cf. Rosetti, II, 115). În general se preferă să se plece de la alb. kokjë „boabă”, care este același cuvînt lat. (Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Meyer, 164; Schuchardt, ZRPh., XXVI, 322; DAR; REW 2009; Pușcariu, Lr., 265); dar această ipoteză este inutilă, căci o formă *kokëzë nu apare în alb. și der. cu -ză este normală în rom., pentru a se forma dim., cf. căcărează, gălbează.Der. coacăz, s. m. (arbustul care dă coacăze); cocăzar, s. m. (rododendron). Din rom. provin bg. kokazi „afină”, mag. kokojza, kokolyza „coacăză”, rut. gogodza.

coádă (-ózi), s. f.1. Apendice final al părții posterioare a corpului animalelor. – 2. Păr împletit, cosiță. – 3. Peduncul, codiță, pețiol. – 4. Partea de dinapoi a unor obiecte de îmbrăcăminte, trenă. – 5. Capăt, sfîrșit, extremitate. – 6. Margine, parte de dinapoi. – 7. Rest, rămășiță. – 8. Șir de persoane care așteaptă, rînd. – Mr., megl. coadă, istr. code. Lat. pop. cōda, în loc de cauda (Pușcariu 384; Candrea-Dens., 374; REW 1774; DAR); cf. it. coda, prov., cat., v. sp. coa, v. fr. coe (fr. queue), sp., port. cola. Pentru expresia coada ochiului, cf. it. la coda dell’occhio.Der. codat, adj. (cu coada lungă; prelung); coadeș, adj. (cu coada lungă); codos, adj. (cu coada lungă); codaș, adj. (care rămîne la urmă; sărman, mizer); codaci, adj. (cu coadă lungă; codaș, laș); codan, adj. (cu coada lungă); codană, s. f. (fată, tînără, fecioară), cf. godană; codău, s. m. (nume de cîine); codea, s. m. (poreclă dată diavolului); codaț, s. m. (vierme); codiriște (var. codoriște, codorîște, codorișcă, codorie, codolie etc.), s. f. (mîner, mai ales la bici și la secure), a cărui terminație pare a se datora unei contaminări cu toporiște sau toporișcă „secure”; codirlă (var. codîrlă), s. f. (partea de dinapoi a unei mașini, a unui rînd); codîrlaș, adj. (cel de pe urmă, ticălos, josnic); codi, vb. ( a tunde lîna primăvara în jurul cozii oilor; a șovăi, a pregeta, a ezita; a se sustrage; a fi indecis); codeală, s. f. (îndoială, ezitare); codelnic, adj. (șovăielnic, care o ia pe departe); codină, s. f. (lînă de calitate proastă, care provine din partea de dinapoi a oii; grîu de proastă calitate, pleavă); coditură, s. f. (lînă căzută și culeasă de pe jos; șovăire, lipsă de hotărîre); coditor, adj. (oscilant). Din rom. provine rut. kodaš „cel de urmă; sărac” (Candrea, Elemente, 407); cf. sb. kuda „coadă”, probabil din it. Codălat, adj. (cu coada lungă), a fost considerat drept comp. cu adj. lat. (cf. Spitzer, Cacor., V, 332, și REW 4934N), sau ca der. de la un lat. *codella, dim. de la coda (Drăganu, Dacor., IV, 739; DAR). Mai curînd este der. rom. de la coadă, unde suf. -at pare să fi fost alterat prin adăugarea unui l expresiv ca în bucălat și în creațiile spontane în li-, cf. morfoli. Comp. codalb (var. cudalb), adj. (cu coada albă; blond), comp. cu alb, a cărui comp. ar putea fi romanică (cf. sard. kodalbola, Philippide, Principii, 98; Candrea-Dens., 376); codălbi, vb. (a-și pierde culoarea, a se îngălbeni; a ieși prost, a-și pierde capul, a se apuca cu mîinile de cap), la care s-a plecat de la ideea cozii ochiului care devine alb; codălbiță, s. f. (specie de șoim, Lanius collurio); codălbiu, adj. (blond); codroș, adj. (pasăre, pieptănuș, Ruticilla phoenicula), comp. cu roș. Cf. codobatură.

cocóș (cocóși), s. m.1. Masculul găinii. – 2. Trăgaci. – 3. Floricele de porumb. – 4. Ansamblul celor patru bucăți ale nucii. – 5. Prună putredă. – 6. Știft, pivot. – 7. Proptea, reazăm, sprijin. – Mr., megl. cucot, cócut. Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco „strigătul cocoșului” la Petronius, lat. med. coccus (› fr. coq), it. cocca „găină” (Battisti, II, 991), fr. cocorico, sp. quiquiriqui etc. Nu încape îndoială că în der. cuvîntului a influențat sl. kokošĭ „găină”. După mai mulți autori, sl. este etimonul direct al rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 296; Cihac, II, 67; Meyer 194; Conev 54; DAR) dar transformarea semantică ridică probleme (mr. și megl. provin din sl. kokotĭ „cocoș”). Cf. bg. kokoška „găină”, sb. kokoš „găină”, kokot „cocoș”, pol. kokosz „găină”, kokot „cocoș” etc. Kokoš cu sensul de „masculul găinii” apare totuși în rut., slov., ceh., ca și în mag. kakas, ngr. ϰοϰϰόσιον, alb. kokoš. Cel puțin o parte din aceste cuvinte poate proveni din rom. Ideea unei origini expresive a cuvîntului rom. a fost avansată de Pușcariu, Dacor., VIII, 353, unde se atribuie origine rom. cuvintelor mag., rut., slov. și ceh., ca și săs. Kokosch. Der. cocoșesc, adj. (de cocoș); cocoșește, adj. (precum cocoșii); cocoșar, s. m. (sturz, Turdus viscivorus), cf. bg. kokošar „șoim” (menționat de DAR, însă care nu poate avea legătură directă cu rom.); cocoșel, s. m. (dim. al lui cocoș; pasăre de hîrtie; floricele de porumb; știft, cui; nume dat mai multor plante); cocoși, vb. (despre cocoși, a călca găina; a se împăuna; a bate, a ciomăgi), în ultimul său sens confundîndu-se cu vb. a cocoșa, de la cocoașe „gheb”; cocoșoaică, s. f. (plantă, Arum maculatum).

colínă (colíne), s. f. -Deal, colnic. Fr. colline. A devenit aproape popular. Totuși, dim. menționate de DAR, col(i)niță și colmel, nu aparțin acestui cuvînt ci lui colnic și culme.

corb (córbi), s. m.1. Pasăre din familia corvidelor, cu pene negre, ciocul și picioarele puternice (Corvus corax). – 2. Poreclă dată țiganilor, sau cailor ori cîinilor negri. – 3. Pește de mare (Corvina nigra). – 4. Varietate de struguri. – Mr. corbu, megl., istr. corb. Lat. corvus (Pușcariu 393; REW 2269; DAR); cf. it. corvo, prov. corp, v. fr., cat. corb (fr. corbeau), sp. cuervo.Der. corbiță, s. f. (cioară); corbos, adj. (negru); corbiu, adj. (negru); corban, adj. (negru); corbească, s. f. (varietate de de struguri); corbăi, vb. (a croncăni); și numeroase dim., folosite ca nume de animale domestice. Din rom. provine ngr. ϰόρμπου „negru” (Meyer, Neugr. St., II, 75; Murnu, Lehnw., 29; Hoeg 177), și probabil alb. korp „corb.”

coș (-șuri), s. n.1. Obiect din împletitură de nuiele, care servește la transportul obiectelor. – 2. Năvod de pescuit. – 3. Stup. – 4. (Trans.) Albie, covată. – 5. (Înv.) Sicriu, coșciug. – 6. Coteț. – 7. Hambar. – 8. Loitră, ladă la car. – 9. La moară, parte în care se toarnă grăunțele la măcinat. – 10. Horn, hogeac. – 11. Împletitură de nuiele, leasă. – 12. Acoperămînt, capotă de trăsură. – 13. Față de pernă. – 14. Ghizd, colac de fîntînă. – 15. Ladă de teasc. – 16. Formă pentru brînză sau recipient pentru fragi, din coajă de copac, mai ales de brad. – 17. Mașină de urzit. – 18. Torace. – 19. Carapace de rac. – Mr., megl. coș. Sl. košĭ „coș” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 307; Cihac, II, 75; Conev 64); cf., bg., sb., slov., rus. koš, pol. kosz, mag. kas, alb. koš.Der. coșuleț, s. n. (dim. al lui coș; lumînare în spirală care se ducea la biserică, după tradiție, de Vinerea Mare); coșară, s. f. (coș, obiect), din mag. kosár, sb. košar; coșarcă, s. f. (coș, obiect; hambar, ciur), din mag. kosárka; coșar, s. m. (împletitor de nuiele; hornar); coșerie, s. f. (meseria de coșar); coșerar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercar, s. m. (împletitor de coșuri); coșercărie, s. f. (meseria de coșar). – Cf. coșar, coșniță.

cosíță (cosíțe) s. f.1. Păr lung al femeii, coadă, plete. – 2. Șuviță de păr. – 3. Varietate de măzăriche (Vicia hirsuta, Ervum hirsutum). – Mr., megl. cusiță. Bg., sb. kosica, dim. de la sl. kosa „păr, plete” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 75; Conev 89; DAR). – Der. cosițat, adj. (împletit în coadă); cosițel, s. m. (plantă, Sium latifolium).

cozonác (cozonáci), s. m. – Prăjitură din aluat dospit. Ngr. ϰοσωνάϰι, dim. de la ϰοσώνα „păpușă” (Cihac, II, 652; Scriban), datorită formei care se dă uneori acestor prăjituri; cf. bg. kuzunak, kozonak. După DAR, din ngr. ϰουδουνάϰι „clopoțel”. După Capidan, Raporturile, bg. provine din rom.

crái (crái), s. m.1. Rege, domnitor. – 2. Mag.3. (La cărțile de joc) Rege. – 4. Căpetenie, conducător al diferitelor asociații. – 5. Vagabond, golan, haimana. – 6. Bărbat ușuratic, căruia îi plac aventurile amoroase, donjuan. Sl. kralĭ „rege” (Miklosich, Slaw. Elem., Miklosich, Lexicon, 308; Cihac, II, 80; Meyer 203; Berneker 573), din germ. Karl: este numele lui Carol cel Mare considerat drept suveran prin autonomazie. Cf. mag. király, alb. kralj, ngr. ϰράλις, tc. kiral (din mag.). – Der. crăișor, s. m. (dim. al lui crai; prinț; haimana; pasăre, aușel; varietate de păstrăv, Salmo trutta; varietate de struguri); crăiță, s. f. (regină; prințesă; regina albinelor; la cărțile de joc, regină; trandafir de India, Tagetes erecta; varietăți de pere, struguri, ciuperci), cf. bg. cralica, sb. kraljica, deși poate fi vorba de o der. internă; crăielici, s. m. (plantă, lupoaie, Orobancha caryophyllacea), din sb. kraljic „prinț”; crăieț, s. m. (nume dat mai multor pești mici de rîu); crăiasă, s. f. (regină; zînă); crăiesc, adj. (regesc, împărătesc; de haimana; de donjuan); crăiește, adv. (regește; ca o haimana); crăie, s. f. (regat, împărăție; domnie); crăime, s. m. (mulțime de crai; mulțime de haimanale); crăiet, s. n. (mulțime de haimanale); crăi, vb. (a domni); crailîc, s. m. (curtare, galanterie; viață de haimana); craidon, s. m. (crai, donjuan), a cărui formație este puțin clară (după Diculescu, Originile limbii române, Bucarest, 1907, și DAR, de la crai și domn). Evoluția de la „rege” la „donjuan” se explică în general prin împrejurarea că ruinele palatului domnesc din București au folosit, în a doua jumătate a sec. XVIII, drept han pentru diverși vagabonzi, care se distingeau de obicei cu numele de Craii de la Curtea-Veche. Această explicație este posibilă, dar nu cu totul sigură (ideea de „rege” nu este firească în legătură cu un palat unde n-au existat niciodată regi). Este vorba mai curînd de un sens înv. și dispărut al lui crai, care trebuie să fi însemnat și „vestitor”, cf. crainic, sp. rey de armas, fr. roi d’armes etc. Deoarece crainicii făceau multe drumuri, este firească evoluția la „vagabond”, și de aici la „haimana” și „golan, derbedeu”; cf. paralelismul cu der. lui crainic.

críntă (crínte), s. f. – Tipar pentru brînză. – 2. Scîndură de măcelărie. Sl. krinica, dim. de la krina „vas” (Cihac, II, 83). După Drăganu, Dacor., VI, 271, rezultatul normal *crință, a produs un sing. analogic, pe baza pl. De la un der. bg. krinka, provine crincă, s. f. (coș). Cf. rut. krinka „sticluță”, mag. kerenta „blid”.

cúi (cúie), s. n.1. Piesă mică turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, diblu. – 2. Crampon. – 3. Cuier, cîrlig. – 4. Înțepătură, junghi. – Istr. cuñu. Lat. cuneus (Pușcariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kuń (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. cunho.Der. cuier, s. n. (suport pe care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu ținte de lemn); cuișor, s. n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuișoare, s. f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias cornuti, Dianthus Carthusianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aromaticus). Cf. încuia, descuia.

cunúnă (cunúni), s. f.1. Coroană. – 2. Ansamblu de grinzi cu care se închid în partea de sus cei patru pereți ai unei case de țară. – 3. Ghizd, colac de fîntînă. – 4. Pedală, la războiul de țesut. – 5. La cai, partea de deasupra a copitei. – 6. Plantă (Coronilla varia). – 7. În general, obiect, legătură sau ansamblu de fire ce amintesc forma unei coroane. – Mr., megl. curună. Lat. corōna (Pușcariu 449; Candrea-Dens., 447; REW 2245; Rosetti, Rhotacisme, 20; DAR); cf. alb. kurorë (Meyer 200; Philippide, II, 639), it., sp. corona, fr. couronne, port. coroa, ngr. ϰορώνη, sl. korona, k(o)runa. Este dublet al lui coroană, și al lui corună, pe care Giuglea, Cercetări lexicografice, 7, propunea să fie derivate din lat. columna. Forma normală este cea din dialect, alterată posterior printr-o asimilație. – Der. cununiță, s. f. (dim. al lui cunună; icoană care în Basarabia se pune în sicriu; plante diferite: Coronilla varia, Spiraea ulmifolia, Vinca minor, Xeranthemum annuum); cununa, vb. (înv., a pune coroană; a căsători, a celebra o căsătorie, a face căsătoria religioasă), care ar putea fi un der. direct din lat. corōnāre (Pușcariu 448; Candrea-Dens., 448; REW 2246; DAR) și al cărui semantism se explică prin ritualul ceremoniei nupțiale ortodoxe, cf. cu același sens dublu gr. στεφανόνω (Sandfeld 35), alb. kurunzoń (Jokl, BA, IV, 195), bg. venčavam (cu primul sens se preferă astăzi forma încununa); cununie, s. f. (căsătorie, una din cele șapte sfinte taine ale religiei creștine; oficiere a căsătoriei, nuntă; coroană ce se așază pe capul soților, în timpul oficierii căsătoriei), cuvînt general răspîndit (ALR, 253), fără îndoială datorită influenței bisericii; necununat, adj. (care nu a fost căsătorit la biserică); încununa, vb. (a pune coroana; a împodobi; a răsplăti; a desăvîrși; înv., a căsători); descununa, vb. (a divorța, a despărți).

dádă (dáde), s. f. – Nume care se dă de obicei la țară unei surori mai mari, unei mătuși, și, în general, unei femei mai în vîrstă. – Mr. dadă. Tc. dada „stăpîna casei, gospodină”, probabil în parte prin intermediul bg., sb., mag. dada (Tiktin; Candrea; cf. Berneker 176). – Der. dădacă, s. f. (doică); dădăci, vb. (a crește; a educa, a forma, a călăuzi); dădăceală, s. f. (creștere; educație, grijă); daică, s. f. (Olt., Munt., stăpîna casei; soră mai mare), din sb. dajka, dim. de la dada; cf. dodă.

dáscăl (dáscăli), s. m.1. Institutor, profesor. – 2. Cantor. – Var. dascal, (înv.) didascal. Mr., megl. dascal. Ngr. δάσϰαλος, din gr. διδάσϰαλος (Cihac, II, 654; Murnu 16; Tiktin; Gáldi 172; Candrea; Scriban); cf. alb. dhaskalj, bg., sb. daskal (Vasmer, Gr., 51). – Der. dăscălaș, s. m. (dim. peiorativ al lui dascăl); dăscăleci, s. m. (dăscălaș); dăscălesc, adv. (profesoral; didactic); dăscălește, adv. (în mod didactic); dăscăliță, s. f. (învățătoare; nevastă de dascăl); dăscălime, s. f. (mulțime de dascăli); dăscălicesc, adj. (erudit); dăscălie, s. f. (instrucție, învățătură; știință; profesiunea de dascăl); dăscăli, vb. (a sfătui, a călăuzi; a orienta; a dojeni, a face observații; a plictisi cu discursuri, a ține predici).

albișori s. m. pl. (dim.) bani

dulúță s. f. – (În expresia a fugi duluță) A fugi iute. Origine necunoscută. După Șeineanu, Chien, 258 și Pușcariu, Dimin., 77, de la dulău „cîine”. Pascu, Beiträge, 40, pleacă de la vb. a tuli „a fugi” pentru a forma un dim. *tuluță. În sfîrșit, Scriban îl consideră un vocativ, de la un nume Duluță care nu apare. Stabilirea unui etimon este și mai dificilă dacă se are în vedere că nu se cunoaște valoarea exactă a cuvîntului. Ar putea fi o der. umoristică de la du-l (cf. ia-l și du-l), cu suf. dim. -uță.

filimícă (-ci), s. f. – Gălbenele (Calendula officinalis). Origine necunoscută. Pare cuvînt identic cu hilimoacă, s. f. (plantă, Iuniperus nana). Ar putea fi deformare de la firimică, dim. de la fărîmă alterat de încrucișarea cu fir, ca firimiță.

fărîmá (fărấm, fărâmát), vb. – A sparge, a face bucăți. – Var. (s)făr(î)ma, (s)făr(î)mi. Lat. *ex-formāre, cf. it. sformare „a desfigura”, sformato „diform”. Rezultatul sfărma este normal (pentru oă, cf. fără); formele cu î se datorează unei încrucișări cu dărîma, v. aici. În general se explică acest cuvînt prin fărîmă „fragment”, care se consideră identic cu alb. theṝimë (‹ mr. sîrmă) „fragment”, theṝmoń (‹ mr. sîrmare) „a sparge” și derivat din lat. *farrimen, de la far „alac” (Pușcariu, Conv. lit., XXXV, 818 și ZRPh., XXVII, 739; Pușcariu 582; Giuglea, Dacor., III, 598; Philippide, II, 712; Rosetti, II, 116), ipoteză dificil de admis din punct de vedere semantic (cf. REW 3202). Diez, Gramm., I, 281, urmat de Körting 3950, Meyer 90 și Scriban, propusese lat. fragmen, care reprezintă de asemenea dificultăți. Alb. pare a proveni din rom.Cf. înfărma. Der. fărîmă, s. f. (fragment, bucată; firimitură; rest); fărîmăcios (var. (s)făr(î)măcios, (s)făr(î)micios), adj. (care se fărîmă, inconsistent); fărîmat (var. (s)făr(î)mat, (s)făr(î)mit), s. n. (spargere; fărîmare; oboseală, rău, amețeală); fărîmător (var. (s)făr(î)mător, (s)făr(î)mitor), adj. (care (s)fărîmă); fărîmătură (var. (s)făr(î)mătură, (s)făr(î)mitură, fir(i)mitură), s. f. (fărîmare; distrugere; spargere, hernie; firimitură; resturi); în ultimele var. pare a fi intervenit o încrucișare cu fir; fărîmița (var. sfăr(î)mița, (s)făr(î)mica, (s)făr(î)miți, fir(i)miți), vb. (a face bucățele, a face firimituri), din dim. fărîmiță.

fășcúță (fășcúțe), s. f.1. Vas de lemn pentru lapte. – 2. Plantă, Orobus vernus. Rut. faska (Cihac, II, 108; Candrea; DAR), din germ. Fass, dim. dialectal Fasken. În Mold.

feciór (fecióri), s. m.1. (Înv.) Copil. – 2. Băiat, tînăr, flăcău. – 3. Servitor, valet. – Mr., megl. fițor, istr. fețor. Lat. *fĕtĭolus, dim. de la fĕtus (Pușcariu 593; Candrea-Dens., 561; REW 3273; DAR), sau mai probabil der. internă de la făt › *fetcior sau *fetșor. Folosirea sa este generală, cf. ALR, 187. – Der. fecioară, s. f. (fată virgină), istr. fețǫre (după Pușcariu 594 și DAR, din lat. *fĕtĭola); feciorandru, s. m. (flăcău); feciorariță, s. f. (rar, Trans., fată bărbătoasă); feciorelnic, adj. (virginal); fecioresc, adj. (virginal; Trans., propriu băieților); feciorește, adv. (în mod feciorelnic); feciori, vb. (înv., a trăi în mod cast; Trans., a duce viață de copil); feciorică, s. f. (plantă, Herniaria glabra); feciorie, s. f. (virginitate; Trans., tinerețe); feciorime, s. f. (Trans., mulțime de feciori); desfeciori, vb. (a deflora, a dezvirgina). – Din rom. provin alb. fičor (Jokl, RF, II, 246), bg. fičor (Capidan, Raporturile, 195), mag. ficsor (Edelspacher 14; Candrea, Elemente, 407).

fíe (-íi), s. f. – Fiică, fată. – Var. fiie, fiiă, (Bihor) hie. Mr. hil’e, megl. iil’e. Lat. fῑlia (DAR), cf. it. figlia (v. lomb. fiia), fr. fille, sp. hija, port. filha. Cuvînt înv. (cf. ALR 193), supraviețuiește curent în expresia fie-mea, fie-ta, fie-sa; cf. și fă.Der. fiică (var. fică), s. f., formație dim. cu suf. -ică, ca în fetică, mătușică (analogia cu maică, sugerată de DAR, nu prezintă interes); este cuvînt care l-a înlocuit pe cel anterior. Cf. fiu, fă.

fluturá (flútur, fluturát), vb.1. A zburătăci, a roi. – 2. A fîlfîi, a se legăna în văzduh. – 3. A mișca, a clătina. – 4. (Înv.) A înnebuni. – 5. (Rar) A fluiera. – Mr. flutur, fluturare. Creație expresivă, care reprezintă ideea de zbor clătinat, ca cel al fluturelui, cf. fil, ca și arab. furfûr, germ. Fleder-, Flitter, it. flùtola (Battisti, III, 1661), it. farfalla, prov. parpaillot, și de asemenea sp. farfullar, refunfuñar. Nu se poate stabili dacă, în rom. der. verbal este anterior sau posterior lui fluture (mr. f(l)itur(ă), flutur, frutur), s. m. (insectă cu corpul alungit și patru aripi de culori diferite; samară; paietă, bob de metal strălucitor); vb. s-a format, mai probabil direct pe baza expresiei imitative *fîltura, cu suf. de asemenea expresiv -ura, cf. gudura, scutura, scăpăra, vîntura. Mai puțin probabilă este der. directă din lat., care a fost propusă adesea, plecîndu-se de la corespondența cu alb. fljuturoń „a zburătăci”, fljuturë, frutul „fluture” (cuvinte care par der. din rom.) și it. fiutola „fluture de noapte” (poate în loc de frottola). Totuși, s-au menționat ca etimoane posibile lat. *fluctulāre „a fluctua” (Diez, II, 22; Meyer 100; REW 3384; DAR; Rosetti, I, 167; cf. în contra Graur, BL, V, 98),în care tratamentul lui ct ar fi greu de explicat; sau lat. *flutulāre, de la flutāre „a pluti” (Candrea, Rom., XXXI, 310; Candrea, Éléments, 96; Candrea-Dens., 610; Pușcariu 626; cf. Densusianu, GS, II, 321) a cărui soluție ar fi posibilă, dacă nu ar fi atît de evidentă apartenența la familia expresivă, cu toți der. săi. Scriban, Archiva, XLI, 48, propunea o origine gepidică; numai Iordan, BF, II, 170, admite origine expresivă. Der. fluștura, vb. (a fîlfîi, a se legăna în văzduh; a se clătina; a agita, a mișca; a fluiera), cu infix expresiv, ca în flișc; flu(ș)turatic, adj. (ușuratic, neserios; frivol, inconstant; nebun, țicnit), pentru al cărui ultim sens, astăzi înv., cf. sp. chiflado; fluturaș, s. m. (dim. al lui fluture; paietă); înflutura, vb. (a împodobi cu paiete). După Pușcariu, Dacor., IV, 683, fluștura ar fi un der. din lat. *floscalia „pleavă”, de la floscŭlus, ipoteză imposibilă din toate punctele de vedere. – Din rom. provin alb. fljuturoń „a zburătăci”, fljuturë „fluture”, bg. flutur, flotore „paietă” (Capidan, Raporturile, 221), cu var. furtúlki, luturka (Bernard 43), și ngr. φλετουράω „a sări”, φουλτράω „a zbura”.

foárfecă (foárfeci), s. f. – Unealtă pentru tăiat. – Mr. foarfică, megl. foarfiți. Lat. fŏrfĭcem (Pușcariu 633; Candrea-Dens., 624; REW 3435; DAR), cf. it. forbici (calabr. fórfica, puórfice, sard. forfige). La origine trebuie să fi fost un pluralia tantum, de la forficos; foarfecă este un sing. analogic modern. Der. forfeca, vb. (a tăia; a zdrobi; a mesteca), ar putea reprezenta direct. lat. fŏrficāre (Pușcariu 632; Candrea-Dens., 625; DAR), cf. astur. aforfegar (J. Malkiel, Rom. Phil., IX, 65); forfecar, s. m. (rădașcă); forfecare, s. f. (rezistență tangențială); forfecări, s. f. pl. (varietate de campanule); forfecel, s. m. (insectă, Rhynchites cupreus); forfecuță, s. f. (dim. al lui foarfecă; pasăre mică, Loxia curvirostra).

fráte (fráți), s. m. – Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană născută din aceiași părinți (sau numai din unul). – Mr. frate, megl. frati, istr. frǫte. Lat. frātĕr, frātrem (Pușcariu 644; Candrea-Dens., 635; REW 3485; DAR), cf. alb. frat, it. fra(te), prov. fraire, fr. frère. Cuvînt comun (cf. ALR, I, 159). Cf. frăține, fîrtat. Pentru folosirea în doc. vechi, cf. Docan, Arhiva, XI, 422-44. Der. frățesc, adj. (de frate, fratern; călugăresc); frățește, adv. (în mod fratern); frăție, s. f. (fraternitate; înrudire între frați; iubire frățească); frățime, s. f. (breaslă, confrăție); frățior, s. m. (dim. al lui frate; plantă, ciormoiag, Melampyrum cristatum); frătuț, s. m. (poreclă dată românilor din Banat); înfrăți, vb. (a se uni în calitate de frați spirituali; a se asocia, a se uni, a fraterniza; a da lăstari plantele). Der. neol. fratern, adj., din lat. fraternus; fraternitate, s. f., din fr. fraternité; fraterniza, vb., din fr. fraterniser; confrate, s. m. pe baza modelului fr. confrère.

frînghíe (-íi), s. f.1. (Înv.) Ciucure, canaf. – 2. (Banat) Centură, cingătoare. – 3. (Olt.) Scul de lînă. – 4. Sfoară. – Var. frîmbie, frimbie, fimbrie, fringhie. Lat. fῑmbria (Pușcariu 653; Candrea-Dens., 650; REW 3308; DAR), cf. prov. fremnha, fr. frange. După Byck-Graur, BL, I, 21, i din var. s-ar explica prin pl., ipoteză care ni se pare insuficientă. Pentru it. frangia, cf. Battisti, III, 1707. Der. frînghier, s. m. (persoană care face sau vinde frînghii); frînghierit, s. n. (totalitatea frînghiilor necesare la pescuit); frînghiuță, s. f. (dim. de la frînghie; plantă, Funaria hygrometrica); frînguială, s. f. (Trans., lovire, crăpare). – Din rom. provin slov. frembia, rut. frembija (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 404).

frúnză (frúnze), s. f.1. Foaie (verde). – 2. (Înv.) Foaie de hîrtie. – Mr. frăndză, frîndză, megl. frunză, istr. frunzę. Lat. frōndia (Pușcariu 659; Candrea-Dens., 662; REW 3530; DAR; Lausberg, Mundarten Südlukaniens, 25), cf. it. fronza (Battisti, III, 1723), calabr. frunda, sard. frundza, salm. froncia, gal. fronza, port. fronça și ngr. φρουνζάτον „pergolă”. Der. frunzar, s. n. (desiș, umbrar); frunzar, s. m. (luna mai; varietate de ciuperci comestibilă); frunzărel, s. m. (buchet); frunzări, vb. (despre animale, a paște rupînd vîrful crengilor; a ronțăi, a crănțăni; a răsfoi); frunzătură (var.frunzărie, frunzărime), s. f. (frunziș); frunziș (var. frunzet), s. n. (mulțime de frunze); frunzos var. (frunzăros), adj. (cu frunze multe și dese); frunzișoară, s. f. (dim. de la frunză; aril de nucșoară); înfrunzi, vb. (a da frunze, a înverzi), pe care Densusianu, Hlr., 147, Pușcariu 854 și Candrea-Dens., 663 consideră a fi reprezentant al unui lat. *infrōndῑre); înfrunzit, s. n. (anotimpul în care înfrunzesc copacii, primăvara); desfrunzi, vb. (a pierde frunza; a desfrunzi).

frușíță (frușíțe), s. f. – Margaretă (Bellis perennis). Origine necunoscută. După Cihac, II, 500, Pușcariu, Diminutivsuffixe, 71 și DAR, de la numele Frosa, Frusina „Eufrosine”; însă este dificil de explicat această der. După Tiktin, și Pascu, Beiträge, 40 de la frumușiță, soluție nu chiar imposibilă.

fuiór (fuioáre), s. n.1. Mănunchi de cînepă sau de lînă gata de tors. – 2. Cînepă în general. – Mr., megl. ful’or. Origine incertă. Probabil din lat. fŏliola, dim. de la fŏlium „foaie”. Rezultatul normal, fuioară, conservat în Mold., a fost înlocuit de un sing. analogic, format pe baza pl. Semantismul pare a se explica, fie prin forma caracteristică a sculului sau fuiorului, fie prin sensul de „ghirlandă” atestat pentru lat. folia, cf. sp. copo. Această ipoteză pare de preferat der. din lat. *folliolus, de la follis (Pușcariu 664 și Conv. lit., XXXV, 821; Pușcariu, ZRPh., XXVII, 742; Candrea-Dens., 616; Pascu, I, 86; REW 3421; DAR; Densusianu, GS, II, 317; Rosetti, I, 167), al cărui semantism este dificil de explicat, cel puțin tot atît cît cel al ipotezei anterioare. Scriban propune *fŭnĭolus, în loc de fŭnĭcŭlus, care ar lăsa fără explicație formele dialectale.

funigél (funigéi), s. m.1. Fir de pînză de păianjen care plutește liber în aer. – 2. Piesă de la războiul de țesut pe care se întind firele. Lat. *fŭnicĕllus, dim. de la fŭnis „funie”. Semantismul primei accepții se explică, întrucît este vorba de fire (cf. numele său francez, fil de la Vierge sau filandre). După ipoteza lui Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 67; Pușcariu 674; DAR; și Rosetti, Rhotacisme, 20, din lat. *fŭlĭgĕlla, dim. de la fŭlῑgo „funingine”, care nu pare posibil sub aspect semantic. Cel de al doilea sens, rar, apare numai în dicționarul lui Scriban. Pentru trecerea cg, cf. formicarom. dial., mr., megl. furnigă.

fur (fúri), s. m. – Hoț, tîlhar. – Mr., megl. fur. Lat. fūr (Pușcariu 676; Candrea-Dens., 689; REW 3590; DAR), cf. it., arag. furo, v. ven., v. fr. fur. Înv. Cf. fura, furt.Der. furișor, s. m. (varietăți de viespe, Vespa vulgaris, Pompilus viaticus; abejorro, Bombus terrestris), dim. cu suf. -ișor; furesc, adj. (înv., al hoților).

fuscél (fuscéi), s. m.1. Vergea, nuia. – 2. Treaptă de scară. – 3. Vergea în general (la greblă, la loitra carului, la mașina de urzit). – 4. Tulpina de ceapă. – 5. Par, prăjină. – Var. fușcel, fuștel, fuștei. Lat. *fustĭcĕllus, dim. de la fustis (Candrea-Dens., 706; cf. Pușcariu 691; REW 3618; DAR). Fușoi, s. m. (tulpină) este rezultatul unei reduceri de la *fuscioi, ca fușeu, s. m. (șipcă, stinghie), de la *fusceu. Fîștiu, s. m. (tulpina de usturoi), pus în legătură de DAR cu fuște, este o var. contaminată de încrucișarea cu fîș. Der. foșălui, vb. (Bucov., a scărmăna lîna), probabil în loc de *fuscelui „a trece lîna printre dinții (fuscei) dărăcitorului”; foșălău, s. n. (Bucov., dărăcitor). – Din rom. provine mag. fustély (Candrea, Elemente, 404). Cf. fuște.

gad s. m. – (Trans.) Animal, gînganie, lighioană. Sl. gadŭ (DAR). Cuvînt rar. – Der. gadină, s. f. (animal, lighioană), din sl. gadinŭ (Miklosich, Lexicon, 125; Cihac, II, 112), cf. bg. gadin, pol. hadina, rus. gadina; gădinete, s. f. (Olt., sărbătoare de iarnă, care se ține pentru a îndepărta primejdia venirii lupilor); gîdiuță, s. f. (rar, șoarece), dim. de la gad.

găoáce (-e), s. f.1. Gaură, loc gol. – 2. Coajă. – 3. Coajă de ou. – 4. Gogoașă a viermelui de mătase. – Var. găoc. Lat. cavum „gaură”, al cărui rezultat normal, *gău (cf. sgău) a primit apoi suf. -oc (Papahagi, Notițe, 23); găoace este un sing. analogic pe baza pl. Este dublet al lui ghioc, cf.și gaură. Găoază (var. găoz), s. f. (anus) pare a proveni din același etimon lat., cu suf. - (după DAR din sl. *gązŭ, neatestat, dar cf. bg. găz, sg. guz, pol. guzica, rus. guzno, care nu corespund sub aspect fonetic); der. din ngr. γάβος „groapă” (Cihac, II, 661), este improbabilă. Der. găozar, s. m. (Arg., homosexual); găușel, s. m. (melc, căsuța melcului), diminutiv format prin intermediul suf. dublu - și el. Cf. și găman, găoace.

gáură (gắuri), s. f.1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagurefag și păturăpat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s. n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s. m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s. f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s. f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găungăgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s. f. (cavitate).

ghiáră (-re), s. f.1. Formație cornoasă ascuțită crescută la vîrful degetelor unor păsări și mamifere. – 2. Cîrlig, cange. – Var. gheară. Lat. *ung(u)lāris, al cărui rezultat normal este *înghiare, separat artificial în în ghiare din rațiuni de fonetică sintactică ușor de înțeles. Cf. unghie. Se cuvine să adăugăm că acest cuvînt lipsește din dialecte, fapt pentru care pare posibil să fie vorba de o der. internă a limbii rom., plecîndu-se de la unghioară, dim. de la unghie, pronunțat *înghiară (cf. umblu și îmblu). Totuși, Pușcariu, ZRPh., XXVII, 687 (cf. Pușcariu 713; REW 3690; DAR) propune un lat. *garra, de origine celtică, de unde sp. glarra; pentru a evita dificultatea fonetică pleacă de la un dim. garrula, cu metateză *glarra; însă această ipoteză a fost abandonată pentru sp. (Corominas, II, 682-92), și nu poate fi valabilă pentru limba rom. Cihac, II, 101, pleca de la sgîria; și Pușcariu, Dacor., III, 380, din germ. Kralle. Der. înghera, vb. (rar, a apuca, a înhăța); ghera, vb. (a zgîria); gheran, s. n. (braț al cleștelui). – Cf. gheura.

ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă); ghioș, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Pușcariu, diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, și Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, și Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău.

grắunț (grăúnțe), s. n.1. Bob. – 2. Sămînță, boabă. – 3. Glob, bilă, obiect mic și sferic. – Var. grăunte, grăunță. Mr. grăunț, gărnuț. Lat. *granutium sau, după Densusianu, Rom., XXXIII, 279, Candrea-Dens., 765, Pascu, I, 95 și DAR, lat. *granuceum (Pușcariu 730 propunea forma lat. *granuculum, care ar fi dus la alt rezultat), cf. grîu. Fonetismul nu este clar. Cum rezultatul din lat. trebuia să fie în orice caz grănuț, ca în mr., trebuie presupus că s-a adăugat un infix nazal (cf. Pușcariu, diminutiv., 148), *grănunț, cu disimilare ulterioară. Această explicație este valabilă și dacă plecăm de la grîu, în forma sa primitivă grănu (ca în mr.), cu suf. dim. -uț.Der. grăunțar, s. n. (regulator la piatra morii de grîu); grăunțos, adj. (granulos); grăunți, vb. (a granula; a face boabe); îngrăunța, vb. (a rotunji; a da nutreț animalelor), cuvînt rar.

groápă (grópi), s. f.1. Mormînt. – 2. Groapă comună. – 3. Șanț, gaură, puț. – 4. (Înv.) Hambar în pămînt. – Mr. megl. groapă. Origine necunoscută. Opiniile legate de istoria acestui cuvînt au variat mult; considerat autohton de Miklosich, Slaw. Elem., 9, și der. din alb. gropë de Meyer 131; Meyer, Alb. St., IV, 54; DAR; Philippide, II, 715; Capidan, Raporturile, 532; Rosetti, II, 117. După alții, din sl. grobŭ, bg. grob (Pascu, II, 193; Conev 42), cf. bg. groba „ladă pentru gunoi”, grobar „groapă”. În sfîrșit, prezență calabr. grupa, (g)rubu, (g)rupu „gaură” a fost explicată de Rohlfs pe baza gr. τρύπη, trecut la *τρόπον; această ipoteză a fost reluată din punctul de vedere al rom. de Skok, ZRPh., LIV, 483. Este posibil să fie vorba în rom. de un împrumut din sl., al cărui rezultat ar fi *grop, pl. gropi, cu sing. reconstituit. Cuvîntul sl., bazat pe germ. Grube, Grabe (cf. sb. graba, sec. XV, la Daničič, III, 351), a dat și alte rezultate în rom., cf. grobiște, pogrebanie. Alb. gropë, care s-ar putea cu greu explica prin sl., ar proveni în acest caz din rom. Totuși, ideea unei proveniențe romanice nu trebuie să fie exclusă, chiar dacă explicația din calabr. n-ar părea suficientă. Der. gropiță, s. f. (dim. al lui groapă; adîncitură în barbă sau obraji); gropană, s. f. (șanț, groapă); gropiș, s. n. (teren abrupt); gropos, adj. (plin de gropi); gropănos, adj. (plin de gropi); gropar, s. m. (persoană care sapă gropi pentru morminte); gropăreasă, s. f. (nevastă de gropar); îngropa, vb. (a înmormînta; a ascunde; a acoperi ceva cu pămînt; a înfige); îngropător, s. m. (gropar); îngropătoare, s. f. (înv., înmormîntare); îngropăciune, s. f. (înmormîntare); îngropătură, s. f. (înv., înmormîntare); dezgropa, vb. (a exhuma, a scoate din pămînt); gropila, vb. refl. (despre drumuri, a desfunda); gropilos, adj. (plin de gropi); gropniță (var. grobniță), s. f. (mormînt, boltă, criptă; groapă, depozit de cereale sub pămînt), din sl., bg. grobnica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 143); grobnic, s. n. (mormînt, criptă; giulgiu), cf. sl. grobinŭ „sepulcral”.

gúră (gúri), s. f.1. Cavitate din partea anterioară și inferioară a capului omului și animalelor. – 2. Îmbucătură, înghițitură. – 3. Deschizătură prin care (se) intră sau (se) iese (ceva). – 4. Strîmtoare, chei, pas. – 5. Gaură, orificiu. – 6. Gît, gîtlej. – 7. Deschizătură, ochi. – 8. Margine, mal, vad. – 9. Decolteu, răscroială. – 10. Parte a unui rîu, fluviu pe care acesta își varsă apele. – 11. La războiul de țesut, parte de început a pînzei. – 12. Lamă, tăiș, buză. – 13. Ansamblul frînghiilor care asigură echilibrul zmeului. – 14. Organ al vorbirii. – 15. Strigăt, țipăt. – 16. Ceartă, harță. – 17. Vorbă, cuvînt, declarație. – 18. Buză. – 19. Organ prin care se alimentează. – 20. Persoană care trebuie întreținută. – Mr., megl. gură, istr. gurę. Lat. gūla (Pușcariu 745; Candrea-Dens., 772; REW 3910; DAR), cf. it., prov., cat., sp. gola (mil. gora), fr. gueule. Cea mai mare parte a sensurilor sale coincid cu cele ale lui bucca, și sînt proprii limbilor romanice. Cf. lat. med. gula Augusti „initium mensis Augusti”, pe care Bréal, Mél. Soc. Ling., XI (1900), 360 îl interpretează drept „vigilia Augusti”, deși este vorba fără îndoială de sensul lui gula „intrare”. Der. guriță, s. f. (dim. al lui gură; sărutare); guraliv (var. guraliu), adj. (vorbăreț), cu suf. -liu și cu schimbare de suf. ca în sglobiu, bețiv, grijuliu, etc. (după Pușcariu, Dacor., VII, 468 și DAR, de la gură încrucișat cu bg. govorliv, opinie adoptată de Graur, BL, III, 107, care adaugă, pentru a-l explica pe a din rom., altă încrucișare cu bg. mălčaliv „taciturn”); guri, vb. (a începe țesătura, învîrtind urzeala sulului de la război); guritor (var. gurar), s. m. (bețișor cu care se fixează urzeala pe sul); gurar, s. m. (muncitor care păzește intrarea unei mine); gurar, s. n. (aftă, spuzeală la colțul gurii); gureș, adj. (vorbăreț, palavragiu); gureșie, s. f. (vorbărie); guran, s. m. (șalău, Lucioperca sandra); gurilățel, adj. (Bucov., cu gura mare); gură-cască, s. m. (prost, nătăfleț). – Din rom. provine bg. gura „gura-leului, plantă ornamentală”, în rom. gura-leului (Capidan, Raporturile, 219).

hîr interj. – Exprimă ideea de scrîșnet. – Var. hor, hur. Creație expresivă, cf. lat. hirrire „despre cîini, a mîrîi”, sp. chirriar.Der. hîrîi, vb. (a scîrțîi, a scrîșni, a mîrîi), cf. cîrîi, mîrîi, sfîrîi (după Cihac, II, 504, din mag. herregni „a mîrîi”); hîrîitor, adj. (care hîrîie); hîrîitoare, s. f. (jucărie, morișcă, zbîrnîitoare); hîrîială, s. f. (mîrîit; tuse, măgărească); hîrîitură, s. f. (scrîșnet, mîrîit); hîrghi, vb. (a scrîșni); hîrgoi, s. n. (bîzoi al cimpoiului), care după Drăganu, Dacor., III, 718, provine din mag. hörgö „horcăială”; hîrghe (var. hîrghie), s. f. (decrepitudine, horcăială); hîrcă, s. f. (cobe, țîfnă; rablă, vechitură, hîrb; țeastă, craniu), cu suf. -că, cf. dupcă, hapcă, japcă, sau formație regresivă de la vb. hîrcîi (după Cihac, II, 135 din sl. charakati „a tuși”; pentru DAR, din sl. *chyrka, de la chyrĭ „boală”, cf. hîră; după Drăganu, Dacor., III, 1088, în loc de *hîrbcă, dim. al lui hîrb, după Diculescu, Elementele, 476, din gr. ὔρχα „oală”; hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a scărpina, a freca), cf. hîrîi, hîrcîi, horcăi și de asemenea bg. hărkam „a sforăi”, sb. hrkati „a sforăi”, rus. chorkatĭ „a freca” etc.); hîrcîială, s. f. (horcăit); hîrcîitură, s. f. (horcăit); hîrcotă, s. f. (prostituată); hîrlă, s. f. (scroafă bătrînă), cu l expresiv; hîrlog, s. m. (porc bătrîn); horăi, vb. (Mold., a sforăi); horăială (var. horăitură), s. f. (Mold., sforăit); horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf. hîrcîi (după Conev 91 din bg. hărkam, de unde mr. hărchescu, cf. megl. arcătesc); horcăială (var. horcăitură), s. f. (sforăit; horcăit); horcăitor, adj. (care horcăie); horcăilă, s. m. (persoană care sforăie); horcăni (var. horconi, horcoti), vb. (a sforăi); horhăi (var. hărhăi, horhoti), vb. (a se foi, a se agita, a se mișca; a greși), cf. forfoti (după Cihac, II, 506 și DAR din mag. horholni „a linia”); horhot, s. n. (larmă, zgomot); horhotină (var. horholină), s. f. (prostituată), pe care Pascu, Arch. Rom., VII, 559, îl der. din rut. hohol’; horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseța), cf. corcoli; hură, s. f. (ceartă, scandal; mulțime, forfotă), cf. hîră; hurutui, vb. (Trans., a goni păsările din curte); hurc, s. n. (bătaie, gonire a animalelor, la vînătoare), cf. hîrcă (numele vine de la zgomotul presupus de gonirea animalelor, la vînătoare; formal, trebuie plecat de la *hurcă, cu sing. refăcut); hurcui, vb. (a goni animalele la vînătoare); hurcuială, s. f. (gonire; vînătoare); hurui (var. urui, hurdui), vb. (a scîrțîi, a scrîșni); huruitoare, s. f. (morișcă, zbîrnîitoare); hur(d)uitură, s. f. (scrîșnet, zgomot); hurduca (var. hurducăi), vb. (a scrîșni; a face zgomot; a scutura, a zgîlțîi), pe care Cihac, I, 144, îl pune în legătură cu ceh. hurt „zgomot”; hurducătură, s. f. (scrîșnet); hurduc-burduc (var. hurdu(f)-burdu(f), hurduz-burduz), adv. (pe brînci); hardughie, s. f. (ruină, clădire mare și dărăpănată), der. de la hurduca precum hîrghie de la hîrîi (după Scriban, din ngr. χαρτουργία „fabrică de hîrtie”, ipoteză puțin convingătoare); hardughi, vb. refl. (a sta să cadă; a decădea; a slăbi, a îmbătrîni). – Cf. hîră.

íglă (-le), s. f. – Croșetă, ac de croșetat. Sl. (bg., sb., rus.) igla (DAR; Conev 60). Cuvînt rar, se întîlnește mai ales în forma dim. igliță, s. f. (croșetă), din sl. (bg., sb.) iglica, cf. mag. iglicze.

inímă (ínimi), s. f.1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stîngă a toracelui. – 2. Acest organ considerat ca sediu al sentimentelor, suflet. – 3. Bunătate, sensibilitate. – 4. Organ central, mijloc, parte internă. – 5. Partea din mijloc a căruței, care leagă osia de de dinainte cu cea de dinapoi. – 6. Bărbăție, curaj, îndrăzneală. – 7. Principiu vital, spirit. – 8. As de cupă. – 9. Grup central de patru bobi sau boabe folosit de vrăjitoare. – 10. Stomac, pîntece, burtă. – mr. inimă, megl. inimă. Lat. anima (Diez, I, 26; Candrea-Dens., 866; REW 475; Densusianu, GS, II, 6; Rosetti, I, 173), cf. it. anima, prov., cat. arma, fr. îme, sp., port. alma. Trecerea de la „suflet” la „inimă” apare numai în rom., cf. totuși animus „inimă” într-o glosă de la Toledo (Castro 162).Sensul de „pîntece” coincide cu cel al fr. coeur, bg. sărce, gr. ϰαρδιά „parte superioară a stomacului”. Der. inimioară, s. f. (dim. al lui inimă; mosor, bobină); inimușcă, s. f. (vergea din fier care susține mosorul suveicii); inimos, adj. (curajos, îndrăzneț; hotărît, întreprinzător; bun); inimoșie, s. f. (curaj, vitejie, bărbăție); inimoșa, vb. (a da curaj, a însufleți); inima, vb. (a însufleți), formație hibridă după fr. animer.

întîmplá (-lú, întâmplát), vb. refl.1. A se petrece, a se produce, a avea loc. – 2. A se ivi prilejul, a se nimeri. – 3. A se afla întîmplător. Origine incertă. Se consideră în general der. din lat. *templāre, de la templum „spațiu desenat ideal pe cer de prezicător” (Sulică, Antropomorfisme, Brașov 1900, 77; Pușcariu 884; DAR; Rosetti, I, 168; Pușcariu Lr., 356). Acel templum era, deci, spațiul în cadrul căruia prezicătorul își făcea observațiile, și de aici contemplare. Se presupune că zborul păsărilor care intrau în templum arăta ceea ce avea să se întîmple, de unde vb. *(in)templāre. Această explicație nu este cu desăvîrșire imposibilă; ne este însă greu să admitem că sensul de „întîmplare, hazard” tocmai pentru acele evenimente care fuseseră prezise și anunțate de augur. Dosoftei (sec. XVII) folosește o singură dată acest vb. cu un sens foarte special: tîmplîndu-l la mijloc de cale o boală, „surprinzîndu-l (sau copleșindu-l) o boală în mijlocul drumului”. Dosoftei este un scriitor la care apar din belșug improprietățile; dacă aceasta n-ar fi una din ele, s-ar putea presupune că întîmpla provine efectiv din lat. templum, dar nu din limbajul tehnic al augurilor, ci din sensul său etimologic, care pare a fi cel al unui dim. al lui tempus, ca în extemplo; în acest caz, sensul primitiv al lui întîmpla trebuie să fi fost cel de „a se petrece, a se produce cu timpul”. Der. de la lat. intempĕrāre (Crețu 339) sau de la *temporāre (Koerting 5065; Byhan 32), nu pare posibilă. Der. întîmplare, s. f. (hazard; ceea ce se întîmplă, fapt, eveniment, accident; aventură; circumstanță); întîmplător, adj. (incidental, accidental).

învățá (învắț, învățát), vb.1. A deprinde, a obișnui. – 2. A instrui, a transmite cunoștințe. – 3. A se instrui, a studia. – 4. A Învăța pe de rost, a ști pe dinafară. – 5. A catehiza, a îndoctrina. – 6. A disciplina, a cuminți. – 7. (Înv.) A porunci, a ordona. – 8. A sfătui. – Mr. (a)nveț, (a)nvețare, megl. anveț, anvițari, istr. (an)mețu. Lat. *invĭtiāre, de la vĭtium (Lexiconul de la Buda, Pușcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densussianu, GS, II, 10; DAR), cf. it. invezzare, avvezare „a deprinde” (calabr. ambizzari „a învăța”), prov. envezar, v. fr. envoisier, v. cat. avesar (sp. anviso „înțelept, prudent”, cf. Berceo, Milagros, 14); pentru lat. *vĭtiāre, cf. port. vezar și Gamillscheg, s. v. apprivoiser. Der. învățat, adj. (instruit; s. m., savant, erudit, om cult); învățăcel, s. m. (discipol, elev; ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (ipoteza unui model germ. LehrlingLehrer, sugerată de DAR, nu pare necesară); învățămînt, s. n. (învățătură; domeniul și activitatea de instruire și educare) format ca fr. enseignement de la enseigner; învățător, adj. (instructiv, care instruiește); învățător, s. m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi, persoană care predă în primele clase școlare; înv., sfetnic); învățătoare, s. f. (femeie care predă în primele clase școlare); învățătoresc, adj. (de învățător, didactic); învățătorie, s. f. (rar. învățătură); învăț, s. n. (nărav, viciu; instrucție, învățătură; rar, sfat), deverbal de la învăța; învățătură, s. f. (instrucțiune; studiu, cultură, știință, înțelepciune; lecție, povață; morală (de fabulă), concluzie moralizatoare; sfat; înv., poruncă); desvăța, vb. (a dezobișnui); desvăț, s. n. (acțiunea de a dezvăța de un obicei prost).

jácă (jéci), s. f. – Săculeț, traistă. Mag. zsák „sac”. Este dublet al lui jaf și al lui sac. Aceleiași familii îi aparțin jașcău, s. n. (Trans., Mold., sac), din mag. zsácskó, dim. al cuvîntului anterior; jechilă, s. f. (săculeț, traistă; obiecte ale ciobanului), probabil cu suf. -ilă (der. propusă de DAR, din germ. Säckel, pare puțin probabilă).

jímblă (jímble), s. f. – Pîine albă, franzelă. – Var. (Trans.) jemblă, (Mold.) jemlă, jemnă. Germ. Semmel „pîine albă” (Diez, I, 447), prin intermediul mag. zsemlye, pol. žemla (Cihac, II, 157; Tiktin; DAR). Sec. XVI. Legătura cu fr. gimblette (Bogrea, Dacor., IV, 826) este numai aparentă. Der. jimblar, s. m. (brutar); jimblăreasă, s. f. (brutăreasă); jimblărie, s. f. (brutărie). Jemlugă, s. f. (somon), considerat în general reprezentant al germ. Sälmling, prin intermediul mag. zsemling sau, mai corect, zsemling (Lexiconul de la Buda; Tiktin; Cihac, II, 510; Gáldi, Dict., 140; DAR), pare mai curînd un dim. de la jemlă, prin aluzie la forma peștelui, cf. Trans. jemluță, s. f. (franzelă). Jimișcă (var. jem(n)ișcă), s. f. (pîine franțuzească), reprezintă sb. žimiška (Scriban).

BĂBĂÍȚĂ s. m. (Înv. și reg.) diminutiv al lui babaie.

BUDĂIÁȘ, budăiașe, s. n. diminutiv al lui budăi.

BUHĂIÉȘ, buhăieși, s. m. (Reg.) diminutiv al lui buhai1.

BUTICÍCĂ, buticele, s. f. diminutiv al lui bute.

CÂMPURÉLE s. n. pl. (Rar) diminutiv al lui câmp.

CÂRLĂIÓR, -OÁRĂ, cârlăiori, -oare, s. m. și f. (Reg.) diminutiv al lui cârlan.

CIREȘÉL, cireșei, s. m. 1. diminutiv al lui cireș. 2. (Pop.) Cireșar (1).

lácrimă (lácrimi), s. f. – Strop de lichid secretat de ochi. – Var. lacrămă. Mr. lacrimă, lacîrmă, megl. lacrimă. Lat. lacrĭma (Pușcariu 931; Candrea-Dens., 938; REW 4824; DAR), cf. it., sp., port. lagrima, prov. lagrema, fr. larme.Der. lăcrima, (mr., megl. lăcrămare), vb. (a scoate lacrimi, a avea lacrimi în ochi, a plînge; pop., a reclama), cu ultimul sens prin confuzie cu a reclama (după Pușcariu 933; Candrea-Dens., 939 și DAR, lăcrima reprezintă direct lat. lacrĭmāre); lăcrimitor, adj. (înv., jalnic); lăcrimătură, s. f.; lăcrimioară, s. f. (lacrimă mică; mărgăritel; Convallaria maialis); lăcrimiță, s. f. (dim., planta Maianthemum bifolium); lăcrimos (mr. lăcrimos, lăcărmos), adj., cf. it., sp., port. lagrimoso, prov. lagremos (după Pușcariu 933 și Candrea-Dens., 940, direct din lat. lacrĭmosus); lăcrimicios, adj. (care produce lacrimi); înlăcrima, vb.; înlăcrimat, adj. (cu lacrimi; împestrițat cu lînă); lăcrimătură, s. f.; lăcrămație, s. f. (reclamație), prin confuzie cu reclamație.Der. neol. lacrimal, adj.; lacrimatoriu, s. n.; lacrimogen, adj.

lagúm (lagúmuri) s. n. – Mină, galerie sau pasaj subteran. – Var. lagîm. Mr. lăgăme. Tc. lagum, lagim (Șeineanu, II, 232; Cihac, II, 589: Lokotsch 1288), cf. ngr. λαγούμι, alb. lagëm, bg. lagăm. Sec. XVII, înv. Lagoniță, s. f. (înv., depozit, boltă), pe care Cihac, II, 163, îl deriva din sl. lĕgalĭnica „sfert, pătrat”, este un simplu dim. de la lagum.Der. lagumgiu, s. m. (înv., miner), din tc. lagumci.

leácă s. f. – Pic, cîtime mică, fărîmă, pișcătură, fir, bob, strop. (Se folosește numai cu art. indef. oleacă „puțin”). Ngr. ὀλιγάϰι dim. al lui ὀλίγο (Cihac, II, 680; Philippide, Principii, 107; Scriban). Ngr. se pronunță și ὀλιάϰι; cf. abruz. licca „un pic”. A ajuns să se confunde cu leac „remediu”, prin obișnuința de a administra medicamentele în cantități foarte mici; din această confuzie rezultă leac, s. n. (pic), de leac (încrucișat cu de loc) „complet, total, fără limite”. Pentru separarea lui o, considerat greșit ca art., cf. strachină și, în sens contrar, omidă.

léle s. f.1. Denumire care se dă mătușilor, surorilor mai mari și, în general, tuturor femeilor, dar să nu fie bătrîne. – 2. Titlu pe care uneori îl dă îndrăgostitul tinerei căreia îi face curte. – 3. Femeie stricată, desfrînată. – Mr. lele, lală, mod de adresare pentru unchi sau văr. Creație expresivă din limbajul copiilor (DAR; Iordan, BF, IX, 150), comună unui mare număr de idiomuri: cf. gr. λαλά „bunică”, λαλᾶς „bunic”, alb. lala „mătușă”, lale „unchi”, ljaljë „titlu de curtoazie, în general”; tc. lela „doamnă”, lolo „prostituată”; sl. (bg.) lĕlja „mătușă”, bg. lelĕk „unchi”; genov. lalla „mătușă”; sp. lela „doamnă; stăpînă”. E puțin probabilă der. din sl., susținută de Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 169; și Conev 58; și mai puțin chiar cea din numele Leila (Roesler 597). Este un cuvînt de uz comun (ALR, I, 164). Der. lelică, lică, leliță, s. f. (dim. al lui lele); lea, s. f. (haplologie din lelea), se folosește numai cu numele propriu, cf. bg. le, ljo „exclamație pentru a se adresa unei femei”; leică, s. f. (dim. de la lele), cu suf. -că, cf. maică, sau direct din sl., cf. bg. lĕlka „cumnată”, rut. leljka „mătușă”. – Din rom. pare a proveni țig. lele (Wlislocki 100).

línte s. f. – Plantă leguminoasă. – Mr., megl. linte. Lat. lentem (Pușcariu 984; Candrea-Dens., 1003; REW 4979), cf. it. lente.Der. lintiță, s. f. (plantă acvatică; pistrui), cu suf. dim. -iță (Densusianu, Rom., XXXIII, 281). E dublet a lui lentilă, s. f., din fr. lentille.

CUPȘOÁRĂ, cupșoare, s. f. (Rar) diminutiv al lui cupă1.

DIAMĂNȚÉL, diamănțele, s. n. (Rar) diminutiv al lui diamant (1). [Pr.: di-a-]

DIMINECIOÁRĂ s. f. diminutiv al lui dimineață. [Var.: diminicioáră s. f.]

măcríș s. m. – Plantă (Rumex acetosa). Bg. mokreš, din mokăr „umed” (Conev 43; Pascu, Beiträge, 53). Der. de la macru nu e probabilă (Pușcariu, Dim., 117); după ipoteza neverosimilă a lui Scriban, ar fi vorba de un cuvînt dacic sau germanic. – Cf. macrină, s. f. (umiditate), din bg. mokrina (Pascu, Beiträge, 17), pe care Candrea-Dens., 1037, îl derivau în mod greșit din macru.

DUGHENÍȚĂ, dughenițe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui dugheană.

DURDULÍȚĂ, durdulițe, s. f. (Înv. și pop.) diminutiv al lui durdă.

DUȘMĂNÉL, dușmănei, s. m. (Rar) diminutiv al lui dușman.

mămărúță (mămărúțe), s. f. – Buburuză (Coccinella semtempunctata). – Var. măriuță. Creație spontană, cf. celălalt nume al său, buburuză (Scriban), și sb. mumuruz „porumb”. Der. din lat. eruca „omidă” (Pușcariu, Jb., XI, 47; REW 2907) nu pare posibilă. Legătura cu Mariuța, dim. de la Maria (Tiktin; Candrea; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 186) se dă numai ca încrucișare la var.Cf. mamorniță, morniță.

mămălígă (mămălígi), s. f.1. Terci sau pastă de făină de porumb fiartă, formează baza alimentației țăranului în majoritatea regiunilor țării, înlocuind pîinea. – 2. Prostănac. – Var. (munt.) măligă.Mr. mumalig. Creație expresivă, bazată pe consonanța mama „hrană” (P. Papahagi, Notițe, 31; Capidan, Dacor., VII, 131; cf. Graur, BL, IV, 97), cf. mamă și mr. mamă „terci pentru copii”, sau, mai probabil, pe lat. mamilla cu suf. diminutival -ică sau -igă. Apare în toate idiomurile balcanice: tc. mamaliga, ngr. μαμαλίνγα, alb. mamalingë, mag. mamaliga, bg. mamaliga, sb., cr. mamaljuga, rut. mamalyg, cuvinte explicabile suficient prin rom. Fără îndoială, s-a semnalat ca sursă pentru rom. ven. melega „hrișcă” (Cihac, II, 185; Meyer, Türk. St., I, 2), der. care nu pare probabilă. Cf. mălai, mămăruță. Der. mămăligar, s. m. (țăran; nătîng; valah); mămăligos, adj. (moale, răscopt). Pentru împrumuturi străine, cf. Miklosich, Wander., 17; Miklosich, Fremdw., 108; Candrea, Elemente, 403; Berneker, II, 15; Weigand, Jb., XVIII, 365; Capidan, Raporturile, 225, 232; Vasmer, II, 93. – Der. neol. mamelă, s. f. (țîță), din fr. mamelle; mamifer, s. n., din fr. mammifere; mamelon, s. n. (sfîrc), din fr. mamelon.

mănúșă (mănúși), s. f.1. Îmbrăcăminte pentru mîini. – 2. Toartă, mîner. – 3. Coadă de unealtă. – 4. Clanță, ivăr. – 5. Snop, mănunchi de cînepă. – 6. Fiare (pentru deținuți). – Var. mînușe. De la mînă, cu suf. dim. -uș; sing. s-a reconstituit după pl. mănuși.Der. mănușar, s. m. (fabricant, negustor de mănuși); mănușat (var. înmănușat), adj. (cu mănuși); mănușerie, s. f. (fabrică, magazin de mănuși); înmănușa, vb. (a pune, a purta mănuși).

FĂGURÁȘ, făgurași, s. m. diminutiv al lui fagure.

FĂLOȘÉL, -EÁ, făloșei, -ele, adj. (Rar) diminutiv al lui fălos.

FERMENÚȚĂ, fermenuțe, s. f. (Rar) diminutiv al lui fermenea.

FIERIȘÓR, fierișoare, s. n. (Pop.) diminutiv al lui fier.

IEZĂRÉL, iezărele, s. n. diminutiv al lui iezer.

marț s. m.1. Martie. – 2. Mărțișor. – Mr. Marțu. Lat. Martius (Pușcariu 1034; Candrea-Dens., 1056). Cuvînt rar cu ambele sensuri (al doilea în Munt.), a fost înlocuit de martie (megl. marta), s. f. (numele lunii), din ngr. μάρτιος, parțial prin intemediul sl. martii, v. sb. mart (Vasmer, Gr., 95). – Der. mărțișor, s. m. (martie); mărțișor, s. n. (podoabă, medalion de 1 martie), pe care Pușcariu, Dimin., 127, îl deriva în mod echivoc din martie, este dim. a lui marț (Pascu, Beiträge, 53).

ÎNCĂRCĂȚÉL, -EÁ, -ÍCĂ, încărcăței, -ele, adj. (Pop.) diminutiv al lui încărcat2.

ÎNJUGĂȚÉL, -EÁ, înjugăței, -ele, adj. (În poezia populară) diminutiv al lui înjugat2.

ÎNȘIRĂȚÉL, -EÁ, înșirăței, -ele, adj. (Pop.) diminutiv al lui înșirat.

JILETCÉL, jiletcele, s. n. (Rar) diminutiv al lui jiletcă.

JIRBIÚȚĂ, jirbiuțe, s. f. (Reg.) diminutiv al lui jirebie1. [Pr.: -bi-u-]

melc (mélci), s. m.1. Bourel, culbec (Helix). – 2. Orbita ochiului. – 3. Labirintul urechii. – 4. Cavitatea interioară a cornului. – Var. (înv.) melciu. Mr. smelciu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește, cum ar trebui, se pare, de la var. melciu considerată ca formă primitivă (Byck-Graur, BL, I, 23), ar fi de presupus că-i vorba de sb. mela „vîsc”, cu suf. dim. -čemelče, ca momamomče; sensul ar fi de „vîscos”, ca în lat. viscosusviscum „vîsc”. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: de la o temă sl. care ar însemna „moale” (Cihac, II, 192); de la un dacic *miliku sau *kadmiliku, ca în alb. krëmili, këthmili (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 193); din lat. limax, prin intermediul unei metateze *milax (Philippide, Principii, 295); dintr-un cuvînt înrudit cu lat. murex, zend. mūraka (Tiktin); abreviat în cobelci, în loc de culbec (Scriban); din bg. melŭk (Conev 22). Der. mealcă, s. f. (Munt., pește de rîu nedeterminat), probabil denumit astfel din cauza viscozității lui; melcie (var. melciurie), adj. f. (oaie cu coarne răsucite); înmelci, vb. (rar, a se încolăci, a se răsuci). – Din rom. provine bg. melčev (Candrea, Elemente, 405; Miklosich, Etym. Wb., 187; Berneker, II, 33; Capidan, Raporturile, 216).

LĂICERÁȘ, lăicerașe, s. n. diminutiv al lui lăicer. [Pr.: lă-i-]

LECÚȚ s. n. (Pop.) diminutiv al lui leac.

LEȘIOÁRĂ, leșioare, s. f. diminutiv al lui leșie1.

LEVINȚÉL, levinței, adj. m. diminutiv al lui levent2.

LOZIOÁRĂ, lozioare, s. f. diminutiv al lui lozie.

LUCIÓR, -OÁRĂ, luciori, -oare, adj. (Pop.) diminutiv al lui luciu2. [Pr.: -ci-or]

MAIMUȚÍCĂ, maimuțici, s. f. diminutiv al lui maimuță.

MĂRTĂCÉL, mărtăcei, s. m. diminutiv al lui martac.

MĂSCULÍȚĂ, măsculițe, s. f. diminutiv al lui mască.

MĂZDRĂCÉL, măzdrăcele, s. n. diminutiv al lui mazdrac.

MIERIÓR, -OÁRĂ, mieriori, -oare, adj. (Reg.) diminutiv al lui mieriu.