Am găsit 75 de definiții care conțin toate cuvintele cucului sau forme flexionare ale acestora:

ALIÓR, aliori, s. m. Nume dat mai multor specii de plante care conțin în tulpină și în frunze un suc lăptos, otrăvitor; laptele-câinelui, laptele-cucului (Euphorbia). [Pr.: -li-or] – Lat. aureolus (< aurum „aur”).



SCÁUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

ȚẤȚĂ, țâțe, s. f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ◊ Loc. adj. De țâță = (despre copii) sugar. ◊ Loc. adv. La țâță = la sân, la piept. ◊ Expr. A da țâța = a da să sugă, a alăpta. A avea țâță = a avea lapte suficient pentru a-și alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) țâța-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); țâța-oii = a) degetar; b) ciuboțica-cucului; țâța-vacii = a) varietate de viță de vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboțica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu florile galbene, așezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); țâța-fiului = plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii (Polygonum bistorca); țâța-mielului = urechelniță; țâța-oilor = arnică. – Lat. *titia.

MĂLÁI, (2) mălaie, s. n. 1. Făină de porumb. ♦ (Reg.) Făină de mei. 2. Aliment preparat din făină de porumb, de mei sau de alte cereale, dospit și copt în cuptor; aliment preparat din făină de porumb frământată cu lapte (și cu zahăr). ◊ Expr. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul = a îmbătrânit; s-a învechit, s-a uzat, s-a perimat. ◊ Compus: mălai-mare = om mâncăcios sau om bleg, lipsit de vlagă, prostănac. ♦ Turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din semințele plantelor oleaginoase. 3. (Reg.) Porumb; p. restr. boabe de porumb. 4. (Reg.) Mei; p. restr. boabe de mei. 5. (Bot.; reg.) Mătură. 6. Compus: mălaiul-cucului = a) plantă erbacee cu flori brune, dispuse la vârful ramurilor (Luzula pilosa); b) plantă erbacee cu frunze liniare și flori brune sau gălbui, dispuse în spice (Luzula campestris). [Pl. și: mălaiuri] – Et. nec.

MĂZĂRÍCHE s. f. I. Nume dat mai multor specii de plante furajere din familia leguminoaselor: a) plantă agățătoare cu frunze perechi, terminate cu un cârcel, și cu flori roșii, galbene sau violete (Vicia dumetorum); b) plantă cu flori de culoare violet-deschis, cu frunze terminate printr-un vârf țepos (Vicia lathyroides); c) borceag; d) plantă cu tulpina înaltă acoperită cu perișori și cu flori de culoare violetă (Vicia villosa); e) plantă cu frunzele compuse și cu florile de culoare albă (Vicia pannonica); f) bob1. ◊ Compus: măzăriche-neagră sau măzărichea-cucului = orăstică. II. Precipitație atmosferică sub formă de bobițe de zăpadă sau de gheață, care cade în timpul iernii. III. (Med.) Cisticercoză. [Var.: (reg.) măzeríche s. f.] – Din mazăre.

PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria): pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

PLISCÁRIȚĂ, pliscarițe, s. f. (Bot.; reg.) 1. Pălăria-cucului (Geranium pyrenaicum). 2. Ciocul-berzei (Geranium lucidum).Plisc + suf. -ariță.

LÁPTE, (2) lăpturi, s. n. 1. Lichid alb-gălbui cu gust dulceag, foarte hrănitor, secretat de glandele mamare ale femelelor mamiferelor (care constituie hrana exclusivă a sugarului și a puiului de animal). ◊ Purcel (sau vițel) de lapte = purcel (sau vițel) care nu a fost înțărcat. Lapte-de-pasăre = desert preparat din lapte, ouă și zahăr. (Astron.) Calea-Laptelui = calea lactee, v. lactee.Loc. adj. De lapte = (despre animale) crescut pentru producția de lapte, care produce mult lapte. ◊ Compuse: (Bot.) laptele-câinelui = plantă erbacee răspândită prin locuri necultivate, a cărei tulpină conține un suc lăptos; alior (Euphorbia cyparissias); laptele-cucului = plantă erbacee cu flori galbene, a cărei tulpină conține un suc lăptos; alior (Euphorbia helioscopia); laptele-stâncii = lăptișor. 2. (Rar; la pl.) Diferite sortimente de lapte (1) sau de produse alimentare preparate din (sau cu) lapte. 3. Suc care se găsește în unele plante sau fructe ori se prepară din acestea și este asemănător la aspect cu laptele (1). ◊ Expr. (A fi) în lapte = (despre plante și părți ale lor, mai ales despre cereale) (a fi) necopt, crud. 4. (În sintagmele) Lapte de malț = malț măcinat și amestecat cu apă, folosit la prepararea berii. Lapte de var = amestec de var stins și apă, folosit la zugrăvit și în industrie; apă de var. Lapte de ciment = amestec format din praf de ciment și apă, folosit în lucrările de asfaltare, de construcții etc. – Lat. lac, -ctis.

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

CIUBOȚÍCĂ, ciuboțele, s. f. 1. (Reg.) Cizmuliță sau gheată de damă. 2. Compuse: ciuboțica-cucului = plantă erbacee cu frunze ovale dispuse în rozete și păroase pe partea inferioară, cu flori galbene și cu fructul o capsulă (Primula officinalis); ciuboțica-ursului = plantă erbacee cu frunze lobate și cu flori purpurii (Cortusa matthioli). [Var.: cioboțícă s. f.] – Ciubotă + suf. -ică.

STUPÍT, stupíturi, s. n. (Reg.) Scuipat. ◊ Compus: stupitul-cucului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze în formă de rozetă, cu flori liliachii, roz, albe (Cardamine pratensis).V. stupi.

CÚCU interj. Cuvânt care imită cântecul cucului. ♦ Strigătul copiilor când se joacă de-a v-ați ascunselea. – Onomatopee.

CUC, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus).Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului. (1); fig. lucru extravagant. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (Ir.) Cuc-armenesc = pupăză. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ◊ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intră în compunerea unor nume de plante: ciuboțica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălțime. – Lat. cucus.

CÚCĂ2, cuci, s. f. (Rar) Femela cucului (1). – Cuc + suf. -ă.

EUFÓRBIE s. f. plantă comună, cu latex alb, tip al familiei euforbiaceelor; laptele-cucului. (< lat. euphorbia, fr. euphorbe)

ban (báni), s. m.1. Monedă. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva autorității”, sau „contribuție plătită domnului feudal de către târguri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheață, într-o epocă în care moneda nu era obișnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicație este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin același nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han „(”monedă„ și ”conte„) și în v. pol. ban. Totuși, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. bány ”monedă„ (Edelspacher 9). În sfîrșit, după o ipoteză a lui Pușcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- ”viață„, de unde se deduce și mr. a băna, ”a trăi.„ Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- ”vite„ (ca lat. vitarom. vită), și apoi ”bani„ (ca lat. pecuspecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă. Der. bănar, s. m. (înv., portmoneu); bănărie, s. f. (monetărie); bănăret, s. n. (bănet); bănărit, s. n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); bănește, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, (bani mulți); bănică, s. f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bănicel, s. m. (paietă); bănișor, s. m. (bănuț, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîștig mare, productiv, lucrativ); bănuț, s. m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciuboțica-cucului, Bellis perennis; plantă, cimișir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca pervinca).

slujníc, -ă, s.m. și f. 1. (s.m. și f.; înv.) servitor, slugă. 2. (s.f.; reg.; în sintagmă) slujnica-cucului = codobatură. 3. (s.m.; reg.) piuar.

scuipíci s.n. (reg.) 1. salivă, scuipătură, stupit; expectorație, flegmă, spută. 2. clei, lipici. 3. (în compuse) scuipiciul cucului = lichid lăptos, caustic și otrăvitor, conținut de planta alior.

PRIMULACÉE s.f.pl. Familie de plante dicotiledonate gamopetale, având ca tip ciuboțica-cucului; (la sg.) plantă din această familie. [Pron. -ce-e, sg. invar. / < fr. primulacées].

PRÍMULĂ s.f. Plantă ornamentală cu flori purpurii sau liliachii; (pop.) ciuboțica-cucului. [< lat. primula].

ciubótă (ciubóte), s. f.1. Gheată, cizmă. – 2. (Înv.) Butuc în care se prindeau picioarele deținuților. – 3. (Pl., înv.) Indemnizație de transport care se plătea de obicei portăreilor care aduceau înștiințări. – Var. ci(o)botă (și der.). Tc. çabata (de unde și it. ciabatta, fr. savate, sp. zapato) intrat prin filieră pol. czobot, rus. cobot (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 51; DAR). Dicționarele nu înregistrează sensul 2, pe care DAR îl confundă cu 3, în ciuda ex. pe care îl dă în continuare. Der. ciubotar, s. m. (cizmar); ciubotăraș, s. m. (insectă, Telephorus fuscus); ciubotăreasă, s. f. (nevastă de cizmar); ciubotăresc, adj. (cizmăresc); ciubotărie, s. f. (cizmărie); ciuboțică, s. f. (primulă, Primula officinalis), în general numită ciuboțica-cucului; ciuboti, vb. (înv., a amenda).

cuc (cúci), s. m.1. Pasăre care își depune ouăle în cuiburi străine și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate. – 2. Beat, afumat. – 3. Joc de copii, de-a ascunsul. – Mr., megl., istr. cuc. Lat. cuccus sau cucus (Pușcariu 422; Candrea-Dens., 418; REW 2360; DAR), cuvînt onomatopeic, cf. it. cucolo, fr. coucou, sp. (gal.) cuco, germ. Kuckuck, ngr. ϰοῦϰϰος, alb. kuko, tc. kuku, bg. kuk (Conev 55). Pentru expresia singur cuc, cf. alb. vetem kuk. Din rom. provine rut. kukul (Candrea, Elemente, 405). Cînd o cînta cucul „niciodată” este echivalentă a expresiei bg. kukov denĭ, sb. kukov dan „ziua cucului”. – Der. cucu, interj. (imită sunetul cucului); cucui, vb. (a cînta cucul); cucă, s. f. (femela cucului).

cúcă (cúci), s. f. – Culme izolată și golașă, stîncă. Probabil cuvînt identic cu ciucă, ce are același sens; pentru alterarea fonetismului, cf. ciocancocean, ciocîrlăcocîrlă, etc. Ar putea fi și formație regresivă, plecînd de la cucui 2, sau cel puțin formă influențată de acest ultim cuvînt. Este puțin probabilă der. directă din lat. cucullus (REW 2359). După Pascu, Beiträge, 9, din bg. kuka. Pentru DAR, ar putea fi cucă „femela cucului”, datorită izolării și singurătății ei, ipoteză destul de ciudată, Iordan, BF, VI, 184-7, admite identitatea cu ciucă, dar preferă să plece de la lat. *cucca.

PRÍMULĂ s. f. plantă ornamentală cu flori purpurii sau liliachii; ciuboțica-cucului. (< fr., lat. primula)

de florile cucului / mărului expr. 1. de plăcere. 2. fără motiv.

de râsul cucului / curcilor / găinilor / lumii expr. penibil, ridicol.

ALIÓR, aliori, s. m. (Bot.) 1. Laptele-cucului. 2. Laptele-câinelui. [Pr.: -li-or] – Lat. aureolus (< aurum „aur”).

frăsinél m., pl. eĭ. O plantă erbacee rutacee (în bot. dictámnus [álbus saŭ fraxinélla]). Are frunze alterne imparipenate compuse care seamănă de departe cu ale frasinuluĭ și florĭ marĭ albe saŭ roșiatice. Se cultivă și pin [!] grădinĭ și exală un miros balsamic puternic. Dacă, după o zi caldă și liniștită, puĭ o lumînare aprinsă aproape de ĭa [!], se inflamează1 uleĭu din ĭa și o înconjoară c´o aureolă luminoasă, dar care nu vatămă de loc [!] planta. Rădăcina eĭ e febrifugă, vermifugă, sudorifică, tonică, stimulantă și emenagogică. A umbla de frunza frăsineluluĭ, a umbla în zadar, de florile măruluĭ, (cuculuĭ).

floáre f., pl. florĭ (lat. flos, flóris m., it. fiore m. în sud și f. în nord; pv. cat. sp. pg. flor f., fr. fleur f. E rudă cu germ. blume). Acea parte dintr´un vegetal care conține unu saŭ amîndoŭă organele reproductoare [!] și care de multe orĭ e ornată cu colorĭ [!] strălucitoare și se deschide primăvara. Plantă care produce florĭ frumoase. Mucegaĭ pe un lichid orĭ și pe alt-ceva. Chim. Produs ușor și volatil obținut pin [!] sublimare saŭ descompunere: floare de pucĭoasă. Ornament de metal orĭ de pele [!] la gaura ușiĭ ca să n´o roadă cheia. Fig. Partea cea maĭ bună, elită: floarea armateĭ. Ornament poetic în vorbire: florĭ retorice. Floarea etățiĭ, tinereța [!]; floarea cheiĭ, partea care intră în broască. Floare la ureche, lucru ușor, fleac: pentru mine e floare la ureche a trece Dunărea în not [!]. De florile măruluĭ (saŭ cuculuĭ), degeaba, fără folos. Această basma e albă floare (saŭ curată floare) e ca floarea de albă. A fi în floare, a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ (cum e p. om tinereța, p. o societate bunu mers ș. a.). Copil din florĭ, bastard. Bot. Floarea călugăruluĭ, văcărică. Floare de ceară, ceară. Floare domnească (Trans.), garofă [!]. Floarea grîuluĭ, albăstriță. Floarea regineĭ, tudeliță. Floarea soareluĭ (pin [!] Mold. și soarea soareluĭ și răsărită), o mare plantă erbacee din familia compuselor, heliánthus anuus (ajunge pînă la o înălțime de doĭ metri, face florĭ foarte marĭ galbene cu o mulțime de semințe oleaginoase, care se mănîncă ca medicament contra vermeluĭ [!] numit panglică. E originară din Perú și Mexic. V. eliotrop, eliant). Floarea vîntuluĭ, traducerea numeluĭ anemoneĭ. Floarea voĭniculuĭ, usturoiță. – În Cod. Vor. Și froare. – Florile-s organele reproductoare [!] ale planteĭ, că’n ele se formează semințele. O floare se compune dintr´un cálice (format dintr´un număr variabil de sepale), dintr´o corolă (compusă și ĭa [!] din petale), din stamine (care aŭ fiecare un săculeț numit anteră (plin de polen) și din pistil (ovar, stil și stigmate), care, dezvoltîndu-se, devine fruct. Coada floriĭ saŭ fructuluĭ se numește pedúncul.

aléur, aliór, ariór și ariéŭ (vest, alior și' n est) m. ca plantă și n. ca văpsea [!] (lat. helléborus [vgr. ' elléboros], elebor, ca fior din feur, lat. febris. Cp. cu lior). Numele maĭ multor plante cŭforbiacee din ale căror florĭ țărancele scot văpseaua [!] p. oŭă și lînă. – Se numește și laptele cîneluĭ și laptele cuculuĭ. V. eŭforbie.

cĭoboțică f., pl. ele. Mold. Cĭobotă mică. Botină, gheată. Cĭoboțica cuculuĭ (primula officinalis) și cĭoboțica ursuluĭ, (cortusa Matthioli), doŭă plante primulacee.

CUC (lat. cuccus) s. m. 1. Pasăre migratoare de 32-37 cm, cu coada lungă și penaj cenușiu, cu pieptul albicios, striat transversal la mascul și ruginiu cu striuri întunecate la femelă; își depune ouăle în cuiburi străine unde sînt clocite de alte păsări; are un cîntec caracteristic (Cucculus canorus). ◊ Cuc alergător = pasăre din S.U.A. (California, Texas) și Mexic, de c. 60 cm, cu penaj cafeniu pătat cu nuanțe mai închise și deschise, picioare lungi, slab-zburătoare, ținută în stare semidomesticită, pentru vînarea șerpilor cu clopoței (Geoccoccyx californianus). Expl. Singur cuc = foarte singur. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. 2. Intră în compunerea unor nume de plante (ex. ciuboțica-cucului, laptele-cucului, limba-cucului).

cuc m. (lat. cŭcus, cuccus [cúcŭlus și cŭcúlus], it. cucco, fr. coucou, sp. pg cuco, cuc). O pasăre agățătoare ĭnsectivoră [!] care strigă „cúcu-cúcu”, de unde-ĭ și vine numele. Cuc armenesc (Iron.), pupăză. A-țĭ cînta cucu'n față, a ți se prezice ceva bun. Singur cuc, absolut singur. A trăi ca un cuc, izolat fără familie (căcĭ se crede că femeĭa cuculuĭ își depune oŭăle în cuĭbu altor păsărĭ). Beat cuc, beat criță, beat mort. E cuc de beat, de înamorat, e foarte beat, foarte înamorat. De florile cuculuĭ, de florile măruluĭ, fără folos, în zadar: a munci de florile cuculuĭ. Cît cucu, cît e cucu (Rar), nicĭ-odată, cît e hău. Ceasornic cu cucu (adică „cu strigătu de cucu”, un fel de ceasornic mural care, cînd se împlinesc orele, strigă „cucu”).

1) cucă f., pl. e (d. cuc). Femela cuculuĭ.

EUFORBIACÉE (‹ fr.; {i} lat. euphorbia „laptele-cucului”) s. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate, lemnoase și erbacee, răspândite pe aproape toate continentele, cu flori actinomorfe, unisexuate, fruct capsulă, bacă sau drupă și semințe bogate în uleiuri grase: unele e. prezintă canale laticifere, celule secretoare, peri glandulari etc. Au importanță în ind. alimentară, textilă, ca plante ornamentale și ca producătoare de cauciuc; (și la sg.) plantă din această familie (ex. ricinul, arborele de cauciuc etc.).

lápte m. (lat. lac, lact și lácte, vgr. gála, gálaktos; it. latte m., pv. lach, fr. lait, pg. leite, cat. llet f., sp. leche f. V. lacteŭ). O licoare albă cam dulce care se suge saŭ se mulge din mamelele femelelor și cu care se nutresc puiĭ mamiferelor pînă cînd se fac maĭ marĭ: laptele e foarte nutritiv și se mistuĭe foarte ușor. Tot ceĭa ce seamănă a lapte, ca sucu lăptuciĭ și a altor plante, apă amestecată cu var ș. a. N. pl. lăpturĭ, lăptăriĭ, bucate de lapte. Lapte dulce, așa cum ĭese din mamelă. Lapte acru (est), ĭaurt, lapte închegat covăsit. Lapte bătut, V. bătut. Lapte de buhaĭ, julfă. Lapte de pasăre, gălbenuș cu apă caldă și zahăr. Dințĭ de lapte, primiĭ dințĭ aĭ copiilor. Frate, soră de lapte, se zice despre copiiĭ care aŭ supt de la aceĭașĭ femeĭe în acelașĭ timp. A suge ceva odată cu laptele, a primi din primiĭ anĭ aĭ copilăriiĭ: a suge odată cu laptele ura contra dușmanilor patriiĭ. Laptele cîneluĭ [!] saŭ al cuculuĭ, aleur, alior, eŭforbie. Laptele stînciĭ, o mică plantă erbacee primulacee cu florĭ albicĭoase și care crește pe stîncĭ (andrásace arachnoídea).

1) măr m., pl. merĭ (lat. pop. melus, cl. mâlus; it. melo). Pomu care produce mere (pirus malus saŭ malus communis). De florile măruluĭ saŭ cuculuĭ, în zadar, fără folos: a munci de florile măruluĭ.

páște și paștĭ f. pl., și n. sing. (lat. Paschae, pl. d. Pascha, vgr. pásha, care vine d. ebr. pasch´ah, trecere; it. Pasqua, pv. Pasca, Pasqua, fr. Pâques, sp. Pascua, pg. Pascoa; vsl. rus. Pásha. V. pască). La Jidanĭ, mare sărbătoare în primăvară în amintirea treceriĭ pin [!] Marea Roșie și a îngeruluĭ exterminator, care, în noaptea cînd aŭ fugit din Egipt, ĭ-a ucis pe toțĭ copiiĭ născuțĭ de curînd aĭ Egiptenilor, dar care a cruțat casele Jidanilor, însemnate cu sînge de mel [!]. (Această credință a Jidanilor nu arată de cît [!] dorința lor de a-ĭ vedea morțĭ pe toțĭ afară de eĭ). La creștinĭ, o mare sărbătoare în primăvară în amintirea învieriĭ luĭ Iisus Hristos, adică a treceriĭ sale de la moarte la vĭață. (Paștele se celebrează treĭ zile la ortodocșĭ și doŭă la catolicĭ și protestanțĭ, în prima Duminică după luna plină care urmează după echinocțiu de primăvară și cade tot-de-a-una între 21 Martie și 26 April, adică într´un spațiŭ de 36 de zile. De Paște depind toate sărbătorile mobile. La Paște se obișnuĭește a se mînca oŭă roșiĭ, cozonacĭ și pască). Paștele caluluĭ, numele a doŭă plante crucifere numite și stupitu cuculuĭ (cardamine praténsis) și traista cĭobanuluĭ (capsélla búrsa pastóris). La Paștele caluluĭ saŭ numaĭ la Paște (iron.), nicĭ-odată. Din Joĭ în Paște, rar, foarte rar: ne vizităm și noĭ din Joĭ în Paște. Nu e în toate zilele Paște, nu e chilipir în toate zilele. – Ăaște a fost la început un f. pl., apoĭ (supt [!] infl. luĭ Crăcĭun saŭ după analogia altor vorbe: brațele, spatele meŭ îld. mele) s´a prefăcut în n. sing. (pl. tot Paște, cum zice azĭ toată lumea și cum se vede din proverbu: Crăcĭunu sătulu, Paștele fudulu. Fiind-că pl. pe lîngă Paște a fost și Paștĭ (ca vacă, vacĭ), se zicea în ainte [!] Paștile acestea, dar astăzĭ nu se maĭ zice de cît [!] Paștile acesta (pl. Paștile acestea cînd e vorba de Paștele a doĭ anĭ), în regiunile în care se pronunță părintele se pronunță și Paștele, ĭar în est, bine înțeles, Paștili. Așa dar, spre vest Paștele ăsta, la mijloc Paștile ăsta, la est (Mold.) Paștili ista. În orĭ-ce caz, și Paște, și Paștĭ, îs considerate de popor ca un neutru singular.

NESTROY [néstroi], Johann Nepomuk (1801-1862), actor și dramaturg austriac. Supranumit „Aristofanul vienez”. Feerii. parodii, farse, vodeviluri și comedii satirice în tradiția teatrului vienez („Spiritul rău Lumpazivagabundus”, „La parter și la ultimul etaj”, „Libertate la Târgul-cucului”, „Talismanul”, „Iudita și Olofern”), cultivând poanta, calamburul și echivocul.

*prímulă f., pl. e (din lat. botanică primula, dim. d. lat. prima, întîĭa). Bot. Numele maĭ multor plante, ca cĭoboțica cuculuĭ saŭ țîța vaciĭ, gălbișoara, pînea [!] porculuĭ, urechea ursuluĭ ș. a.

PRIMULACÉE (‹ fr.; {s} lat. primulus „cel dintâi”) s. f. pl. Familie de plante erbacee, cu peste 600 de specii, perene sau anuale, cu frunze alterne sau opuse, rareori verticilate, și cu flori gamopetale, solitare sau în inflorescențe (ex. ciclama, ciuboțica-cucului). Flora României cuprinde 35 de specii spontane și cultivate.

sprijoánă, -e, s.f. – Reazăm, sprijin: „Nu vreau alta mândrului / Fără masa cucului / Și sprijoana vântului” (Bârlea 1924 II: 76). – Din sprijin (< sl. sŭprenženŭ) + -oană.

aliór, -i, s.m. – (bot.) Specii de plante care conțin în tulpină și în frunze un suc otrăvitor; lapte câinesc (Boiu Mare), lăptucă câinească (Săpânța), laptele cucului (ALR 1961: 647). Atestat în Borșa, dar și în Banat, sudul Moldovei și Dobrogea. – Lat. aureolus (< aurum „aur„) (Candrea, Șăineanu, DEX); Lat. helliborus (Hasdeu).

aglícă, -i, s.f. – (bot.) Plantă erbacee; ciuboțica cucului, țâța vacii (Primula elatior Hill). Termen atestat în Vad (Borza 1968: 137). – Din tc. aklik „albeață„, cf. bg. aglika, srb. jaglika (DER).

!stupítul-cúcului (plantă) s. m. art.

țî́ță și (maĭ vechĭ) țíță f., pl. e (lat. pop. tĭtia, carne, vgr. titthe, doĭcă, titthós, gurguiu țîțeĭ; it. retta, pv. cat. sp. pg. teta, fr. tette, gurguĭu țîțeĭ. Rom. țîță presupune un latin *tĭtia, de unde și it. zizza, rudă cu germ. zitze, vgerm. titta, germ. de jos titte, ol. tet, țița. D. rom. vine bg. cica. V. țîșînă, țițeĭ, ațîț). Fam. Mamelă, organu care secretează laptele la femeĭe (și care, maĭ turtit și fără să dea lapte, există și la bărbat). A da țiță, a alăpta. A suge țîță, a fi alăptat. Copil de țîță, prunc care suge țîță. Fig. Ridicătură, înălțătură de pămînt: de pe țîță se vedea tot satu. Numirĭ de plante: țîța capreĭ saŭ a vaciĭ, un fel de strugurĭ cu boabe lungĭ. Țița vaciĭ (Munt.), cĭoboțica cuculuĭ, o plantă primulacee. Țîța oiĭ (Mold.), degetar.

!măláiul-cúcului (plantă) s. m. art.

!măzăríchea-cúcului (plantă) s. f. art., g.-d. art. măzăríchii-cúcului

*miérea-cúcului (plantă) s. f. art., g.-d. art. miérii-cúcului

láptele-cúcului (plantă) s. m.

!límba-cúcului (plantă) s. f. art., g.-d. art. límbii-cúcului

ciuboțíca-cúcului (plantă) s. f. art., g.-d. art. ciuboțélei-cúcului

cúcă (femela cucului, căciulă, deal) (reg.) s. f., g.-d. art. cúcii; pl. cuci

alior (aior) m. plantă cu florile gălbui și cu sucul otrăvicios, numită și laptele-cucului; țărancele vopsesc cu alior ouăle la Paște, cum și țesăturile (Euphorbia). [Forma dialectală aléur (Ialomița) pare a se raporta la lat. HELLEBORUS].

cuc m. pasăre din ordinul cățărătoarelor cu pene închise, își depune ouăle în cuibul, altor păsări și petrece iarna în țările calde: a cânta cuiva cucul, a avea noroc (cântarea cucului e de bun augur Când vine înaintea sau la dreapta cuiva); cuc armenesc, Mold;, TR. pupăză (numită astfel din cauza murdăriei sale): iar vrei să te spurc& cucul armenesc ? Cr. ║ adv. 1. cu totul singur: șade cuc în căsă; cât cucul, niciodată; a se face cuc, a se îmbăta; de flori de cuc, în zadar: 2. în sbor: a prinde mingea în cuc.de-a cucul, varietate a jocului dea-ascunsele, în care copiii imită cântarea cucului. [Lat. CUCCUS].

scuĭpát (vest) și stupít (est) m. și n., pl. urĭ. Salivă, umezeala naturală a guriĭ. Scuipatu cuculuĭ, oŭă de omizĭ grămădite ca un inel în prejuru ramurelelor V. bale.

2) sec, a-á v. tr. (lat. sĭccare, it. seccar, pv. sp. secar, fr. secher, pg. seccar.Seacă, să sece. V. usuc 1, sicativ). Usuc, fac să nu maĭ fie apă (umezeală orĭ băutură): a seca o baltă, un izvor. A seca un butoĭ (Iron.), a-l bea pînă la ultima picătură. Pin ext. Zvîntez, sleĭesc, potopesc, mănînc de tot: aceștia au secat bugetu țăriĭ. Fig. Ating sufletu: eŭ zic cuculuĭ să tacă: el se suĭe pe altă cracă și tot cîntă de mă seacă (P.P.). A-țĭ seca inima (un lucru, o veste), a te mîhni adînc. V. intr. Perd apa, mă usuc: izvoarele aŭ secat.

cioboțică f. ciobotă mică, botină; cioboțica-cucului, mică plantă cu flori galbene, plăcut mirositoare și aducând cu laba cucului (Primula veris).

lapte m. și n. 1. lichid alb și zaharisit ce secretează glandele mamelare ale femeii (și ale mamiferelor de sex femeiesc), după nașterea fătului, destinat a constitui primul lui aliment; 2. lapte luat, prin mulgere regulată, dela unele animale domestice (vacă, bivoliță, oaie, capră) și servind de hrană omului de orice vârstă; cu lapte, adevărat: bine ar fi dacă ar fi toate cu lapte câte le spui CR.; 3. laptele diferit preparat: lapte acru, bătut, covăsit; 4. pl. lapți, substanță albă ce se află în peștii bărbătești și în glandele de sub gâtul vițelului (fiind o mâncare delicată); 5. pl. lăpturi, bucate făcute cu lapte: în sâptămâna albă se mănâncă numai lăpturi; 6. prin analogie, zeamă albicioasă a porumbului: boabele sunt în lapte; 7. nume de plante: laptele câinelui (cucului), aior (sucul său otrăvicios e alb ca laptele): cu laptele ce iese când rupi această plantă se vindecă la țară negeii și pecinginea; laptele-pasării, bălușcă; laptele-stâncei, mică plantă cu florile alburii, crește prin pășunile pietroase și stâncoase (Androsace arachnoidea). [Lat. vulg. LACTEM = clasic LAC].

țăță f. 1. organ glandulos care secretează lapte la femeie și la partea femeiască a mamiferelor, scurt timp după ce au născut fătul: a da țăță, a suge țăță; 2. fig. vârstă de alăptat: copil de țăță; 3. nume de plante: țăța caprei v. barba caprei; țăța oii, a) Munt. cioboțica cucului; b) Mold. degetar; 4. varietate de struguri (v. țăța vacii); țăța vacii, a) Munt. cioboțica cucului; b) varietate de struguri roșii deschiși în forma unei țățe de vacă. [Lat. TITIA: vorbă luată din graiul copiilor și de aceea familiară multor limbi].

ALIÓR, aliori, s. m. Nume dat mai multor specii de plante care conțin în tulpină și în frunze un suc lăptos, otrăvitor; laptele-câinelui, laptele-cucului (Euphorbia). [Pr.: -li-or] – Lat. aureolus (< aurum „aur”).

ȚẤȚĂ, țâțe, s. f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ◊ Loc. adj. De țâță = (despre copii) sugar, ◊ Loc. adv. La țâță = la sân, la piept. ◊ Expr. A da țâță = a da să sugă, a alăpta. A avea țâță = a avea lapte suficient pentru a-și alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. Compuse: (Bot.) țâța-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); țâța-oii = a) degetar; b) ciuboțica-cucului; țâța-vacii = a) varietate de viță-de-vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboțica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu florile galbene, așezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); țâța-fiului = plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii (Polygonum bistorca); țâța-mielului = urechelniță; țâța-oilor = arnică. – Lat. *titia.

SCÁUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să stea o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = (în unele state) instrument de execuție prin electrocutare a condamnaților la moarte. ◊ Compus: (Pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee robustă cu flori purpurii reunite într-un capitul (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (ori Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită meseria diverși lucrători. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie; p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

CIUBOȚÍCĂ, ciuboțele, s. f. 1. (Reg.) Cizmuliță sau gheată de damă. 2. Compuse: ciuboțica-cucului = plantă erbacee cu frunze ovale dispuse în rozete și păroase pe partea inferioară, cu flori galbene și cu fructul o capsulă (Primula officinalis); ciuboțica-ursului = plantă erbacee cu frunze lobate și cu flori purpurii (Cortusa matthioli). [Var.: cioboțícă s. f.] – Ciubotă + suf. -ică.

STUPÍT, stupituri, s. n. (Reg.) Scuipat. ◊ Compus: stupitul-cucului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze în formă de rozetă, cu flori liliachii, roz, albe (Cardamine pratensis). – V. stupi.

CUC, cuci, s. m. 1. Pasăre migratoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus).Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului (1); fig. lucru extravagant. ◊ Compus: (Ir.) cuc-armenesc = pupăză. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ◊ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intră în compunerea unor nume de plante: ciuboțica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălțime. – Lat. cucus.

CÚCĂ2, cuci, s. f. (Rar) Femela cucului (1). – De la cuc.

CÚCU interj. Cuvânt care imită cântecul cucului. ♦ Strigătul copiilor când se joacă de-a v-ați ascunselea. – Onomatopee.

LÁPTE, (2) lăpturi, s. n. 1. Lichid alb-gălbui cu gust dulceag, foarte hrănitor, secretat de glandele mamare ale femelelor mamiferelor (care constituie hrana exclusivă a sugarului și a puiului de animal). ◊ Purcel (sau vițel) de lapte = purcel (sau vițel) care nu a fost înțărcat. Lapte-de-pasăre = desert preparat din lapte, ouă și zahăr. (Astron.) Calea-Laptelui = Calea-Lactee. ◊ Loc. adj. De lapte = (despre animale) crescut pentru producția de lapte, care produce mult lapte. ◊ Compuse: (Bot.) laptele-câinelui = plantă erbacee răspândită prin locuri necultivate, a cărei tulpină conține un suc lăptos; alior (Euphorbia cyparissias); laptele-cucului = plantă erbacee cu flori galbene, a cărei tulpină conține un suc lăptos; alior (Euphorbia helioscopia); laptele-stăncii = lăptișor. 2. (Rar; la pl.) Diferite sortimente de lapte (1) sau de produse alimentare preparate din (sau cu) lapte. 3. Suc care se găsește în unele plante sau fructe ori se prepară din acestea și este asemănător la aspect cu laptele (1). ◊ Expr. (A fi) în lapte = (despre plante și părți ale lor, mai ales despre cereale) (a fi) necopt, crud. 4. (în sintagmele) Lapte de malț = malț măcinat și amestecat cu apă, folosit la prepararea berii. Lapte de var = amestec de var stins și apă, folosit la zugrăvit și în industrie; apă de var. Lapte de ciment = amestec format din praf de ciment și apă, folosit în lucrările de asfaltare, de construcții etc. – Lat. lac, -ctis.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânza etc, lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba- peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr- o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul florii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. Compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria); pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

PLISCÁRIȚĂ, pliscarițe, s. f. (Bot.; reg.) 1. Pălăria-cucului (Geranium pyrenaiciim). 2. Ciocul-berzei (Geranium lucidum). -Plisc + suf. -ariță.

MĂLÁI, (2) mălaie, s. n. 1. Făină de porumb. ♦ (Reg.) Făină de mei. 2. Aliment preparat din făină de porumb, de mei sau de alte cereale, dospit și copt în cuptor; aliment preparat din făină de porumb frământată cu lapte (și cu zahăr). ◊ Expr. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul = a îmbătrânit; s-a învechit, s-a uzat, s-a perimat. ◊ Compus: mălai-mare = om mâncăcios sau om bleg, lipsit de vlagă, prostănac. ♦ Turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din semințele plantelor oleaginoase. 3. (Reg.) Porumb; p. restr. boabe de porumb. 4. (Reg.) Mei; p. restr. boabe de mei. 5. (Bot.; reg.) Mătură. 6. Compus: mălaiul-cucului = a) plantă erbacee cu flori brune, dispuse la vârful ramurilor (Luzula pilosa); b) plantă erbacee cu frunze liniare și flori brune sau gălbui, dispuse în spice (Luzula campestris). [Pl. și: mălaiuri] – Et. nec.

MĂZĂRÍCHE s. f. I. Nume dat mai multor specii de plante furajere din familia leguminoaselor: a) plantă agățătoare cu frunze perechi, terminate cu un cârcel, și cu flori roșii, galbene sau violete (Vicia dumetorum); b) plantă cu flori de culoare violet-deschis, cu frunze terminate printr-un vârf țepos (Vicia lathyroides); c) borceag; d) plantă cu tulpina înaltă acoperită cu perișori și cu flori de culoare violetă (Vicia villosa); e) plantă cu frunzele compuse și cu florile de culoare albă (Vicia pannonica); f) bob1. ◊ Compus: măzăriche-neagră sau măzărichea-cucului = orăstică. II. Precipitație atmosferică sub formă de bobițe de zăpadă sau de gheață, care cade în timpul iernii. III. (Med.) Cisticercoză. [Var.: (reg.) măzeríche s. f.] – Din mazăre.

AGÚD, aguzi, s. m. (Mold.) Dud. Tresări în agudul înmugurit strigătul cucului. SADOVEANU, P. M. 256. Foaie verde lemn agud. ȘEZ. I 166.