Cautam colaborator matematica

Am găsit 5232 de definiții care conțin toate cuvintele compune sau forme flexionare ale acestora:

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul scurt ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 3. (Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale și a unor substantive și adjective în care este inclus tot) De-a dreapta, atoatevăzător, atotputernic.Lat. ad.

A5- Element de compunere care indică absența, excluderea etc. Amoral, anhidru. [Var.: an-] – Din fr. a-.


AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr.Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.

ACETILACÉTIC adj. (Chim.; în sintagma) Acid acetilacetic = acid instabil care se descompune în acetonă și bioxid de carbon. – Din fr. acétylacétique.

ACETILÁRE, acetilări, s. f. Proces chimic de introducere a radicalului acetil în molecula unui compus organic. – Din acetil.

ACILÁ, acilez, vb. I. Tranz. A introduce, pe cale chimică, un radical acil în molecula unui compus organic în scopul obținerii de cetone, esteri și amide. – Din fr. aciler.

ACROMÁTIC, -Ă, acromatici, -ce, adj. (Despre lentile sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente, care nu prezintă aberație cromatică. – Din fr. achromatique.

MONOMÉTRU s. m. 1. vers antic dintr-un singur metru. 2. vers compus din metri de același fel. (< fr. monomètre)

MONOMÉR adj., s. m. 1. (compus chimic) din molecule simple. 2. (despre gineceu, ovar etc.) dintr-o singură piesă. (< fr. monomère)

MONÓM s. n. 1. expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) șir neîntrerupt. (< fr. monôme)

AERO- Element de compunere însemnând „aer1”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. [Pr.: a-e-] – Din fr. aéro-.

AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în număr mare; a se îngrămădi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substanțe) A uni între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material. 3. Tranz. A încărca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.

AGLOMERÁNT, aglomeranți, s. m. Substanță care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material; liant. – Din fr. agglomérant (influențat semantic de liant).

AGRO- Element de compunere însemnând „agricol”, „agricultură”, care servește la formarea unor substantive sau adjective. – Din fr. agro-.

ALBĂSTREÁLĂ s. f. 1. Albastru, albăstrime. 2. Substanță de culoare albastră-indigo, care are proprietatea de a descompune culoarea galbenă și care se folosește în gospodărie și în industrie pentru accentuarea albului unor obiecte. – Albăstri + suf. -eală.

ALBÚȘ, albușuri, s. n. 1. Substanță albă-transparentă, vâscoasă, compusă în cea mai mare parte din albumină, care înconjoară gălbenușul oului de păsări, reptile, pești etc. 2. (Rar) Sclerotică. – Alb + suf. -uș.

ALCÁIC, -Ă, alcaici, -ce, adj. (În sintagmele) Vers alcaic = vers antic format din cinci picioare, cu cezura după al doilea picior. Strofă alcaică = strofă compusă din patru versuri: două alcaice, unul iambic și unul coriambic. [Pr.: -ca-ic] – Din fr. alcaïque.

ALCÁLIU, alcalii, s. n. compus chimic caustic, cu gust leșietic, care, împreună cu un acid, formează o sare. [Pr.: -li-u] – Din fr. alcali.

ALCĂTUÍ1, alcătuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a construi, a înjgheba, a întocmi; a compune, a concepe. ♦ Refl. A lua ființă, a se forma. 2. A forma împreună; a constitui. ♦ Refl. A fi format, a consta din... 3. A strânge, a aduna; a aranja. – Din magh. alkotni.

ALCĂTUÍRE, alcătuiri, s. f. Acțiunea de a (se) alcătui1 și rezultatul ei; întocmire, compunere, constituire, alcătuială. ♦ Compoziție, structură. – V. alcătui1.

ALCHILÁRE, alchilări, s. f. (Chim.) Introducere a unui alchil în molecula unui compus organic. – După fr. alkylation.

ALIFÍE, alifii, s. f. Preparat farmaceutic de uz extern, compus din substanțe medicamentoase încorporate într-o masă onctuoasă și întrebuințat în medicină și în cosmetică. – Din ngr. alifi „unsoare”.

ALTERÁ, alterez, vb. I. 1. Refl. și tranz. A suferi sau a face să sufere transformări sub acțiunea mediului extern; a (se) descompune, a (se) strica. ◊ Tranz. Căldura alterează alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un semiton sau două (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.) – Din fr. altérer, lat. alterare.

ALTERÁT, -Ă, alterați, -te, adj. 1. (Despre materii organice) Descompus, stricat. 2. Denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre sunete) Schimbat, modificat. 4. (Muz.; despre sunete sau acorduri) Ridicat sau coborât cu un semiton sau două. – V. altera.

AMESTECÁT, -Ă, amestecați, -te, adj. compus din elemente diferite; împestrițat, pestriț, eterogen. – V. amesteca.

AMÍDĂ, amide, s. f. compus organic obținut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. – Din fr. amide.

AMIDÚRĂ, amiduri, s. f. compus chimic obținut din amoniac prin substituirea unui atom de hidrogen cu un metal. – Din fr. amidure.

AMÍNĂ, amine, s. f. compus organic derivat al amoniacului. – Din fr. amine.

AMINOALCOÓL, aminoalcooli, s. m. (Chim.) compus organic care conține amină și alcool. [Pr.: -no-al-co-ol] – Din fr. aminoalcool.

AUDIO-1 Element de compunere care înseamnă „(eu) aud”, „servind la auz”, „solicitând auzul”. [Pr.: a-u-di-o] – Din lat., fr. audio-.

AUTO1- Element de compunere însemnând „de la sine”, „prin mijloace proprii” și care servește la formarea unor substantive, adjective și verbe. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto-.

AUTO2 1. S. n. (Fam.) Automobil. 2. Element de compunere însemnând „automobil”, „automat” și care servește la formarea unor substantive. 3. Adj. invar. Care se efectuează cu ajutorul unui automobil, care privește automobilele. [Pr.: a-u-] – Din fr. auto.

AUTOTIPÍE, (2) autotipii, s. f. 1. Procedeu de executare a unui clișeu zincografic care redă nuanțele de umbră și lumină prin descompunerea imaginii în puncte de diverse mărimi. 2. Clișeu obținut prin autotipie (1). [Pr.: a-u-] – Din fr. autotypie.

AUXILIÁR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s. n. 1. Adj., s. n. (Element) care ajută la ceva, care se află pe plan secundar față de ceva principal; (element) ajutător. ♦ (Parte de vorbire) care exprimă raporturi între cuvinte; (verb) care ajută la formarea timpurilor și a modurilor compuse. 2. Adj. (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate rezolva mai ușor o problemă. [Pr.: a-u-gzi-li-ar] – Din fr. auxiliaire, lat. auxiliaris.

AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee.Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz.Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet.Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m.Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame.Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă.Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

MÓDER s. n. humus al solurilor de pădure, în care resturile organice sunt incomplet descompunse. (< fr. moder, germ. Moder)

BÁLNEO- Element de compunere însemnând „balnear”, care servește la formarea de adjective. [Pr.: -ne-o-] – Din fr. balneo-, lat. balneum.

BÁRBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țepii de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BARD, barzi, s. m. (La vechii celți) Poet care compunea și recita cântece războinice și religioase. ♦ P. gener. Poet. – Din fr. barde, lat. bardus.

BAȘ1- (Înv.) Element de compunere având sensul de „principal, cu gradul cel mai înalt”, izolat din cuvinte turcești care denumeau funcții sau ranguri (baș-aga, baș-caimacam etc.) și folosit uneori la formarea de substantive. – Din tc. baș.

BATERÍE, baterii, s. f. 1. Subunitate de artilerie compusă din patru, șase sau opt tunuri, cu mijloacele de tracțiune, utilajul și personalul necesar. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau de piese identice asociate în vederea executării unei operații. ◊ Baterie electrică = reunire a mai multor butelii de Leyda sau a mai multor elemente voltaice spre a produce electricitate. Baterie solară = sursă de energie formată dintr-un grup de generatoare fotoelectrice cu semiconductori, care transformă energia radiației solare în energie electrică. 3. Ansamblul instrumentelor de percuție (într-o orchestră). 4. Vas cu gheață în care se află sticle cu băutură. ♦ P. ext. Un litru de vin și o sticlă de sifon luate împreună. – Din fr. batterie.

BĂRBUȘOÁRĂ, bărbușoare, s. f. 1. (Rar) Diminutiv al lui barbă; bărbuță. 2. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene plăcut mirositoare; micsandră-sălbatică (Erysimum repandum).compus: bărbușoară-de-munte = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori mici, albe sau gălbui; tunicea (Arabis turrita). 3. (Reg.) Crușățea (Barbarea vulgaris).Barbă + suf. -ușoară.

BĂȘICÓS, -OÁSĂ, bășicoși, -oase, adj., s. f. 1. Adj. Cu bășici (2). 2. S. f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, înalt de 2-3 m, cu frunze compuse, flori galbene și fructe păstăi (Colutea arborescens). [Var.: beșicós, -oásă adj., s. f.] – Bășică + suf. -os.

BENZILIDÉN s.m. compus chimic.

BI- Element de compunere însemnând „de două ori”, „dublu”, care servește la formarea de adjective și substantive. – Din fr. bi-

BINÁR, -Ă, binari, -e, adj. 1. compus din două unități, din două elemente; care se divide în câte două elemente. 2. (Despre plante) Cu organele dispuse perechi. 3. (Mat.) A cărui bază este numărul doi. ◊ Relație binară = relație care are loc între doi termeni. – Din fr. binaire, lat. binarius.

BIO- Element de compunere cu sensul „(referitor la) viață”, care servește la formarea de substantive și adjective. [Pr.: bi-o] – Din fr. bio-

BIOACUMULÁRE, bioacumulări, s. f. Proces de acumulare în sol a substanțelor organice în urma descompunerii resturilor vegetale și animale, care contribuie la fertilizarea pământului. [Pr.: bi-o-a-] – Bio- + acumulare.

BIOSINTÉZĂ, biosinteze, s. f. (Biol.) Sinteză a unui compus chimic care se produce în organism sau în contact cu celulele vii. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biosynthèse, engl.biosynthesis.

BITUMINIZÁRE, bituminizări, s. f. Proces natural de formare a asfaltului din nămolul rezultat prin descompunerea în absența aerului a organismelor animale și vegetale în fundul mărilor. – Cf. fr. bituminisation.

BIVÁLV, -Ă, bivalvi, -e, adj. 1. (Despre animale) Cu corpul acoperit de două valve. 2. (Bot.: despre capsule) compus din două părți. – Din fr. bivalve.

BODÂRLẮU, bodârlăi, s. m. (Ornit.) Cufundar. ◊ compus: bodârlău-cu-ferăstrău = pasăre de baltă înrudită cu rața, având zimții laterali ai ciocului asemănători cu dinții de ferăstrău (Mergus merganser). – Et. nec.

MIXT, -Ă I. adj. compus din elemente eterogene; ames-tecat. ♦ școală (sau clasă) ~ă = școală (clasă) frecventată de elevi de ambele sexe; cor ~ = cor format din voci bărbătești și femeiești; (mat.) număr ~ = număr format din numere întregi și din fracții. II. s. f. pl. produse miniere naturale din minerale diferite, concrescute. ◊ produse intermediare conținând atât materiale utile, cât și sterile. (< fr. mixte, lat. mixtus)

MIXOMICÉTE s. f. pl. clasă de ciuperci inferioare, mase gelatinoase, care se hrănesc cu vegetale în descompunere. (< fr. myxomycètes)

BORÚRĂ, boruri, s. f. compus al borului1 cu metalele. – Din fr. borure.

BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tracțiune și mai ales pentru carne (Bos taurus). ◊ Bou sur = bour. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) toți boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva care n-a reușit să învețe nimic, care nu s-a lămurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui bărbat. 2. compuse: bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușie-închis, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-baltă; b) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb; buhai-de-baltă (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) gândac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bovus (= bos, bovis).

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt până la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile și semințele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ◊ compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-roșu = molid. ◊ (În sintagma) Apă de brad = a) amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de ienupăr. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crăciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nunți. 2. (Art.) Numele unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei; melodie după care se execută această horă. – Cf. alb. *bradh, bredh.

BRẤNCĂ1 s. f. 1. Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare și apariția unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea)compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinsteț; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădișor (2). 4. Ciupercă cu pălăria întinsă și răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum).Et. nec.

BRIGÁDĂ, brigăzi, s. f. 1. Mare unitate militară, formată dintr-un număr variabil de regimente, batalioane și divizioane. 2. Formație (stabilă) de lucru, compusă din muncitori organizați adesea pe echipe și pe schimburi sau pe faze de operație, în vederea îndeplinirii unei sarcini de producție. 3. (În sintagma) Brigadă silvică = subunitate silvică formată din unul sau din mai multe cantoane, și condusă de un brigadier silvic. 4. (Ieșit din uz; în sintagma) Brigadă artistică = colectiv în cadrul mișcării artistice de amatori, care prezenta programe artistice (scurte) inspirate din viața colectivului din care făcea parte. – Din fr. brigade, rus. brigada.

BROÁSCĂ, broaște, s. f. I. Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă și ochii bulbucați. ◊ Expr. Ochi de broască = ochi bulbucați. ◊ compus: broască-țestoasă = nume dat mai multor specii de reptile cu corpul închis într-o carapace osoasă, dintre care unele trăiesc pe uscat (Testudo graeca și hermanni), iar altele în apă (Emys orbicularis). II. 1. compus: broasca-apei = plantă erbacee acvatică cu frunze lucioase, cufundate în apă, și cu flori verzui (Potamogeton lucens). 2. Plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene și cu frunze groase, cultivată ca plantă de ornament (Opuntia ficus indica). III. Mecanism montat la o ușă, la un sertar etc., pentru a le încuia cu ajutorul unei chei. – Lat. *brosca.

BROMURÁRE s. f. Reacție chimică prin care se introduc atomi de brom în molecula unui compus organic. – Din brom.

BÚBĂ, bube, s. f. 1. Nume generic dat umflăturilor cu caracter purulent ale țesutului celular de sub piele. ◊ Expr. A umbla cu cineva ca cu o bubă coaptă = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe față; s-a dezvăluit totul. ◊ compuse: (pop.) bubă-neagră = dalac; bube-dulci = bubulițe dese, de natură infecțioasă, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurmă. ♦ Rană. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicată, dificilă a unei probleme. ♦ Defect, defecțiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. buba.

BUCHÉT, buchete, s. n. 1. Mănunchi de flori aranjate (și legate) împreună. ♦ P. gener. Grup de obiecte de același fel puse împreună; grup de compuneri (literare, muzicale) publicate sau executate laolaltă. 2. Aromă de vin. 3. Mică plantă erbacee cu flori violet-deschis sau albastre-purpurii (Geranium pusillum). – Din fr. bouquet.

BUF3, -Ă, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus în genul liric ușor. ♦ (Despre actori sau cântăreți) Care s-a specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de operă muzicală bufă3; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe3. – Din fr. bouffe.

BUHÁI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BÚHĂ, buhe, s. f. 1. (Ornit.) Bufniță. 2. (Entom.; în compusele) Buha-semănăturilor = fluture mic de noapte, de culoare cenușie, care dăunează semănăturilor (Agrotis segetum); buha-verzei = fluture nocturn de culoare cenușie, ale cărui larve distrug varza, conopida, sfecla etc. (Mamestra brassicae). – Formație onomatopeică.

BUJÓR, bujori, s. m. 1. Nume dat unor plante erbacee, dintre care una (numită și bujor de grădină) are flori mari, roșii, roz sau albe, iar alta (numită și bujor de câmp) are flori roșii ca sângele (Paeonia). ◊ Bujor românesc = specie de bujor ocrotită de lege, cu tulpina înaltă de 50-80 cm și cu flori mari sângerii (Paeonia peregrina, var. romanica). ♦ Fig. Roșeață naturală a obrajilor. 2. compus: bujor-de-munte = smirdar. – Din bg. božur.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună!compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun.Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

BUNDÍȚĂ, bundițe, s. f. 1. Diminutiv al lui bundă. 2. (Bot.; în compusul) Bundița vântului = plantă erbacee cu flori violete-purpurii, care crește prin fânețe, pe câmpuri, pe dealuri (Phlomis pungens). – Bundă + suf. -iță.

BURÍC, burice, s. n. 1. Orificiu abdominal prin care trece cordonul ombilical la fetus; cicatrice rămasă în mijlocul abdomenului după căderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Fig. Mijloc, centru. ◊ Expr. Buricul pământului = centrul pământului. A se crede (sau a se socoti) buricul pământului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important dintre toți. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primește hrană din corpul mamei. 2. (În sintagma) Buricul degetului = vârful degetului. 3. compus: buricul-apei = plantă erbacee cu flori mici, albe sau roșietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris). – Lat. *umbulicus (= umbilicus), prin deglutinare: un – buric.

BUSUIÓC, -OÁCĂ, busuioci, -oace, subst., adj. I. Subst. 1. S. m. Plantă erbacee de grădină din familia labiatelor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cu miros plăcut (Ocimum basilicum). ◊ compuse: busuioc-roșu = plantă erbacee ornamentală, cu flori mici, roșii, dispuse în spice (Amaranthus caudatus); busuioc-sălbatic = plantă erbacee cu tulpina păroasă și flori violete (Prunella vulgaris). 2. S. n. (Reg.) Numele unui dans popular asemănător cu hora; melodie după care se execută acest dans. II. Adj. (Despre fructe, vin) Cu aromă de busuioc (I 1). ♦ Pere busuioace = soi de pere răspândit mai mult în Moldova, ovale, galbene-verzui și roșu-aprins pe partea însorită. ♦ (Substantivat, f.) Varietate de viță de vie; strugure produs de această viță. [Var.: bosuióc s. n.] – Din bg. bosilek, scr. bosiljak.

CAIMACÁM, caimacami, s. m. 1. Locțiitor al unor demnitari (turci). ◊ compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. 2. Locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn. 3. Locțiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s. m.] – Din tc. kaymakam.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus).Lat. caballus.

CALOMFÍR calomfiri, s. m. Plantă erbacee perenă, aromatică, cu tulpina catifelată, frunzele ovale compuse și florile galbene; calapăr (Chrysanthemum balsamita). – Din bg. kalofer.

CANTÁTĂ, cantate, s. f. Compoziție muzicală ocazională, cu caracter solemn sau liric, pentru voci, solo, cor și orchestră. ◊ (În compusul) Cantată-oratoriu = compoziție vocal-instrumentală pe un libret cu temă dramatică. – Din it. cantata.

CANTAUTÓR, -OÁRE, cantautori, -oare, s. m. și f. Cântăreț care își compune singur textele. [Pr.: -a-u-] – Din it. cantautore.

CANTÓN, cantoane, s. n. 1. Clădire din imediata vecinătate a unei căi de comunicație, înzestrată cu aparatele necesare pentru supravegherea și întreținerea acesteia și care servește și ca locuință pentru cantonier. 2. Cea mai mică unitate în administrația pădurilor; locuința pădurarului. 3. Unitate teritorial-administrativă în unele țări. 4. Fiecare dintre statele care compun Confederația Elvețiană. – Din fr. canton.

CAP1, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap.Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap1 (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei.Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CÁPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne.Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani.Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CARAGÁNĂ, caragane, s. f. Arbust ornamental din familia leguminoaselor, originar din Asia, cu frunze compuse și cu flori mari, galbene-aurii (Caragana arborescens). – Din fr. caragan.

CARAMELIZÁRE s. f. Acțiunea de a (se) carameliza și rezultatul ei; spec. proces de descompunere, prin încălzire, a caramelurilor. – V. carameliza.

CARBÉNĂ, carbene, s. f. compus organic care se găsește în asfalturi; amestec de substanțe de culoare neagră, casante, cu aspect de huilă, care, în cantitate de peste 1% degradează calitățile bitumului. – Din fr. carbènes.

CARBOHEMOGLOBÍNĂ s. f. compus instabil care se formează în sânge, în proporție foarte mică, din bioxid de carbon și hemoglobină. – Din fr. carbohémoglobine.

CARBONIZÁ, pers. 3 carbonizează, vb. I. Refl. (Despre cărbuni) A se descompune termic în lipsa oxigenului din aer sau în prezența unei cantități insuficiente de oxigen; (despre lemne) a se preface în cărbuni (prin ardere) în prezența unei cantități mici de aer; (despre alte materii organice) a se descompune (prin ardere). – Din fr. carboniser.

CARTIÉR, cartiere, s. n. 1. Parte a unui oraș deosebită de celelalte prin caracteristici proprii (geografice, istorice etc.) și care formează o unitate organică. ♦ Locuitorii acestei părți a orașului. 2. Parte din comandamentul unei mari unități, compusă din personalul de deservire și din mijloacele de transmisiuni. ◊ Marele cartier general = (în timp de război) organul suprem de conducere a armatei în frunte cu comandantul său suprem. ♦ Loc (întărit) unde staționează trupele timp mai îndelungat în vederea efectuării de exerciții practice pe teren, cu efective mari de unități; tabără. 3. Fiecare dintre părțile laterale ale navei de la mijlocul ei spre pupă. [Pr.: -ti-er] – Din fr. quartier.

CASTÁN, castani, s. m. 1. Arbore cu frunze simple, alungite și cu fructe comestibile (Castanea sativa sau vesca). 2. Arbore mare, cu frunze compuse, cu flori albe sau roșcate, dispuse în panicule, și cu fructe necomestibile (Aesculus hippocastanum). – Din castană (derivat regresiv).

CASTRAVÉTE, castraveți, s. m. 1. Plantă legumicolă cu tulpina agățătoare, acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori galbene (Cucumis sativus); p. restr. fructul acestei plante, de formă alungită, de culoare verde, care se consumă crud, murat sau gătit. ◊ Expr. A vinde castraveți la grădinar = a da explicații într-o problemă cuiva mai bine informat decât cel ce vrea să-l lămurească. 2. (Zool., în compusul) Castravete-de-mare = holoturie. – Refăcut din castraveți (pl. lui castraveț < bg. krastaveț, krastavița).

CATALÁZĂ, catalaze, s. f. (Chim.) Enzimă care catalizează descompunerea peroxidului de hidrogen în apă și oxigen. – Din fr. catalase.

CAZÁN, cazane, s. n. 1. Vas mare de metal, de formă cilindrică sau tronconică, deschis, care servește, în gospodărie sau în tehnică, la încălzit sau la fiert. 2. Rezervor metalic în care se poate introduce apă pentru a fi încălzită (și transformată în aburi). ◊ Cazan de abur = instalație constituită dintr-un focar, dintr-un sistem fierbător, supraîncălzitor de abur etc., utilizată pentru producerea aburului necesar în centralele termoenergetice, în industria textilă etc. ♦ Instalație, folosită pentru vaporizarea sub presiune a lichidelor în vederea întrebuințării vaporilor ca forță motrice, la încălzirea caloriferelor etc. ♦ Instalație compusă dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi, folosită la distilarea alcoolului. 3. (Geogr.) Căldare (II). Cazanele Dunării. – Din tc. kazan.

CĂLȚÚN, călțuni, s. m. 1. (Înv. și pop.) Încălțăminte de sărbătoare (asemănătoare cu cizmele); ciorap de lână. 2. compus: călțunul-doamnei = plantă erbacee din familia rozaceelor, înaltă de 10-15 cm, cu flori galbene cu vinișoare violete; cerențel (Geum urbanum). – Din ngr. kalstóni (după încălța).

CĂLÚȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal; călușel (1). 2. compus: căluț-de-mare = pește teleostean marin cu corpul de 8-10 cm, lipsit de înotătoare codală și cu capul asemănător cu cel al calului; cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor; călușel (3). – Cal + suf. -uț.

CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: căméșă s. f.] – Lat. camisia.

CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

CĂȚÉL, căței, s. m. I. 1. Pui de câine; p. ext. pui de animal sălbatic (asemănător cu câinele). ◊ Expr. (Fam.) Cu cățel, cu purcel = cu întreaga familie și cu tot avutul; cu tot ce are. 2. Fig. Om lingușitor și fără scrupule. 3. compuse: (Zool.) cățelul-pământului = orbeț; cățel-de-mare = corosbină; cățel-de-frasin sau cățelul-frasinului = cantaridă. II. Fiecare dintre părțile care compun căpățâna de usturoi. – Lat. catellus.

CẤINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) cấne s. m.] – Lat. canis.

CẤNEPĂ, cânepe, s. f. 1. Plantă textilă cu tulpina înaltă și dreaptă și cu frunze alterne dințate pe margini, cu flori mici, verzui, cultivată pentru fibrele care se scot din tulpină și pentru uleiul care se extrage din semințe (Cannabis sativa). ◊ Cânepă indiană = varietate de cânepă cultivată îndeosebi în anumite regiuni din India, Iran, Africa de nord și cele două Americi, din care se extrag stupefiante (Cannabis indica). ◊ compus: cânepa-codrului = cânepioară (2). 2. Fibre textile extrase din tulpina de cânepă (1). – Lat. *canapa (= cannabis).

CẤTEȘI- Element de compunere care înseamnă „toți (ori toate) împreună” și care servește la formarea unor numerale colective; câteșitrei, câteșitrele; câteșipatru etc. – Câte + și.

CEÁPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee legumicolă, bienală, din familia liliaceelor, comestibilă, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică și verde și cu cea subterană în formă de bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescențe dese (Allium cepa). ◊ Ceapă de apă = ceapă care se cultivă prin răsad și se recoltează în același an în care s-a semănat. Ceapă de sămânță = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific și cu conținut bogat de vitamine, folosit în alimentație; p. gener. orice bulb al unei plante. ◊ Expr. Nu face (sau nu valorează nici cât) o ceapă degerată, se spune despre cineva (sau despre ceva) fără nici o valoare. 2. compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare.Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CÉLA, CÉEA, ceia, celea, pron. dem., adj. dem. (postpus). 1. Pron. dem. (Pop.) (Indică o ființă sau un lucru mai depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor) Acela. ◊ Expr. Toate cele(a) = totul, toate. Multe cele(a) = multe și diverse. Alte cele(a) = alteeva; alte lucruri. Ba ceea..., ba ceea... = ba una..., ba alta... ♦ (Intră în formarea unui pronume relativ compus) Ceea ce = ce. 2. Adj. dem. (postpus) (Pop.) Acela. Omul cela. Femeia ceea. [Gen.-dat. sg. celuia, celeia, gen.-dat. pl. celora] – Din acela, aceea (cu afereza lui a).

CENTI- Element de compunere care intră în denumirea submultiplilor unităților de măsură pentru a exprima a suta parte din întreg. – Din fr.. it. centi-. Cf. lat. centum.

CENUȘÁR, (1) cenușare, s. n., (II, III) cenușari, s. m. I. S. n. 1. Cutie de metal așezată sub grătarul locomotivei sau al unei sobe de încălzit, al unui cuptor etc. în care cade cenușa rezultată din ardere. 2. Atelier sau secție dintr-o fabrică de tăbăcărie în care se execută operațiile premergătoare tăbăcirii. ♦ Bazin folosit în tăbăcărie, în care se pun pieile crude, cu o soluție de lapte de var, pentru a le curăța de păr. ♦ Soluție de lapte de var proaspăt sau alcalin, folosită pentru depilarea pieilor crude și îndepărtarea epidermei. 3. Urnă în care se păstrează cenușa unei persoane incinerate; urnă cinerară. II. S. m. (Înv. și ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S. m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroană ovală, cu frunze compuse și cu flori mici verzi-gălbui (Ailanthus altissima). – Cenușă + suf. -ar.

CER2, ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai1, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.

MINERALIZÁ vb. I. tr., refl. (despre metale) a (se) transforma în mineral. II. tr. 1. a modifica apa prin descompunerea substanțelor minerale. 2. a da aspect de mineral. (< fr. minéraliser)

CÉTINĂ, cetini, s. f. 1. Ramură, creangă de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori și de tufe din clasa coniferelor. 2. compus: cetină-de-negi = mic arbust rășinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase și cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. și: cetine] – Din bg., scr. četina.

CHÍCĂ, chici, s. f. (Pop. și fam.) Părul de pe cap; spec. păr lăsat să crească lung pe ceafă sau pe spate; plete. ◊ Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a face (cuiva) morișcă în chică = a trage (pe cineva) de păr; p. ext. a bate zdravăn. ◊ compus: chica-voinicului = plantă erbacee ornamentală, cu frunze despicate în lobi și cu flori albastre (Nigella damascena). – Din sl. kyka.

CHIMIÓN s. m. 1. Plantă erbacee umbeliferă cu frunze penate și cu flori mici, albe-liliachii, ale cărei semințe aromatice se întrebuințează în medicină, în bucătărie și la fabricarea lichiorurilor; chimen (Carum carvi). 2. compus: chimion-de apă (sau -de-baltă) = mărăraș. [Pr.: mi-on] – Din tc. kimyon.

CHIMVÁL, chimvale, s. n. 1. Vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau lovite unul de altul, cimbal. V. talger. 2. (Rar) Clopot. – Din sl. kimvalŭ.

CHIRÍLIC, -Ă, chirilici, -ce, adj. (În sintagmele) Alfabet chirilic = vechi alfabet slav, compus de Chiril în sec. IX și întrebuințat la noi (oficial) până în 1860, care a servit drept bază pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. Literă chirilică = literă din alfabetul chirilic. (Substantivat) Scrie cu chirilice. ♦ (Despre texte, scrieri etc.) Care este scris cu litere chirilice. [Var.: cirílic, -ă adj.] – Chiril (n. pr.) + suf. -ic.

CIANHIDRÍNĂ, cianhidrine, s. f. compus organic care conține în moleculă un hidroxil și un nitril, folosit la obținerea aminoacizilor și a unor materiale plastice. [Pr.: ci-an-] – Din fr. cyanhydrine.

CÍCLIC, -Ă, ciclici, -e, adj. 1. Care se desfășoară în cicluri sau aparține unui ciclu; periodic. ♦ (Despre lucrări muzicale, artistice) Care este alcătuit din mai multe părți independente. ♦ (Despre compuse chimice) Care are catenele în formă de ciclu (2). 2. (Bot.; despre flori) La care toate elementele sunt dispuse în verticil. – Din fr. cyclique.

CICLIZÁRE s. f. (În sintagma) Reacție de ciclizare = reacție chimică prin care lanțul de atomi din molecula unui compus organic se închide și formează un ciclu. – După fr. [réaction de] cyclisation.

CLÁSĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

CREÁ, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu exista înainte; a întemeia, a produce, a înființa; a organiza. ♦ A inventa, a născoci; a concepe, a compune o operă literară, o bucată muzicală etc. 2. A pregăti, a instrui pe cineva, a forma pentru o carieră sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viață unui personaj, a interpreta cu pricepere și originalitate un rol dintr-o piesă de teatru, un film etc. [Prez. ind. pers. 1 pl. creăm, ger. creând] – Din fr. créer, lat. creare.

DACTÍL, dactili, s. m. (În metrică modernă) Picior de vers format dintr-o silabă accentuată urmată de două silabe neaccentuate; (în metrica greco-latină) picior compus din trei silabe, prima lungă și celelalte două scurte. [Pl. și: (n.) dactile] – Din fr. dactyle, lat. dactylys.

DEPRAVÁT, -Ă, depravați, -te, adj. Descompus din punct de vedere moral; corupt, decăzut, desfrânat. – V. deprava.

EU, (I) pron. pers. 1 sg. (II) euri, s. n. I. Pron. pers. 1 sg. 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. II. S. n. (Fil.) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva; reflectarea propriei existențe de către conștiința individuală a omului. [Pr.: (I) ieu.Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] – Lat. ego, mihi, me.

FRAG1, fragi, s. m. Mică plantă erbacee din familia rozaceelor, cu tulpină scurtă, cu frunze dispuse în rozetă, cu flori albe și cu fructe mici, conice, roșii sau albicioase, comestibile (Fragaria vesca). ◊ compus: frag de-câmp = căpșun. – Din fragă (derivat regresiv).

FRÁGĂ, fragi, s. f. 1. Partea comestibilă a fragului1 (considerată în mod greșit drept fruct), compusă din receptaculul cărnos și roșu pe suprafața căruia se găsesc presărate fructele. 2. compus: fragă-tătărească = plantă erbacee cu frunze dințate, cu flori așezate la subsuoara frunzelor și cu fructe roșii (Blitum virgatum). 3. (Reg.; uneori determinat prin „de pom”) Dudă. [Var.: frag s. m.] – Lat. fraga.

GÁRDĂ, gărzi, s. f. 1. Pază, supraveghere efectuată într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc.; (concr.) persoană sau grup de persoane care asigură această pază. ◊ Gardă de onoare = a) subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale; b) pază simbolică instituită în semn de respect la ocazii solemne; grup de persoane care fac această pază. Gardă personală = grup de persoane însărcinat cu paza vieții unui demnitar. (În trecut) Gardă civică (sau națională) = unitate compusă din voluntari, care asigura paza și liniștea într-un oraș. ◊ Loc. adj. De gardă = a) care este însărcinat cu paza, cu supravegherea, cu îngrijirea. Soldat, medic de gardă; b) care este de serviciu, deschis în afara orelor de funcționare obișnuite. Farmacie de gardă. ♦ Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. ◊ Expr. A se pune în gardă = a) (la scrimă) a lua poziția de apărare sau de atac; b) a-și lua toate măsurile de precauție spre a nu fi surprins de un lucru neplăcut. (La jocul de șah) Gardă sau (rar) gardă la regină = avertisment dat partenerului că regina este amenințată. Garda veche (sau vechea gardă) = cei care au participat în trecut la o acțiune socială, politică etc. 2. Apărătoare metalică montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. ◊ Garda trăgaciului = piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. – Din fr. garde.

GARSONIÉRĂ, garsoniere, s. f. Locuință într-o clădire mai mare, compusă de obicei dintr-o singură cameră și baie, uneori și bucătărie. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. garçonnière.

MICETOZOÁRE s. f. pl. ordin de ciuperci inferioare, constituind mase gelatinoase, informe și mobile, care trăiesc pe straturi organice în descompunere. (< fr. mycétozoaires)

GĂÍNĂ, găini, s. f. Specie de pasăre domestică, crescută pentru carne și ouă (Gallus domestica); pasăre care face parte din această specie; p. restr. femela cocoșului. ◊ Expr. A se culca (odată) cu găinile = a se culca foarte devreme. Cântă găina în casă, se zice când într-o căsnicie cuvântul hotărâtor îl are femeia. ♦ compus: găină-sălbatică (sau -de-munte) = femela cocoșului-de-munte. – Lat. gallina.

MEZOSAPROFÍTĂ adj., s. f. (ciupercă) cu miceliile în interiorul plantei în curs de descompunere, iar corpurile de fructificație la exterior. (< fr. mésosaprophyte)

GÂNDÁC, gândaci, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor sau al altor insecte asemănătoare cu coleopterele. ◊ compuse: gândac-de-casă (sau -de-bucătărie, -negru) = șvab1; gândac-de-frasin (sau gândacul-frasinului) = cantaridă; gândac-de-mai = cărăbuș; gândac-de-făină = morar; gândac-de-Colorado = insectă coleopteră de culoare galbenă-portocalie, cu dungi longitudinale, negre pe elitre, dăunătoare cartofilor (Leptinotarsa decemlincata). 2. (De obicei determinat prin „de mătase”) Vierme-de-mătase. – Cf. scr. gundelj.

METILCETÓNĂ s. f. organ compus lichid cu miros ca-racteristic; butană. (< fr. méthylcétone)

GHÍMPE, ghimpi, s. m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari și ascuțite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte părți ale unor plante; spin1. ◊ Expr. A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă (sau în cuget) = a avea un necaz, o supărare sau o nemulțumire (nedestăinuită nimănui). A sta (sau a ședea ca) pe ghimpi = a nu mai avea răbdare, a fi extrem de nerăbdător. 2. Fiecare dintre țepii care acoperă corpul unor animale (în special corpul ariciului). II. 1. (Bot.; pop.) Scaiete. 2. compus: ghimpe-pădureț = arbust totdeauna verde, cu ramurile lățite și terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi și cu fructe în formă de boabe roșii (Ruscus aculeatus). III. (Art.) Numele a două dansuri populare românești; melodie după care se execută fiecare dintre aceste dansuri. – Cf. alb. gjëmp.

GLICOLÍZĂ, glicolize, s. f. (Biochim.) Proces de descompunere a glucozei, în cadrul metabolismului general. – Din fr. glycolyse.

GLOBULÓS, -OÁSĂ, globuloși, -oase, adj. Care are formă de globule, compus din globule. – Din fr. globuleux.

GNÁIS, gnaisuri, s. n. Rocă metamorfică compusă din cuarț, feldspat și mică. – Din germ. Gneiss, fr. gneiss.

GRANULÁR, -Ă, granulari, -e, adj. Care se compune din granule, care are aspect de granule, cu granule; granulos. – Din fr. granulaire.

GRANULÁT, -Ă, granulați, -te, adj. Care a fost transformat în granule; compus din granule; care are aspect de granule. – V. granula. Cf. fr. granulé.

GRIDDIPMÉTRU, griddipmetre, s. n. (Elt.) Aparat compus dintr-un undametru cu absorbție și cu oscilator calibrat în frecvență. – Din engl. grid-dip meter.

MENINGOBLÁST s. n. celulă nevroglică transformată care intră în compunerea unui meningoblastom. (< fr. méningoblaste)

GRUP, grupuri, s. n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemănătoare, aflate laolaltă. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de același fel, reunite pe baza caracteristicilor funcționale și alcătuind un tot. Grup electrogen.Grup sanitar = încăpere prevăzută cu closet, chiuvetă (și, uneori, cu cadă de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunități de interese, de concepții etc.; grupă, colectiv. ◊ Loc. adv. În grup = mai mulți laolaltă, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâția) deodată. ◊ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau grămezi. ♦ Spec. Fracțiune politică; grupare formată din reprezentanții unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Mulțime de elemente în care fiecărei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeași mulțime, în care este adevărată asociativitatea oricare ar fi elementele mulțimii, în care există un element neutru și un element opus legii de compunere a mulțimii. – Din fr. groupe.

GÚRĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului.Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

GÚȘĂ, guși, s. f. 1. (La păsări) Porțiune mai dilatată, în formă de pungă, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ◊ compus: gușa-porumbului (sau -porumbelului) = a) plantă erbacee cu frunze opuse și ascuțite, cu flori albe-verzui, cu fructul în formă de bobițe negre (Cucubalus baccifer); b) plantă erbacee cu flori albe, cu fructul o capsulă (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajută, împreună cu mușchii respectivi, la respirație. ♦ (La reptile) Bărbie. 3. (La oameni) Umflătură patologică formată în partea anterioară a gâtului prin mărirea glandei tiroide; boală care provoacă această umflătură. 4. Cută de grăsime care atârnă sub bărbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ◊ Expr. A râde din gușă = a râde afectat, forțat. A vorbi din gușă = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blăni sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gușă de conductă = cută care se formează uneori la curbarea unei țevi. – Lat. geusiae.

MELISMÁTIC, -Ă I. adj. (muz.; despre compoziții) cu melisme, de coloratură. II. s. f. totalitatea ornamentelor într-o compoziție; arta de a compune cu melisme. (< fr. mélismatique)

HÁIDE interj. 1. Exclamație care exprimă un îndemn (la o acțiune). ◊ (Cu ton de comandă, exprimând nerăbdarea vorbitorului; adesea repetat) Haide, haide, vino mai repede! ♦ Exclamație care exprimă încercarea de a îmbuna pe cineva. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ◊ (Împrumutând desinențe verbale de pers. 1 și 2 pl.) Haidem la plimbare. ◊ (Adverbial, în compuse) Haide-hai, haida-hai, haide-ha = încet, anevoios. ◊ (Marchează începutul unei acțiuni) Luă toporul și haide la treabă. 3. (În expr.) Haida-de!, exclamație prin care se respinge o părere sau se dezaprobă o comportare; aș! Haide-haide sau haide-hai, se spune când mustrăm cu indulgență pe cineva care nu ia în seamă sfaturile sau avertismentele noastre. [Var.: háida, haid, áida, áide interj.] – Din tc. haydi, bg. haide, ngr. áide.

HAITÉIE s. f. pl. 1. Totalitatea părților din care se compune plugul sau carul. 2. Nume dat diferitelor unelte de plugărie, formând un tot. [Var.: hăitéie s. f. pl.] – Din hinteu.

HALOGENÁRE, halogenări, s. f. Reacție chimică de introducere a halogenilor în molecula unui compus organic. – V. halogena.

HALOGENÚRĂ, halogenuri, s. f. compus al unui halogen cu un alt element chimic, cu un radical organic sau anorganic. – Din fr. halogénure.

HALOÍD, -Ă, haloizi, -de, adj. (Chim.; despre săruri) Care este compus dintr-un halogen și un metal. [Pr.: -lo-id] – Din fr. haloïde.

HANTÉLĂ, hantele, s. f. Greutate din metal de 1-5 kg, compusă din două sfere unite între ele printr-un mâner, folosită în gimnastică. – Din germ. Hantel.

HELIO- Element de compunere care înseamnă „privitor la soare, la lumina soarelui”, „care aparține soarelui” și care servește la formarea unor substantive și adjective. – Din fr. hélio-.

HEMATOPORFIRÍNĂ, hematoporfirine, s. f. Substanță provenită din hem prin eliminarea fierului și care apare ca produs de descompunere a hemoglobinei în sânge și în urină. – Din fr. hématoporphyrine.

HEMOLIZÍNĂ, hemolizine, s. f. Substanță de origine vegetală, animală sau de natură imună, caracterizată prin proprietatea de a descompune și dizolva globulele roșii, eliberând hemoglobina. – Din fr. hémolysine.

MATISÁ vb. tr. 1. a împreuna două frânghii, cabluri prin împletirea firelor care le compun. 2. a finisa țesăturile de mătase artificială și de celofibră prin micșorarea luciului. (după fr. matir)

HETEROCÍCLU, heterocicluri, s. n. compus organic ciclic care conține, pe lângă atomi de carbon, și atomi de azot, sulf, oxigen etc. – Din fr. hétérocycle.

HETEROPROTEÍDĂ, heteroproteide, s. f. (Biol.) Substanță organică compusă dintr-o proteină și o substanță neproteică. [Var.: eteroproteídă s. f.] – Din fr. hétéroprotéide.

HEX(A)- Element de compunere însemnând „de șase ori”, „sextuplu”, care servește la formarea unor adjective și substantive. [Var.: exa-] – Din fr. hex(a)-.

HEXACLORBENZÉN s. m. compus chimic obținut prin substituirea atomilor de hidrogen din benzen cu atomi de clor, întrebuințat la combaterea mălurii grâului. – Din fr. hexachlorobenzène.

HEXACLORCICLOHEXÁN s. m. compus chimic sintetic, amestec de mai mulți izomeri, folosit ca insecticid; analcid. – Din fr. hexachlorocyclohexane.

HEXÁSTIC, -Ă, hexastici, -ce, adj. compus din șase versuri. – Din fr. hexastique.

HIDRACÍD, hidracizi, s. m. Acid compus dintr-un halogen sau un metaloid din grupa oxigenului și unul sau doi atomi de hidrogen. – Din fr. hydracide.

HIDRÁT, hidrați, s. m. 1. compus chimic anorganic solid, de obicei sare, cristalizat cu una sau cu mai multe molecule de apă de cristalizare. 2. Denumire improprie pentru hidroxid. 3. (În sintagma) Hidrat de carbon = glucide, zaharuri. – Din fr. hydrate.

HIDRO- Element de compunere cu sensul „(care se referă la) apă” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. hydro-.

HIDROCELULÓZĂ, hidroceluloze, s. f. compus chimic obținut prin hidroliza parțială a celulozei sub acțiunea acizilor minerali. – Din fr. hydrocellulose.

HIDROLÍZĂ, hidrolize, s. f. 1. Reacție chimică între ionii unei sări și ionii apei, care formează un acid slab sau o bază slabă. 2. Reacție chimică între un compus organic și apă, produsă în prezența unui catalizator. – Din fr. hydrolyse.

HIDROXÍD, hidroxizi, s. m. compus chimic anorganic a cărui moleculă conține în structura sa una sau mai multe grupe hidroxil. – Din fr. hydroxyde.

HIPER- Element de compunere însemnând „peste, excesiv de...”, folosit la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. hyper-, germ. hyper- (Hyper-).

HIPO1- Element de compunere cu sensul „mai puțin, sub”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. hypo-.

HIPO2- Element de compunere cu sensul „referitor la cai”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. hippo-.

HOIT, hoituri, s. n. 1. Cadavru intrat în descompunere; mortăciune, stârv, leș1. 2. Fig. (Pop.) Om mare, gras și greoi în mișcări. – Din magh. dial. holt (= halott).

HRÁNĂ, (rar) hrane, s. f. Tot ceea ce servește la nutriția omului, a animalelor sau a plantelor; nutriment; p. restr. mâncare, bucate. ◊ compus: hrana-vacii = plantă erbacee de nutreț, cu tulpină păroasă, cu frunze opuse și cu flori albe, mici (Spergula arvensis). [Gen.-dat.: hranei] – Din sl. hrana.

IAMB, iambi, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este scurtă și a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a doua accentuată. – Din fr. iambe, lat. iambus.

ÓCHI1, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m. (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta2; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord.12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

IÁRBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult până ți se va împlini ceea ce dorești. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, neapărat. ♦ Nutreț verde, proaspăt cosit. 2. Buruieni de tot felul. ◊ Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. Pajiște. 4. compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare și cu flori verzi, care crește pe fundul mării și ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapițerie; zegras (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită pețiolului lung) plutesc la suprafața apei, și cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă perenă din familia compozeelor, cu flori galbene dispuse în capitule (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obținut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creață = izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi și albe-roșietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănărașului = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunzele plane, cu flori verzui și semințele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii și cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase și cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii pe dinafară și galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare și flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roșie = plantă erbacee cu tulpina roșiatică, cu frunze nedivizate, lanceolate și cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) cârligioară (Bidens cernuus); iarba-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roșii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roșietice (Veronica latifolia); c) broscariță; iarba-șopârlelor = plantă erbacee cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe fața superioară și pe margini păroase și cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. Praf de pușcă. – Lat. herba.

IMN, imnuri, s. n. Poezie sau cântec solemn compus pentru preamărirea unei idei, a unui eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec. Cântec religios de preamărire a divinității. ♦ Spec. Cântec solemn apărut o dată cu formarea statelor naționale și adoptat oficial ca simbol al unității naționale de stat. – Din fr. hymne, lat. hymnus.

IMPARIPENÁT, -Ă, imparipenați, -te, adj. (Despre frunzele compuse) Care prezintă perechi de frunzulițe de o parte și de alta a unui ax comun, iar în vârf o frunzuliță nepereche. – Din fr. imparipenné.

MANGÁNIC, -Ă adj. care conține mangan. ♦ acid ~ = acid compus din oxigen, hidrogen și mangan. (< fr. manganique)

MANÉVRĂ s. f. 1. manevrare. 2. (pl.) pregătire tactică a trupelor terestre sau a flotei în condiții asemănătoare cu cele de pe câmpul de luptă. 3. totalitatea operațiilor de compunere și de descompunere a treburilor, de conducere a unei nave etc. 4. parâmă la fixarea și manevrarea velelor, la legarea catargelor etc. 5. (fig.) uneltire, intrigă, mașinație. (< fr. manoeuvre)

IMPROVIZÁ, improvizez, vb. I. Tranz. A compune, a alcătui (ocazional) repede, pe nepregătite o poezie, un discurs, o compoziție muzicală etc.; a face, a confecționa, a construi ceva la repezeală, din ce se găsește (și provizoriu). – Din fr. improviser.

IMPROVIZÁT2, -Ă, improvizați, -te, adj. 1. compus, alcătuit repede și fără o pregătire prealabilă. 2. Care îndeplinește o funcție, care face o acțiune ocazional și fără a avea pregătirea necesară. – V. improviza.

IM2- Element de compunere cu sens negativ și privativ, formând substantive, adjective, verbe. [Var.: in1-] – Din fr., lat. in-.

IN1- Element de compunere cu sens negativ și privativ, formând substantive, adjective, verbe. [Var.: im2-] – Din fr., lat. in-.

INDÓL, indoli, s. m. 1. (Chim.) compus chimic obținut din indigo și gudroanele cărbunelui de pământ, de culoare albă, cristalizat și folosit în industria cosmetică, în chimie ca reactiv etc. 2. (Med.) Produs rezultat prin degradarea triptofanului din alimente sub acțiunea bacteriilor intestinale, eliminat prin materiile fecale și contribuind împreună cu scatolul la mirosul specific al acestora. – Din germ. Indol, fr., engl. indole.

ÍNFRA2- Element de compunere care înseamnă „dedesubt, sub” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din lat. infra, fr. infra-.

INIȘÓR, inișori, s. m. Diminutiv al lui in2.compus: inișor-de-alior = linariță. ♦ Ineață (a). – In2 + suf. -ișor.

MALTÓZĂ s. f. compus organic natural din două molecule de glucoză. (< fr. maltose, germ. Maltose)

INTENSÍV, -Ă, intensivi, -e, adj. 1. Care are (o mare) intensitate; care se face în ritm viu, încordat. ◊ Agricultură intensivă = agricultură care folosește mijloace tehnice înaintate, pentru a obține o producție cât mai mare în raport cu suprafața cultivată. Cultură intensivă = cultură care se face după regulile agriculturii intensive. 2. (Despre mărimi caracteristice unui sistem fizic) Care, prin compunerea mai multor sisteme identice, își păstrează valoarea neschimbată. – Din fr. intensif.

INTER1- Element de compunere însemnând „între”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din lat. inter, fr. inter-.

INTERFERÁ, pers. 3 interferează, vb. I. Intranz. (Despre mișcări vibratorii) A se suprapune compunându-și efectele, a produce fenomenul interferenței; p. gener. a se suprapune, a se încrucișa, a se combina. – Din fr. interférer.

INTERFERÉNȚĂ, interferențe, s. f. 1. Întâlnire, încrucișare, combinare a două sau mai multe fenomene, întâmplări, fapte etc. 2. Fenomen de suprapunere și de compunere a efectelor a două (sau a mai multor) mișcări vibratorii provenite din surse diferite; intensificare (sau slăbire reciprocă) a intensității undelor prin suprapunerea lor. – Din fr. interférence.

INTERMETÁLIC, -Ă, intermetalici, -ce, adj. (în sintagma) compus intermetalic = metal lipit prin sudură sau alt procedeu. – Din fr. intermétallique.

INTRA1- Element de compunere însemnând „în”, „între”, care servește la formarea unor adjective și substantive. – Din fr. intra-, lat. intra.

IO pron. pers. 1 sg. v. eu (I.) 1. (La nominativ, ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect) Eu merg. ◊ (În formule de introducere din actele oficiale) Eu, X, declar... 2. (La dativ, în formele mie, îmi, mi) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. ◊ (Indică posesiunea) Îmi recitesc pagina din urmă. ◊ (Intră în compunerea verbelor construite cu dativul pronumelui personal) Sărut mâna mătușii, luându-mi ziua bună. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Aici mi-ai fost? 3. (La acuzativ, în formele mine, mă, m-) Oamenii mă laudă. ◊ (Intră în compunerea verbelor reflexive construite cu acuzativul pronumelui personal) M-am trezit târziu. 4. (Urmat de unul, una la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Mie unuia nu-mi trebuie. [Pr.: (I) ieu. – Var.: (I, pop.) io pron. pers. 1 sg.] [DEX '98]

IZVODÍ, izvodesc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A crea, a face, a inventa. ♦ (Rar) A descoperi. 2. Tranz. A alcătui, a compune, a redacta; a scrie. 3. Refl. A se contura, a apărea, a lua ființă. – Din sl. izvoditi „a extrage, a traduce”.

ÎMPUȘCÁ, împúșc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) omorî sau a (se) răni cu proiectilul tras de o armă de foc. ◊ Expr. (Tranz.; fam.) A împușca francul = a fi în mare lipsă de bani; a trăi din expediente. 2. Intranz. A face să iasă prin explozie proiectilul unei arme de foc; fig. a produce pocnete (ca cele) de pușcă. ◊ compus: împușcă-n-lună s. m. invar. = om îndrăzneț, dar nesocotit. ♦ A face să explodeze o încărcătură explozivă. 3. Intranz. (pers. 3) (Despre vopsele, tencuieli și despre pereții pe care sunt aplicate) A se degrada (la suprafață) prin umflare, cojire etc.; a se coșcovi, a se scoroji, a se coji. 4. Tranz. A introduce, cu un aparat special, cuie într-o suprafață betonată. – În + pușcă.

ÎNAÍNTE adv. I. (Cu sens local) În față. ♦ În locul dintâi, în frunte. ♦ (Cu valoare de interjecție) Îndemn de a înainta. II. (Cu sens temporal) 1. Mai devreme, mai întâi. ◊ Expr. Mai înainte = a) mai demult; b) mai repede (decât altcineva sau altceva). De mai înainte = de mai demult. Cu... (mai) înainte sau (mai) înainte cu..., arată cât timp a trecut de la întâmplarea de care este vorba. Înainte vreme = odinioară. ◊ compus: înainte-mergător s. m. = înaintaș (3), precursor; p. ext. om cu vederi înaintate. 2. Mai departe, în continuare. ◊ Expr. De azi (sau aici, acum etc.) înainte = de azi (sau aici, acum etc.) încolo. [Var.: naínte adv.] – Lat. in ab ante.

ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNTRE1- Element de compunere care arată reciprocitatea, îmbinarea, amestecul și care servește la formarea unor substantive, adjective și verbe. – Din lat. inter.

ÎNTREÍT, -Ă, întreiți, -te, adj. 1. Înmulțit, mărit de trei ori. 2. (Înv.) Care e compus din trei părți de același fel. – V. întrei sau în + trei + suf. -it.

JAD, jaduri, s. n. Piatră semiprețioasă compusă din silicat natural de aluminiu, calciu și magneziu, de culoare albă-verzuie până la verde închis, cu luciu sticlos, folosită la confecționarea unor obiecte de artă. ◊ Obiect de artă făcut din această piatră. – Din fr. jade.

JADEÍT, jadeite, s. n. Varietate de jad compusă din silicat natural de sodiu și aluminiu compact, verzui sau albicios, utilizată în arta decorativă. – Din fr. jadéite.

JUGLANDACÉE, juglandacee, s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase, cu frunze compuse, cu flori unisexuate (cele mascule în formă de amenți, cele femele solitare sau în grupe mici) și cu fructele nucule sau drupe; (și la sg.) plantă din această familie. – Din fr. juglandacées.

KAINÍT s. n. Sare naturală dublă, compusă din sulfat de magneziu și clorură hidratată de potasiu, folosită la fabricarea îngrășămintelor artificiale pentru soluri. [Pr.: ka-i-] – Din fr. kaïnite.

KILO2- Element de compunere care intră în denumirea unităților de măsură pentru a exprima multiplicarea de o mie de ori. – Din fr. kilo, gr. kilioi „mie”.

KILOWÁTT, kilowați, s. m. Unitate de măsură a puterii, egală cu o mie de wați. ◊ compus: kilowatt-oră = unitate de măsură a energiei, egală cu energia produsă într-o oră de o sursă cu puterea de un kilowatt. [Abr.: kW] – Din fr. kilowatt.

LÁBĂ, labe, s. f. 1. Parte a piciorului de la gleznă în jos la animalele patrupede și la om; partea piciorului pe care calcă păsările (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ◊ compuse: laba-mâței = a) ciupercă comestibilă de culoare albă, care crește prin pădurile umbroase și umede (Clavaria coralloides); b) ciupercă comestibilă mare cu tulpina albă, groasă și cărnoasă; creasta-cocoșului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de pădure (Clavaria); b) crucea-pământului; laba-gâștei = a) mică plantă erbacee cu flori roșii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârstă); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Labă-de-pisică = încrețitură abia vizibilă a apei mării, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. și depr.) Mână. ◊ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhăța (pe cineva sau pe ceva). A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a ajunge la mâna sau la discreția cuiva. – Din magh. láb.

LICHÉN, licheni, s. m. 1. (La pl.) Grup de plante inferioare ale caror tal este compus dintr-o ciupercă și o algă aflate în simbioză, care cresc pe scoarța arborilor bătrâni, pe ziduri, pe stânci, etc.; (și la sg.) plantă care face parte din acest grup. 2. Boală de piele cu evoluție cronică, caracterizată prin apariția pe piele a unor proeminențe care provoacă mâncărime, prin îngroșarea și pigmentarea excesivă a pielii. – Din fr. lichen

LUCÉRNĂ, s. f. Plantă perenă din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din câte trei foliole și cu flori albastre-violacee, cultivată ca plantă furajeră (Medicago sativa). [Var.: (Reg.) luțărnă, luțérnă, s. f.] – Din germ. Luzerne.

MAC2, maci, s. m. 1. Numele mai multor plante din familia papaveraceelor, cu flori de obicei roșii și cu semințe mărunte, uleioase, închise într-o capsulă (Papaver); din fructele uneia dintre specii se extrage opiul, iar semințele ei se folosesc în alimentație. ♦ P. restr. Sămânța macului (1), folosită în alimentație. 2. compuse: mac-cornut = plantă erbacee păroasă cu flori roșii, având la baza fiecărei petale o pată neagră (Glaucium corniculatum); (reg.) macul-ciorii = zămoșiță. – Din bg. mak, scr. mak.

MACRO1- Element de compunere care înseamnă „mare” și care servește la formarea unor substantive și adjective. – Din fr. macro-.

MACROMOLECÚLĂ, macromolecule, s. f. Moleculă compusă dintr-un număr mare de atomi. – Din fr. macromolécule, rus. makromolekula.

MÁMĂ, mame, s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ◊ Mamă eroină = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel puțin zece copii în viață. ◊ Loc. adj. De mamă = (despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. ◊ Expr. Vai de mama mea (sau ta, lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). (De) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. La mama dracului = foarte departe. De când mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut = de când sunt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna. De (sau pe) când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (Pop.) A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei. 2. (La voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. ext., unei persoane mai tinere. Florico, mamă, să ne scrii!. 3. (În sintagmele) Mamă mare (sau, pop., bătrână, bună) = bunică. Mamă soacră = soacră. 4. Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă). 5. compus: mama (sau muma)-pădurii (sau -pădurilor) = a) personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni; b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi și cu flori purpurii (Latharea squamaria). 6. Fig. Izvor, cauză. [Var.: (reg.) múmă s. f.] – Lat. mamma.

MARGARÉTĂ, margarete, s. f. Plantă erbacee perenă din familia compozeelor, cu inflorescența compusă din flori mici, galbene, dispuse într-un disc central, și din flori marginale cu o corolă lungă, albă; mărgărită (Chrysanthemum leucanthemum). – Din germ. Margareten[blume], fr. marguerite.

MÁSĂ2, mese, s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și pe care se mănâncă, se scrie etc. ◊ Masă verde = a) masă2 (1), de obicei acoperită cu postav verde, la care se joacă jocuri de noroc; p. ext. joc de noroc; b) masă2 (1) în jurul căreia stau diplomații când duc tratative internaționale. Masă rotundă = dezbatere liberă pe o temă dată, la care sunt chemați să-și spună cuvântul specialiștii din domeniul respectiv (sau reprezentanți ai publicului larg). Sală de mese = încăpere în care se servește mâncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină etc. Masă caldă = un fel de tejghea metalică încălzită pe care sunt expuse și menținute calde preparate alimentare, în localurile de alimentație publică. ◊ Loc. adv. Cu (sau pe) nepusă masă = pe neașteptate, pe nepregătite, deodată. ◊ Expr. Capul (sau fruntea) mesei = locul de cinste ocupat de unul dintre comeseni. A pune (sau a întinde, a așterne) masa = a aranja, a pregăti și a pune pe masă2 (1) toate cele necesare pentru a servi mâncarea. A strânge masa = a aduna de pe masă2 (1) mâncările rămase și farfuriile, tacâmurile etc. cu care s-a mâncat. A nu avea ce pune pe masă = a nu avea cu ce trăi, a fi sărac. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata; b) se spune când ești obligat să servești mereu de mâncare. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a primi invitați mulți, a oferi ospețe, banchete; p. ext. a se ține de petreceri. A pune (pe cineva) la masă cu tine = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat. ♦ (Cu sens colectiv) Persoanele care stau în jurul aceleiași mese2 (1) și mănâncă; mesenii. 2. Ceea ce se mănâncă; mâncare, bucate; p. ext. prânz, cină; ospăț, banchet. ◊ Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prânzul; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prânz; după-amiază; b) în fiecare după-amiază. ◊ Expr. A lua masa sau a sta (ori a ședea) la masă = a mânca de prânz sau de cină. A avea casă și masă = a avea ce-i trebuie pentru a trăi. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată, fără necazuri. 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă2 (1) și se folosesc în diverse scopuri practice. ◊ Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. 4. compus: (Bot.) masa-raiului = plantă erbacee cu flori roz-purpurii (Sedum carpaticum).Lat. mensa.

MEDICO- Element de compunere care înseamnă „(cu caracter) medical” și care servește la formarea unor adjective. – Din fr. médico-.

MUZICIÁN, -Ă, muzicieni, -e, s. m. și f. Persoană care compune sau execută compoziții muzicale. ♦ Persoană care cunoaște arta muzicii (1). [Pr.: -ci-an] – Din fr. musicien.

NAI, naiuri, s. n. Numele a două instrumente muzicale populare de suflat: a) instrument compus dintr-un grup puțin concav de fluiere de dimensiuni diferite, așezate în ordinea mărimii lor; b) fluier de trestie cu șapte găuri. – Din tc. nay, ney.

NUC, nuci, s. m. 1. Pom fructifer originar din Asia, cu coroană bogată, cu frunze penat-compuse, având un miros pătrunzător și din care se extrag substanțe tanante și coloranți, cu fructe drupe cu semințe comestibile și cu lemn de calitate superioară folosit la fabricarea mobilelor (Juglans regia). 2. Lemn de nuc (1) folosit pentru fabricarea mobilei. – Din nucă (derivat regresiv).

NÚCĂ, nuci, s. f. 1. Fructul nucului (1). ◊ Expr. A se potrivi (sau a se lovi, a se nimeri) ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. ♦ Miezul comestibil de nucă (1). 2. compuse: nucă-de-cocos = fructul comestibil al cocotierului. Nucă vomică = nume dat semințelor mature ale unui arbust tropical, care conțin stricnină. 3. Piesă formată dintr-o tijă metalică terminată cu un cap sferic, servind la realizarea unor articulații la mașini. – Lat. nux, -cis.

NUCLEOPROTEÍDĂ, nucleoproteide, s. f. compus organic alcătuit din acizi nucleici și din proteine bazice, care intră în structura tuturor celulelor animale și vegetale. [Pr.: -cle-o-pro-te-i-] – Din fr. nucléoprotéide.

PANÍCUL, panicule, s. n. Tip de inflorescență în formă de chiorchine compus, ale cărui ramuri secundare sunt și ele ramificate și poartă flori, spiculețe sau capitule2. [Var.: panículă s. f.] – Din lat. panicula, fr. panicule.

PÍTĂ, pite, s. f. (Reg.) 1. Pâine. ◊ compus: pita-vacii = ciupercă comestibilă, cu pălăria roșcată-cenușie, cu carne albă, care devine albastră în contact cu aerul (Boletus bovinus). 2. Fig. Hrană necesară pentru trai; mijloace de existență; p. ext. slujbă, funcție, post. – Din bg. pita.

RACÉM, raceme, s. n. (Bot.) Inflorescență în formă de ciorchine; ciorchine. ◊ Racem compus = panicul. – Din fr. racème, lat. racemus.

RÚJĂ1, ruje, s. f. 1. (Reg.) Măceș. ♦ Trandafir. ♦ Fig. (Pop.) Nume dat unei persoane frumoase. 2. Fig. (Reg.) Roșeață, rumeneală în obraz. 3. Plantă erbacee cu frunze cărnoase și flori galben-purpurii, grupate într-un buchet, care crește pe stâncile din regiunea alpină (Sedum rosea) 4. compus: ruji-galbene = plantă având tulpina fără peri, cu frunze ovale și cu flori galbene; mărită-mă-mamă (Rudbeckia laciniata). [Pl. și: ruji] – Din bg., scr. ruža.

SCÁUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

SICÓNĂ, sicone s. f. Tip de fruct compus care se prezintă în forma unei urne cărnoase, în care se află un număr mare de achene. – Din fr. sycone.

SPANÁC, (rar) spanace, s. n. Plantă erbacee legumicolă cultivată pentru frunzele sale mari, cărnoase, comestibile, de un verde-închis (Spinacia oleracea). ♦ (Fam.) (E un) spanac = (e un) lucru lipsit de importanță, un fleac, un vacs. ♦ compuse: spanac-porcesc = plantă erbacee cu flori verzi (Chenopodium hybridum); spanac-sălbatic = plantă erbacee cu frunze romboidale și cu flori albicioase (Chenopodium album); spanacul-ciobanilor = plantă erbacee cu frunze triunghiulare, cu flori verzi dispuse în ghemulețe (Chenopodium bonus henricus). – Din ngr. spanáki.

ȘANSONETÍST, -Ă, șansonetiști, -ste, s. m. și f. Persoană care compune sau interpretează șansonete. – Șansonetă + suf. -ist.

ȚẤȚĂ, țâțe, s. f. 1. (Pop.) Sân, mamelă. ◊ Loc. adj. De țâță = (despre copii) sugar. ◊ Loc. adv. La țâță = la sân, la piept. ◊ Expr. A da țâța = a da să sugă, a alăpta. A avea țâță = a avea lapte suficient pentru a-și alăpta copilul. 2. Gurguiul urciorului, prin care se bea apă. 3. (Pop.) Celulă în care se dezvoltă matca albinelor. 4. compuse: (Bot.) țâța-caprei = a) barba-caprei; b) plantă erbacee cu frunzele alungite, cu florile galbene-aurii (Tragopogon pratensis); țâța-oii = a) degetar; b) ciuboțica-cucului; țâța-vacii = a) varietate de viță de vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, cărnoase; razachie (Vitis); b) ciuboțica-cucului; c) plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu florile galbene, așezate în umbele la vârful tulpinii (Primula elatior); țâța-fiului = plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii (Polygonum bistorca); țâța-mielului = urechelniță; țâța-oilor = arnică. – Lat. *titia.

ȚÍTERĂ, țitere, s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither.

UCÍDE, ucíd, vb. III. 1. Tranz. A pricinui moartea unei ființe; a omorî, a asasina. ◊ compus: (pop.) ucigă-l-crucea (sau -toaca) s. m. = dracul, diavolul. ♦ Refl. (Rar) A se sinucide. ♦ Fig. A distruge, a nimici; a desființa. 2. Tranz. și refl. recipr. (Reg.) A (se) bate, a (se) lovi rău. ♦ (Reg.) A (se) zdrobi, a (se) sfărâma. [Prez. ind. și: (pop.) ucíg] – Lat. occidere.

ULTRA- Element de compunere însemnând „peste măsură de”, „foarte”, „extrem de”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din lat., fr. ultra-.

ÚMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊ Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊ Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte. A lăsa (pe cineva) in umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva). 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦ Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ♦ Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos. Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent). 2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦ Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă). 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦ Fig. Părere, aparență, iluzie. – Lat. umbra.

ÚNGHIE, unghii, s. f. 1. Lamă cornoasă care crește pe partea de deasupra a ultimei falange a degetelor de la mâini și de la picioare, la om. ♦ Expr. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrâna obrăznicia cuiva; a pune la punct pe cineva. A pune (cuiva) unghia în gât = a constrânge pe cineva să răspundă urgent unei obligații. A-și pune unghia în gât = a face orice pentru atingerea unui scop. A-și arăta unghiile a deveni agresiv. ♦ Substanță cornoasă formată la vârfurile degetelor de la picioarele animalelor și păsărilor; p. ext. gheară. 2. compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchini (Astragalus glycyphyllos); unghia-păsării = plantă erbacee cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în formă de pinten, pătată cu galben (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente, în formă de pârghie, pentru ridicat și lăsat coșul lesei la pescuit. – Lat. ungla (= ungula).

UNI1- Element de compunere care înseamnă „unul singur” și care servește la formarea unor adjective și a unor substantive. – Din fr. uní-.

UNÍME, unimi, s. f. 1. Cantitate abstractă considerată ca cifră elementară și care servește la formarea unui număr compus din mai multe cifre; (în sistemul zecimal) fiecare dintre cifrele de la l la 9; unitate. 2. Notă muzicală întreagă. – Un + suf. -ime.

UNIPARIPENÁT, -Ă, uniparipenați, -te, adj. (Despre frunze compuse) Care are foliolele dispuse de-a lungul unui pețiol comun. – Din fr. uniparipenné.

UNT s. n. 1. Grăsime naturală, solidă, extrasă din lapte și folosită ca aliment. ◊ Loc. adv. Ca untul = fără efort, ușor. ◊ Expr. A scoate untul din cineva = a stoarce de puteri pe cineva, a vlăgui. A-l bate (pe cineva) de-i iese (sau să-i iasă) untul = a-l bate tare, rău (pe cineva). ♦ (Urmat de determinări care indică proveniența) Grăsime solidă extrasă din semințele, miezul etc. unor fructe (tropicale). Unt de cacao. 2. compus: untul-vacii = plantă erbacee cu doi tuberculi, cu frunze lanceolate și cu flori liliachii, purpurii, roz sau albe, dispuse în ciorchine la vârful tulpinii; untișor (Orchis morio). – Lat. unctum.

ÚNULEA, ÚNA num. ord. (Precedat de art. „al”, „a”; în numerale ordinale compuse, indicând unitatea care urmează după zeci, sute, mii etc.; de obicei adjectival) A treizeci și una pagină.Unu + le + a.

ÚRDĂ s. f. 1. Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului gras rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului. 2. compus: urda-vacii = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina acoperită cu peri cenușii și cu flori albe (Cardaria draba). – Et. nec.

URÉCHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

UROBACTÉRIE, urobacterii, s. f. Microb existent în depozitele care conțin substanțe azotate în descompunere. – Din fr. urobactérie.

UROBILINOGÉN, urobilinogene, s. n. compus organic format în intestin prin reducerea bilirubinei, reabsorbit apoi numai în parte prin peretele intestinal și redat ficatului. – Din fr. urobilinogène.

URZÍCĂ, urzici, s. f. 1. Gen de plante erbacee din familia urticaceelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri urticanți, folosite în industria textilă, în medicină și în alimentație (Urtica); plantă din acest gen. ◊ compus: urzică-moartă = plantă erbacee medicinală cu flori roșii-purpurii (Lamium maculatum). 2. Țesătură fabricată din fibrele urzicii (1), din care se confecționează saci. 3. compus: (Zool.) urzică-de-mare = nume dat mai multor specii de actinii ale căror tentacule sunt urticante. – Lat. urdica (= urtica).

USTURÓI, usturoi, s. m. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu gust și miros caracteristic, cu frunze lanceolate, al cărei bulb, format din mai mulți bulbi mici de formă lunguiață, are gust usturător, este bogat în substanțe nutritive și comestibil; ai4 (Allium sativum). ♦ compus: usturoi-sălbatic = samuraslă. ♦ P. restr. Bulbul acestei plante; cățel din bulbul acestei plante. – Ustura + suf. -oi.

VA1 Element de compunere care a servit (într-un stadiu vechi al limbii) la formarea unor adverbe (undeva, cândva) sau a unor pronume (cineva, careva), cărora le imprimă o nuanță nehotărâtă. – Din prez. ind. (pers. 3 sg., forma populară) al lui vrea.

VÁCĂ, vaci, s. f. 1. Animal domestic din specia bovinelor, femela taurului; p. restr. carnea acestui animal, folosită ca aliment; p. gener. carne de bovine. ◊ Expr. S-a dus bou și a venit (sau s-a întors) vacă, se spune, ironic, despre un om care a plecat să se instruiască sau să se lămurească intr-o problemă și care s-a întors mai puțin instruit sau lămurit decât plecase. Vacă (bună) de muls = persoană sau situație de care cineva abuzează, pentru a trage foloase materiale. ♦ Epitet injurios dat unei femei (grase și leneșe sau proaste). 2. compuse: vacă-de-mare = morsă; vaca-domnului = insectă lată și lunguiață, cu aripile superioare de culoare roșie cu două puncte negre (Pyrrhocoris apterus).Lat. vacca.

VAGÓN, vagoane, s. n. 1. Vehicul de mari dimensiuni (propulsat sau autopropulsat), care circulă pe șine și care servește la transportul persoanelor, al mărfurilor etc. ◊ Vagon de dormit = vagon cu cabine în care sunt instalate paturi pentru dormit; wagon-lit. Casă (sistem) vagon = casă ale cărei încăperi se inșiră una după alta, ca vagoanele unei garnituri de tren. ◊ compuse: vagon-restaurant = vagon amenajat pentru a servi ca restaurant; vagon-cisternă = recipient de formă cilindrică montat pe șasiu, folosit pentru transportul lichidelor pe calea ferată. 2. Cantitate de mărfuri, de materiale care intră într-un vagon (1) și care servește ca unitate de măsură. – Din fr. wagon.

VÁRGĂ, (1) vergi, (2) vărgi, s. f. I. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. ◊ Expr. (Adesea adverbial) A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare, din tot corpul (de frică sau de frig). (A fi) varga lui Dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. ♦ (La pl.) Mănunchi de bețe tăiate egal, cu care se aplicau în trecut pedepse corporale. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu varga (I 1); urma lăsată pe corp de o astfel de lovitură. ♦ Băț de undiță. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava puștii. ♦ Baghetă. ♦ Vergea subțire de metal. 2. compus: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpina și ramurile țepoase, cu flori liliachii, dispuse în capitule (Dipsacus silvester); b) scăiuș; vargă-de-aur = splinuță (Solidago virgaurea). II. (Pop.) Dungă (în special la o țesătură). – Lat. virga.

VĂL, văluri, s. n. 1. (Adesea fig.) Bucată de țesătură fină, de obicei transparentă, pe care și-o pun femeile pe cap sau cu care își învăluie corpul ori o parte a lui. *Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înțeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porțiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, palatul tare (dur) si care se termină cu omușorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. voile.

VÂNTURÁ, vấntur, vb. I. Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime pentru ca vântul să împrăștie impuritățile ușoare. ♦ Fig. A împrăștia, a risipi; a spulbera. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul, pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc. 3. A mișca încoace și încolo, a agita. ♦ Fig. A frământa, a tulbura. 4. Fig. A da în vileag, a povesti, a comenta vorbe, fapte etc. 5. Fig. A cutreiera, a colinda. ◊ compus: vântură-lemne sau vântură-țară s. m. invar. = om hoinar, aventurier. 6. (Rar; despre vânt) A sufla, a bate peste... – Lat. ventulare (=ventilare).

VÂRTÉJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană. vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ compus: vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

VÂSC, s. m. Plantă semiparazită care crește pe ramurile unor copaci, cu frunzele pieloase, totdeauna verzi, cu tulpina ramificată și cu fructul în formă de bobițe albe sau gălbui, folosită ca plantă medicinală (Viscum album). ◊ compus: vâsc-de-stejar = mărgăritar. – Lat. viscum.

VÓLEI s. n. Joc sportiv practicat pe un teren dreptunghiular de două echipe adverse compuse din câte șase jucători, care aruncă o minge specială peste o plasă întinsă sus, în mijlocul terenului. [Var.: vólei-bal s. n.] – Din engl. volley[-ball].

VÚLPE, vulpi, s. f. I. 1. Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (Vulpes vulpes).Vulpe argintie = specie de vulpe cu blana neagră cu luciu argintiu. ◊ Expr. A avea ochi de vulpe = a avea căutătura vicleană. A tocmi vulpea din pădure = a negocia un lucru pe care nu-l ai (la îndemână). ♦ Blana acestui animal. 2. Fig. Persoană vicleană, șireată. II. 1. (Reg.) Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei. 2. Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică. 3. Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod. 4. compuse: (Iht.) vulpe-de-mare = vatos; (Zool.) vulpea-deșertului = fenec. [Var.: húlpe s. f.] – Din lat. vulpes.

ZĂBĂLÚȚĂ, zăbăluțe, s. f. 1. Un fel de zăbală (1) mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. 2. Zăbală (2). – Zăbală + suf. -uță.

LIPOSARCÓM s. n. tumoare malignă compusă a țesutului gras și a celui embrionar. (< fr. liposarcome)

LIPOLÍZĂ s. f. descompunere a grăsimilor în acizi grași și glicerină, în procesul digestiei. (< fr. lipolyse)

ZBÂRCIÓG, zbârciogi, s. m. Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile, cu pălăria zbârcită, brună-negricioasă sau cenușie-roșcată (Morchella). ◊ Expr. Cu nasul zbârciog = manifestând neplăcere, dispreț etc. ◊ compus: zbârciogi-grași = nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile din pădurile de conifere, cu pălăria zbârcită, cărnoasă și umflată, brună-roșcată, negricioasă sau albă-gălbuie (Gyromitra). – Cf. scr. smrcak (după zbârci1).

ZÉCE, zeci, num. card. 1. Număr care are în numărătoare locul între nouă și unsprezece și care se indică prin cifra 10 sau X. ◊ (Adjectival) Are zece elevi. (La pl., arată o cantitate mare nedeterminată) Zeci de oameni.Expr. A avea zece vieți, se spune când cineva scapă cu viață din situații primejdioase. A asculta cu zece urechi = a asculta foarte atent. ◊ (Substantivat) Scrie un zece pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Etajul zece. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De zece ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Plecau câte zece. 2. (Intră în compunerea numeralelor cardinale compuse de la unsprezece până la nouăsprezece) Cincisprezece. ♦ (Intră în compunerea numeralelor cardinale compuse de la douăzeci până la nouăzeci și nouă) Patruzeci și trei.Lat. decem.

LIPÁZĂ s. f. diastază în sucurile digestive, care descompune lipidele. (< fr. lipase)

ZGÂRIÁ, zgấrii, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) face o rană superficială pe piele cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuțit. ♦ Tranz. A face pe un obiect o urmă superficială cu ajutorul unui corp ascuțit și dur; a râcâi. ◊ Expr. A zgâria pământul = a ara superficial. A zgâria hârtia = a scrie o literatură proastă. 2. Tranz. Fig. A produce o senzație auditivă neplăcută. ♦ A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul; a ustura. 3. compuse: zgârie-brânză s. m. și f. invar. = epitet dat unui om zgârcit, avar, cărpănos; zgârie-nori s. m. invar. = clădire înaltă cu foarte multe etaje. [Pr.: ri-a] – Lat. *scaberare (< scaber).

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp intre două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile.Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii.Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții.Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: zíuă s. f.] – Lat. dies.

FERÍTĂ, ferite, s. f. compus al unor metale bivalente cu oxizi de fier, având proprietăți magnetice superioare și conductibilitate electrică redusă. – Din fr. ferrite.

LABIÁT, -Ă, labiați, -te, adj. (Despre corole și calicii) Care are forma unei pâlnii cu marginea tăiată în doi lobi principali, așezați unul deasupra altuia ca niște buze. ♦ (Despre plante) Care are corola și caliciul de forma definită mai sus. ♦ (Substantivat, f.pl.) Familie de plante dicotiledonate cu frunze opuse și cu flori în inflorescențe compuse; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pr.: -bi-at] – Din fr. labié.

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.

ECHI- Element de compunere însemnând „egal”, cu ajutorul căruia se formează substantive sau adjective. – Din fr. équi-, lat. aequi-.

MÁNĂ s. f. 1. Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor mici ghemuri cenușii, purtate uneori în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta); p. ext. pâine făcută din acest lichen. ♦ Fig. Rod; frupt. ♦ Belșug, abundență. 2. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite. 3. compus: mană-de-ape = plantă erbacee toxică din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule, care crește în preajma apelor și prin mlaștini (Glyceria aquatica). 4. Rouă sau ploaie de vară pe vreme însorită, care are un efect dăunător asupra dezvoltării plantelor; p. ext. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare imediat după ploaie. – Din sl. mana, ngr. mánna.

ÁRBORE, arbori, s. m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ◊ compuse: arbore-de-cacao = plantă lemnoasă specifică zonei tropicale, cultivată pentru semințele ei comestibile (Theobroma cacao); arbore-de-cafea = plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Africii și Asiei, cultivată pentru semințele ei comestibile (Coffea arabica); arbore-de-cauciuc = plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cauciucul natural (Hevea brasiliensis); arbore-de-pâine = plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și foarte groasă, al cărei fruct sferic, cu gust de pâine, se consumă fiert sau copt (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ originar din Extremul Orient, înalt și foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. ♦ Arbore genealogic = reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri) înfățișând filiația și gradul de înrudire ale membrilor unei familii(aristocratice). 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. (Mar.; în sintagma) Arbore mic = trinchet. 4. (Rar) Catarg. [Var.: árbor s. m.] – Lat. arbor, -is.

MAQUÍS s. n. 1. Formație vegetală deasă, compusă din tufișuri și din arbuști veșnic verzi, caracteristică unor regiuni mediteraneene. 2. Mișcare a partizanilor francezi din timpul celui de-al doilea război mondial. [Scris și: machi.Pr.: machí]

AȘTÉRNE, aștérn, vb. III. 1. Tranz. A întinde un covor, o pânză etc. pe o suprafață. ♦ (Adesea fig.) A (se) împrăștia, a (se) răspândi pe jos, încât să formeze un strat (care se nivelează). 2. Tranz. A pregăti (și a întinde) așternutul sau, p. ext., patul pentru culcare. ♦ A pregăti pe masă toate cele necesare pentru a mânca. 3. Tranz. A scrie, a compune. 4. Refl. și tranz. A (se) întinde (orizontal) pe jos, a (se) culca la pământ. ♦ (Fig.) A se apuca temeinic sau în tihnă de o treabă. ◊ Expr. A se așterne la drum = a porni la drum lung. A se așterne drumului (sau câmpului etc.) = A fugi sau a merge foarte repede. 5. Tranz. A trânti, a culca pe cineva la pământ (printr-o lovitură). ◊ Expr. (Înv.) A așterne (pe cineva) la scară = a întinde (pe cineva) pe jos pentru a-l bate. – Din lat. asternere.

MERCENÁR, -Ă, mercenari, -e, s. m., adj. 1. S. m. Persoană angajată cu leafă într-o armată (străină); fig. persoană care, pentru bani sau pentru unele avantaje materiale, face orice fel de servicii. 2. Adj. Care aparține mercenarilor (1), privitor la mercenari; care se compune din mercenari. – Din fr. mercenaire, lat. mercenarius.

MIXT, -Ă, micști, mixte, adj., s. f. pl. 1. Adj. Alcătuit din elemente deosebite (ca natură, origine, funcție etc.). ◊ Școală mixtă = școală în care învață elevi de ambele sexe. Cor mixt = cor compus din voci bărbătești și voci femeiești. Tren mixt = tren compus din vagoane de călători și vagoane de marfă. Număr mixt = număr compus din numere întregi și din fracții ordinare. 2. S. f. pl. Produse miniere naturale constituite din mai multe minerale concrescute, care trebuie sfărâmate în vederea separării substanțelor utile. – Din fr. mixte, lat. mixtus, -a, -um.

MÁRNĂ, marne, s. f. Rocă sedimentară compusă din carbonat de calciu și argilă, în proporții variabile, de obicei de culoare cenușie, întrebuințată la fabricarea cimentului. – Din fr. marne, it. marna.

MOLECULÁR, -Ă, moleculari, -e, adj. Care aparține moleculei, privitor la moleculă; de natura moleculei. ◊ Greutate moleculară = număr egal cu suma greutăților atomice ale atomilor care compun o moleculă. – Din fr. moléculaire.

MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe.] – Et. nec.

LIGAMENTÁRE s. f. procedeu enigmistic de compunere a ligamentelor (2). (< ligament)

CIORÁP, ciorapi, s. m. 1. Obiect de îmbrăcăminte care acoperă piciorul, confecționat din fire de bumbac, de lână, de mătase sau din fire sintetice. ◊ compus: ciorap-chilot sau ciorap-pantalon = ciorap lung, continuat cu chilot; dres3 (1). ◊ Expr. A strânge bani la ciorap = a aduna bani, a face economii. 2. Tub izolant cu care se îmbracă capetele bobinelor electrice. – Din tc. çorab.

MAȚ, mațe, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Intestin1. ◊ Expr. A-i chiorăi (cuiva) mațele (de foame) = a-i fi cuiva foarte foame. ◊ compuse: (Iht.) mațe-negre = scobar; (fam.) mațe-goale = om sărac; mațe-pestrițe = om rău și foarte zgârcit; mațe-fripte = a) om sărac, care n-are nici ce mânca; b) om rău, afurisit; c) om zgârcit. 2. (Pop.) Tub flexibil (de cauciuc); furtun. – Lat. matia.

MĂCRÍȘ s. m. Plantă erbacee cu frunze alungite și acrișoare, cultivată ca plantă alimentară sau medicinală (Rumex acetosa).Măcriș mărunt = varietate de măcriș cu frunzele în formă de spadă și cu flori roșietice (Rumex acetosella). Măcrișul calului = varietate de măcriș cu frunzele ușor încrețite și cu flori verzui (Rumex conglomeratus).compus: măcrișul-iepurelui sau măcrișul-caprei = plantă erbacee cu frunze acrișoare acoperite cu peri, asemănătoare ca formă cu ale trifoiului, și cu flori albe, roșietice sau albăstrui (Oxalis acetosella).Sare de măcriș = numele popular al unei combinații de acid oxalic cu oxalat acid de potasiu. – Et. nec. Cf. acru.

TAMARÍN, tamarini, s. m. Arbore exotic din familia leguminoaselor, cu frunze compuse, alungite, cu flori galbene-roșietice, din ale cărui fructe se prepară o băutură răcoritoare, iar scoarța este utilizată în medicină (Tamarindus indica). – Din fr. tamarin.

MĂLÁI, (2) mălaie, s. n. 1. Făină de porumb. ♦ (Reg.) Făină de mei. 2. Aliment preparat din făină de porumb, de mei sau de alte cereale, dospit și copt în cuptor; aliment preparat din făină de porumb frământată cu lapte (și cu zahăr). ◊ Expr. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul = a îmbătrânit; s-a învechit, s-a uzat, s-a perimat. ◊ compus: mălai-mare = om mâncăcios sau om bleg, lipsit de vlagă, prostănac. ♦ Turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din semințele plantelor oleaginoase. 3. (Reg.) Porumb; p. restr. boabe de porumb. 4. (Reg.) Mei; p. restr. boabe de mei. 5. (Bot.; reg.) Mătură. 6. compus: mălaiul-cucului = a) plantă erbacee cu flori brune, dispuse la vârful ramurilor (Luzula pilosa); b) plantă erbacee cu frunze liniare și flori brune sau gălbui, dispuse în spice (Luzula campestris). [Pl. și: mălaiuri] – Et. nec.

COÁSĂ, coase, s. f. 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vârf curbat fixată pe o coadă lungă, folosită la cosit. 2. Acțiunea de a cosi; timpul când se cosește. ♦ Recoltă de plante erbacee cosite. – Din sl. kosa.

MĂR1, meri, s. m. 1. Pom din familia rozaceelor, cu frunze mari, ovale, păroase, cu flori albe-trandafirii și fructe globuloase, comestibile, bogate în vitamine (Malus domestica).Măr pădureț = arbore din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase și fructe mici, astringente (Malus sylvestris).Expr. De florile mărului = fără rost, degeaba; fără un scop anumit. 2. compus: mărul-lupului = plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene și fructe tari în formă de pară; remf (Aristolochia clematitis); măr-gutui = gutui. – Lat. melus.

MĂR2, mere, s. n. 1. Fruct al mărului1, de formă rotundă-turtită și de diferite culori. ◊ Expr. (Adverbial) A bate (sau a face, a lăsa) măr (pe cineva) = a bate foarte tare (pe cineva). ◊ compus: (reg.) măr-gutuie = gutuie. ♦ Mărul discordiei = cauza neînțelegerii sau dușmăniei dintre mai multe persoane. 2. (În sintagma) Mărul lui Adam = proeminență a zgârciului tiroidian, vizibilă la bărbați în partea anterioară a gâtului; nodul gâtului. – Lat. melum.

LEXICALIZÁ vb. tr. a înregistra drept cuvânt autonom un derivat sau un compus. (< fr. lexicaliser)

CONSTITUÍT, -Ă, constituiți, -te, adj. Alcătuit, compus, format din... ◊ Corp constituit sau (mai rar) autoritate constituită = organizație sau instituție cu caracter oficial, alcătuită pe baza unui statut. – V. constitui.

DESCOMPÚS, -Ă, descompuși, -se, adj. 1. Desfăcut în părțile componente. 2. (Despre materii organice) Alterat, stricat, putrezit. 3. Fig. Care are înfățișarea morală sau fizică deformată; (despre fața omului) crispat, contractat. – V. descompune.

DESFĂCÚT2, -Ă, desfăcuți, -te, adj. 1. (Despre un obiect formând un tot) Descompus, desprins (în bucăți); răsfirat, împrăștiat, demontat. 2. (Jur.) Anulat. 3. (Despre haine) Descheiat, dezlegat. ♦ (Despre scrisori, pachete etc.) Deschis. – V. desface.

DESTRĂMÁ, destrám, vb. I. 1. Refl. (Despre țesături sau obiecte țesute) A se zdrențui prin desfacerea neregulată și ruperea firelor datorită uzurii sau unei utilizări necorespunzătoare; a se rupe. ◊ Tranz. A destrăma o țesătură.Fig. A se răsfira, a se risipi. Niște nourași albi se destramă în aer. 2. Tranz. (Adesea fig.) A desface, a deșira un ghem, o împletitură etc. ♦ Tranz. A desfoia, a desface, a afâna un material textil fibros pentru a separa impuritățile și a-l pregăti pentru cardare. 3. Tranz. A mărunți semifabricatele fibroase (celuloza, maculatura etc.) în vederea transformării lor în paste de hârtie. 4. Tranz. și refl. (Adesea fig.), A (se) descompune, a (se) desface în elementele componente; a (se) dizolva, a (se) dezmembra, a (se) nimici; p. ext. a slăbi. – Des1- + tramă.

MĂRITÁ, mărít, vb. I. 1. Refl. (Despre femei) A se căsători. ♦ Tranz. A da o fată în căsătorie. ◊ compus: (Bot.) mărită-mă-mamă = ruji galbene. 2. Tranz. (Fam.) A vinde cu un preț derizoriu un lucru nefolositor sau de proastă calitate, a se descotorosi de ceva. – Lat. maritare.

ELECTROLÍT, electroliți, s. m. compus chimic care, prin dizolvare sau prin topire, se disociază, scindându-se în ioni, și care conduce curentul electric prin transportul acestor ioni. – Din fr. électrolyte.

LEUCODERIVÁT s. m. compus organic obținut prin reducerea unor coloranți și care, prin oxidare, formează din nou colorantul din care a provenit; leucobază. (< germ. Leukoderivat, fr. leucodérivé)

DEZMEMBRÁ, dezmembrez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) descompune, a (se) împărți, a (se) desface în mai multe părți; p. ext. a (se) desființa în urma unei împărțiri. – După fr. démembrer.

DIALOGÁT, -Ă, dialogați, -te, adj. (Despre opere literare) compus în formă de dialog. [Pr.: -di-a-] – V. dialoga.

FASÓLE s. f. 1. Plantă erbacee anuală din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole mari, păroase, cu flori albe, alb-verzui, roz sau roșii, cultivată pentru păstăile și pentru semințele sale folosite în alimentație (Phaseolus vulgaris). 2. Păstaia fasolei (1), de culoare verde sau galbenă; fiecare dintre boabele care se află în interiorul acestei păstăi. 3. Mâncare preparată din păstăile (cu boabe) sau din boabele de fasole (1). [Var.: (reg.) făsúle, fasúle s. f.] – Din ngr. fasóli.

MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar1. ◊ Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊ Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele) (în gură) = a fi nerăbdător; a avea mare nevoie de ceva. A trage (sau a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, insuficient. A nu avea ce pune (sau a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foarte puțin (de mâncare). A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva) ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău. 2. compus: (Bot.) măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun (Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.). – Lat. maxilla „maxilar”.

MĂSÚRĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoare a unei mărimi, determinată prin raportare la o unitate dată; măsurare, determinare. ◊ Loc. adj. și adv. După (sau pe) măsură = (despre îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului; după dimensiuni potrivite. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, la fel, egal. ◊ Loc. adv. În mare (sau în largă) măsură = în mare parte, în mare cantitate, mult. În mică măsură = într-o proporție neînsemnată. În egală măsură = la fel, în mod egal. ◊ Loc. prep. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu... ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cât. În măsura în care... = numai atât cât... ◊ Loc. vb. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor haine, ghete etc. 2. Unitate convențională pentru măsurarea dimensiunilor, cantităților, volumelor etc.; vas, aparat etc. care reprezintă această unitate convențională. ◊ Instrument (sau aparat) de măsură = instrument (sau aparat) cu care se măsoară. ◊ Loc. adv. Cu aceeași măsură = în același fel. ♦ Conținutul unui astfel de instrument. 3. Cantitate determinată, întindere limitată. 4. Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratei sunetelor muzicale și care se notează printr-o fracție plasată la începutul primului portativ. ◊ Bară de măsură = fiecare dintre liniuțele care taie vertical portativul, divizând durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu mâna sau cu piciorul mișcări egale și regulate, care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele de măsură. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. 6. (Fil.) Categorie a dialecticii care reflectă legătura dintre cantitate și calitate, cuprinzând intervalul în limitele căruia schimbările cantitative pe care le suferă un anumit lucru sau fenomen nu duc la o transformare a calității lui. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, procedeu, mijloc întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop; hotărâre, prevedere. ◊ Măsură de siguranță = mijloc de prevenție specială, prevăzut de legea penală și folosit față de infractorii care prezintă pericol. ◊ Expr. A lua măsuri = a executa o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. 2. Capacitate; valoare, putere, grad. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, a avea posibilitatea, calitatea de a face, de a realiza (ceva). A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete, a arăta totalitatea resurselor de care dispune, a dovedi că este capabil să facă, să realizeze ceva. 3. Limită, punct extrem până la care se poate concepe, admite sau până la care este posibil ceva; moderație, cumpătare, înfrânare. ◊ Loc. adv. Fără (de) măsură = din cale-afară, nemăsurat, exagerat, excesiv. Peste măsură = mai mult decât trebuie, exagerat, excesiv. Cu măsură = în limite acceptabile, moderat, chibzuit. ◊ Expr. În măsura posibilului = atât cât va fi posibil. – Lat. mensura.

MĂTÁSE, (1) mătăsuri, s. f. 1. Fibră textilă naturală de borangic prelucrat. ♦ Fibră textilă vegetală sau sintetică fabricată prin diverse procedee chimice și având proprietăți asemănătoare cu cele ale firului de borangic. ♦ Țesătură fină, cu desime mare și greutate mică, executată din astfel de fibre; (la pl.) varietăți de țesături din aceste fibre. ◊ Loc. adj. De mătase = mătăsos, lucios, moale. ◊ Expr. Crescut în mătase = crescut în avuție, în belșug; răsfățat, cocoloșit. ♦ Ață de mătase (1). 2. (Bot.; cu sens colectiv) Fire subțiri, cafenii-gălbui, care învelesc știuletele porumbului și care ies din pănuși în formă de smoc. 3. compuse: (Bot.) mătasea-broaștei = denumire dată unor alge verzi, filamentoase, care formează mase plutitoare la suprafața apelor dulci stătătoare; mătasea-bradului = mătreață-de-arbori. [Pr.: (reg.) mătasă] – Lat. metaxa.

LEGUMINÓS, -OÁSĂ I. adj. (despre plante) care are ca fruct o păstaie. II. s. f. pl. familie de plante dicotiledonate, erbacee sau lemnoase, cu frunze alterne compuse și flori cu aspect de fluture, având ca fruct o păstaie; papilionacee. (< fr. légumineux, /II/ légumineuses)

FRÁTE, frați, s. m. 1. Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană (indiferent de sex), născută din aceiași părinți sau din același tată ori din aceeași mamă; frățâne. ◊ Frate bun (sau adevărat, drept sau, reg., dulce) = fiecare dintre frații născuți din același tată și din aceeași mamă în raport unii cu alții. Frați de lapte = copii care au supt la aceeași doică. Frate de mână = băiat care servește mireasa în timpul nunții. Frate de cruce = fârtat. ♦ (La pl.) Nume dat copiilor (în cazul când se află între ei și băieți) născuți din aceiași părinți sau numai din același tată ori din aceeași mamă. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care cineva se adresează unei persoane (indiferent de sex). 3. Grad în ierarhia călugărească dat unui călugăr care nu este cleric și care ajută la treburile gospodărești; călugăr care are acest grad. 4. Lăstar care se formează la subsuoara frunzelor cerealelor păioase din nodurile de la baza tulpinii. 5. (Bot.; în compusul) Fratele-priboiului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori purpurii-violacee, care crește prin păduri sau locuri pietroase, umede și umbroase (Gerranium silvaticum). – Din lat. frater, -tris.

FRAZÁ, frazez, vb. I. Intranz. (Muz.) A scoate în evidență, la executarea unei bucăți, ritmul frazei muzicale; a face să se desprindă în mod distinct părțile care compun ideea muzicală. – Din fr. phraser.

MĂTREÁȚĂ s. f. I. Părticele de epidermă de culoare albicioasă, care se desprind de pe pielea capului. ♦ Spec. Pitiriazis. II. 1. (Bot.) Mătasea-broaștei. 2. (Reg.) Plantă erbacee cu tulpina roșie, ramificată și cu flori trandafirii (Peplis portula). 3. compus: mătreață-de-arbori sau mătreața-brazilor = un fel de lichen care crește mai ales, spânzurând ca niște firișoare alburii; mătasea-bradului (Usnea barbata).Et. nec. Cf. lat. *matricia.

MĂTUREÁ, -ÍCĂ, măturele, s. f. 1. Diminutiv al lui mătură. ♦ Mătură (1) mică pentru periat hainele. 2. (La pl.; în forma măturele) Plantă erbacee albă și păroasă din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu floarea compusă, de culoare roz (Centaurea jurineifolia). [Pl. și: măturici] – Mătură + suf. -ică.

MĂZĂRÍCHE s. f. I. Nume dat mai multor specii de plante furajere din familia leguminoaselor: a) plantă agățătoare cu frunze perechi, terminate cu un cârcel, și cu flori roșii, galbene sau violete (Vicia dumetorum); b) plantă cu flori de culoare violet-deschis, cu frunze terminate printr-un vârf țepos (Vicia lathyroides); c) borceag; d) plantă cu tulpina înaltă acoperită cu perișori și cu flori de culoare violetă (Vicia villosa); e) plantă cu frunzele compuse și cu florile de culoare albă (Vicia pannonica); f) bob1. ◊ compus: măzăriche-neagră sau măzărichea-cucului = orăstică. II. Precipitație atmosferică sub formă de bobițe de zăpadă sau de gheață, care cade în timpul iernii. III. (Med.) Cisticercoză. [Var.: (reg.) măzeríche s. f.] – Din mazăre.

MẤNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

OZÓN s. n. Corp gazos de culoare albăstruie, cu miros caracteristic, a cărui moleculă se compune din trei atomi de oxigen, care se găsește în natură sau se poate obține prin descărcări electrice în aer și este folosit ca antiseptic și la sinteze organice. – Din fr. ozone.

PAGÓDĂ, pagode, s. f. Templu hindus, budist sau brahman la unele popoare din Orient, în formă de turn piramidal, compus din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv și ale căror streșini sunt întoarse în sus. – Din fr. pagode.

PAPANÁȘ, papanași, s. m. 1. Preparat culinar făcut din brânză de vacă, ouă și făină sau griș, fiert în apă sau prăjit în grăsime. 2. Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole și cu flori mici, alburii sau trandafirii (Trifolium arvense). – Cf. papă1.

NITRÁT, nitrați, s. m. (Chim.) Azotat. ◊ Nitrat de argint = compus al azotului, folosit în medicină și în industria cernelurilor; azotat de argint. Nitrat de celuloză = nitroceluloză. – Din fr. nitrate.

PÉNSĂ, pense, s. f. 1. Mic instrument de metal compus din două brațe îmbinate la un capăt sau încheiate în formă de foarfece, folosit (în medicină, în tehnică) pentru a prinde sau a fixa obiecte mici sau substanțe care nu pot fi luate cu mâna. 2. (În croitorie) Cută scurtă interioară, ascuțită la un capăt sau la amândouă, prin care se mulează pe corp un obiect de îmbrăcăminte. – Din fr. pince.

COMPLÉT2, -Ă, (1) compleți, -te, adj., (2, 3) completuri, s. n., (4) adv. 1. Adj. Care conține tot ceea ce trebuie; căruia nu-i lipsește nici una dintre părțile constitutive; întreg, desăvârșit, deplin, împlinit. ◊ Opere complete = ediție cuprinzând toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul de transport în comun) care are toate locurile ocupate; plin. 2. S. n. (În sintagma) Complet de judecată = colectiv alcătuit din numărul legal de judecători și asesori care iau parte la soluționarea unui litigiu. 3. S. n. Costum de haine; obiect de îmbrăcăminte compus din două (sau mai multe) piese asortate. 4. Adv. În întregime, cu desăvârșire. [Var.: compléct, -ă adj.] – Din fr. complet, lat. completus.

PERVÉRS, -Ă, perverși, -se, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) care este înclinat spre fapte rele, gata oricând să facă rău; care manifestă o deviere de la normal a instinctelor, a judecății, a ideilor, descompus din punct de vedere moral; corupt, depravat, imoral; (cu sens atenuat) perfid, fățarnic; spec. anormal din punctul de vedere al comportării în relațiile sexuale. ♦ (Despre manifestările, instinctele etc. oamenilor) Care trădează, exprimă, reflectă perversitate. – Din fr. pervers.

PIÉDICĂ, piedici, s. f. 1. Factor care împiedică realizarea unui țel, care stă în calea unei acțiuni: stavilă, obstacol, impediment: dificultate, greutate. ◊ Loc. vb. A pune piedică (sau piedici) = a împiedica. ♦ Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicându-l cu piciorul. ◊ Loc. vb. A(-i) pune (o) piedică = a pune cuiva piciorul înainte pentru a-l face să se împiedice și să cadă. ♦ (Rar) Greutate în vorbire. 2. (Concr.) Unealtă, dispozitiv, instrument folosit pentru blocarea sau încetinirea mișcării unui sistem tehnic, pentru blocarea unui organ mobil al acestuia, la sprijinirea sau la susținere etc. ♦ Frânghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i împiedica să fugă când sunt lăsați să pască. 3. (Bot.; în compusul) Piedica-vântului = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze alungite, cu flori liliachii și albăstrii (Lathyrus hirsutus). [Var.: piédecă s. f.] – Din lat. pedica.

ÁPĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul din învelișurile Pământului. ◊ Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga pe cineva la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția pe dinafară.Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace.A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apă la moară = a se schimba împrejurările în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie.Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. Apă deutericăVezi nota = apă grea. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.

PÚNGĂ, pungi, s. f. 1. Săculeț (cu băieri) de piele, mai rar de pânză, de material plastic etc., cu una sau mai multe despărțituri, în care se țin în mod curent banii și alte obiecte mici. ◊ Expr. A-i sufla vântul în pungă sau a da de fundul pungii = a nu (mai) avea bani. A-și dezlega (sau a-și desface) punga = a fi darnic. A fi gros la pungă = a fi foarte bogat. A(-și) strânge (sau a avea, a face) buzele (sau gura) pungă = a) a avea sau a produce o senzație de contractare a buzelor din cauza unui aliment astringent, acru etc.; b) a ține buzele strânse (în semn de nemulțumire, de amărăciune etc.). ♦ Conținutul unei pungi (1); p. ext. bani, avere. ♦ Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, taleri sau lei vechi, cu care se făceau plățile în trecut; p. ext. suma de 500 de galbeni, taleri sau lei vechi. 2. Săculeț făcut din hârtie, din material plastic sau din alt material, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte, mai ales alimente. ♦ Conținutul unui astfel de săculeț; 3. Umflătură a pielii de forma unui săculeț (situată mai ales sub pleoapa inferioară); ◊ Pungă de apă = denumire populară pentru ascită; pleurezie. 4. Săculeț triunghiular situat la piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 5. Cavitate naturală în scoarță pământului, de forma unei pungi (1). 6. (Bot.; în compusul) Punga-babei = plantă erbacee cu flori galbene-aurii (Pulicaria dysenterica).Et. nec.

PUTREFÁCȚIE, putrefacții, s. f. 1. Proces de descompunere a unor substanțe organice (vii sau moarte) sub influența unor bacterii; putrezire. ♦ Fază ultimă a procesului de asimilare și dezasimilare a hranei de către un organism viu, care constă în descompunerea, sub acțiunea fermenților, a resturilor neasimilate din materia cu care s-a hrănit organismul. 2. Fig. Descompunere, decădere morală. – Din fr. putréfaction, lat. putrefactio, -onis.

PUTREZÍ, putrezesc, vb. IV. 1. Intranz. și refl. (Despre materii organice) A se descompune treptat sub influența bacteriilor de putrefacție; a se altera, a se strica, a se putregăi, a se putrefia. ♦ (Despre organe și țesuturi ale corpului) A se cangrena. ♦ (Despre construcții de lemn) A se ruina, a se dărăpăna, a se strica din cauza umezelii. 2. Intranz. Fig. A sta mult timp într-un loc sau într-un post, fără perspectiva unei schimbări; a stagna într-o activitate; a lâncezi. – Din putred.

RÂNCEZÍ, pers. 3 râncezește, vb. IV. Intranz. și refl. (Despre materii grase) A deveni rânced prin descompunere parțială în contact cu aerul. – Din rânced.

RECONSTITUÍ, reconstítui, vb. IV. Tranz. 1. A constitui din nou, a reface un lucru întreg; a recompune. ♦ Fig. A reface din memorie; a evoca, a reconstitui. ♦ (Lingv.) A reface forma aproximativă a unui cuvânt neatestat dintr-o limbă, pe baza comparației dintre formele existente în limbile înrudite; a reconstrui. 2. (Jur.) A restabili la fața locului condițiile în care s-a petrecut o infracțiune. 3. A reface fără modificări un edificiu sau o operă de artă, în desen sau în spațiu, pe bază de fragmente sau de documente. – Din fr. reconstituer.

REGULÁT, -Ă, regulați, -te, adj. 1. Care este conform unei reguli stabilite în prealabil; care se repetă după o anumită regulă, într-o anumită ordine, fără abatere. ♦ Care se desfășoară cu regularitate; firesc, obișnuit, normal. ◊ Verbe regulate = verbe care se conjugă după regulile generale ale conjugărilor. ♦ Ordonat, uniform. 2. Care este organizat sau funcționează în baza unei legi; organizat legal, organizat pe baze permanente. ♦ Sistematizat, orânduit. 3. (Despre corpuri) Care permite o descompunere în părți, astfel încât acestea să fie identice și în relații identice unele în raport cu altele. ◊ Poligon regulat = poligon care are toate laturile și toate unghiurile egale. Poliedru regulat = poliedru cu toate fețele poligoane regulate și cu toate unghiurile diedre egale. ♦ (Despre trăsături, forme etc.) Alcătuit din elemente care se grupează ordonat sau simetric; armonios, frumos. – V. regula.

RÚPERE, ruperi, s. f. Acțiunea de a (se) rupe și rezultatul ei. ◊ Rupere de nori = ploaie torențială însoțită de descărcări electrice. ◊ Loc. Cu rupere de inimă = cu mare durere. ♦ Desfacere, descompunere. ◊ Ruperea emulsiei = desfacerea unei emulsii în cele două elemente componente. (Mat.) Teorii de rupere = teorii elaborate pentru a explica ruperea corpurilor solide deformabile supuse unor solicitări mecanice pe mai multe direcții. (Tehn.) Rupere de pantă = construcție (de beton, zidărie de piatră sau de lemn) între două porțiuni vecine ale unui canal, pentru evitarea eroziunilor. (Pop.) Ruperea prețului = fixarea prețului unei vânzări. – V. rupe.

SÁFIC, -Ă, safice, adj. (În sintagmele) Vers safic = vers endecasilabic cu cinci picioare, folosit în vechea lirică greacă și latină. Strofă safică = strofă compusă din patru versuri, primele trei safice, iar ultimul adonic. – Din fr. saphique, lat. sapphicus.

SAPROFÍT, -Ă, saprofiți, -te s. n., adj. (Organism vegetal sau microorganism) care își procură hrana din substanțe organice în descompunere. [Var.: saprofítă s. f.] – Din fr. saprophyte.

SOLÚȚIE, soluții, s. f. 1. Amestec omogen compus din două sau mai multe substanțe chimice (dintre care una este de obicei lichidă) dispersate la scară moleculară în diverse proporții. 2. Operație mintală care, analizând o pluralitate, o complexitate de elemente care se întrepătrund, rezolvă o dificultate, o problemă teoretică sau practică; ansamblul deciziilor și actelor care pot rezolva o dificultate; mod de a rezolva o dificultate, o problemă. ♦ Răspuns la o problemă. 3. (În sintagma) Soluție de continuitate = întrerupere a continuității; separare a părților care mai înainte erau legate între ele sau continue. [Var.: (înv.) soluțiúne s. f.] – Din fr. solution, lat. solutio, -onis.

SUPLEÁNT, -Ă, supleanți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Suplinitor. ♦ (În vechea organizare judecătorească) Judecător care ocupa prima treaptă în magistratură și care avea anumite atribuții secundare sau intra în compunerea completelor de judecată în cauze de importanță mai mică. 2. Adj. (Ieșit din uz; în sintagma) Membru supleant = membru ales sau numit într-un comitet, într-o comisie, într-un organ (de partid sau de stat) etc., care putea înlocui pe titular și care avea drept de vot consultativ. [Pr.: -ple-ant] – Din fr. suppléant.

ȘOÁRECE, șoareci, s. m. Animal mic din ordinul rozătoarelor, de culoare cenușiu-închis, cu botul ascuțit și cu coada lungă și subțire (Mus musculus). ◊ Șoarece de bibliotecă = se spune despre o persoană care își petrece cea mai mare parte a timpului prin biblioteci, citind și studiind. Șoarece de birou = birocrat. ◊ Expr. A trăi (sau a se iubi, a se avea) ca mâța (sau ca pisica) cu șoarecele, se spune despre două persoane care nu se pot suferi, care se ceartă întruna. I-au mas șoarecii în pântece (sau burtă), se spune despre un om foarte flămând. A se juca (cu cineva) ca mâța (sau ca pisica) cu șoarecele = a-și bate joc de cineva, ținându-l într-o situație incertă. În gaură (sau în bortă) de șoarece = în cea mai ferită, mai dosnică ascunzătoare, în gaură de șarpe. ◊ compus: Șoarece de câmp = mic rozător de câmp care face mari stricăciuni în culturi (Apodemus agrarius); șoarece de pădure = animal rozător care trăiește în pădure (Apodemus sylvaticus). [Var.: șoárec s. m.] – Lat. sorex, -icis.

TEÁRFĂ, terfe, s. f. (Reg.) 1. Zdreanță, otreapă. 2. Zestrea miresei, compusă din obiecte casnice și de îmbrăcăminte. – Et. nec.

TRANDAFÍR, trandafiri, s. m. 1. Nume dat unor specii diverse de plante perene sau de arbuști ornamentali din familia rozaceelor, cu ramuri spinoase, cu flori divers colorate și plăcut mirositoare, folosite mult în industria parfumurilor (Rosa). ◊ Trandafir sălbatic = măceș. ◊ compuse: (Bot.) trandafiri-de-munte = smirdar; Trandafir-galben = teișor (2) (Kerria-japonica); (Zool.) trandafir-de-mare = actinie. 2. (În sintagma) Lemn de trandafir = lemnul unor arbori din America de Sud, din care se fac mobile de lux. 3. Cârnat din carne de porc tocată mare, cu satârul, și condimentată cu mult piper și usturoi. – Din ngr. triandáfillo „treizeci de foi” (apropiat, prin etimologie populară, de fir).

ANACREÓNTIC, -Ă, anacreontici, -ce, adj. 1. Care e compus în maniera poeziei erotice de curte a poetului grec antic Anacreon. 2. (În sintagma) Vers anacreontic = vers cu structură metrică des întâlnită în poeziile atribuite lui Anacreon. [Pr.: -cre-on-]. – Din fr. anacréonthique.

FOÁIE, foi, s. f. 1. Frunză. ♦ compus: foaie-grasă = numele a două plante erbacee cu frunze cărnoase, cu flori albastre-violete ori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris și alpina). ♦ Sepală sau petală. 2. Bucată dintr-un material cu una dintre dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie (de scris): filă a unei cărți, a unui registru sau a unui caiet. ◊ Foaie volantă = a) tipăritură pe o singură față care se difuzează cu un prilej deosebit; b) filă de hârtie izolată. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba purtarea sau atitudinea față de cineva, devenind mai aspru. ♦ (Urmat de determinări) Adeverință, dovadă oficială care atestă un drept, o obligație, etc. ◊ Foaie de drum = bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-l eliberează și pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. (Ieșit din uz) Foaie de zestre (sau dotală) = act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. 4. (Înv.) Ziar, revistă. ♦ Foaie de titlu = pagina de la începutul unei publicații pe care este imprimat titlul (și subtitlul) complet al unei cărți, numele autorului, locul și data apariției, editorul sau editura care publică lucrarea. 5. Lățimea unei pânze: bucată de pânză întrebuințată în toată lățimea ei la confecționarea unei haine. ◊ Foaie de cort = material gros impermeabil, din care se confecționează corturi sau alte obiecte de protecție. ♦ (La pl.) Fustă. 6. Strat de aluat, subțiat cu vergeaua, din care se fac plăcinte, tăiței, etc. [Pr.: foa-ie] – Lat. folia (pl., devenit sg., al lui folium), (4) după fr. feuille.

FOÁRFECE, foarfece, s. n. 1. Unealtă sau mașină unealtă pentru tăiat, acționată manual sau mecanic, compusă din două lame tăioase suprapuse, având fiecare câte un mâner inelar și fiind unite între ele la mijloc cu un șurub. ♦ (În forma foarfecă) Săritură care se execută ridicând picioarele unul după altul, ca mișcarea lamelor unui foarfece, practicată în unele sporturi. 2. (Ec.; în sintagma) Foarfeca sau foarfecele prețurilor = decalaj între diferite prețuri. 3. Nod marinăresc format din două sau din trei bucle, folosit la legarea unei parâme. 4. (Bot.; în compusul) Foarfeca-bălții = plantă acvatică (submersă), cu frunze rigide dințate, cu flori albe, deschise la suprafața apei (Stratiotes aloides). [Var.: foárfecă, foarfeci, s. f., foárfec s. m.] – Lat. forfex, -icis.

FOLIÓLĂ, foliole, s. f. Fiecare dintre frunzulițele care intră în alcătuirea unei frunze compuse. [Pr.: -li-o-] – Din fr. foliole, lat. foliolum.

FORMÁ, formez, vb. I. Tranz. 1. A da ființă și formă unui lucru; a face. ♦ Refl. A lua ființă, a lua naștere. 2. A educa, a crește. 3. (Despre mai multe elemente) A alcătui, a compune. ♦ A constitui, a reprezenta. 4. A confecționa forme de turnătorie, a îndeplini operația de formare. (2) – Din fr. former, lat. formare.

FÓRMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.: În corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în ceele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.: în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

FÓRȚĂ, forțe, s. f. I. 1. Capacitate pe care o au ființele vii de a depune un efort, de a executa acțiuni fizice prin încordarea mușchilor; putere fizică, vigoare, tărie. ◊ Tur de forță = acțiune greu de realizat, care cere multă putere fizică, multă abilitate și multă energie morală. 2. Tărie, putere. ♦ Energie (morală). ♦ Aptitudine, capacitate, putință de a realiza ceva. ◊ Loc. adj. De forță = foarte capabil. 3. Persoană înzestrată cu putere și cu energie, care acționează intens într-un anumit domeniu de activitate. 4. (De obicei la pl. și urmat de determinarea „armată”) Totalitatea unităților militare ale unui stat; armată. ◊ Forțe militare = subunitățile, unitățile, marile unități și formațiile care intră în compunerea forțelor armate. Forță vie = termen prin care se denumește în mod obișnuit pe câmpul de luptă personalul militar. 5. (Economie; în sintagma) Forță de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale care există în organismul omului și pe care el le pune în funcțiune atunci când îndeplinește o activitate socială utilă; p. ext. totalitatea persoanelor care dispun de capacitate de muncă. II.1. Energie existentă în natură. ♦ (Fiz.) Acțiune care, exercitată de un sistem fizic asupra altuia, îi schimbă starea de repaus sau de mișcare sau îl deformează; spec. acțiune mecanică care schimbă starea de mișcare a unui corp; mărime dirijată care reprezintă această acțiune. 2. (Fiz.; înv.) Energie. ◊ Forță motoare = energie folosită pentru punerea în mișcare a corpurilor. Forță de tracțiune = forță exercitată de un vehicul motor (locomotivă, navă, tractor etc.) asupra unei mașini sau asupra unui vehicul pe care îl remorchează. III. 1. Putere de constrângere, violență. ◊ Loc. adv. Cu forța = în mod forțat, cu sila. Prin forța împrejurărilor = constrâns de motive obiective. 2. (În sintagma) Caz de forță majoră = situație în care cineva nu poate acționa sau proceda așa cum ar dori, din cauza unor împrejurări constrângătoare. – Din fr. force, it. forza.

FOSGÉN s. n. compus chimic sub formă de gaz incolor, ușor lichefiabil, cu miros sufocant, puternic iritant al ochilor, foarte otrăvitor, întrebuințat în industria coloranților, medicamentelor etc. și ca gaz de luptă. – Din fr. phosgène.

FOTO- Element de compunere cu sensul „al luminii, datorită luminii” sau „fotografic”, servind la formarea unor substantive. – Din fr. photo-.

LAMINÓR s. n. 1. instalație compusă din cel puțin doi cilindri care se rotesc în sens contrar, cu ajutorul căreia metalele și aliajele sunt transformate în lame, în fire etc. 2. mașină care subțiază și omogenizează fibrele textile. 3. mașină cu care se fărâmițează anumite materiale pentru pregătirea pastei de argilă, a nisipului de concasor etc. (< fr. laminoir)

FOTOLÍZĂ, fotolize, s. f. Descompunere chimică a unor substanțe sub acțiunea luminii. – Din fr. photolyse.

FRACȚIONÁR, -Ă, fracționari, -e, adj. (Mat.) Care conține o fracție sau se compune din fracții; care are forma unei fracții. ◊ Număr fracționar = număr care poate fi scris sub forma câtului a două numere întregi. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. fractionnaire.

LAMELÁT, -Ă adj. compus din lamele; dispus în straturi subțiri. (< fr. lamellé)

FRÁSIN, frasini, s. m. Arbore cu tulpina dreaptă, cilindrică, cu coroana rară, frunze compuse, flori unisexuate lipsite de corolă și fructe alungite, cu lemnul elastic, folosit în industrie (Fraxinus excelsior).Lat. fraxinus.

AMONIFICÁRE s. f. Descompunere a proteinelor din materia organică a solului sub acțiunea microorganismelor, având ca rezultat formarea amoniacului. – Din amoniac.

AMPÉR, amperi, s. m. Unitate de măsură pentru intensitatea curentului electric. ◊ compus: amper-oră = unitate de măsură pentru sarcina electrică egală cu cantitatea de electricitate transportată de un curent electric cu intensitatea de un amper printr-un conductor în timp de o oră, egală cu 3600 coulombi. – Din fr. ampère.

LACTÁMĂ s. f. compus organic obținut din aminoacizi și folosit ca materie primă pentru fabricarea unor fibre sintetice. – Din fr. lactame, germ. Laktam.

FREÓN, freoni, s. m. (Chim.) compus organic al fluorului utilizat în special ca agent frigorific. [Pr.: fre-on] – Din fr. fréon.

FRÍGE, frig, vb. III. 1. Tranz. A prepara un aliment (în special carne sau pește) prin expunere directă la acțiunea focului (în frigare, pe grătar etc.); p. ext. a prăji în tigaie. ◊ compus: (fam.) frige-linte s. m. invar. = om avar, zgârcit, harpagon. 2. Tranz. și refl. A face să sufere sau a suferi o durere vie, o arsură la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a (se) arde. ◊ Expr. (Tranz.) A frige (pe cineva) la inimă sau a-i frige (cuiva) inima = a provoca cuiva o durere vie, usturătoare; a provoca cuiva o mare suferință morală. ♦ (Despre alți agenți decât căldura; adesea fig.) A provoca o senzație usturătoare (asemănătoare cu cea cauzată de o arsură). 3. Intranz. (Despre corpuri fierbinți) A iradia căldură mare; a dogori. 4. Refl. Fig. (Fam.) A se păcăli, a se înșela, a rămâne păgubaș. [Perf. s. fripsei, part. fript] – Lat. frigere.

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

FRÚNZĂ, frunze, s. f. 1. Organ principal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). ◊ Loc. adv. Ca frunza și ca iarba = numeros. ◊ Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nici o ocupație serioasă, a pierde vremea fără treabă; a trândăvi. 2. compus: frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (Chenopodium murale). 3. (În sintagma) Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. – Lat. frondia (< frons, -ndis).

LACTÓZĂ s. f. compus organic dulce, din lapte, folosit în industria de medicamente; lactobioză. (< fr. lactose)

LACTO-VEGETARIÁN, -Ă I. adj. (despre regimuri alimentare) compus numai din lapte, legume și fructe. II. s. n. restaurant în care se consumă produse lactate, legume și fructe. (< fr. lacto-végétarien)

FTORI- (Înv.) Element de compunere care, întrebuințat înaintea numelor de funcții, însemna „al doilea” (în rang). Ftori-logofăt, ftori-stolnic. [Var.: vtóri] – Din bg. vtori.

ATOT- Element de compunere însemnând „pe deplin”, „complet”, „desăvârșit”, care servește la formarea unor adjective și a unor substantive. [Var.: atoate-] – A3 + tot.

AȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricat țesături etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comparare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi apoape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut tot. Viață cusută cu ață = viață plină de lipsuri materiale. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpină scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion). – Lat. acia.

ATONÁL, -Ă, atonali, -e, adj. (Muz.) Care este compus după principiile atonalismului. – Din fr. atonal.

LACTÁMĂ s. f. compus organic ciclic, obținut prin deshidratarea, la încălzire, a unor aminoacizi; materie primă pentru fabricarea fibrelor sintetice. (< fr. lactame)

ATÓM, atomi, s. m. 1. Cea mai mică parte dintr-un element chimic care mai păstrează însușirile chimice ale elementului respectiv. ◊ (Fiz.; în compusul) Atom-gram = greutatea exprimată în grame a masei unui atom. 2. Corpuscul infinit de mic, indivizibil, considerat în trecut a fi ultimul element constitutiv al corpurilor. – Din fr. atome, lat. atomus.

FULMINÁȚIE, fulminații, s. f. Descompunere cu detonație a unei substanțe explozive; explozie. – Din fr. fulmination.

PLOP, plopi, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri (îndreptate în sus) (Populus). Cînd va face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). ◊ Expr. Mătușă (sau unchi, văr etc.) de plop = rudă îndepărtată. ◊ compuse: plop-alb = specie de plop cu scoarța netedă, albă-cenușie și cu frunzele argintii pe partea inferioară (Populus alba); plop-negru = specie de plop cu scoarța crăpată, de culoare închisă, al cărui lemn moale se întrebuințează în industrie și a cărui scoarță se folosește la tăbăcitul pieilor (Populus nigra); plop-tremurător (sau -de-munte) = specie de plop ale cărui frunze tremură la cea mai mică adiere a vîntului (Populus tremula).Lat. *ploppus (= pop(u)lus).

FÚNCȚIE, funcții, s. f. (Și în forma funcțiune) 1. Activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu; serviciu, slujbă, post2. ♦ Grad pe care îl deține cineva într-o ierarhie administrativă. 2. Sarcină, rol; destinație. 3. (Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplinește un cuvânt într-o propoziție. 4. Ansamblu de proprietăți chimice ale unui compus, determinat de o anumită grupă de atomi din molecula. 5. (Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ, aparat, țesut din organismele vii ale viețuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care depinde de una sau de mai multe mărimi variabile independente. 7. (Log.) Operație care, prin aplicarea asupra unui argument îi conferă acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.) A fi în funcție de... = a depinde de... [Var.: funcțiúne s. f.] – Din fr. fonction, lat. fonctio, -onis. Cf. it. funzione.

PALEO- Element de compunere care înseamnă „vechi” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. [Pr.: -le-o-] – Din fr. paléo-.

PALMÁT, -Ă, palmați, -te, adj. 1. (Despre lobii unei frunze simple, foliolele unei frunze compuse sau despre nervuri) Care pornește dintr-un centru comun și se răsfiră apoi ca degetele de la palmă1; palmiform. 2. (Despre picioarele unor animale) Cu degetele unite printr-o membrană. – Din lat. palmatus, it. palmato, fr. palmé.

PAN1- Element de compunere care înseamnă „tot”, „întreg” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr., ngr. pan-.

PÁNĂ1, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene1 (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene1 (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene1, fulgi etc.). 3. Pană1 (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană1 (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene1 (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peánă s. f.] – Lat. pinna.

PAPAGÁL, papagali, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări tropicale cățărătoare, cu ciocul mare și încovoiat, cu pene felurit și viu colorate, care, dresate, pot repeta sunete articulate. ◊ Expr. (Fam.) A avea papagal = a vorbi mult (și convingător), a fi bun de gură. ◊ compus: papagal-țigănesc = stăncuță: papagal-de-brazi = forfecuță. ♦ Epitet dat unei persoane care repetă mecanic părerile sau cuvintele altuia. ♦ Fig. (Fam. și peior.) Gură (ca organ al vorbirii). 2. Clește cu dinți, folosit la lucrările de montare sau de reparare a țevilor. – Din ngr. pap(p)aghál(l)os, it. pappagallo.

PÁPĂ1 s. f. 1. (În graiul copiilor sau al maturilor care vorbesc cu copiii) Mâncare. ◊ compus: (reg.) papa-găini = păpădie. 2. (Reg.) Omletă (din ouă). – Lat. pappa.

PAPÚC1, papuci, s. m. 1. Încălțăminte ușoară (fără călcâi), care se poartă în casă; p. gener. pantof ușor de vară. ◊ Expr. (Fam.) A o lua (sau a o șterge) la papuc = a fugi. (Fam.) A fi (sau a pune, a ține etc.) sub papuc = a fi (sau a pune, a ține etc.) sub ascultarea deplină a cuiva, a se lăsa sau a face să se lase condus de cineva. (Rar) A lăsa (pe cineva) la papuci = a sărăci complet (pe cineva). A da (cuiva) papucii = a da (pe cineva) afară, a obliga (pe cineva) să plece. 2. Piesă de lemn care se așază la baza unui stâlp pentru a-i mări suprafața de sprijin. ♦ Piesă de oțel fixată la capătul inferior al unui pilon, pentru a împiedica strivirea acestuia când este bătut în pământ. ♦ Palier pentru rezemarea pe capre a cablului purtător al unui funicular. ♦ Piesă folosită la legarea unui conductor electric la bornele unei instalații electrice sau ale unui aparat electric în vederea stabilirii unui contact demontabil. 3. compus: papucul-doamnei = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele lungi, cu flori mari, galbene cu purpuriu (Cypripedium calceolus). [Var.: (reg.) păpúc s. m.] – Din tc. papuç, magh. papucs.

PARA1- Element de compunere care înseamnă: a) „foarte”, „tare”, „puternic” și servește la formarea unor adjective și a unor substantive; b) (depr.) „mult”, „prea numeros” și servește la formarea unor substantive folosite la plural. – Din ngr. pará, fr. para-.

PARA2- Element de compunere care înseamnă „apără”, „contra” și servește la formarea unor substantive. – Din fr. para-.

PARALEXÉM, paralexeme, s. n. (Lingv.) Formație lexicală constituită din două elemente care nu formează un compus. – Din fr. paralexème.

PARIPENÁT, -Ă, paripenați, -te, adj. (Despre frunze compuse) Cu un număr pereche de foliole dispuse în formă de pană1. – Din fr. paripenné.

PARLAMÉNT, parlamente, s. n. Organ legislativ din unele țări, compus din una sau din două camere și constituit din reprezentanți ai diferitelor partide politice aleși, total sau parțial, prin votul cetățenilor; p. ext. sesiune, ședință de lucru în care se întrunește acest organ. ♦ Clădire în care au loc ședințele acestui organ. – Din fr. parlement.

PÁSĂRE, păsări, s. f. 1. (La pl.) Clasă de vertebrate ovipare, cu corpul acoperit cu pene, cu aripi pentru zbor și cu fălcile acoperite cu formații cornoase; (și la sg.) animal din această clasă. ◊ (De-a) pasărea zboară = joc de copii în care jucătorii imită zborul unei păsări. ♦ Fig. Avion. 2. Spec. Nume generic pentru păsările (1) domestice crescute pe lângă casa omului în scop economic; orătanie; spec. găină. ♦ Carne de pasăre (2), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. 3. (Reg.) Vrabie. 4. compuse: pasărea-muscă = colibri; pasărea-liră = pasăre australiană la care masculul are coada în forma unei lire, viu colorată (Menura superba); pasărea-omătului = pasăre mică cu penele de diferite culori în care predomină culoarea albă (Plectrophenax nivalis): pasărea-cânepii = cânepar; pasărea-paradisului = pasăre exotică cu pene bogate și frumos colorate (Paradisea apoda). [Var.: (înv. și pop.) pásere s. f.] – Lat. passer.

PASTELÍST, pasteliști, s. m. 1. Pictor de pasteluri (1). 2. Poet care compune pasteluri (2). – Din fr. pastelliste.

PAȘTE1, pasc, vb. III. 1. Intranz. și tranz. (Despre vite; la pers. 3). A se hrăni rupând cu gura iarbă, plante etc. ♦ Tranz. Fig. A întreține, a cultiva, a dezvolta stări sufletești etc. 2. Tranz. (Despre oameni) A păzi animalele care pasc (1), a duce la pășune; a păstori, a pășuna. ◊ Expr. (Fam.) Ce paști aici? se spune ca mustrare celui care nu și-a făcut datoria, care nu a fost atent, nu a fost vigilent. A paște muștele (sau vântul, bobocii) = a pierde vremea fără rost. A-l paște (pe cineva) gândul = a fi preocupat de ceva. A paște pe cineva = a urmări pe cineva, pândind momentul potrivit pentru a-i face un rău. N-am păscut porcii (sau gâștele, bobocii etc.) împreună, se spune pentru a-i atrage cuiva atenția că-și permite prea multe. ◊ compus: paște-vânt s. m. invar. = om fără căpătâi, pierde-vară. 3. Tranz. (Despre primejdii, moarte, noroc) A urmări cu perseverență, a amenința dintr-un moment în altul sau a favoriza pe neașteptate; a pândi. ◊ Expr. Să nu te pască păcatul să... = să nu cumva să..., nu care cumva să... A-l paște pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia) = a-l amenința pe cineva moartea (sau păcatul, primejdia). – Lat. pascere.

PATERNÓSTER s. n. 1. Ascensor cu mai multe cabine, antrenate printr-un sistem de lanțuri continue și cu funcționare neîntreruptă. 2. Elevator pentru ridicarea materialelor de construcție, compus din colivii prismatice fixate pe două lanțuri sau pe două benzi continue, montate vertical și antrenate manual sau mecanic prin intermediul a două tobe. – Din fr. pater-noster, germ. Paternoster.

PATRUZÉCI num. ord. Număr care, în numărătoare, are locul între treizeci și nouă și patruzeci și unu și care se indică prin cifra 40 și XL. ◊ (Cu valoare adjectivală) Patruzeci de zile. (compus) patruzeci-de-sfinți (sau de-duminici) = sărbătoare creștină care se sărbătorește în ziua de 9 martie. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un patruzeci. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Rândul patruzeci. ◊ (Intră în componența num. adverbial) S-a deplasat de patruzeci de ori. ◊ (Intră în componența num. multiplicativ) De patruzeci de ori pe atâta. ◊ (Intră în componența num. distributiv) Câte patruzeci de leiPatru + zece.

PĂDÚCHE, păduchi, s. m. 1. Nume generic dat mai multor specii de insecte parazite care trăiesc pe corpul oamenilor și al unor animale (Pediculus). ♦ Epitet dat unui om care nu muncește și trăiește din munca altuia; parazit. 2. Nume dat unor insecte parazite care trăiesc pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor, hrănindu-se pe seama acestora. 3. compus: păduche-de-lemn = ploșniță. – Lat. peduculus.

PĂLĂMÍDĂ2, pălămide, s. f. Pește marin răpitor, de forma unui fus gros, cu spatele albastru, cu solzi mici și cu numeroși dinți pe fălci (Sarda sarda). ◊ compus: pălămidă-de-baltă = pește mic cu corpul acoperit cu plăci osoase și cu spini (Pungitius platygaster). – Din ngr. palamídha.

PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊ Expr. (Fam.) A lovi (sau a plezni) (pe cineva) în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută. 2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul. 3. compus: (Bot.) pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (2) roșie cu pete albe (Amanita muscaria): pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (Geranium phaneum). 4. (Geol.; în sintagma) Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. – Et. nec.

PĂMẤNT, (3, 4, 5) pământuri, s. n. 1. Planetă a sistemului solar, locuită de oameni; p. ext. oamenii care locuiesc pe această planetă. ◊ Expr. La capătul (sau marginile) pământului = foarte departe. De când (e lumea și) pământul sau cât e lumea și pământul = a) (de) totdeauna; b) (în construcții negative) niciodată. Ca de la cer la pământ, se spune pentru a arăta marea deosebire dintre două lucruri. 2. Scoarța globului terestru, partea de uscat a globului terestru; suprafața lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii și alte vietăți; sol. ◊ Loc. adv. Ca pământul = a) cu desăvârșire, de tot; b) profund, greu; c) (în construcții negative) deloc, în nici un fel. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau la) pământ = (aplecat) în jos (de teamă, de emoție, din modestie etc.). La pământ = a) întins, culcat pe jos; p. ext. (despre oameni) deprimat, învins; b) (în formule de comandă) culcă-te! ◊ Expr. A lăsa toate la (sau în) pământ = a lăsa baltă, la voia întâmplării; a abandona. Parcă l-a înghițit pământul (sau a intrat în pământ) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. A-i veni cuiva să intre în pământ, se spune când cineva se simte foarte rușinat și ar vrea să nu mai dea ochii cu oamenii. A ieși (sau a apărea) ca din pământ = a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc. A (nu) fi (cu picioarele) pe pământ = a (nu) avea simțul realității. A nu-l mai ține (sau a nu-l mai încăpea) nici pământul (de...) = a simți o emoție puternică. A nu-l mai încăpea (pe cineva) pământul = a fi mândru, încrezut. A nu-l primi (pe cineva) nici pământul = a fi un ticălos. A nu-l (mai) răbda (sau ține pe cineva) pământul, se zice (mai ales în imprecații) despre un om rău. A șterge (sau a stinge, a face să piară) de pe fața pământului sau a (se) face una cu pământul (sau o apă și un pământ) = a (se) distruge, a (se) nimici. A scoate (sau a aduce) din pământ (sau din fundul pământului) = a procura ceva foarte greu de obținut, cu orice preț. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preț, cu orice efort, neapărat. Doarme și pământul sub om = e liniște, tăcere desăvârșită. 3. Materie din care e alcătuită partea solidă a globului terestru și care este formată dintr-un amestec de granule minerale, provenite din dezagregarea rocilor, și din granule organice, provenite din descompunerea substanțelor organice vegetale sau animale. ◊ Pământ activ (sau decolorat) = material natural pământos, asemănător argilei, care are proprietatea de a absorbi și reține substanțe colorate din uleiuri animale, vegetale și minerale. ♦ (Și în sintagma pământ galben) Lut. ♦ Pământuri rare = grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, asemănătoare din punctul de vedere al proprietăților lor chimice. 4. Întindere de uscat; continent. ♦ Întindere de teren (cultivabil). ◊ Expr. Sărac lipit pământului = foarte sărac. 5. Teritoriu, regiune, ținut; p. ext. țară, patrie. ◊ Obiceiul pământului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieții, transmise urmașilor prin tradiție: p. ext. obicei păstrat din vechime, caracteristic unei țări, unei regiuni. – Lat. pavimentum.

PĂPÁ, pap, vb. I. Tranz. 1. (În graiul copiilor) A mânca. ◊ compus: papă-lapte s. m. invar. = persoană lipsită de energie, de inițiativă; om bleg, nătăfleț. 2. Fig. (Fam.) A irosi, a risipi, a toca (bani, avere etc.). – Lat. pappare.

PĂR2, peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica, etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșire în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus- Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

PĂSTÓR, păstori, s. m. 1. Cioban. ◊ compus: (Astron.; pop.) Păstorul-cu-Oile = Cloșca-cu-Pui. 2. Fig. Preot; p. ext. conducător, îndrumător (spiritual). – Lat. pastor.

PĂTRUNJÉL, pătrunjei, s. m. Plantă erbacee legumicolă, cu tulpina înaltă, cultivată pentru rădăcina pivotantă, albă și pentru frunzele ei aromate, întrebuințate în alimentație și în medicina populară (Petroselinum hortense); p. restr. frunzele sau rădăcina acestei plante. ◊ compuse: pătrunjel-de-câmp = numele a două specii de plante erbacee, cu frunzele la baza tulpinii și cu florile albe sau trandafirii, a căror rădăcină este întrebuințată în medicină (Pimpinella saxifraga și major); pătrunjelul-câinelui = plantă erbacee mică, otrăvitoare, cu frunze ca ale mărarului și cu flori albe (Aethusa cynapium). – Din lat. petroselinum.

PẤNĂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au fă rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară.Loc. conj. Până când. Până ce.Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă.Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.

PÂRGÁR, pârgari, s. m. 1. (În evul mediu, în organizarea administrativă a țărilor românești) Membru în sfatul administrativ al unui oraș sau al unui târg (compus din 6 până la 12 persoane). 2. (Reg.; în vechea organizare administrativă) Vătășel la primărie. – Din magh. polgár.

PECTÍNĂ, pectine, s. f. (La pl.) Clasă de compuși organici care se găsesc în țesuturile celulelor vegetale și care, prin amestecare cu apă și prin fierbere, capătă forma unei gelatine, fiind folosiți în industria alimentară, farmaceutică și în cosmetică; (și la sg.) compus organic vegetal din această clasă. – Din fr. pectine.

PELÍN (1) s. m. (2, 3) s. n. 1. S. m. Plantă erbacee cu frunze compuse, spintecate, albe-verzui, păroase și cu flori galbene, întrebuințată în medicină și la prepararea unor băuturi (Artemisia absinthium). ◊ Pelin alb (sau mic) = plantă asemănătoare cu pelinul (1), cu frunze albe, păroase (Artemisia austriaca). Pelin de mături = plantă erbacee cu flori verzui-brune, dispuse în capitule (Artemisia scoparia). 2. S. n. Vin cu gust amărui, obținut prin tratarea lui cu pelin (1). 3. S. n. Băutură foarte amară, preparată din frunze de pelin (1) și folosită în scopuri curative. – Din bg. pelin.

ANALÍZĂ, analize, s. f. 1. Metodă științifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte; examinarea amănunțită a unei probleme. ◊ Expr. În ultimă analiză = în concluzie. 2. (Chim.) Identificare, determinare a compoziției unei substanțe prin descompunerea ei în elementele constitutive. 3. (în sintagma) Analiză matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele, derivatele și aplicațiile lor. – Din fr. analyse.

SCORÚȘ, scoruși, s. m. Arbore din familia rozaceelor, cu frunze compuse, cu flori albe și cu fructe comestibile, brune sau galbene, cu lemnul foarte dens, dur și omogen, folosit în industria mobilelor (Sorbus domestica).Scoruș de munte (sau păsăresc) = arbore mic din familia rozaceelor, cu ramuri plecate, cu frunze imparipenate, cu flori albe și fructe de mărimea unui bob de mazăre, roșii și astringente la gust (Sorbus aucuparia). – Din scorușă (derivat regresiv).

ROD, roade, s. n. 1. Nume generic dat produselor vegetale obținute de la plantele cultivate, în special fructelor; fruct. ◊ Loc. adj. Cu rod = roditor, fructifer. ◊ compuse: rodul-pământului = plantă erbacee veninoasă, cu frunze mari, late și lucioase, după a cărei dezvoltare florală poporul apreciază recolta anului (Arum maculatum); (înv.) rod-de-zahăr = dulceață de trandafiri; rodozahar. 2. Fig. Urmare, rezultat, efect (al unei acțiuni). ♦ Folos, avantaj. 3. (Pop.) Copil, prunc, vlăstar, odraslă. [Var.: (rar) roádă s. f.] – Din sl. rodŭ.

SCÓRPIE, scorpii, s. f. 1. (Pop.) Scorpion (1). ♦ (În basme) Ființă cu însușiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele. 2. (Astron.; pop.) Scorpion (2). 3. compus: scorpie-de-mare = pește teleostean marin cu aspect respingător, cu țepii înotătoarelor foarte veninoși (Scorpaena porcus). – Din sl. skorpija.

JÉRIU s. n. 1. comisie de specialiști însărcinată cu clasificarea și promovarea unor candidați sau a unor participanți la un concurs, la o competiție sportivă. 2. totalitatea celor care compun o instanță de judecată. (< fr. jury)

ARGÍNT (1) s. n., (2) arginți, s. m. 1. S. n. (Adesea fig.) Metal prețios de culoare albă strălucitoare, maleabil și ductil, cu o mare conductibilitate electrică. ♦ Nuntă de argint = a douăzeci și cincea aniversare a căsătoriei cuiva; petrecere organizată cu acest prilej. ♦ compus: (pop.) argint-viu = a) mercur; b) fig. om plin de energie. 2. S. m. (Mai ales la pl.) Ban1, para3. – Lat. argentum.

ARHI- Element de compunere care servește la formarea unor substantive, cărora le dă sens de superioritate, și la formarea unor adjective, cărora le dă sens superlativ. – Din fr., lat. archi-.

ANTE- Element de compunere care înseamnă „înainte”, „în față”, „anterior” și care servește la formarea unor substantive, adjective și verbe. – Din lat. ante.

ÁRDERE, arderi, s. f. 1. Faptul de a (se) arde. 2. (Chim.) Oxidare rapidă a unei substanțe, însoțită de dezvoltare de căldură (și lumină). 3. (Biol.; la pl.) Proces de descompunere prin oxidare a substanțelor vii din organism. – V. arde.

ANTI- Element de compunere însemnând „împotrivă”, „în contră”, „opus”, care servește la formarea unor substantive și adjective. – Din fr. anti-.

ARGEÁ, argele, s. f. (Pop.) 1. Război de țesut. ♦ Nume dat celor două scânduri care unesc transversal extremitățile războiului de țesut. ♦ Fiecare dintre grinzile de lemn fixate de o parte și de alta a unei plute pentru a ține strânse lemnele care o compun. 2. Construcție rudimentară de scânduri în care se așază, vara, războiul de țesut. 3. Boltă ori acoperiș al unei clădiri. – Et. nec.

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva) ? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva) ? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcăturăExpr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...) = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

ROCHÍȚĂ, rochițe, s. f. Diminutiv al lui rochie; rochioară. ◊ compus: (Bot.) rochița rândunicii = volbură. – Rochie + suf. -iță.

COMPÁCT, -Ă, compacți, -te, adj. 1. Care se compune din particule strâns legate între ele; îndesat, dens. ◊ Caractere compacte = litere de tipar groase și negre; aldine. ♦ (Despre o mulțime, un grup de oameni etc.) Numeros și des. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric etc.) În care nu străbate nici o rază de lumină; întunecos. – Din fr. compact, lat. compactus.

APARTAMÉNT, apartamente, s. n. Locuință (într-o casă mai mare) compusă din mai multe camere (și dependințe). – Din fr. appartement.

TICLUÍ, ticluiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop. și fam.) A aranja, a așeza; a înjgheba, a întocmi. ♦ Fig. A pune la cale (potrivind, inventând, născocind). ◊ Expr. A o ticlui (bine) = a da unei afirmații mincinoase aparența de adevăr. 2. A compune, a redacta (repede, ușor). – Et. nec.

VÚLTUR, vulturi, s. m. 1. Numele mai multor păsări răpitoare de zi, cu ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu aripi lungi și cu picioare puternice, cu gheare tari, care se hrănesc cu animale vii și cu stârvuri; vultan. ◊ Ochi (sau privire) de vultur = privire foarte ageră, pătrunzătoare. ◊ compuse: vultur-bărbos sau vultur-cu-barbă, vultur-negru = vultur impunător, cu spatele brun-cenușiu, aripile negre, pântecele și pieptul galben-ruginiu; zăgan (Gypaëtus barbatus); vultur-pleșuv = vultur cu gâtul gros, cu penele de culoare brun-închis, cea mai mare pasăre răpitoare din Europa (Aegypius monachus); vultur-pescar = specie de vultur, de culoare brun-închis pe partea dorsală și albă pe partea ventrală, care se hrănește cu pește (Pandion heliaëtus). ♦ Fig. Bărbat viteaz, curajos, măreț, falnic. 2. Stindard al legiunilor romane, înfățișând de obicei un vultur (1); figură simbolică reprezentând un vultur, pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări. 3. (Art.) Constelație boreală, situată la sud de constelația Lebedei și vizibilă vara. [Acc. și: vultúr] – Lat. vultur, -uris.

ANTROPO- Element de compunere cu sensul de „referitor la om”, care servește la formarea unor adjective și substantive. – Din fr. anthropo-.

ARALIACÉE, araliacee, s. f. (La pl.) Familie de arbori și arbuști, rar de plante erbacee, cu frunze adânc lobate sau compuse, cu flori actinomorfe în umbele și cu fruct bacă sau drupă; (și la sg.) plantă din această familie. [Pr.: -li-a-] – Din fr. araliacées.

VICE- Element de compunere însemnând „adjunct”, „subordonat imediat”, care servește la formarea unor substantive-nume de grade, de funcții, de titluri sau de persoane care le poartă. – Din fr. vice-, lat. vice.

VÍDEO-1, Element de compunere care înseamnă „imagine”. [Pr.: -de-o] – Din fr. video-.

PENTÓZĂ, pentoze, s. f. compus organic din grupul glucidelor, având cinci atomi de carbon în moleculă. – Din fr. pentose.

PÉNTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat.Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire.Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț, în nici un caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu ! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul.... în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă.Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă, cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.

ARCÁȘ, arcași, s. m. 1. Oștean înarmat cu arc; persoană care trage cu arcul; săgetător. 2. (La sg.; art.) Constelație din emisfera australă, compusă din 146 de stele vizibile cu ochiul liber; Săgetătorul. – Arc + suf. -aș.

PICRÁT, picrați, s. m. compus sau combinație chimică obținută pe baza acidului picric. – Din fr. picrate.

RÓȘU, -IE, roșii, adj., subst. I. Adj. 1. De culoarea sângelui. ◊ Ouă roșii = ouă vopsite (cu roșu sau, p. gener., cu altă culoare), tradiționale la creștini de Paști. Pământ roșu = pământ de culoare roșiatică (întâlnit mai ales în ținuturile mediteraneene). 2. Roșcat, roșcovan, arămiu. 3. De culoare rumenă aprinsă. ♦ Îmbujorat la față. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat. 4. (Despre metale) Înroșit în foc; incandescent. ♦ ◊ Fier roșu = bucată de fier incandescent cu care se însemnează animalele (odinioară și sclavii, ocnașii etc.). II. Adj. Fig. Comunist. ◊ Gărzile roșii = detașamente de muncitori, organizate în Rusia în timpul Revoluției din 1917. III. S. n. 1. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată în marginea acestuia dinspre lungimile de undă mari; culoarea sângelui. ♦ Loc. adv. Până la roșu = (despre metale) până la starea de incandescență. ◊ Expr. A vedea (sau a i se face cuiva) roșu (înaintea ochilor) = a se înfuria, a se enerva foarte tare. ♦ (Concr.) Vopsea roșie. ◊ (Chim.) Roșu de Congo = colorant organic de sinteză, care se prezintă ca o pulbere roșie (I 1), foarte ușor solubilă în apă, folosit în vopsitorie și ca indicator în chimia analitică. 2. Fard de culoare roșie (I 1) pentru obraz și buze; ruj. 3. Țesătură, panglică, broderie de culoare roșie (I 1). 4. Culoarea uneia dintre cărțile de joc, în formă de inimă roșie (I 1). IV. S. m. 1. Adept al comunismului. ♦ Poreclă dată de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din România din a doua jumătate a secolului XIX. 2. (Înv.; la pl.) Corp de trupă de călăreți sau de pedestrași în vechea armată a Moldovei, compus din boierii de țară (cu uniformă de culoare roșie); (și la sg.) ostaș din acest corp de trupă. V. S. f. Pătlăgică roșie, v. pătlăgică. VI. S. f. (În sintagmele) Roșie daneză = rasă de taurine obținută în Danemarca și crescută pentru producția de lapte. Roșie de stepă = rasă de taurine bună producătoare de lapte, adaptată la condițiile de stepă. [Var.: (reg.) roș, -ă adj., s. n.] – Lat. roseus.

NÉGRU, NEÁGRĂ, negri, -e, adj., s. n., s. m. I. Adj. 1. (Despre obiecte, ființe etc.) Care nu reflectă lumina, care are culoarea cea mai închisă; de culoarea funinginii, a cărbunelui; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului, cu cea mai închisă nuanță. ◊ Pâine neagră = pâine mai închisă la culoare, făcută din făină integrală. Vin negru = vin de culoare roșu-închis. Cutie neagră = a) aparatură protejată instalată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului în vederea elucidării cauzelor unui eventual accident; b) termen folosit pentru un sistem a cărui structură internă este necunoscută. Principiul cutiei negre = renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. ♦ (Despre oameni) Care aparține rasei negride; p. ext. cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; brunet, oacheș. ♦ (Pop.) Murdar, nespălat. 2. (Adesea fig.) Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. ◊ Preț negru = preț de speculă; suprapreț. Post negru = post foarte sever, fără nici o mâncare sau băutură. ◊ Loc. adv. La negru = cu preț de speculă. ♦ (Despre oameni) Livid, pământiu la față; fig. foarte supărat sau furios. ♦ Fig. Trist, apăsător, deprimant, dezolant; greu. ◊ Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagră = a fi foarte trist. A-i face cuiva zile negre = a-i pricinui cuiva supărări, a-i amărî viața. 3. Fig. Rău (la inimă), crud, hain. ♦ Grozav, teribil, cumplit; rușinos, dezonorant. ◊ Magie neagră = magie (1) prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase invocând spiritele și mai ales forțele demonice. II. 1. S. n. Culoarea unui corp care nu reflectă lumina; culoare neagră (I 1). ◊ Expr. (A se îmbrăca) în negru = (a se îmbrăca) în haine de culoare neagră sau în doliu. Negru pe alb = în mod sigur, clar, neîndoios; în scris. A i se face (cuiva) negru înaintea (sau pe dinaintea) ochilor = a nu mai vedea bine (de supărare, de mânie etc.). A face albul negru = a încerca să dovedești că un lucru este altfel decât în realitate; a denatura, a falsifica realitatea. ♦ Fig. Mâhnire, jale. ◊ Expr. A vedea (totul) în negru = a fi pesimist. 2. S. n. Materie colorantă de culoare neagră (I 1); vopsea neagră. ◊ Negru de fum = pulbere compusă din particule de carbon fin divizate, obținută prin arderea cu cantități insuficiente de aer a unor hidrocarburi și utilizată în special în industria de prelucrare a cauciucului, la prepararea cernelurilor tipografice și a unor vopsele negre; chinoroz. Negru de anilină = substanță colorantă de culoare neagră (I 1), care se formează de obicei direct pe fibrele de bumbac, prin oxidarea catalitică a anilinei. Negru animal = cărbune extras din substanțe organice. ♦ compuse: negru-moale = soi de viță de vie autohton, cu ciorchinii cilindrici bătuți, cu bobul negru-violet, sferic și brumat, cu pielița subțire. Negru-vârtos = soi de viță de vie autohton, cu ciorchinii mărunți, ramificați și cu bobul negru-violaceu, sferic. ♦ (Rar) Rimel. 3. S. m. Bărbat care aparține rasei negre (I 1). ♦ (Fam.) Persoană folosită (și plătită) de cineva pentru a executa în numele acestuia, parțial sau total, și într-un anonimat deplin, anumite lucrări (care cer o calificare superioară). 4. S. n. Murdărie, jeg. ◊ Expr. (Nici) cât (e) negru sub unghie = foarte puțin, (aproape) deloc. – Lat. niger, -gra, -grum.

PIÉLE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici) un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nici o valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ compus: pieile-roșii = nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.

PIÉRDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai ști unde se află, unde a pus, unde a rătăcit (un bun material). ◊ Expr. A(-și) pierde șirul = a se încurca, a se zăpăci; a nu mai avea continuitate (în vorbire, scris, gândire). 2. Tranz. A nu mai cunoaște sau a nu mai găsi drumul, locul etc. căutat; a greși direcția. ◊ A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai ști unde se află, unde poate fi găsit. A-și pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi găsit; a dispărea. ♦ Refl. A se rătăci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, copleșit de un sentiment, de o emoție; a nu mai ști ce să facă. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a rămâne fără..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ◊ Expr. A pierde din mâna = a scăpa un prilej favorabil. A pierde pământul de sub picioare = a) a nu-și mai putea păstra echilibrul din cauza unei proaste stări fizice, a unui pas greșit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială sau socială. A-și pierde viața = a muri; a fi omorât. A-și pierde cunoștința (sau simțirea) = a leșina. A-și pierde cumpătul (sau răbdarea) = a nu se mai putea stăpâni, a se enerva. ♦ A rămâne fără o parte a corpului, fără un organ, fără o facultate; a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ◊ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scădea sau a le înceta secreția laptelui (într-o perioadă când aceasta ar trebui să fie normală). A-și pierde mințile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (și a-i cădea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o ființă dragă; a rupe relațiile (de prietenie) cu cineva, a fi părăsit. 4. A fi învins într-un război, într-o întrecere; a nu câștiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerațional, irosindu-l sau profitând insuficient de el. ◊ Expr. Fără a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ◊ compus: pierde-vară s. m. invar. = om care își irosește timpul, care nu muncește și umblă fără nici un rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. și refl. A(-și) cauza un mare rău, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situație extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A distruge, a nimici (popoare, țări, așezări, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face să dispară, să piară; p. ext. a compromite. 4. Refl. A ieși din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a dispărea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în considerație. ♦ Tranz. A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ◊ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.

PIERÍT, -Ă, pieriți, -te, adj. 1. (Pop.) Mort (de obicei de moarte violentă, nefirească). 2. Care a dispărut, care nu mai există. 3. (Despre oameni și fața lor) Lipsit de vigoare, slab; palid, descompus (de durere, de frică etc.); p. ext. descurajat, deznădăjduit; copleșit, distrus. ♦ Care se află într-o mare primejdie sau într-o situație extrem de grea. ♦ (Substantivat, m.; pop., în sintagma) Cel pierit = sifilis. – V. pieri.

PIÉSĂ, piese, s. f. 1. Parte demontabilă a unei mașini, a unui mecanism, a unui instrument, a unei construcții; organ de mașină sau element component al unui mecanism, instrument, aparat etc. ♦ Piesă anatomică = parte dintr-un cadavru preparată special pentru disecție și pentru studii anatomice. 2. Obiect sau ființă care face parte dintr-o categorie, dintr-o serie de obiecte sau de ființe identice sau asemănătoare. ♦ Spec. Fiecare dintre obiectele de îmbrăcăminte care fac parte dintr-un ansamblu vestimentar. ♦ Spec. Fiecare dintre figurile sau obiectele unor jocuri sportive sau de societate. ♦ Spec. Fiecare dintre armele de artilerie aflate în dotarea unei unități, a unui stat etc. ♦ Monedă metalică. 3. Fiecare dintre actele, documentele, însemnările cuprinse într-un dosar sau într-o colecție. 4. Obiect de valoare sau operă de artă, expuse într-un muzeu sau făcând parte dintr-o colecție. 5. Operă literară compusă în formă de dialog și destinată reprezentării pe scenă; operă dramatică. ♦ P. gener. Operă literară. 6. Compoziție muzicală. – Din fr. pièce.

PIETRICÍCĂ, -ICEÁ, pietricele, s. f. 1. Diminutiv al lui piatră. 2. (Bot.; la pl.; în compusul) Pietricele-roșii = Dianthus saxigenus.Piatră + suf. -icică, -icea.

PIPÉR, (1, 2) piperi, s. m., (3) s. n. 1. S. m. Plantă tropicală din familia piperaceelor, cu tulpina lungă și subțire, târâtoare sau agățătoare, ale cărei fructe, în formă de boabe (negre la maturitate), sunt folosite (ca atare sau pisate) drept condiment (Piper nigrum); p. restr. (la sg.; de obicei cu sens colectiv) fructul acestei plante; boabele pisate ale acestei plante. ◊ Loc. adj. Cu piper = (despre glume, anecdote etc.) piperat (3), ușor indecent, picant. ◊ Expr. (Fam.) A avea (sau a fi cu) piper pe limbă = a fi ironic, răutăcios, caustic. A i se sui (sau a-i veni cuiva) piperul la nas = a se supăra, a se mânia. A da (cuiva) cu piper (pe) la nas = a supăra, a mânia, a ofensa (pe cineva); a face (cuiva) aluzii răutăcioase. A face (pe cineva) cu sare și cu piper = a dojeni, a mustra aspru (pe cineva); a face cu ou și cu oțet. A-i sta (cuiva) ca piperu-n nas = a-i fi (cuiva) nesuferit; a-i sta ca sarea-n ochi. ♦ Fig. Element dinamic, înviorător sau plin de haz. 2. S. m. (Bot.; reg.) Ardei; p. restr. fructul acestei plante. ◊ (în compusul) Piperul-apelor = silnic (Glechoma hederacea).Piper roșu = boia de ardei. 3. S. n. Numele unui dans popular care se joacă la nunți; melodie după care se execută acest dans. – Din ngr. pipéri, sl. piperŭ.

PIPIRÍG, pipirigi, s. m. Nume dat mai multor plante erbacee care cresc pe malul apelor sau prin locuri umede și mlăștinoase: a) plantă cu tulpina înaltă, cilindrică, de culoare verde și cu flori brune-roșcate, îngrămădite în spice la vârful tulpinii (Schoenoplectus lacustris); b) plantă cu tulpina formată din trei muchii, cu frunze late, cu flori verzi închis (Scirpus silvaticus); c) plantă cu tulpina aspră și rigidă, de culoare cenușie-verzuie sau albăstruie, terminată cu un spic care are la capăt un vârf ascuțit (Equisetum hiemale); d) plantă erbacee perenă cu tulpina triunghiulară, plină pe dinăuntru, cu frunze liniare cu nervuri paralele și cu inflorescențele compuse din 1-4 globușoare (Holoschoenus vulgaris).Et. nec.

POLISULFÚRĂ, polisulfuri, s. f. compus obținut prin dizolvarea sulfului în soluție de sulfuri sau prin topirea sulfurilor cu sulf, colorat de la galben până la roșu, întrebuințat în chimia analitică și la combaterea paraziților plantelor. – Din fr. polysulfure.

POLISINTÉTIC, -Ă, polisintetici, -ce, adj. (Despre unele limbi) Ale cărei fraze sunt formate dintr-un singur termen, ca rezultat al unirii tuturor părților frazei într-un lung cuvânt compus. – Din fr. polysynthétique.

LÍNGURĂ, linguri, s. f. I. 1. Obiect de metal sau de lemn pentru uzul casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită și dintr-o coadă. ◊ Expr. (Fam.) A atârna (sau a pune, a lega cuiva) lingurile de gât (sau în, de brâu) = a lăsa pe cineva nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. A(-și) mânca banii (sau averea) cu lingura, se spune despre un om (bogat) care cheltuiește prea mult, care risipește. 2. Conținutul unei linguri (I 1). 3. (Reg.; în sintagma) Lingura pieptului = furca pieptului. 4. compus: lingura-zânelor = ciupercă lemnoasă, brună-roșcată, ce crește pe trunchiul și pe rădăcinile arborilor; linguriță, lingurița-zânei (Ganoderma lucidum). II. Nume dat unor unelte sau unor părți de instrumente sau de mașini asemănătoare cu o lingură (I 1). 1. Tub cilindric închis la capătul de jos cu unul sau cu două ventile, folosit la extracția țițeiului, la curățarea găurii de sondă sau la cimentat. 2. Unealtă de rotărie sau de dogărie, folosită la găurirea butucului roții sau la efectuarea vranelor butoaielor. 3. Nălucă metalică folosită la pescuit. – Lat. lingula.

POLIFENÓL, polifenoli, s. m. compus organic din clasa fenolilor, care conține două sau mai multe grupări hidroxil legate de un radical aromatic. – Din fr. polyphénol.

POLI- Element de compunere care înseamnă „mai mulți”, „mai multe”, „multiplu” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. poly-.

FAMÍLIE, familii, s. f. 1. Formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și din descendenții acestora. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristică, trăsături comune unui grup de persoane înrudite prin sânge. Nume de familie v. nume. 2. Totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoș comun; neam, descendență. ♦ Familie de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup, alcătuită din matcă, albine lucrătoare și trântori. 3. Fig. Grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese și idealuri comune. 4. Categorie sistematică în botanică și în zoologie, inferioară ordinului, care cuprinde mai multe genuri de organisme cu caractere comune. 5. Grup de cuvinte, derivate și compuse, formate de la același cuvânt de bază. ♦ Grup de limbi care provin dintr-o limbă comună inițială. – Din lat. familia, it. famiglia (cu unele sensuri ale fr. famille).

ȘÁPTE num. card., s. m. 1. Num. card. Număr având în numărătoare locul între șase și opt și care se indică prin cifra 7 sau VII. ◊ (Adjectival) Au trecut șapte ani de atunci.Expr. A lua șapte piei de pe om (sau de pe o vită) = a sili pe cineva să muncească peste puterile sale. A umbla pe șapte cărări = a fi beat. A (nu) avea cei șapte ani de acasă = a (nu) fi fost (bine) educat în copilărie. ◊ (Substantivat) Scrie un șapte.Expr. Bea (sau mănâncă) cât șapte = bea (sau mănâncă) foarte mult. A nu (se) da pe șapte = a (se) considera mai bun, mai capabil etc., decât mulți alții. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul șapte. ◊ (În componența numeralului multiplicativ corespunzător) De șapte ori pe atâta. (În componența numeralului distributiv corespunzător) Le dă câte șapte pâini. 2. S. m. compus: (Bot.) șapte-degete = plantă erbacee cu tulpina târâtoare, cu frunze dințate și cu flori purpurii (Comarum palustre). [Var.: (reg.) șépte num. card.] – Lat. septem.

POÉT, -Ă, poeți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care compune poezii, autor de poezii. 2. Persoană înzestrată cu imaginație și sensibilitate de poet (1). – Din ngr. poiitís, lat., it. poeta, fr. poète.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare.Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum?Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios.Lat. sic.

POANTILÍSM s. n. Procedeu folosit în pictură, care constă în descompunerea petei de culoare în puncte și liniuțe de culori pure, ca un mozaic, din al căror amestec optic rezultă tonul dorit; școală de pictură modernă care folosește acest procedeu. [Scris și: (după fr.) pointilism] – Din fr. pointillisme.

POÁMĂ, poame, s. f. 1. Rodul comestibil al arborilor fructiferi; p. gener. fruct. ◊ Expr. Poamă acră = persoană urâcioasă, cicălitoare, rea. ♦ Fruct fals cu endocarpul membranos și mezocarpul cărnos, provenit din dezvoltarea și modificarea receptaculului florii. 2. (La pl.) Fructe tăiate felii, uscate la soare sau în cuptoare (speciale) pentru a fi păstrate pentru iarnă. 3. (Reg.; la sg. cu sens colectiv) Struguri. ♦ Stafidă. ♦ Viță de vie. ♦ (La pl.) Coacăz. 4. Fig. Persoană lipsită de seriozitate și de caracter; om de nimic, ticălos, derbedeu. ♦ Femeie imorală, ușuratică, stricată. 5. compuse: (Bot.; reg.) poama-cânelui = a) verigar; b) barba-caprei; poame-de-runc = zmeur; poama-vulpii = a) dalac; b) remf; poama-momiței = vuietoare; poamele-mâței = arăriel; poame-de-pământ = cartof. – Lat. poma.

POÁLĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai larga, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori dure anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acopere abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai larga de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Marii = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpină înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

LEMN, (2, 3) lemne s. n. 1. Țesut conducător al unor plante superioare, alcătuit din trahee, parenchim și fibre cu lignină, folosit ca material de construcție, drept combustibil etc. ◊ Expr. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi insensibil. A se face de lemn = a înțepeni; a deveni dur. A rămâne ca de lemn = a înlemni, a încremeni (din cauza unei surprize, unei emoții etc.). A îngheța lemn = a înțepeni de frig, a îngheța tun. 2. Tulpina și ramurile unui arbore (sau arbust) tăiat, servind pentru construcții, drept combustibil etc.; bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau din ramurile unui arbore (sau unui arbust). ◊ Expr. Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. E ger de crapă lemnele, se spune când e foarte frig. 3. (Înv. și pop.) Copac, arbust. ◊ compuse: lemn-câinesc = arbust cu frunze mici și groase, cu flori albe și fructe negre, cultivat prin grădini, ca gard viu (Ligustrum vulgare); lemn dulce = plantă erbacee cu flori mici, liliachii; plutitoare-dulce (Glyicyrrhiza echinata); lemnul-domnului = subarbust din familia compozeelor, cu flori galbene și cu miros de lămâie; lemnuș (Artemisia abrotanum). – Lat. lignum.

PLUS1- Element de compunere care înseamnă „mai mult”, „în plus2” și care servește la formarea unor substantive. – Din plus2.

PLURI- Element de compunere care înseamnă „mai mulți”, „mai multe” și care servește la formarea unor adjective și a unor substantive. – Din lat. plus, pluris, fr. pluri-.

PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; cioc, clonț. ♦ Fig. (Peior.) Gură (la om). 2. P. anal. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză (Erodium cicutarium).Et. nec.

ARÍCI1, arici, s. m. 1. Animal mamifer insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit cu țepi (Erinaceus europaeus). ◊ compus: arici-de-mare = animal echinoderm marin cu corpul sferic, acoperit cu țepi (Echinus melo). 2. Instrument cu care se îndepărtează crusta depusă pe pereții unor canale. 3. (Mil.) Element de baraj împotriva tancurilor sau infanteriei, alcătuit din pari sau grinzi metalice dispuse cruciș. – Lat. ericius.

ÎNCORPORÁȚIE s. f. 1. încorporare. 2. construcție gramaticală specifică unor limbi, constând în aceea că în verb se include complementul, sudându-se cu el și dând naștere unui nou cuvânt compus. (< fr. incorporation, lat. incorporatio)

FI, sunt, vb. IV. Intranz. A. (Verb predicativ) 1. A exista, a avea ființă. A fi sau a nu fi.Expr. De când sunt (sau ești etc.) = (în legătură cu o negație) de când mă aflu (sau te afli etc.) pe lume, dintotdeauna; niciodată. E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = fie! să zicem că se poate! treacă-meargă!. 2. A se afla, a se găsi într-un anumit loc, la o anumită persoană. Cine-i acolo? ♦ A-și avea originea, a se trage, a proveni. De unde ești? 3. A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Vechi obiceiuri care sunt și astăzi.Expr. Cât e lumea și pământul = totdeauna; (în construcții negative) niciodată. ◊ (Impers.; urmat de determinări temporale, fixează momentul unei acțiuni, sugerează trecerea timpului etc.) Era într-o seară. E mult de atunci. 4. A se îndeplini, a se întâmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost.Expr. Ce-o fi, o fi exprimă indiferența, neputința sau resemnarea cuiva în fața unei situații. Fie! = a) accept să se facă așa cum susții; b) merită, nu e păcat! O fi! = se poate, posibil (dar eu n-aș crede)! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întâmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în alt chip. (Fam.) Este? = nu-i așa (că am dreptate, că se confirmă ceea ce spun) ? 5. A avea prețul...; a costa, a valora. Cât sunt vinetele? 6. (În superstiții, ghicitori etc.) A însemna, a prevesti, a fi semn că... Ce e când ți se bate tâmpla?Expr. A nu fi bine (sau a bună) = a prevesti ceva rău. B. (Cu funcție copulativă) 1. (formează, împreună cu numele predicativ, predicatul) El este vesel.Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a sprijini pe cineva (într-o dispută). 2. (construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ, exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten.Expr. Ce mi-e (sau ți-e etc.)... = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o (sau i-o etc.) fi = ajunge! destul! 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimând un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Mi-a fost greu.Loc. vb. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i plăcea, a îndrăgi, a iubi. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) = (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjuctiv) îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor); port grija, sunt interesat. ◊ Expr. Mi-e (sau ți-e etc.) că... (sau să nu...) = mă tem (sau te temi etc.) că... (sau să nu...). 4. (Impers.; urmat de un verb la infinitiv sau la conjunctiv sau urmat ori precedat de o noțiune temporală) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Când a fost să plece. 5. (De obicei impers.; la imperfect și urmat de un verb la conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia să...; a se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult până să... Era să moară. 6. (Impers.; urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. E ceva de făcut. C. (Verb auxiliar) I. (Construit cu un participiu, servește la formarea diatezei pasive) Faptele sunt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil, formează timpuri compuse ale diatezei active). 1. (Cu viitorul I formează viitorul anterior) Voi fi terminat. 2. (Cu condiționalul prezent formează perfectul optativ-condițional) N-ar mai fi plecat. 3. (Cu conjunctivul prezent formează perfectul conjunctivului) Să fi spus. 4. (Cu infinitivul formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflând mulți în lume? III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu, servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus. [Forme gramaticale: prez. ind. sunt (fam. și pop. îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, îi, i), suntem (acc. și: suntém); imperf. eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); m. m. ca perf. fusesem; conjunctiv să fiu; imper. pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. sum, *fui, *fire (= fieri).

PÉȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nici o vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi desperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-ferăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-lup = avat; pește-păun = pește mic, frumos colorat, cu jumătatea superioară a corpului albastră-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioară argintie (Coris julio); pește-porcesc = porcușor; pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta este cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. 3. (La pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ◊ Zodia peștelui sau (eliptic) peștii = una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

PERFÉCT, -Ă, perfecți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care întrunește în gradul cel mai înalt toate calitățile cerute; desăvârșit. ◊ Gaz perfect = gaz ale cărui molecule, de dimensiuni neglijabile față de distanțele dintre ele, nu exercită forțe de atracție una asupra alteia și care verifică, la orice temperatură, legile gazelor. Număr perfect = număr întreg egal cu suma divizorilor lui pozitivi. 2. (Adesea adverbial) Absolut, deplin, complet, total. ♦ (Adverbial; eliptic) Îmi convine, sunt de acord; foarte bine, bravo, excelent. II. S. n. Timp al verbului care exprimă o acțiune petrecută și încheiată în trecut; trecut. ◊ Perfectul compus = timp trecut care exprimă acțiunea fără a o raporta la momentul vorbirii sau raportând-o ca un trecut mai îndepărtat. Perfectul simplu = timp trecut care exprimă acțiunea fără a o raporta la momentul vorbirii, sau raportând-o la un trecut mai apropiat. Mai mult ca perfectul = timp trecut folosit pentru a exprima o acțiune încheiată înaintea alteia, petrecută tot în trecut. – Din lat. perfectus, germ. perfekt.

PERIFRÁSTIC, -Ă, perifrastici, -ce, adj. Exprimat prin perifrază; care conține perifraze. ◊ Formă (verbală) perifrastică = formă verbală compusă cu un verb auxiliar. – Din fr. périphrastique, germ. periphrastisch.

ARMÁTĂ, armate s. f. 1. Totalitatea forțelor militare ale unui stat; oaste, oștire, armie. ♦ Mare unitate militară, compusă din câteva corpuri și unități din diferite arme; p. gener. unitate militară. ♦ Serviciu militar; militărie, cătănie. 2. Fig. Colectivitate care acționează în vederea unui scop comun. Armata păcii. ♦ Mulțime, ceată, cârd, șir. – Din it. armata.

PERI- Element de compunere care însemnează „în jurul” și care servește la formarea unor adjective. – Din fr. péri-.

PIÁTRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândite la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse întrebuințări, rocă naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dințâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să puna capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = prima și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea uneltelor de piatră (I 1). 3. (Urmat de determinări care arata felul, întrebuințarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatra de moară.Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densa, care servește, în litografie, la prepararea clișeelor. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dura folosită (în trecut) la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității ce marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și întrebuințat de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formală din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). – Lat. petra.

PICIÓR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără un mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a (-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ♦ compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

CUBÍSM s. n. Mișcare artistică apărută la începutul sec. XX, care prezintă obiectele din realitate descompuse în cele mai simple figuri geometrice, fără a ține seamă de asemănarea exterioară cu obiectele reprezentate. – Din fr. cubisme.

PERIOÁDĂ, perioade, s. f. 1. Interval de timp în cursul căruia se desfășoară un fenomen sau se petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era. ♦ (Fiz.) Perioadă de înjumătățire = interval de timp în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv. (Chim.) Perioadă de inducție = interval de timp necesar pentru ca o reacție să înceapă să se desfășoare cu viteza corespunzătoare condițiilor respective. 2. Interval de timp care se scurge între cele două momente în care se reproduce un fenomen astronomic; interval de timp după care un astru, în mișcarea sa, se află în aceeași situație relativă față de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp după care se repetă un fenomen, reproducându-se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul creșterii minime a variabilei independente, după care se reproduc, în aceeași ordine, aceleași valori ale unor mărimi. ♦ Mulțimea numerelor de o cifră care se repetă infinit într-o fracție zecimală. 5. Fiecare dintre cele șapte rânduri în care sunt aranjate elementele chimice din tabloul periodic al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre două accese ale unei boli. ♦ (Pop.) Menstruație. 7. Frază amplă, cu caracter unitar și armonios, datorat în special simetriei structurii ei. 8. Parte unitară dintr-o compoziție muzicală, formată din mai multe fraze. [Pr.: -ri-oa-. Var.: (rar) periód s. n.] – Din lat. periodus, ngr. períodos, fr. période.

CINCI num. card. Număr situat în numărătoare între patru și șase și care se indică prin cifra 5 (sau V). ◊ (Adjectival) Are cinci ani.compus: cinci-degete subst. = plantă erbacee târâtoare, cu frunzele formate din cinci foliole și cu flori galbene (Potentilla reptans). ◊ (Substantivat) Au plecat trei și s-au întors cinci. ◊ (În locul numeralului ordinal) Etajul cinci. ◊ (Intră în componența num. adverbial) De cinci ori. ◊ (Precedat de „câte”, intră în componența num. distributiv) Aduce câte cinci mere. ♦ (Substantivat) Semn grafic cu care se notează acest număr. – Lat. cinque (= quinque).

PLĂCÍNTĂ, plăcinte, s. f. 1. Preparat de patiserie făcut din foi de aluat între care se pune o umplutură de brânză, de carne, de fructe etc. ◊ Expr. A-i veni (sau a-i pregăti) (cuiva) o plăcintă = a-i veni (sau a-i pregăti) cuiva o surpriză neplăcută, un necaz. A găsi plăcinta gata = a se folosi de munca altuia, a-i veni totul de-a gata. Se vinde ca plăcinta caldă = se vinde repede, este foarte căutat. A număra foile la (sau din) plăcintă = a-și face prea multe socoteli, a despica firul în patru. A aștepta (pe cineva) cu plăcinte calde = a aștepta (pe cineva) cu mare bucurie. A sta ca o plăcintă = a fi pasiv, comod, nesimțit. 2. (Bot.; în compusul) Plăcinta-porcului = talpa-ursului (Heracleum palmatum).Lat. placenta.

PLÓȘNIȚĂ, ploșnițe, s. f. Insectă parazită, de culoare roșie, cu corpul turtit și cu miros urât caracteristic, care trăiește prin crăpăturile pereților sau ale mobilelor și se hrănește cu sângele omului; păduche-de-lemn, stelniță, polușcă (Cimex lectularius).compuse: ploșniță-de-pom = numele a două insecte de culoare măslinie pe spate, cu antenele în dungi negre și galbene, care trăiesc pe fragi, pe zmeură, pe căpșuni etc. (Pentatoma baccarum și Dolycoris baccarum); ploșniță-de-grădină = insectă de culoare albăstrie, cu miros usturător, foarte dăunătoare legumelor (Sirachia oleracea); ploșniță-sură = insectă de culoarea bronzului, cu aripi înguste și cu capul în formă de cub, care împrăștie un miros aromatic (Syromastes marginatus); ploșniță-de-apă = a) insectă care înoată pe spate la suprafața apei și care are un ac otrăvitor (Notonecta glanea); b) răcușor; c) cornățar; ploșniță-de-câmp = insectă parazită verzuie pe spate, castanie pe aripi și roșiatică pe burtă, care trăiește pe fructe și pe legume (Palomena prasina); ploșnița-verzei = insectă dăunătoare, de circa 8 mm lungime, roșie cu pete negre, care atacă varza și conopida (Euryderma ornata).Cf. ceh. ploščica.

ARMONIZÁ, armonizez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A pune în armonie1 sau a deveni armonios, a face să fie sau a fi în concordanță. 2. Tranz. A compune acompaniamentul la o melodie conform legilor armoniei1. – Din fr. harmoniser.

PEPTIDÁZĂ, peptidaze, s. f. (Chim.) Enzimă care catalizează descompunerea peptidelor. – Din fr. peptidase.

PIZZICÁTO adv., s. n. 1. Adv. Mod de a cânta la un instrument muzical cu coarde prin ciupirea acestora, fără folosirea arcușului; pișcat. 2. S. n. Fragment, bucată muzicală (compusă pentru a fi) executată în acest fel. [Pr.: pițicato] – Cuv. it.

PISOLÍT, pisolite, s. n. 1. Grăunte de minerale (calcit, minereu de fier și de mangan etc.), de forma și de mărimea unui bob de mazăre, depus de apele termale care conțin bicarbonat de calciu. 2. Rocă compusă din pisolite (1). – Din fr. pisolithe.

PISÍCĂ, pisici, s. f. I. 1. Mamifer domestic carnivor din familia felinelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica); spec. femela acestui animal. ◊ Pisică sălbatică = specie de pisică (I 1), mai mare decât aceasta, cu blana roșcată-cenușie cu dungi negre, care trăiește în pădure (Felis silvestris).Expr. A trăi (sau a se înțelege, a se iubi) ca câinele (sau ca șoarecele) cu pisica = a nu se înțelege, a trăi rău cu cineva. A umbla cu pisica-n traistă = a căuta să înșeli, să păcălești pe cineva. A cumpăra pisica în traistă = a se înșela la cumpărături (luând marfa pe nevăzute). A avea ochi de pisică = a) a avea privire ageră; b) a fi viclean. (Fam.) A avea nouă suflete ca pisica = a fi rezistent, a avea o mare vitalitate. A fi (sau a sta ca o) pisică plouată = a fi abătut, descurajat, fără chef; a arăta prost, a avea o ținută necorespunzătoare. A se spăla ca pisica, se spune despre cei care se spală superficial și, p. ext., despre cei neglijenți. Piere (sau moare) pisica, se spune pentru a arăta că se petrece ceva neobișnuit, de importanță deosebită. 2. Blană de pisică (I 1) prelucrată. 3. compus: pisică-de-mare = specie de pește marin cu scheletul cartilaginos, lung de 60-100 cm, cu corpul turtit romboidal și cu coada terminată cu un spin veninos (Trygon pastinaca). II. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive, părți ale acestora etc., care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. Dispozitiv de agățare și de desprindere a berbecului din capătul cablului de ridicare de la sonetele cu cădere liberă. 2. Cărucior deplasabil pe o grindă sau pe un pod rulant, prevăzut cu un mecanism de ridicare a sarcinilor; cărucior de macara. 3. Mănunchi de sârme de oțel, folosit pentru curățarea de noroi sau de pământ a utilajelor de foraj. – Pis + suf. -ică.

ORDINATÓR, ordinatoare, s. n. Calculator numeric universal, compus dintr-un număr variabil de unități specializate și comandate de același program înregistrat, care permite efectuarea unor operații aritmetice și logice fără intervenția omului în timpul lucrului și rezolvă probleme de calcul științific, de gestiune a întreprinderilor comerciale sau industriale etc. ◊ Ordinator familial = computer familial. – Din fr. ordinateur.

PIRÓL, piroli, s. m. compus organic sub formă de lichid incolor cu miros de cloroform, produs prin distilarea uleiului de oase și folosit la fabricarea unor coloranți. – Din fr. pyrrol.

FACTORIZÁ, factorizez, vb. I. Tranz. (Mat.) A descompune în factori un număr sau o expresie algebrică. – Din fr. factoriser.

PORC, porci, s. m. 1. Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica).Porc sălbatic (sau mistreț) = mistreț. ◊ Expr. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. A mâna porcii la jir = a dormi sforăind tare. N-am păzit (sau n-am păscut) porcii împreună = nu suntem egali spre a-ți permite gesturi de familiaritate cu mine. A îngrășa porcul în ajun = a încerca (zadarnic) să recuperezi în ultimul moment timpul multă vreme pierdut. A face (pe cineva) albie (sau troacă) de porci = a certa (pe cineva) cu vorbe aspre, injurioase. ♦ P. restr. Carne de porc (1). ♦ compuse: porc-spinos (sau -ghimpos) = (la pl.) gen de mamifere rozătoare, sălbatice, de talie mijlocie, cu spatele și părțile laterale acoperite de spini lungi, puternici și cu pieptul și abdomenul prevăzute cu peri tari (Hystrix); (și la sg.) animal care face parte din acest gen; porc-de-mare = pește marin de culoare neagră, cu corpul acoperit de solzi ascuțiți care conțin venin (Scorpaena scrofa). 2. Epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, nerușinat, josnic, ticălos, mișel. ◊ Expr. Porc de câine = om de nimic, netrebnic, ticălos. – Lat. porcus.

PORT1- Element de compunere care înseamnă „purtător de...”, „susținător de...”, „purtare de...”, servind la formarea unor substantive. – Din fr. porte-.

PORUMBÉL, -EÁ, porumbei, -ele, subst., adj. I. 1. S. m. Nume dat mai multor specii de păsări sălbatice sau domestice, de talie mijlocie sau mică, cu ciocul scurt, cu penajul extrem de variat (Columba); pasăre aparținând uneia dintre aceste specii; hulub, porumb (II), porumbaș. ◊ Porumbel călător (sau de poștă, voiajor) = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a fost trimis, folosit pentru transmiterea mesajelor. ◊ Expr. A trăi (sau a se iubi) ca porumbeii (sau ca doi porumbei) = a trăi în dragoste și în bună înțelegere. ◊ compus: porumbel-râzător = guguștiuc. 2. S. f. (Reg.) Porumbiță. II. S. m. Știulete de porumb cu boabele încă necoapte, în lapte, care se mănâncă fierte sau coapte în spuză. III. 1. S. f. Fructul porumbarului1, sferic, de culoare neagră-vineție, cu gust acru, astringent; porumbă1. 2. S. m. (Bot.) Porumbar1. 3. S. m. (bot.; la pl.) Mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori albastre, care crește prin vii și livezi (Muscari botryoides). IV. Adj. (Reg.) Porumb (III). – Porumb + suf. -el, -ea.

VIOÁRĂ2, vioare, s. f. (Bot.; reg.) 1. Toporaș. 2. compus: vioară-roșie = micsandră. [Pr.: vi-oa-] – Lat. viola.

VIÓLĂ2, viole, s. f. (Bot.) 1. Toporaș. 2. compus: violă-de-noapte (sau -de-primăvară) = nopticoasă. [Pr.: vi-o-] – Din lat. viola.

VÍPERĂ, vipere, s. f. 1. Șarpe mic, foarte veninos, având pe cap o pată de culoare închisă în formă de V și pe spate o dungă lată, neagră, în zigzag; năpârcă (Vipera berus).Expr. Pui de viperă = om rău, femeie rea. ◊ compus: Viperă-cu-corn = specie de viperă mai mare și mai veninoasă decât vipera comună, care are deasupra gurii un fel de corn format din solzi (Vipera ammodytes). 2. Fig. Persoană rea, perfidă. – Lat. vipera.

DREPT, DREÁPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj. (C) adv., (D) drepturi, s. n. (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea.Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru) Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta.Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou.De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei?Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirépt, -eáptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

POST1- Element de compunere care înseamnă „după”, „ulterior” și care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. – Din lat. post, fr. post-.

POTCÁP, potcapuri, s. n. 1. Acoperământ al capului, de formă cilindrică, fără boruri, purtat de preoții și călugării ortodocși. 2. compus: potcapul-călugărului = plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunze păroase și cu flori galbene dispuse în capitule (Leontodon hispidus). – Din sl. podŭkapŭ.

PRE1- Element de compunere care înseamnă „înainte”, „anterior” și care servește la formarea unor substantive, a unor verbe, a unor adverbe și a unor adjective. – Din fr. pré-.

PREA adv. 1. Mai mult decât (este necesar), din cale afară de..., peste măsură, extrem de..., foarte (mult). ◊ Expr. Nu (sau nici) prea = nu chiar, nu tocmai, nu foarte; potrivit. A fi prea din cale-afară (sau prea de tot) = a depăși orice limită admisă. A nu ști prea multe = a fi supărăcios, irascibil, a reacționa impulsiv; a nu ști de glumă. (Fam.) Asta e prea-prea = asta întrece măsura. Mult prea... = excesiv, exagerat. Nici prea-prea, nici foarte-foarte = așa și așa, nici bine, nici rău; potrivit; mediocru. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut) Nu e nici prea mult, nici prea puțin. 2. Element de compunere care înseamnă „foarte”, „peste măsură” și care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. – Din sl. prĕ.

VÓRBĂ, vorbe, s. f. 1. Cuvânt. 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; gând, idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. ◊ Expr. Auzi vorbă! = ce spui! se poate? e posibil? Ce vorbă! = în adevăr, fără îndoială. A avea o vorbă cu cineva = a avea ceva de discutat cu cineva; a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicând că..., sub pretext că... Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez. 3. Expunere, istorisire, relatare. ◊ Expr. Lasă vorba! sau (eliptic) vorba! = tăcere! nici un cuvânt! Ce mai (atâta) vorbă? = ce să mai lungim discuția, să curmăm discuția. A (nu) da (cuiva) pas la vorbă = a (nu) lăsa cuiva posibilitatea să vorbească. 4. Convorbire, conversație; discuție, taifas. ◊ Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a crâcni, fără să protesteze. Din două vorbe = fără multă discuție; operativ, repede. Din vorbă în vorbă = din una în alta, din discuție în discuție. ◊ Expr. A fi vorba de... (sau despre..., să...) = a fi în discuție, a fi obiectul discuției..., a se vorbi de... A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție cu cineva. A avea de vorbă (cu cineva) = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Fie vorba între noi! = ceea ce știm să rămâne între noi, să nu afle nimeni. Nici vorbă! = a) negreșit, desigur; fără doar și poate; b) nici pomeneală. Nu-i vorbă! (sau mai e vorbă?) = fără îndoială, firește, e de la sine înțeles. Vorbă să fie! = nu cred așa ceva, nici pomeneală. A schimba vorba = a schimba obiectul discuției. ♦ compus: vorbă-lungă = om flecar, palavragiu. ♦ Schimb de cuvinte în contradictoriu; neînțelegere, ceartă. 5. Mod, fel de a vorbi, de a se exprima. Vorba dulce mult aduce.Expr. Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. 6. Zicătoare, zicală, proverb, expresie. ◊ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Vorba cântecului = așa cum se știe din bătrâni. 7. Îndemn, sfat, învățătură. ♦ Părere, convingere; hotărâre. 8. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Vorba-i vorbă = cuvântul dat trebuie respectat, promisiunea dată e datorie curată. A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. A zice vorbă mare = (mai ales în construcții negative) a se angaja solemn, a face o promisiune deosebită. 9. Înțelegere, învoială; tocmeală; târguială. ◊ Loc. adv. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă discuție, repede. ◊ Expr. (Pop.) A face vorba (sau vorbele) = a peți. A-i face (cuiva) vorbă cu cineva = a mijloci o întâlnire între un băiat și o fată (în vederea căsătoriei). A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri etc. 10. Zvon; veste, știre, informație. ◊ Expr. A se face vorbă = a se răspândi o știre, un zvon. A spune (cuiva) două vorbe = a comunica ceva cuiva. A lăsa vorbă = a lăsa o dispoziție, a anunța ceva înainte de a pleca undeva. (Așa) umblă vorba = (așa) se vorbește, (așa) se vorbește, (așa) se spune. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bârfeală, clevetire; calomnie. 11. Grai, limbă. Străin la vorbă.Et. nec. Cf. sl. dvorĭba.

POLIVINÍLIC adj. (În sintagma) Alcool polivinilic = compus macromolecular obținut din poliacetatul de vinil, folosit în industria materialelor plastice. – Din fr. polyvinylique.

PRÍSMĂ, prisme, s. f. 1. Poliedru care are două fețe (numite baze) egale și paralele și cu celelalte fețe în formă de paralelogram; corp solid care are această formă. 2. Piesă de sticlă, de cuarț sau de alt material transparent, de obicei în formă de prismă (1), folosită la aparatele optice pentru descompunerea, polarizarea, reflexia etc. luminii. ◊ Loc. prep. Prin prisma... = din punctul de vedere..., potrivit cu..., în lumina... – Din fr. prisme.

PRO prep. (Livr.) 1. Pentru, în favoarea..., în sprijinul... 2. Element de compunere care înseamnă „pentru...”, „în favoarea...” și care servește la formarea unor adjective. – Din lat. pro (2), fr. pro-.

VÍȚĂ, vițe, s. f. I. (Adesea determinat prin „de vie”) Nume dat mai multor plante perene cu rădăcina puternică, cu tulpina lipsită de susținere proprie, din care ies mlădițe cu cârcei agățători, cu frunze mari, crestate adânc și cu fructele în formă de ciorchine, care se cultivă într-un număr mare de soiuri și de varietăți; vie (Vitis).Viță de Canada sau viță sălbatică = arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunze verzi care se colorează toamna în roșu, cultivat ca plantă decorativă (Vitis hederacea). ♦ Fiecare dintre lăstarele lungi și flexibile ale viței (I); p. gener. curpen, vrej. ♦ compus: viță-albă = plantă agățătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe mirositoare (Clematis vitalba). II. 1. (Pop.) Șuviță de păr. ♦ Fiecare dintre firele, șuvițele etc. din care se confecționează, prin împletire sau răsucire, un obiect. ♦ (Mar.) Parâmă de sârmă. 2. Fig. Descendent, urmaș, vlăstar; p. ext. neam; soi, fel. ◊ Loc. adj. De viță = a) de calitate superioară; b) de obârșie boierească. – Lat. *vitea (= vitis).

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). ◊ Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada negre; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

PRIM2, -Ă, primi, -e, num. ord. (Adesea cu valoare de adjectiv) 1. Cel dintâi (în spațiu sau în timp); care se află la început, în fruntea unei serii; întâi, dintâi. ◊ Prima tinerețe = întâia perioadă a tinereții, care urmează imediat copilăriei. Primă audiție = executare a unei bucăți pentru prima oară în fața publicului. Prim ajutor = ajutor medical imediat, care se dă unui bolnav sau unui accidentat la fața locului. Materie primă = material destinat prelucrării în vederea fabricării unui produs finit. ◊ Loc. adv. În primul rând (sau loc) = înainte de toate. ♦ (Cu valoare adverbială, la f.; fam.) Mai întâi; primo. 2. Care este înaintea tuturor în privința însemnătății, a rangului, a calităților; important, principal. ◊ Prim amorez = actor care interpretează rolul de tânăr îndrăgostit; june prim. ◊ Loc. adj. De prim(ul) rang = de calitate superioară; excelent. ♦ (Ca element de compunere, precedând un termen care indică o funcție sau un grad ierarhic) Pe treapta cea mai înaltă, întâiul în categoria respectivă. Prim-solist.Prim-ministru = șeful executivului; premier. ♦ (Despre instrumente, voci, instrumentiști) Care execută melodia principală, dominantă. 3. (În sintagma) Număr prim = număr divizibil numai cu unitatea sau cu el însuși. – Din lat. primus.

RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință (scris și reacredință) s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfăcător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. ◊ Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat”, „vinovat”.

PROTEOLÍZĂ, proteolize, s. f. (Med.) Descompunere și degradare a proteinelor. [Pr.: -te-o-] – Din fr. protéolyse.

PROTO- Element de compunere care înseamnă „primul”, „întâiul” și care servește la formarea unor substantive. – Din ngr. protos, fr. proto-.

IZOCHINOLÍNĂ s. f. compus aromatic din gudron de cărbune, folosit în sinteza coloranților, a unor medicamente etc. (< fr. isoquinoline)

PRODUCTÍV, -Ă, productivi, -e, adj. 1. Care produce (mult); care dă randament. ◊ Pământ productiv = pământ fertil, rodnic. Rasă (de animale) productivă = rasă fecundă, prolifică. ♦ (Despre întreprinderi, meserii etc.) Rentabil, bănos. 2. (Despre sufixe, prefixe, elemente de compunere, cuvinte etc.) Care formează, are numeroase derivate, compuse etc. ♦ (Despre conjugări) Care se îmbogățește mereu. – Din fr. productif.

PRODUCTIVITÁTE s. f. Capacitatea sau însușirea de a fi productiv; capacitatea de a produce (mult); randament. ◊ Productivitatea muncii = eficiență a muncii exprimată prin raportul dintre cantitatea de produse realizată și volumul de muncă consumat. ♦ Capacitatea unor sufixe, prefixe, elemente de compunere etc. de a forma (numeroase) derivate, compuse etc. ♦ Capacitatea unor cuvinte de a forma (multe) sensuri sau derivate noi. ♦ Capacitatea unor conjugări de a se îmbogăți mereu. – Din fr. productivité.

LUMÍNĂ, lumini, s. f. I. 1. Radiație sau complex de radiații electromagnetice emise de corpuri incandescente (cu sau fără flacără) sau luminescente și care impresionează ochiul omenesc; efectul acestei radiații. ◊ Lumină albă = lumină mijlocie a zilei, care conține toate radiațiile spectrului vizibil. Lumină rece = lumină care conține un număr foarte mic de radiații infraroșii și care are un efect termic redus. Lumină monocromatică = lumină formată din radiații de o singură culoare spectrală. Lumină compusă = lumină care conține radiații de mai multe lungimi de undă. Lumină naturală = lumină complet nepolarizată, caracterizată prin diversitatea direcțiilor de oscilație ale radiațiilor electromagnetice care o compun, distribuite uniform în jurul direcției de propagare. Lumină polarizată = lumină alcătuită din radiații electromagnetice ale căror direcții de oscilație nu sunt uniform distribuite în jurul direcției de propagare. (Astron.) Lumină antisolară = pată foarte slab luminoasă care se vede noaptea pe cer în locul opus soarelui. Lumină zodiacală = pată luminoasă care, la latitudinea noastră, se vede toamna spre est, înainte de răsăritul soarelui, și primăvara spre vest, după apusul soarelui. (Fiziol.) Lumină animală = lumină produsă de unele organisme animale pe baza energiei chimice a unor substanțe. ◊ Loc. adv. La lumina mare = fățiș, în văzul tuturor. Pe lumină = în timpul zilei, de la răsăritul până la apusul soarelui, până nu se înserează. ◊ Loc. prep. În lumina... = prin prisma (unei anumite concepții), din punctul de vedere al..., potrivit cu... (Rar) La lumina... = cu puterea..., cu ajutorul... ◊ Loc. vb. A da lumină = a lumina. ◊ Expr. A vedea lumina zilei = a) a fi înzestrat cu simțul văzului; b) a se naște. A răsări (sau a se arăta) la lumină (sau la lumina zilei) = a apărea (dintr-o ascunzătoare), a ieși la vedere, a se arăta. A ieși la lumină = a) a scăpa de primejdie, a ieși dintr-o situație grea; b) a ieși la iveală, a deveni evident, a se dezvălui. A scoate (pe cineva) la lumină = a) a scoate (pe cineva) dintr-o încurcătură; b) a ajuta (pe cineva) să dobândească o situație, a emancipa (pe cineva). A pune (ceva) în lumină = a scoate (ceva) în evidență; a sublinia. A pune într-o lumină bună (sau rea, urâtă etc.) = a scoate în evidență aspectele pozitive (sau negative) din viața sau din activitatea cuiva. A prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-o lumină oarecare = a prezenta (sau a privi, a aprecia) ceva sau pe cineva într-un anumit fel sau dintr-un anumit punct de vedere ori prin prisma unei anumite concepții. A vedea lumina tiparului sau (înv.) a ieși la lumină = a fi publicat, tipărit. (Limpede) ca lumina zilei = de netăgăduit, clar, evident. ♦ Fig. Strălucire; înseninare. 2. Izvor, sursă de lumină (I 1). ◊ Lumină electrică = iluminare pe bază de energie electrică. Lumină de control = indicație luminoasă care servește la controlul stării și al modului de funcționare a unei instalații de telecomandă, a macazurilor, a semnalelor de cale ferată etc. ♦ Spec. Sursă luminoasă (de obicei colorată) situată pe o navă, aeronavă etc., folosită la indicarea poziției sau la semnalizare. ♦ Flacără, flăcăruie. ♦ (Pop.) Lumânare. ♦ Unitate de măsură pentru fluxul luminos. 3. (Și în sintagma lumina ochiului) Pupilă; p. ext. ochi, privire. ♦ (Ca termen de comparație) Ființă, lucru, obiect etc. mai drag, mai de preț, mai scump. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag ca lumina ochilor = a-i fi (cuiva) foarte drag. A îngriji (sau a păzi) ca (pe) lumina ochilor = a îngriji, a feri cu cea mai mare atenție. II. Fig. Ceea ce aduce claritate în mintea omenească; învățătură, cultură, educație. ◊ Expr. A arunca (o) lumină (asupra unei chestiuni) sau a aduce (o) lumină (într-o chestiune) = a lămuri, a clarifica (o problemă). A se face lumină în capul (sau în mintea) cuiva = a pricepe, a înțelege. III. 1. Distanța liberă dintre fețele interioare a două piese vecine ale unui sistem tehnic sau dintre fețele interioare opuse ale unui gol. 2. (Înv.; urmat de determinări) Suprafață. 3. Stăvilarul morii. [Pl. și: (înv.) lumine] – Probabil din lume (înv.) „lumină”.

PROTEÁZĂ, proteaze, s. f. (Chim.) Enzimă care catalizează descompunerea peptidelor din aminoacizi. [Pr.: -te-a-] – Din fr. protéase.

PROIECTÓR, proiectoare, s. n. Aparat care concentrează (cu ajutorul unor oglinzi, lentile etc.) într-un fascicul intens razele produse de o sursă de lumină și care se folosește pentru semnalizări luminoase ori pentru luminare la autovehicule, în săli de spectacole etc. ♦ Spec. Aparat pentru proiectarea imaginilor pe un ecran cinematografic, compus dintr-o sursă luminoasă și dintr-un sistem optic. [Pr.: pro-iec-] – Din fr. projecteur.

TREI num. card. 1. Număr care are în numărătoare locul între doi și patru și care se indică prin cifra 3 sau III. ◊ (Adjectival) Trei cărți. ◊ (Substantivat) Scrie un trei pe tablă. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Volumul trei. ◊ (Formează numeralul adverbial corespunzător) De trei ori. ◊ (Formează numeralul multiplicativ corespunzător) De trei ori pe atâta. ◊ (Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător) Câte trei părți. ◊ (Pop.; în forma de feminin trele, precedat de „toate” sau „câte”) Toate trele. 2. compuse: trei frați s. m. = plantă erbacee cu flori galbene, plăcut mirositoare, cu cinci petale (Viola saxatilis); trei-frați-pătați s. m. = a) gen de toporași (din care s-a obținut, prin încrucișare cu alte specii, panseaua) (Viola declinata); b) pansea; (reg.) trei-răi s. m. = a) popilnic iepuresc (Hepatica nobilis); b) crucea-voinicului (Hepatica transilvanica). 3. (Bis.; în sintagma) Trei ierarhi = trisfetite. 4. compuse: trei-leșeștile s. m. = dans popular bătrânesc din nordul Moldovei, având un ritm binar, executat prin pași simpli spre dreapta și sărituri cu bătaia călcâielor pe loc; melodie după care se execută acest dans; trei-păzește s. m. = dans popular oltenesc, în ritm binar, vioi, executat de bărbați în formație liniară, stând cu mâinile încrucișate la spate; melodie după care se execută acest dans. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la trei-păzește = a cere (cuiva) explicații pentru faptele sale, folosind un ton sever; a certa aspru (pe cineva). – Lat. tres.

PROTOPLÁSMIC, -Ă, protoplasmici, -ce, adj. Care ține de protoplasmă, privitor la protoplasmă; compus din protoplasmă; protoplasmatic. – Din fr. protoplasmique.

PRÓZĂ, (rar, 2) proze, s. f. 1. Mod de exprimare care nu este supus regulilor de versificație; compunere literară care folosește acest mod de exprimare. 2. Totalitatea operelor în proză (1) ale unui scriitor, ale unui popor etc. 3. Fig. Lucruri comune, banale, vulgare, cotidiene, aparținând realității de fiecare zi. – Din fr. prose, lat. prosa.

PSEUDO- Element de compunere care înseamnă „fals” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. [Pr.: pse-u-] – Din fr. pseud(o)-.

PSEUDOPREFÍX, pseudoprefixe, s. n. (Lingv.) Element de compunere sau cuvânt cu ajutorul căruia se formează (în compunerea savantă) termeni științifici și tehnici; prefixoid. [Pr.: pse-u-] – Pseudo- + prefix.

PUF2, (5) pufuri, s. n. 1. (De obicei cu sens colectiv) Pene mici, moi și fine, care constituie primul penaj al puilor sau care acoperă corpul unor păsări pe burtă și sub aripi, servind pentru umplerea pernelor, a plăpumilor etc. ◊ Expr. A crește în puf = a crește în confort, neducând lipsă de nimic. 2. (Cu sens colectiv) Peri fini și moi care cresc pe obraz; început de barbă sau de mustață. 3. (Cu sens colectiv) Părul mărunt, moale și mătăsos din blana unor animale. 4. (Cu sens colectiv) Perii mici și fini ai unor fructe, semințe etc. 5. Obiect de toaletă care servește la pudrat, făcut din puf2 (1) sau din alt material pufos. 6. (Adjectival, în compusul) Bumbac-puf = bumbac brut obținut la cules. 7. (Spec.) Minge de badmington. – Din bg., scr. puh.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul.Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

SÁLBĂ, salbe, s. f. 1. Podoabă de purtat la gât, alcătuită dintr-unul sau mai multe șiraguri de monede, medalii, pietre prețioase sau mărgele. ◊ Expr. Salba dracului = persoană supărătoare, de care nu poți scăpa; om rău, necinstit, ticălos. 2. (Zool.) Fanon. 3. compuse: salbă-moale = arbust cu frunze opuse, lanceolate sau eliptice, cu florile verzi-gălbui și cu fructele capsule roșii (Evonymus latifolius); salbă-râioasă = arbust înalt de 1-3 m, cu flori mici, brune, care conține gutapercă în scoarța rădăcinilor (Evonymus verrucosa). – Lat. subalba.

BENZOILÁRE s.f. Introducere a radicalului benzoil în molecula unui compus organic. (după fr. benzoylation)

BICLORÚRĂ s.f. compus din doi atomi de clor. (din fr. bichlorure)

CIOBÁN, ciobani, s. m. 1. Persoană care paște, păzește și îngrijește oile; păstor, păcurar. ♦ Proprietar de oi; baci. 2. compus: ciobanul-cu-Oile = numele unei constelații din emisfera boreală; lira. – Din tc. çoban.

CIOC2, ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar; plisc, clonț. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc (1). ♦ Fig. Gură a omului. 2. Parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte; capăt, vârf (ascuțit). 3. Barbișon, țăcălie. ◊ Expr. (Arg.) A pune ciocuri = a minți sau a deforma realitatea. 4. compuse: ciocul-berzei = plantă erbacee cu frunzele păroase, adânc crestate și cu flori violete-purpurii (Geranium pratense); ciocul-cucoarei = mică planta erbacee cu tulpina păroasă întinsă pe pământ, cu frunze compuse, flori roșii, roz sau albe și fructe lungi, asemănătoare cu un cioc (Erodium cicutarium); cioc-întors = pasăre călătoare cu penajul alb pătat cu negru, cu ciocul lung, subțire și ușor arcuit în sus, cu picioarele înalte (Recurvirostra avosetta).Cf. alb. čok, rom. cioc1.

PÚRICE, purici, s. m. 1. Nume dat mai multor insecte mici parazite, de culoare neagră-cafenie, fără aripi, cu picioarele posterioare adaptate pentru sărit, care se hrănesc cu sânge supt din corpul omului sau al unor animale. ◊ Expr. A i se face (cuiva) inima cât un purice, se spune când cineva se simte în mare primejdie, când este foarte speriat. A nu face (mulți) purici (undeva sau cu cineva) = a nu sta mult (undeva sau cu cineva). (În basme) De (sau pe) când se potcovea puricele = foarte demult; niciodată. 2. Numele a două specii de insecte parazite mici, care trăiesc pe plante: a) insectă de culoare albastră sau verde, cu un cap mic și cu antene subțiri, care distruge legumele, în special răsadul de varză (Haltica obracea); b) insectă de culoare neagră, care ataca inul, trifoiul și varza (Haltica nemorum).compus: (Entom.) purice-de-apă = dafnie. 3. (La pl.) Cuie foarte mici, cu floarea mare, folosite în tapițerie, în cizmărie etc. 4. (La pl.) Impurități (de forma unor punctișoare) care apar pe țesăturile de bumbac nesupuse procesului de albire. 5. (Tehn.; la pl.) Bucăți mici de piatră, de beton sau de oțel care se așază pe fundul cofrajului, sub armături etc. [Var.: púrece, púrec s. m.] – Lat. pulex, -icis.

PURÍNĂ, purine, s. f. compus organic din acidul uric. – Din fr. purin.

PÚȘCĂ, puști, s. f. 1. Armă de foc portativă și individuală cu patul de lemn și cu țeava lungă. ◊ Pușcă-mitralieră = pușcă la care încărcarea și descărcarea se execută automat. Pușcă de soc = pușcoci. ◊ Expr. (Adverbial) Gol pușcă = a) complet dezbrăcat, în pielea goală; b) fără avere, sărac lipit. A se duce (sau a trece etc.) pușcă = a se duce (sau a trece etc.) în mare viteză (și de-a dreptul). 2. (Înv.) Tun. 3. (Bot.; în compusul) Pușca-dracului = plantă erbacee cu flori, de obicei albastre (Phyteuma tatramerum). – Din magh. puska, pol. puszka, rus. pușka.

LEU1, lei, s. m. 1. Mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană scurtă de culoare gălbuie și cu o coamă bogată în jurul capului, deosebit de puternic și de vorace, care trăiește în Africa și în Asia meridională (Panthera leo) ◊ (În basme) Leu-paraleu = leu mare și cu o putere extraordinară; fig. om curajos, viteaz. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare, cea mai valoroasă din împărțeala unui bun și pe care și-o însușește cel mai puternic dintre părtași. ◊ compuse: leu-de-mare = mamifer carnivor acvatic asemănător cu foca, având o coamă pe gât, piept și omoplat (Otaria byronia); leul-furnicilor = insectă asemănătoare cu libelula, ale cărei larve se hrănesc cu insecte (Myrmeleon formicarius). ♦ Fig. Om puternic, viteaz. 2. (Art.) Numele unei constelații. – Et. nec. Cf. lat. leo.

PUTREGÁI, putregaiuri, s. n. 1. Lemn sau plantă putredă; p. ext. masă de materie vegetală descompusă; putreziciune, putrejune. ♦ Fig. Epitet depreciativ dat unui om bătrân și neputincios. 2. Boală a plantelor provocată de unele ciuperci. 3. Fig. Ceea ce este rău și vătămător societății. ♦ Lepădătură. – Probabil contaminare între putred și mucegai.

PUTREZICIÚNE, putreziciuni, s. f. 1. Materie organică putredă; organism mort, intrat în putrefacție; putregai, putriditate, putrezime, putrezitură, putrejune. ♦ Starea unui organism putred. 2. Fig. Descompunere morală, decădere. – Putrezi + suf. -ciune.

PUTREZÍT, -Ă, putreziți, -te, adj. (Despre materii organice) Descompus, intrat în putrefacție; putregăit. – V. putrezi.

OÁLĂ, oale, s. f. 1. Vas de lut ars, de metal, de porțelan etc., de obicei cu gura largă și cu înălțimea mai mare decât lărgimea, folosit în gospodărie pentru pregătirea, păstrarea etc. bucatelor. ◊ Expr. Cât o oală de praznic = foarte mare. A prinde (sau a lua etc.) pe cineva ca din oală = a prinde pe cineva ușor, fără nicio greutate (sau pe neașteptate). A se face (sau a fi) oale și ulcele (sau urcioare) = a fi mort de mult. A pune (toate) în aceeași oală = a amesteca lucruri, probleme diferite, producând confuzii, încurcături. A plăti oalele sparte = a suferi pentru faptele altuia. A-i pune (cuiva) oala = a face (cuiva) farmece, a(-l) fermeca. Ajunge un ciomag (sau o măciucă) la un car de (sau cu) oale = nu e necesar un efort mare pentru a distruge ceva; ajunge ce s-a spus sau s-a făcut. Mustăți pe oală = mustăți cu vârfurile lăsate în jos. Tuns pe oală = cu părul lung până pe gât și retezat. ◊ compus: Oală-minune = vas metalic cu capac etanș prevăzut cu supapă de siguranță, folosit pentru fierberea (rapidă) a alimentelor sub presiunea aburului. ♦ Conținutul vasului descris mai sus. ◊ Expr. A se amesteca (sau a-și băga nasul) unde nu-i fierbe oala = a interveni fără rost, nechemat într-o discuție, acțiune etc. care nu-l privește. ♦ Vas, ghiveci, glastră de flori. ♦ (Adesea cu determinarea „de noapte”) Vas întrebuințat (noaptea) pentru necesitățile fiziologice; țucal. 2. Vas de construcție specială, asemănător cu oala (1), folosit în diverse operații tehnice, industriale, de laborator etc. 3. (Reg.) Țiglă, olan. [Var.: (pop.) ol s. n.] – Lat. olla.

CONTRA1- Element de compunere cu sensul „împotriva”, „opus”, care servește la formarea unor substantive, a unor adjective sau a unor verbe. – Din fr. contre-, lat., it. contra.

DES1- (Înaintea vocalelor și consoanelor sonore, în forma dez-) Element de compunere cu sens privativ, care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. [Var.: dez-, dis-] – Lat. dis-, fr. des-.

DES2, DEÁSĂ, deși, -se, adj. I. 1. (Despre colectivități sau corpuri compuse din unități identice) Cu elementele, cu părțile componente apropiate, cu intervale foarte mici sau cu foarte puține goluri între părți. ♦ (Despre țesături) Țesut strâns: bătut. 2. (Despre părțile componente ale unei colectivități sau unități) Așezat unul lângă altul sau foarte aproape unul de altul: strâns. 3. (Despre ploaie, ceață, umbră etc.) Compact, dens: de nepătruns. II. (Despre întâmplări, fenomene sau acțiuni: adesea adverbial) Care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici de timp, urmând mereu unul după altul: repetat, frecvent. ♦ (Despre mișcări care se repetă: adesea adverbial) Repede, iute, grăbit. – Lat. densus.

LÁPTE, (2) lăpturi, s. n. 1. Lichid alb-gălbui cu gust dulceag, foarte hrănitor, secretat de glandele mamare ale femelelor mamiferelor (care constituie hrana exclusivă a sugarului și a puiului de animal). ◊ Purcel (sau vițel) de lapte = purcel (sau vițel) care nu a fost înțărcat. Lapte-de-pasăre = desert preparat din lapte, ouă și zahăr. (Astron.) Calea-Laptelui = calea lactee, v. lactee.Loc. adj. De lapte = (despre animale) crescut pentru producția de lapte, care produce mult lapte. ◊ compuse: (Bot.) laptele-câinelui = plantă erbacee răspândită prin locuri necultivate, a cărei tulpină conține un suc lăptos; alior (Euphorbia cyparissias); laptele-cucului = plantă erbacee cu flori galbene, a cărei tulpină conține un suc lăptos; alior (Euphorbia helioscopia); laptele-stâncii = lăptișor. 2. (Rar; la pl.) Diferite sortimente de lapte (1) sau de produse alimentare preparate din (sau cu) lapte. 3. Suc care se găsește în unele plante sau fructe ori se prepară din acestea și este asemănător la aspect cu laptele (1). ◊ Expr. (A fi) în lapte = (despre plante și părți ale lor, mai ales despre cereale) (a fi) necopt, crud. 4. (În sintagmele) Lapte de malț = malț măcinat și amestecat cu apă, folosit la prepararea berii. Lapte de var = amestec de var stins și apă, folosit la zugrăvit și în industrie; apă de var. Lapte de ciment = amestec format din praf de ciment și apă, folosit în lucrările de asfaltare, de construcții etc. – Lat. lac, -ctis.

ÓINĂ s. f. Joc sportiv care se dispută între două echipe compuse din câte 11 jucători fiecare, o echipă aflându-se „la bătaie”, pe linia de așteptare, și cealaltă „la prindere”, în câmpul de joc, tehnica constând în lovirea unei mingi cu un baston de lemn de către fiecare jucător, pentru a o trimite în terenul adversarului. – Et. nec.

OLIGOZAHARÍDĂ, oligozaharide, s. f. Hidrat de carbon care are molecula compusă din două până la șase molecule de monozaharide. – Din engl. oligozaharide.

ISATÍNĂ s. f. compus organic, în formă de cristale oranj, solubile în apă, folosit în sinteza unor coloranți. (< fr. isatine)

OMATIDÍE, omatidii, s. f. Fiecare dintre elementele care constituie ochiul compus al insectelor. – Din fr. ommatidie.

OMNI- Element de compunere cu sensul „(a) tot, (a) toate”, care servește la formarea unor adjective și a unor substantive. – Din fr. omni-.

OCTÉT, octete, s. n. octeți, s. m. 1. S. n. Formație compusă din opt persoane (instrumentiști sau cântăreți) care execută împreună o lucrare muzicală; lucrare muzicală scrisă pentru această formație. 2. S. n. (Chim.) Ansamblu format din opt electroni în stratul periferic al unui atom. 3. S. m. (Inform.) Grup de opt biți folosit pentru exprimarea capacității de memorie. – Din germ. Oktett, fr. octet.

ODORIZÁNT, odorizanți, s. m. compus chimic cu miros puternic, folosit pentru a da miros gazelor combustibile (inodore) în scopul detectării pierderilor accidentale de gaze din conducte, din recipiente etc. – Din fr. odorisant.

ȘORICIOÁICĂ, (1) șoricioaice, s. f. 1. Femela șoarecelui. 2. (Pop.) Substanță otrăvitoare, reprezentând un compus al arsenului, folosită mai ales contra șoarecilor; șorecie, șoriceasă. – Șoarece + suf. -oaică.

IRIZÁȚIE s. f. ansamblu de culori și nuanțe variabile pe care le reflectă unele cristale prin interferență; descompunerea luminii albe prin difracție, dispersie sau interferență; iridescență. (< fr. irisation)

ȘTAFÉTĂ, ștafete, s. f. 1. (Înv.) Curier special care ducea scrisori sau mesaje urgente; ștafetar. 2. Scrisoare, mesaj urgent dus de un curier special: p. ext. veste, știre. ◊ Expr. Fam. A umbla cu ștafeta sau a duce ștafeta = a purta vorba, a bârfi, a cleveti. 3. Concurs sportiv la alergări, schi, înot etc., care constă în parcurgerea unei distanțe regulamentare în patru părți egale, de către o echipă compusă din patru persoane, care străbat succesiv distanța repartizată, cu obligația de a transmite coechipierului următor un obiect convențional, care trebuie dus la punctul final. ♦ Obiect convențional care se transmite succesiv într-o astfel de competiție. ♦ Sportiv care participă la o ștafetă (3). – Din it. staffetta, germ. Stafette.

COSÁȘ, cosași, s. m. 1. Om care cosește. ◊ compus: cei-trei-cosași = cele trei stele din constelația Orionului. 2. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor, care scot un țârâit asemănător cu fâșâitul coasei. – Coasă + suf. -aș.

OCTÚPLU, -Ă, octupli, -e, adj., s. n. 1. Adj. De opt ori mai mare sau mai mult în raport cu cantitatea dată. 2. S. n. Mulțime, grup compus din opt unități. – Din fr. octuple.

STOP interj., (2, 3) stopuri s. n. 1. Interj. Stai! Oprește! ♦ (În telegrame, ca termen convențional pentru a marca sfârșitul unei fraze) Punct! 2. S. n. Oprire bruscă a mingii, a pucului la unele jocuri sportive. 3. S. n. Semafor care reglează circulația la întretăierea străzilor; lampa din spate a unui autovehicul, care se aprinde când autovehiculul frânează. 4. S. n. (Cin.; în compusele) Stop-cadru = efect folosit în cinematografie și televiziune, constând în oprirea mișcării și menținerea unei imagini staționare, după care se reia mișcarea, din faza la care a fost oprită. Stop-camera = procedeu de filmare combinată care constă în oprirea bruscă a aparatului de filmare și a personajelor din cadru, în efectuarea unor modificări scenice și reluarea filmării. – Din fr., engl. stop.

VERDEÁȚĂ, (2) verdețuri, s. f. 1. Culoarea verde a vegetației. ♦ (Concr.) Mulțime de frunze, de ramuri, de ierburi verzi. 2. (La sg.) Frunze de pătrunjel, de mărar, de leuștean etc., folosite în alimentație; (la pl.) zarzavaturi, legume (proaspete). 3. compus: (Bot.) verdeața-zidurilor = nume dat unor specii de alge verzi care cresc pe stânci, pe ziduri umede, pe scoarța arborilor. – Verde + suf. -eață.

ȘTÉVIE, ștevii, s. f. Plantă erbacee cu tulpină puternică, cu frunze ovale, comestibile, a cărei rădăcină este folosită în medicină pentru proprietățile ei astringente și depurative (Rumex patientia).compus: ștevie-de-munte = plantă erbacee perenă, cu tulpina înaltă de 50-100 cm, cu frunze palmate, cu flori mici albe-roz în inflorescențe (Astrantia major). – Din sl. štavije, bg. štavel, scr. štavlije.

ȘTIRB, -Ă, știrbi, -e, adj. 1. Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți. ◊ compus: știrba-baba-cloanța s. f. = a) vrăjitoare bătrână din mitologia populară; poreclă dată unei femei bătrâne și rele; b) (pop.; uneori cu determinarea roade tărăboanța) se spune în glumă copiilor când le cad dinții de lapte. 2. (Despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit. ♦ (Despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; p. ext. ciuntit, trunchiat. – Din sl. štrŭbŭ.

ȘTIÚCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare înarmată cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață; mârliță (Esox lucius).compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., scr. štuka.

VERSLIBRÍST, -Ă, verslibriști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Poet modern care scrie versuri libere. 2. Adj. compus din versuri libere. – Din fr. vers-libriste.

ȘVĂBOÁICĂ, șvăboaice, s. f. Femeie care face parte din populația compusă mai ales din germani, colonizați în mod succesiv în Banat și în Transilvania prin sec. XVIII. – Șvab2 + suf. -oaică.

FILO- Element de compunere însemnând „prieten”, „iubitor”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. philo-.

FIÉRE s. f. 1. Lichid amar, de culoare galbenă-verzuie, secretat de ficat; bilă1. ◊ Expr. A vărsa fiere, se zice despre o persoană plină de necaz, de ciudă, de mânie (care se manifestă cu violență). ♦ Fig. Amărăciune, supărare, necaz. 2. (Și în sintagma bășica fierii) Vezicula biliară. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva fierea (de necaz) = a fi necăjit, mânios, invidios etc. la culme. 3. compus: fierea-pământului = a) plantă erbacee medicinală cu flori roșietice, rar albe, cu gust amar (Erythraea centaurium); b) plantă erbacee inferioară, cu talul târâtor, având pe partea inferioară rudimente de frunză (Marchantia polymorpha); fiere-de-urs = numele a doi arbuști tropicali și mediteraneeni din care se extrage saburul: a) arbust înalt de 3-4 m, cu frunze mari și flori violacee dispuse într-un spic (Aloë ferox); b) arbust înalt de 1 m, ramificat, cu frunze dispuse în rozetă (Aloë succotrina).Lat. *fele (= fel).

MIMÓZĂ, mimoze, s. f. Numele mai multor specii de plante erbacee exotice din familia leguminoaselor, cu frunze compuse și cu flori mici, roz sau albe, dispuse în capitule sau spice, foarte sensibile când sunt atinse (Mimosa); spec. senzitivă (Mimosa pudica); p. restr. floarea acestor plante. – Din fr., lat. mimosa.

ENZÍMĂ, enzime, s. f. compus organic de natură proteică, prezent în celule vii, care dirijează procesele de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, producând și păstrând energie; ferment. – Din fr. enzyme.

OXÍD, oxizi, s. m. compus al oxigenului cu alt element chimic. – Din fr. oxyde.

FEROCIANÚRĂ, ferocianuri, s. f. compus chimic rezultat prin combinarea (în alte proporții decât la fericianură a) fierului, a cianogenului și a unui metal. – Din fr. ferrocyanure.

FERMENTÁȚIE, fermentații, s. f. Proces de transformare, de descompunere, de alterare a substanțelor organice sub acțiunea fermenților produși de microorganisme; fermentare. ♦ Substanță fermentată. – Din fr. fermentation, lat. fermentatio.

FERMENTÁ, pers. 3 fermentează, vb. I. Intranz. A se afla în stare de fermentație, transformându-se în alte substanțe sau descompunându-se, alterându-se. – Din fr. fermenter, lat. fermentare.

CRÚCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc. așezate perpendicular și simetric una peste alta și constituind simbolul credinței creștine. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, definitiv lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sân = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur, spun oamenii superstițioși când aud numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (I 1), având diferite semnificații: într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; înaintea unui cuvânt atestă vechimea mare a cuvântului respectiv; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării etc. ◊ Cruce roșie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanțelor, centrelor de asistență medicală, de prim ajutor etc. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă dintr-un gest (semnul crucii) făcut cu degetele la frunte, la piept și, succesiv, la cei doi umeri. ◊ Expr. A-și face cruce = a) a executa simbolul crucii (I 1); b) a se minuna, a se mira tare. 4. Religia, confesiunea creștină: creștinism. 5. Termen care intră în componența numelui unor decorații, insigne etc. în formă de cruce (I 1). Crucea „Sfântul Gheorghe”. 6. Nume dat la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte, dispuse în formă de cruce (I 1). ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițând transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. 7. Piesă de oțel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire, din care se despart două orificii laterale perpendiculare. ♦ Fiting cu patru intrări. ♦ Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezisul peste proțap. Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopții = miezul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ◊ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = (e) la amiază, (ne aflăm) la ora 12 din zi. ♦ (Adverbial) Cruciș. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. 8. Instrument de tortură în antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare până la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. ♦ (La catolici) Drumul crucii = ciclu de 14 picturi sau sculpturi reprezentând chinurile lui Cristos de la judecata lui Pilat până la răstignire; calvar, drumul Golgotei. 9. (Pop.: art.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce (I 1). 10. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspântie. ◊ Expr. A face cruce = (despre vehicule cu orar fix) a se întâlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întâlni pe cineva din întâmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a avea de ales între mai multe soluții; a se ivi piedici înaintea cuiva. ♦ (Înv.) Echipă compusă din doi până la patru soldați, care erau obligați să plătească, în mod solidar, căpeteniilor o anumită cotă de impozite. 11. (În sintagma) Cruce de voinic (sau de om) = bărbat în toată puterea; bărbat bine făcut; voinic. II. (Bot.) compuse: crucea-pământului = plantă erbacee meliferă din familia umbeliferelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori albe sau roz; brânca-ursului (Heracleum sphondylium); crucea-voinicului = plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Hepatica transilvanica). – Lat. crux, -cis.

FERICIANÚRĂ, fericianuri, s. f. compus chimic rezultat din combinarea fierului, a cianogenului și a unui metal. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. ferricyanure.

ÓRGĂ, orgi, s. f. 1. Instrument muzical complex, al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acțiune cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi și al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de niște foale. ◊ Orgă de lumini = a) set de becuri colorate diferit ale căror aprindere și intensitate sunt comandate electronic în concordanță cu zonele spectrale ale unui semnal acustic; b) pupitru de comandă pentru reglarea intensității luminoase a surselor de lumină în studiouri, teatre etc. 2. Sistem de armare a unei lucrări miniere subterane, stâlp lângă stâlp, ca tuburile de orgă (1). – Din fr. orgue.

CORNÚT, -Ă, cornuți, -te, adj. 1. (Și substantivat, f.) (Animal) Care are coarne. 2. Cu coarne mari, bine dezvoltate. 3. compus: (Bot.) secară-cornută = cornul-secarei, v. corn1 (I 9). – Lat. cornutus.

SULFÚRĂ, sulfuri, s.f. 1. Sare a acidului sulfhidric. 2. compus al sulfului cu un metal, metaloid sau radical organic. (din fr. sulfure)

FENÓL, (2) fenoli, s. m. (Chim.) 1. compus organic derivat din benzen prin înlocuirea unui atom de hidrogen cu un hidroxil, folosit în farmacie și în industrie; acid fenic. 2. Nume generic dat compușilor organici derivați din hidrocarburile aromatice prin înlocuirea unuia sau a mai multor atomi de hidrogen cu hidroxili corespunzători. – Din fr. phénol.

CORP, corpuri, s. n., (I 3) și corpi, s. m. I. 1. Totalitatea organelor unei ființe vii; organismul considerat ca un întreg anatomic și funcțional; trup. ◊ Loc. adj. și adv. Corp la corp = (despre modul de desfășurare a luptelor) față în față, pieptiș, deschis, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fără cap; trunchi. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup; care se poartă direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦ Denumire a unor structuri anatomice. Corp galben. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. ◊ Corp de casă (sau de case) = clădire, casă mare (cu mai multe apartamente sau aripi). ♦ Conținutul unei scrisori (fără formula de introducere și de încheiere și fără adresă); cuprinsul unei cărți. 3. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune de materie cu masă diferită de zero. ◊ Corp străin = particulă care se găsește într-un tot de altă natură. ♦ (Chim.) Substanțà definită (organică sau anorganică). ◊ Corp simplu = substantă ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel; element.Corp compus = substanța chimică ale cărei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma) Corp delict = obiect care a servit sau era destinat să servească la săvărșirea unei infracțiuni, obiect care poartă urmele unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvârșit infracțiunea, adus în justitie ca probă materială contra acuzatului. 5. (În sintagma) Corp de literă = lungimea paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau prin profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ Corp constituit = colectivitate de persoane organizată, de obicei pe baza unei legi. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. 2. (Cu determinări introduse de prepozitia „de”) Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei de aceeași categorie. Corp de aviație.Corp de gardă = clădire sau încapere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. (În vechea organizare a armatei) Corp de trupă = unitate militară independentă. 3. (În sintagma) Corp de legi = culegere de legi; corpus. – Din fr. corps, lat. corpus.

CORN1, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele1 (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn1 (I 2) sau în formă de corn1 (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn1 (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn1 (I 1). ♦ Corn1 (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosită în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn1 (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are forma de seceră. 9. compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

FĂCĂTÓR, -OÁRE, făcători, -oare, adj., s. m. și f. (Rar) (Persoană) care face, creează, realizează ceva. ◊ compuse: făcător-de-bine = binefăcător. Făcător-de-rele = răufăcător. – Face + suf. -ător.

ORATORÍE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.

IODURÁRE s. f. fixare a iodului pe un compus nesaturat. (după fr. ioduration)

OXIHEMOGLOBÍNĂ, oxihemoglobine, s. f. compus nestabil format în procesul respirației prin acțiunea oxigenului asupra hemoglobinei. – Din fr. oxyhémoglobine.

OȚETÁR, (1, 3) oțetari, s. m., (2) oțetare, s. n. 1. S. m. (Înv.) Persoană care fabrică sau vinde oțet. 2. S. n. Mic serviciu de masă alcătuit din sticluțe în care se pun oțet și untdelemn. 3. S. m. Arbore cu frunze compuse, alterne, cu flori galbene-verzui și cu fructe roșii-purpurii, ale cărui frunze și scoarță, bogate în tanin, se folosesc în tăbăcărie, iar fructele pot fi folosite la fabricarea oțetului (Rhus typhina).Oțet + suf. -ar.

OVALBUMÍNĂ, ovalbumine, s. f. compus al albuminei care formează cea mai mare parte a albușului de ou. – Din fr. ovalbumine.

FIRÚȘCĂ s. f. (Bot.; reg.; în compusul) Firușca-șopârlelor = mică plantă erbacee, cu flori brune-violete dispuse în spice, care crește în pășuni alpine (Poa alpina). [Var.: firíșcă s. f.] – Fir + suf. -ușcă.

FLĂCĂRÁIE s. f. 1. Flacără mare; vâlvătaie, pălălaie, flăcărie. 2. Flăcări produse de arderea hidrogenului degajat din corpuri în descompunere și care apar uneori pe pământ, mai ales deasupra locurilor mocirloase. – Flacără + suf. -aie.

FALÉT, faleturi, s. n. (Înv.) Atelaj compus din patru cai înhămați la o trăsură, cei doi cai dinainte fiind încălecați de câte un vizitiu. – Cf. falaitar.

FACTORIZÁT, -Ă, factorizați, -te, adj. (Mat.; despre numere sau expresii algebrice) Care a fost descompus în factori. – V. factoriza.

ZIMOLÍZĂ s.f. Descompunere a substanțelor sub acțiunea enzimelor. (din fr. zymolyse)

ORZOÁICĂ s. f. Specie de orz al cărei spic este format numai din două rânduri de boabe, mai bogate în amidon decât ale orzului și folosite la fabricarea berii; orzoaie (Hordeum distichon).compus: orzoiacă-de-baltă = plantă erbacee care crește în apele stătătoare sau lin-curgătoare, cu frunze liniare îngrămădite la baza tulpinii și cu flori mici, albe-verzui (Vallisneria spiralis).Orz + suf. -oaică.

OS, oase, s. n. 1. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. ◊ Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ◊ Expr. A(-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a nu mai putea îndura un rău; a-și pierde răbdarea. A băga (sau a-i intra cuiva) frica (sau spaima etc.) în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi. A fi numai piele și oase sau a-i număra oasele = a fi foarte slab. A(-i) trece (cuiva) os prin os = a fi extrem de obosit. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte mult, adânc. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) oasele = a bate foarte tare pe cineva. A-i rămâne (sau a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a muri departe de casă, prin locuri străine. A căpăta (sau a avea, a dobândi etc.) un os de ros = a obține (sau a avea) un avantaj, un profit. ♦ Os (1) sau material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc. 2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură. 3. Fig. Neam, familie, viță. ◊ Expr. (A fi) din os sfânt (sau din oase sfinte, din os de domn sau domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare. 4. compus: osul-iepurelui = plantă cu miros greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase (Ononis spinosa).Lat. ossum.

RUȘÍNE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. A muri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota și silvestris). – Cf. lat. roseus.

RUTIȘÓR, rutișoare, s. n. Nume dat mai multor plante erbacee: a) plantă cu tulpina înaltă, cu flori galbene dispuse în buchete pe vârfurile ramurilor (Thalictrum foetidum); b) plantă cu frunze ovale și flori trandafirii sau albe (Thalictrum aquilegifolium).compus: rutișor-galben = plantă cu rizom târâtor și cu numeroase flori galbene mici, dispuse în umbele (Thalictrum flavum).Rută2+ suf. -ișor.

SUB1- Element de compunere care indică poziția inferioară a unui obiect față de altul sau o cantitate, o intensitate, o calitate, o ierarhie inferioară în raport cu alta de același tip, și care servește la formarea unor substantive, adjective și verbe. – Din fr. sub-, lat. sub.

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

FLOÁRE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare.Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

ETEROGÉN, -Ă, eterogeni, -e, adj. 1. (Despre elementele unui întreg) Diferit, felurit, deosebit; (despre un întreg) compus din elemente diferite. ♦ Cu origine sau proveniență deosebită. 2. (Înv.; în sintagma) Substantiv eterogen = substantiv neutru. – Din fr. hétérogène.

OTRĂȚÉL, otrăței, s. m. (Bot.) Roibă. ◊ compus: otrățel-de-apă sau otrățelul-bălților = plantă erbacee acvatică, carnivoră, cu flori galbene (Utricularia vulgaris).Cf. magh. atracél.

FLUIERÁ, flúier, vb. I. Intranz. I. 1. A emite un sunet asemănător cu al fluierului (1) sau o combinație (melodică) de sunete, suflând printre buze sau printre degetele băgate în gură. ◊ compus: fluieră-vânt s. m. invar. = om care își pierde vremea, care umblă haimana. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete asemănătoare cu ale fluierului (1). ♦ Tranz. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea sau aprobarea prin fluierături. 2. A cânta din fluier (1). 3. A emite sunete ascuțite întrebuințând un instrument special, mai ales pentru semnalizare. II. (Despre vânt, furtună, vijelie etc.; la pers. 3) A produce un zgomot ascuțit și puternic; a șuiera. [Pr.: flu-ie-] – Din fluier.

FLUORÚRĂ, fluoruri, s. f. compus al fluorului cu un element chimic sau cu un radical organic; sare a acidului fluorhidric. [Pr.: flu-o-] – Din fr. fluorure.

FLUTURÁ, flútur, vb. I. 1. Intranz. (Despre insecte, păsări etc.) A mișca, a bate din aripi; p. ext. a zbura. 2. Intranz. (Despre steaguri, haine, plete etc.) A se mișca, a se legăna în vânt; a fâlfâi. 3. Intranz. (Reg.; cu determinările „din cap” sau „din coarne”) A mișca, a scutura, a da din cap sau (despre vite) din coarne. ◊ compus: flutură- vânt s. m. invar. = om neserios, nestatornic, derbedeu, vagabond. 4. Tranz. A mișca un obiect încoace și încolo, a agita în aer, a face să fâlfâie; a fluștura. ♦ A învârti prin aer (amenințător) o sabie, un băț etc. – Din fluture.

FLÚTURE, fluturi, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul lepidopterelor, care au corpul bombat sau alungit și catifelat, patru aripi membranoase, acoperite cu solzi mărunți de culori diferite și un aparat bucal adaptat pentru supt, a căror larvă este o omidă. ◊ compuse: fluture-de-mătase = fluture a cărui larvă produce firele de mătase; vierme-de-mătase (Bombix mori); fluture-alb sau fluture-de-varză = albiliță; fluture-roșu = fluture cu aripi roșii și cu baza aripilor neagră (Vanessa urticae).Fig. (Fam.; la pl.) Idei curioase și extravagante; toane. 2. (La pl.) Disc de metal mic și sclipitor, care se coase ca ornament pe unele obiecte de îmbrăcăminte (femeiești); fluturaș, paietă. 3. (Tehn.) Disc care se rotește în jurul unui diametru și care, montat într-o conductă, servește la reglarea cantității de carburant care intră într-un carburator. 4. (Sport) Procedeu tehnic de înot caracterizat prin mișcarea simetrică și simultană a brațelor, asemănător cu fluturarea unor aripi; probă de înot în care se folosește acest procedeu. [Var.: flútur s. m.] – Probabil lat. *flutulus. Cf. alb. fluturë.

FUNÉBRU, -Ă, funebri, -e, adj. De înmormântare. ◊ Marș funebru = melodie solemnă și tristă, compusă mai ales în ton minor, care se cântă de obicei la înmormântări. ♦ Trist, jalnic, lugubru. – Din fr. funèbre, lat. funebris.

ORTO- Element de compunere care înseamnă „drept”, „conform cu”, „corect” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. ortho-.

YATRÉN s.n. (Med.) compus de iodo-oxichinolină și acid sulfonic cu rol biostimulator. (sil. -tren)

LÍBER2, -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus nici unei constrângeri; slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a voinței omului, postulată la idealismul filozofic1, în opoziție cu determinismul. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ compus: (Substantivat) liber-profesionist = persoană care exercită o profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândești; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

HIDROCLORÍD s. n. Complex chimic compus dintr-o bază organică (un alcaloid) în combinație cu acid clorhidric (HCl). [Sin.: clorhidrat] (din pref. hidro- + germ. Chlorid = clorură [din clor + suf. -id]) [MW]

LANARKIÁN s. n. (Min.) Subdiviziune a straturilor din carbonifer compuse, în principal, din fosile vegetale și prezente îndeosebi în sudul Scoției. [MW]

LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii.Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare.Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop.Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz.Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare.Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.

LA3, lau, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); A (se) scălda, a (se) îmbăia. ◊ compus: lă-mă-mamă subst. = om prost, lălâu. [Prez. ind.: lau, lai, lă, lăm, lați, lau] – Lat. lavare.

FECÚND, -Ă, fecunzi, -de, adj. 1. (Biol.) Care este apt să se reproducă; (sens curent) care se înmulțește ușor și repede; prolific. ♦ (Despre pământ, terenuri) Care dă multe roade, care produce mult; roditor, productiv, fertil, mănos. 2. Fig. (Despre idei, imaginație etc.) Bogat. 3. Fig. (Despre oameni) Care scrie, compune, produce, publică mult, care are capacitatea de a da, ușor și repede, opere de creație, producții artistice sau științifice. – Din fr. fécond, lat. fecundus.

FECUNDITÁTE s. f. Capacitate a animalelor și a plantelor de a se reproduce și de a da descendenți normal dezvoltați. ♦ Capacitatea unui teren de a produce (multe) roade; rodnicie, fertilitate. ♦ Fig. Capacitatea cuiva de a scrie, de a compune, de a publica mult, de a activa intens și pe planuri diverse. – Din fr. fécondité, lat. fecunditas, -atis.

LÁCTO- Element de compunere însemnând „cu lapte”, „pentru lapte”, „din lapte”, care servește la formarea unor adjective și substantive. – Din fr. lacto-.

LACTO-VEGETARIÁN, -Ă, lacto-vegetarieni, -e, adj. (Despre regimuri alimentare) Care se compune numai din produse lactate, legume și fructe ♦ (Substantivat, n.) Restaurant în care se consumă exclusiv (sau în primul rând) produse lactate, legume și fructe. [Pr.: -ri-an] – Lacto- + vegetarian.

LUPÍN s. m. Gen de plante erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din foliole înguste alungite și cu flori albastre, galbene sau albe, cultivate ca furaj, ca plante ornamentale sau ca îngrășământ verde (Lupinus). – Din fr. lupin.

CIPOLÍN s. n. 1. Marmură albă care conține mică sau alte minerale colorate în straturi ce traversează roca. 2. Motiv decorativ oriental pentru porțelanuri, compus din frunze, fructe și flori. – Din it. cipollino.

CORB, corbi, s. m. 1. Pasăre semirăpitoare, omnivoră, mai mare decât cioara, cu penele negre, cu ciocul și picioarele puternice și cu penajul negru cu luciu metalic; croncan (Corvus corax). ◊ Expr. Negru ca corbul (sau ca pana corbului) = foarte negru. 2. compuse: (Ornit.) corb-albastru = dumbraveancă; corb-de-mare = cormoran; corb-de-noapte = pasăre cu capul și ceafa negre, cu spinarea cenușie și cu pântecele alb-cenușiu.(Nycticorax nycticorax). 3. Pește de mare cu capul mare și botul gros, rotunjit, de culoare brună (Corvina nigra). 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera australă. – Din lat. corvus.

LEUCODERIVÁT, leucoderivați, s. m. (Chim.) compus obținut prin reducerea unor coloranți și care prin oxidare formează materia colorantă inițială; leucobază. [Pr.: le-u-] – Din germ. Leukoderivat, fr. leucodérivé.

LUNGÍME, lungimi, s. f. 1. Mărime fizică fundamentală care exprimă întinderea spațială a corpurilor sau fenomenelor; distanța dintre două puncte; dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafețe plane dreptunghiulare. ◊ Lungime de undă = distanță care separă într-o undă două puncte succesive aliate în aceeași fază de oscilație; spațiul parcurs de undă timp de o perioadă. 2. Timp cât durează ceva; interval mare de timp; durată. 3. (Inform.; în sintagma) Lungimea cuvântului = numărul de biți care compun un cuvânt. – Lung + suf. -ime.

LEGIÚNE, legiuni, s. f. 1. Mare unitate militară romană; p. gener. denumire dată unor formații militare sau paramilitare din diferite epoci. ◊ Legiune străină = (în Franța și în Spania) formație militară, compusă în cea mai mare parte din mercenari, cu garnizoana în colonii. 2. Fig. Mulțime; ceată, gloată. [Pr.: -gi-u-.Var.: (înv.) legioánă s. f.] – Din fr. légion, lat. legio, -onis.

LOCO1- Element de compunere care înseamnă „loc” și care servește la formarea unor substantive. – Din fr. loco-.

MÚSCĂ, muște, s. f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ◊ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ◊ compuse: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boală somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaezensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum).Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buză inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 48 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

LẤNGĂ prep. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) În preajma..., în apropiere de... Acolo lângă fântână, te aștept. 2. (În prep. compuse) De lângă = din preajma..., din apropierea..., din vecinătatea... Pe lângă = a) (introduce un complement indirect) la (cineva); b) (introduce un complement circumstanțial de loc) prin preajma..., prin apropierea...; de-a lungul...; c) (introduce un complement circumstanțial de mod) alături de..., față de..., în comparație cu...; d) (introduce un complement circumstanțial cumulativ) în afară de..., în plus de...; e) (urmat de „că” și precedat de „pe”, cu valoare de conj.) în afară de faptul că..., abstracție făcând... – Lat. longum ad.

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

LUMÂNĂRÍCĂ, lumânărele, s. f. 1. Diminutiv ai lui lumânare (1). 2. Plantă erbacee medicinală, cu frunze mari alterne, cele bazale în formă de rozetă, și cu flori galbene dispuse într-un spic (Verbascum thapsus).compus: lumânărica-pământului = plantă erbacee cu tulpina înaltă și cu frunze mari și flori albastre sau albe-gălbui (Gentiana asclepiadea).Lumânare + suf. -ică.

CIUBOȚÍCĂ, ciuboțele, s. f. 1. (Reg.) Cizmuliță sau gheată de damă. 2. compuse: ciuboțica-cucului = plantă erbacee cu frunze ovale dispuse în rozete și păroase pe partea inferioară, cu flori galbene și cu fructul o capsulă (Primula officinalis); ciuboțica-ursului = plantă erbacee cu frunze lobate și cu flori purpurii (Cortusa matthioli). [Var.: cioboțícă s. f.] – Ciubotă + suf. -ică.

CIÚMĂ, ciume, s. f. 1. Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor etc.; pestă. 2. Fig. Persoană foarte urâtă (și foarte rea). 3. Fig. Mizerie, năpastă, nenorocire mare. ◊ Ciumă brună = nazism; fascism. 4. compus: ciuma-apelor = plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subțire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor (Elodea canadensis).Lat. cyma „umflătură”.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

ETÉNĂ, etene s. f. Hidrocarbură nesaturată cu o dublă legătură în moleculă, gazoasă, inflamabilă, obținută din gazele de cocserie, gazele de cracare și prin descompunerea termică a etanului și a propanului, constituind o materie primă importantă pentru producerea polietilenei, a alcoolului etilic, a cauciucului sintetic etc.; etilenă. – Din fr. éthène.

LÍNGE, ling, vb. III. Tranz. 1. (Despre animale) A trece cu limba peste ceva; a șterge sau a netezi cu limba ceva. 2. A atinge cu limba (în mod repetat) ceva de mâncare, a lua cu limba mâncarea. ◊ Expr. A-și linge degetele (sau buzele) ori (refl.) a se linge pe degete (sau pe buze) = a trece cu limba peste buze sau degete (spre a lua și ultimele resturi după ce a mâncat ceva bun sau ca manifestare a unei pofte mari, a unei senzații de plăcere etc.). ◊ compus: linge-blide (sau -talgere, -talere) s. m. = (fam.) om care trăiește pe socoteala altora; parazit, om de nimic. 3. (Fam.) A linguși cu slugărnicie. – Lat. lingere.

LINGURÍȚĂ, lingurițe, s. f. 1. Diminutiv al lui lingură (I 1); lingură mică, folosită pentru a bea ceai, lapte etc. 2. Conținutul unei lingurițe (1). 3. compus: lingurița-zânei = lingura-zânelor. – Lingură + suf. -iță.

LIPÁZĂ, lipaze, s. f. (Biol.) Enzimă din sucurile digestive care hidratează grăsimile, descompunându-le în glicerină și în acizi grași. – Din fr. lipase.

LIPOLÍZĂ, lipolize, s. f. (Biol.) Descompunere a grăsimilor în acizi grași și glicerină în procesul digestiei. – Din fr. lipolyse.

LITOPÓN s. n. Pigment alb mineral, compus din sulfat de bariu și sulfură de zinc, folosit în pictură, în cosmetică etc. – Din fr. lithopone.

LOB1, lobi, s. m. 1. Diviziune anatomică și funcțională a unui organ intern, de obicei despărțită de rest prin cute adânci. ♦ Partea inferioară a urechii externe. 2. Diviziune, prelungire, excrescență a unei frunze, a unei petale sau a unei sepale, separată de rest prin crestături adânci. 3. (Arhit.) Element de construcție în formă de arc de cerc, care, combinat cu alte elemente asemănătoare, formează un arc compus. – Din fr. lobe.

COÁDĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteaptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (=cauda).

MECANO- Element de compunere însemnând „mecanic”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. mécano-.

DÓSNIC, -Ă, dosnici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Despre locuri, străzi, clădiri etc.) Care se află mai la o parte, mai ascuns vederii; retras, lăturalnic, lăturaș, izolat. 2. S. f. compus: dosnică-galbenă = plantă erbacee cu flori galbene, dispuse în capitule (Carpesium cernuum).Dos + suf. -nic

MÂZGĂLÍ, mâzgălesc, vb. IV. Tranz. 1. A scrie urât și murdar; a desena sau a picta neglijent, mânjind hârtia sau pânza. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea glumeț) A scrie, a compune ceva (fără pricepere, fără talent). 2. A murdări, a păta, a mânji. [Var.: zmângălí vb. IV] – Mâzgă + suf. -ăli.

MUR1, muri, s. m. Nume dat mai multor specii de arbuști din familia rozaceelor, cu tulpina spinoasă, cu frunze palmat-compuse, cu flori albe sau roz dispuse în umbele și cu fructele comestibile (Rubus); arbust din această specie. – Lat. morus.

LOGO- Element de compunere care înseamnă „cuvânt”, „vorbă”, „vorbire” și care servește la formarea unor substantive. – Din fr. logo-.

LOGAÉDIC, -Ă, logaedici, -ce, adj. (Despre un sistem de versificație) Care este compus din anapești și iambi sau din dactili și trohei. – Din fr. logaédique.

MELÓDIC, -Ă, melodici, -ce, adj., s. f. I. Adj. 1. Care ține de melodie, referitor la melodie. 2. Melodios, armonios. II. S. f. Ramură a muzicologiei care se ocupă cu studiul melodiei. ♦ Felul în care este compusă o melodie. – Din fr. mélodique.

MEMORIALÍST, -Ă, memorialiști, -ste, s. m. și f. Scriitor care compune memoriale sau memorii. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. mémorialiste.

MERGĂTÓR, -OÁRE, mergători, -oare, adj. (Și substantivat; astăzi rar) Care se deplasează dintr-un loc în altul, care umblă. ◊ compus: mergător-înainte = epitet dat sfântului Ioan Botezătorul. – Merge + suf. -ător.

META- Element de compunere însemnând „după” sau exprimând ideea de transformare, de schimbare, folosit la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. méta-.

METALDEHÍDĂ s. f. compus macromolecular rezultat prin polimerizarea acetaldehidei în prezența acizilor, cristalin, de culoare albă, folosit drept combustibil. – Din fr. métaldéhyde.

METÁN s. n. Gaz din grupa hidrocarburilor, fără culoare și fără miros, care arde în aer cu flacără albăstruie și care se formează din materia organică în descompunere. – Din fr. méthane.

MEI subst. 1. S. m. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu inflorescența ramificată și cu flori albe-gălbui, folosită ca nutreț pentru vite; părâng, păsat (Panicum miliaceum); p. restr. semințele acestei plante, folosite în trecut pentru hrana oamenilor, azi mai ales ca hrană pentru vite și păsări. ◊ Mei mărunt (sau păsăresc) = varietate de mei ale cărei flori sunt dispuse în spiculețe care formează o inflorescență compusă; meișor (Panicum capillare).compuse: mei-păsăresc = plantă cu frunze în formă de lance și cu fructele ca niște boabe mici, alburii și foarte lucitoare (Lithospermum officinale); mei-păsăresc (sau -nebun) = mohor; mei-tătăresc = mătură (2 a); mei-pădureț = meișor; mei-lung sau meiul-canarilor = iarba-cănărașului. 2. S. n. Meiște. – Lat. milium.

MELISMÁTIC, -Ă, melismatici, -ce, s. f., adj. (Muz.) 1. S. f. Totalitatea ornamentelor dintr-o compoziție; arta de a compune cu melisme. 2. Adj. (Despre compoziții) Cu melisme. – De la melismă.

METILCETÓNĂ s. f. compus organic lichid cu miros caracteristic, utilizat ca solvent și ca intermediar la fabricarea unor medicamente și rășini sintetice; butanonă. – Din fr. méthylcétone.

MÉTRIC, -Ă, metrici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Despre sisteme de unități de măsură) Care are metrul (1) drept unitate fundamentală pentru lungime. ♦ Sistem metric = sistem internațional de măsurare a lungimilor, a greutăților și a capacităților bazat pe unități fixe, care cresc și descresc din zece în zece. 2. S. f. Ramură a poeticii care se ocupă cu studiul structurii versului și al unităților prozodice; totalitatea regulilor privind măsura versului; sistem de construire ritmică a versului. 3. Adj. Care se referă la metru (2), compus într-un anumit metru; privitor la structura ritmică a versurilor. 4. S. f. Ramură a muzicii care se ocupă cu studiul metrului (4). – Din fr. métrique, germ. Metrik.

MUL1 s. n. (Geol.) Humus pământos, lin, slab acid, afânat, brun-închis sau negru, caracteristic solurilor în care descompunerea masei vegetale se face mai repede decât acumularea ei. – Din fr. mull, germ. Mull.

MÚLGE, mulg, vb. II. Tranz. 1. A extrage, manual sau mecanic, laptele din ugerul femelelor unor animale domestice. ◊ Mașină de muls = aparat destinat mulgerii mecanice. ◊ Expr. Vacă bună de muls = persoană sau situație care poate fi exploatată, de pe urma căreia, prin abuz, se pot trage foloase. 2. Fig. Atrage foloase, a profita; a exploata pe cineva. 3. compus: (Zool.) mulge-capre subst. = lipitoare. – Lat. mulgere.

MULTI- Element de compunere care exprimă ideea de pluralitate și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. multi-.

INTENSÍV, -Ă adj. 1. cu (mare) intensitate, viu, tare; vioi. ♦ cultură ~ă = sistem de cultivare a pământului prin aplicarea căruia se obține o mare producție pe o suprafață de teren. 2. (fiz.; despre mărimi) care, prin compunerea mai multor sisteme identice, își păstrează valoarea constantă. (< fr. intensif)

MICRO1- Element de compunere care înseamnă „mic” și care servește la formarea unor substantive. – Din fr. micro-.

CONVÉCTOR, convectoare, s. n. Aparat folosit pentru condiționarea aerului în cameră prin circulație forțată, compus dintr-o baterie de încălzire, una de răcire, un filtru de aer și un ventilator. [Pl. și: (m.) convectori] – Din fr. convecteur.

MICSÁNDRĂ, micsandre, s. f. Numele a două plante erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina simplă sau ramificată, cu frunzele acoperite cu peri cenușii, cu flori albe, roșii, albastre sau violete, plăcut mirositoare; micșunea, vioară-roșie (Matthiola incana și annua).compus: micsandră-sălbatică (sau -de-munte) = plantă erbacee cu flori mari, galbene, plăcut mirositoare (Erysimum officinalis).Et. nec.

MIÉRE s. f. Substanță semilichidă, gălbuie, dulce și aromată, foarte bogată în zaharuri, vitamine și enzime, culeasă și produsă de albine din nectarul florilor. ◊ Luna de miere = prima lună din viața conjugală. ◊ Loc. adj. De miere = generos, bun. ♦ Nectarul florilor. ◊ compus: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu frunzele catifelate, cu flori albastre-violete sau roșii (Pulmonaria officinalis); b) sâmbovină. – Lat. mel.

MINI1- Element de compunere care însemnează „mic” și care servește la formarea unor substantive. – Din fr. mini-.

MIXOMICÉTE s. f. pl. Încrengătură de plante inferioare, constituind mase gelatinoase informe, care se întâlnesc pe substanțe organice vegetale în descompunere. – Din fr. myxomycètes.

MOÁRTE, morți, s. f. 1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții; răposare; deces. ◊ Loc. adj. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. ◊ De moarte = a) loc. adj. și adv. moral; b) loc. adj. (în textele bisericești; despre păcate, greșeli) care atrage osânda veșnică; c) loc. adj. și adv. fig. grozav, cumplit, teribil. ◊ Loc. vb. A face moarte de om = a omorî, a ucide. A-și face moarte (singur sau cu mâna lui) = a se sinucide, a se omorî. ◊ Expr. Pe viață și pe moarte = a) din toate puterile, cu înverșunare, punându-și viața în joc; b) pentru totdeauna. (A fi ori a se afla) pe patul de moarte sau pe patul morții = (a fi) în agonie. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. Ca de frica morții = înfrigurat, febril. Cu moartea în suflet = extrem de mâhnit, de îndurerat; desperat, deznădăjduit. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate; a se frământa, a se neliniști extrem de mult. A da moartea în ceva = a muri în număr foarte mare. A azvârli (sau a băga) moartea-n țigani = a) a învinui pe nedrept pe cineva, a da vina pe alții; b) a lansa o idee, un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie, derută. A da mâna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrân. A nu avea (sau a nu cunoaște) moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. ♦ (Jur.) Moarte declarată = situație juridică creată unei persoane dispărute în împrejurări care fac să se prezume moartea sa fizică. Moarte fizică = moarte constatată prin act de deces. ♦ Fig. Dispariție, pieire. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. măcel, masacru. ◊ Expr. (Fam.) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ Pedeapsă capitală; execuție. Expr. La moarte! formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. 3. (Înv. și pop.) Mortalitate provocată de un flagel; p. ext. molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). ◊ Expr. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e... sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. 5. compuse: moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conya); (Med. vet.; reg.) moartea-găinilor = cobe. – Lat. mors, -tis.

MOJDREÁN, mojdreni, s. m. Arbore sau arbust cu frunze compuse, cu flori albe, mirositoare, a cărui coajă se folosește la vopsit; urm (Fraxinus ornus). – Din bg. măždrĕan.

MOLDO- Element de compunere care însemnează „moldovean” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din moldovean.

INSULARITÁTE s. f. 1. configurație, stare a unei țări compusă din una sau mai multe insule. 2. caracterul a ceea ce este insular. (< fr. insularité)

MOTO1- Element de compunere care înseamnă „pus în mișcare cu ajutorul unui motor”, „echipat cu un motor” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. ◊ (Folosit independent) Mijloace moto. – Din fr. moto-.

MOTOPROPULSÓR, motopropulsoare, s. n. Agregat compus dintr-un motor cu ardere internă sau o turbină cu gaz, cuplat cu o elice propulsată sau portantă. – Din fr. motopropulseur.

MOTÓR, -OÁRE, motori, -oare, s. n., adj. I. S. n. Mașină de forță care transformă o formă de energie oarecare în energie mecanică (pentru acționarea altei mașini, a unui vehicul etc.). (În sintagmele) Motor cu plasmă = motor cu reacție în care agentul motor este constituit dintr-un gaz ionizat aflat în stare de plasmă. Motor fotonic = motor cu reacție la care agentul motor îl constituie fotonii. Motor ionic = motor cu reacție în care agentul motor este constituit din particule încărcate cu aceeași sarcină electrică (ioni pozitivi) accelerate prin mari diferențe de potențial. Motor nuclear = motor acționat cu ajutorul energiei nucleare obținute prin fisiune. (În compusul) Motor-rachetă = sistem de propulsie folosit în atmosfera rarefiată sau în spațiul cosmic, la care combustibilul este un amestec de carburant și comburant. Motor eolian. Motor electric. Motor hidraulic. Motor pneumatic. Motor cu ardere internă. II. Adj. 1. Care pune ceva în mișcare, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; motoriu. 2. Fig. Care stimulează, declanșează o acțiune. ♦ (Substantivat, n.) Factor, agent care dă impuls unei acțiuni; stimul, imbold. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

MRÁNIȚĂ s. f. Îngrășământ agricol natural provenit din gunoi de grajd bine fermentat sau din resturi vegetale (în special frunze) descompuse. – Din sl. *smradŭnica.

ZMĂCINÁ, zmácin, vb. I. 2. Tranz. A scutura, a zgâlțâi, a agita. 3. Tranz. A desface, a descompune. (din smâc1 + suf. expresiv -na, cf. hâțâna, zgâlțâna; sau din lat. machĩnāre, cf. măcina; sau din lat. *exmācĕrāre)

MÓLIE, molii, s. f. Nume generic dat mai multor specii de fluturi mici de noapte, ale căror larve rod lucrurile de origine vegetală sau animală. ◊ compuse: molia-zidurilor sau molie-de-casă = mic crustaceu terestru cu corpul oval, cenușiu, care trăiește în locuri umede și întunecoase (Oniscus murarius); molia-stupilor = găselniță1. – Din sl. molĩ.

CLOCOTÍȘ1 s. m. Arbust cu numeroase ramificații, cu frunze compuse, cu flori albe, grupate în inflorescențe scurte (Staphylea pinnata). – Clocot[ici] + suf. -iș.

CLORAMÍNĂ, cloramine, s. f. compus organic cu puternice proprietăți oxidante și antiseptice. – Din fr. chloramine.

CLOROFÓRM s. n. compus organic al clorului, lichid incolor, volatil, cu miros caracteristic, întrebuințat în medicină ca narcotic, anestezic etc. – Din fr. chloroforme.

CLORURÁRE s. f. Reacție chimică prin care se introduc unul sau mai mulți atomi de clor în molecula unui compus organic. – V. clorura.

CLORÚRĂ, cloruri, s. f. Sare a acidului clorhidric; combinație a clorului cu un element chimic sau cu o substanță organică. ◊ Clorură de sodiu = sare de bucătărie. Clorură mercurică = sublimat corosiv. Clorură mercuroasă = calomel. Clorură de var = substanță obținută prin introducerea de clor în varul stins și întrebuințată decolorant și dezinfectant. Clorură de vinil = compus organic gazos obținut prin clorurarea etilenei. Clorură de polivinil = produs macromolecular obținut prin polimerizarea clorurii de vinil, folosit ca material de construcție, la fabricarea pieii artificiale etc.; policlorură de vinil. – Din fr. chlorure.

CLÓȘCĂ, cloști, s. f. 1. Găină (sau, p. gener., pasăre) care clocește sau care a scos pui de curând. ◊ Cloșcă artificială = incubator. ◊ Expr. Fură cloșca de pe ouă sau fură ouăle de sub cloșcă, se zice despre un hoț foarte abil. (Adverbial) A ședea (sau a sta) cloșcă = a sta nemișcat sau inactiv. 2. compus: Cloșca-cu-Pui = numele unei constelații din emisfera boreală; Pleiadele, Găinușa, Păstorul-cu-Oile. – Din bg. kločka.

CÓBILIȚĂ, cobilițe, s. f. Bucată de lemn curbată, cu toarte, cârlige sau crestături la cele două capete, care se poartă pe umeri și servește la transportarea găleților, a cofelor, a coșurilor etc. ◊ compus: Cobilița-Ciobanului = numele popular al constelației Lebedei. – Din bg., scr. kobilica.

MONO1- Element de compunere cu sensul de „unic”, „singur”, „o dată”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. mono-.

MONOCOTILEDONÁT, -Ă, monocotiledonați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre plante) Al cărei embrion are un singur cotiledon; monocotiledon. 2. S. f. (La pl.) Clasă de plante superioare erbacee, rar lemnoase, cu frunze care prezintă nervuri paralele, cu flori compuse din trei sau șase elemente și cu embrionul alcătuit dintr-un singur cotiledon; (și la sg.) plantă din această clasă. – Din fr. monocotylédoné.

MORACÉE, moracee, s. f. (La pl.) Familie de plante lemnoase, rareori erbacee, cu frunze alterne, întregi sau lobate, cu flori dispuse în inflorescențe și fructe nucule, achene sau drupe, reunite într-un fruct compus; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. – Din fr. moracées.

MONOGRANULÁR, -Ă, monogranulari, -e, adj. compus din granule de aceeași mărime. – Mono- + granular.

MONOMÉTRU, monometre, s. n. 1. Vers compus dintr-un singur metru. 2. Vers compus din metri de același fel. – Din fr. monomètre.

NEALTERÁT, -Ă, nealterați, -te, adj. 1. (Despre materii organice) Care nu este stricat, descompus. 2. (Despre produse alimentare, chimice etc.) Care nu este denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre sunete) Care nu s-a modificat; neschimbat. [Pr.: ne-al-] – Ne- + alterat.

NE- Element de compunere care indică o negație și care servește la formarea unor substantive, adjective și adverbe. – Din sl. ne-.

NĂÚT s. m. Plantă din familia leguminoaselor, cu frunze compuse, flori liliachii sau albe și fructe păstăi, care conțin semințe de formă sferică neregulată (Cicer arietinum).P. restr. Semințele comestibile ale acestei plante, întrebuințate mai ales pentru a înlocui cafeaua sau pentru a se amesteca cu aceasta. [Var.: (înv.) năhút s. m.] – Din tc. nohud, bg. nahut, nohut.

NAPÁLM s. n. Substanță cu aspect gelatinos, compusă din săruri de aluminiu, din acizi grași etc., care, în amestec cu benzina, servește la fabricarea bombelor incendiare. – Din fr., engl. napalm.

CONSTRÚCȚIE, construcții, s. f. 1. Clădire executată din zidărie, lemn, metal, beton etc., pe baza unui proiect, care servește la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec. casă, edificiu, clădire. 2. Faptul de a construi. ◊ Loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. ♦ Alcătuire, compunere, structură. 3. (La pl.) Ramură a economiei naționale care are ca obiect efectuarea de construcții (1); ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul, proiectarea și executarea construcțiilor. ◊ Construcții de mașini = ramură de bază a industriei care produce mașini-unelte, utilaje, mijloace de transport etc.; ramură a științelor care se ocupă cu studiul, proiectarea și construirea instalațiilor, mașinilor etc. 4. (Lingv.) Grup de cuvinte între care există anumite raporturi sintactice; grup stabil de cuvinte; mod de a grupa cuvintele în propoziții și propozițiile în fraze. – Din fr. construction, lat. constructio.

CONSTITUTÍV, -Ă, constitutivi, -e, adj. Care intră în compunerea unui lucru, care reprezintă un element esențial din structura lui; alcătuitor. – Din fr. constitutif.

NEO- Element de compunere care înseamnă „nou”, „recent” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. [Pr.: ne-o] – Din fr. néo-.

NON- Element de compunere care însemnează „nu” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din lat., fr. non-.

NONÉT, nonete, s. n. Formație alcătuită din nouă persoane (instrumentiști sau cântăreți) care execută împreună o compoziție muzicală; p. ext. compoziție muzicală compusă pentru o astfel de formație. – Din it. nonetto.

SĂGEÁTĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată.Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. compus: săgeata apei sau săgeata apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

RUG1, rugi. s. m. 1. Tulpina (târâtoare) a unor plante. 2. Mur1. 3. Măceș. 4. compus: rug-de-munte sau rug-de-zmeură = zmeur. – Lat. rubus.

NESTABÍL, -Ă, nestabili, -e, adj. Care nu are stabilitate; instabil. ♦ (Despre un corp chimic) Care se descompune sau se transformă cu ușurință. – Ne- + stabil.

INFANTÉRIE s. f. armă din compunerea trupelor de uscat care luptă, de obicei, pe jos. (< rus. infanteriia, fr. infanterie)

NICOTÍNIC, -Ă, nicotinici, -ce, adj. Care se referă la nicotină; care este produs din nicotină. ◊ Acid nicotinic = compus organic, cristalizat, incolor, obținut pe cale sintetică și folosit la prepararea vitaminei PP. ♦ (Substantivat, f. pl.) Grupă de substanțe care acționează asupra neuronilor din ganglionii vegetativi și asupra receptorilor din sistemul nervos central. – Din fr. nicotinique.

SCÁRĂ, scări, s. f. I. 1. Obiect (de lemn, de fier, de frânghie etc.) alcătuit din două părți laterale lungi și paralele, unite prin piese paralele așezate transversal la distanțe egale și servind pentru a urca și a coborî la alt nivel. ◊ Scară de pisică = scară flexibilă formată din două parâme care susțin trepte de lemn, folosită în navigație. ◊ Expr. Scara cerului, se spune, în glumă, despre un om foarte înalt. ◊ compus: (Bot.) Scara domnului = plantă erbacee din regiunea muntoasă cu flori albastre sau albe (Polemonium coeruleum). 2. Element de construcție alcătuit dintr-un șir de trepte de lemn, marmură, piatră etc. (cu balustradă), servind pentru comunicarea între etaje, între o clădire și exteriorul ei etc.; (la pl.) trepte. ◊ Scară rulantă = scară cu trepte mobile montate pe o bandă rulantă; escalator. ♦ Treaptă sau șir de trepte la un vehicul, servind la urcare și la coborâre. 3. Fiecare dintre cele două inele prinse de o parte și de alta a șeii, în care călărețul își sprijină piciorul. II. 1. Succesiune, șir, serie ordonată de elemente (mărimi, cifre etc.) așezate în ordine crescândă, descrescândă sau cronologică, servind la stabilirea valorii a ceva. ◊ Scara ființelor (sau viețuitoarelor) = șirul neîntrerupt al ființelor organizate, de la cele mai simple până la cele mai evoluate. Scara durității (sau de duritate) = succesiunea progresivă a durității celor zece minerale adoptate ca etalon al gradului de duritate. Scară muzicală = succesiune a sunetelor muzicale, cuprinzând aproximativ opt octave. (Tel.) Scară de gri = scară (II 1) care reprezintă variația luminației în mai multe trepte între nivelul de alb și nivelul de negru, folosită pentru controlul și reglajul sistemelor de televiziune. ♦ (Înv.) Tablă de materii, index. ♦ Ierarhia condițiilor, a stărilor, a rangurilor sociale. ♦ Ierarhia manifestărilor și a valorilor morale și spirituale. 2. Serie de diviziuni la unele aparate și instrumente (termometru, barometru etc.), formând o linie gradată, cu ajutorul căreia se face determinarea unei mărimi prin deplasarea unei părți mobile. 3. Linie gradată care reproduce în mic unitățile de măsură și care servește la măsurarea distanțelor sau a cantităților cuprinse într-o hartă, într-un plan, într-un desen. ♦ Raport constant între dimensiunile reproduse pe o hartă, un desen etc. și cele reale. ◊ Loc. adj. și adv. La scară = într-un raport anumit și constant față de realitate. ◊ Expr. A reduce la scară = a reprezenta un obiect reducându-i dimensiunile, dar păstrând un raport constant al acestor dimensiuni față de realitate. 4. (În expr.) Pe (o) scară întinsă (sau largă) = în măsură mare, în proporții mari. 5. Fig. Măsură, proporție. – Lat. scala (cu sensuri după fr. échelle).

SORĂ, surori, s. f. 1. Persoană de sex feminin considerată în raport cu copiii acelorași părinți sau ai aceluiași tată ori aceleiași mame. ◊ Soră bună = soră care are amândoi părinții comuni cu ai fraților săi. (Reg.) Soră de scoarță = fiica din altă căsătorie a unuia dintre soții recăsătoriți, considerată în raport cu copilul sau cu copiii celuilalt soț. Soră de lapte = fată care a supt o dată cu alt copil de la aceeași femeie, considerată în raport cu acel copil. ◊ Loc. adj. Soră cu moartea = grozav, zdravăn, foarte mare. ◊ compuse: sora-soarelui = floarea-soarelui; sor-cu-frate = numele a două plante erbacee cu frunze ovale, cu flori galbene-aurii sau albastre-violete, cu fructul o capsulă (Melampyrum). 2. (Fam.; la voc.) Termen cu care cineva se adresează unei fete sau unei femei în semn de intimitate, de prietenie sau de dragoste; dragă. 3. Fig. Tovarășă, prietenă. ♦ Țară, limbă etc. de aceeași origine cu alta, cu afinități și trăsături comune. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad. 5. Infirmieră. [Var.: (pop.) suróră, sor s. f.] – Lat. soror, -oris.

EXTRA- Element de compunere care înseamnă: a) „afară (de)”, „(în) afară”, „deosebit (de)” și care servește la formarea unor adjective; b) „superior”, „ultra-”, „foarte” și care servește la formarea unor adjective. ◊ (Folosit izolat) Vin extra. Mazăre extra. – Din fr. extra-, lat. extra.

EXPLODÁ, explodez, vb. I. Tranz. 1. (Despre explozive, proiectile, reactoare nucleare, vase etc.; la pers. 3) A se descompune violent sub acțiunea căldurii sau a unui factor mecanic, dezvoltând brusc căldură și gaze sub presiune, care produc zguduituri, bubuituri puternice și efectuare rapidă de lucru mecanic; a face explozie. ♦ Tranz. A provoca o explozie. ♦ (Despre aparate care funcționează cu gaze sub presiune) A se sfărâma datorită presiunii interioare. 2. (Despre vulcani) A erupe brusc, a expulza lavă, bombe vulcanice, gaze etc. 3. Fig. A interveni brusc și violent în discuție; a izbucni. – Din it. esplodere, lat. explodere. Cf. fr. exploser.

EXPLÓZIE, explozii, s. f. 1. Reacție chimică sau fizică foarte rapidă, violentă, însoțită de efecte mecanice, sonore, termice, luminoase etc., provocate de descompunerea substanțelor explozive pe care le conține un dispozitiv de distrugere; explodare, detonație, fulminație. ♦ Proces de descompunere a substanțelor explozive și de transformare a lor în alți compuși, mai simpli, însoțit de dezvoltare mare de căldură, lumină, zgomot și de efectuare de lucru mecanic într-un timp foarte scurt. ♦ (Impr.) Ardere a amestecului de combustibil și aer din cilindrul unui motor cu ardere internă. ◊ Motor cu explozie = motor la care arderea combustibilului se face într-un timp foarte scurt și este provocată de o scânteie. 2. (În sintagma) Explozie vulcanică = ieșire bruscă a lavei, a bombelor vulcanice și a gazelor unui vulcan. 3. Trecere bruscă a unui fenomen de la vechea lui calitate la una nouă, prin distrugerea calității vechi. 4. Fig. Manifestare bruscă, izbucnire neașteptată și puternică, dar de scurtă durată, a unei acțiuni, a unui sentiment etc. 5. (Fon.) Ieșire bruscă a aerului, în momentul rostirii unor sunete, după ce acesta a fost oprit de un obstacol (limbă, dinți, buze etc.). – Din fr. explosion, lat. explosio.

EXPLOZÍV, -Ă, explozivi, -e, adj. s. n. 1. Adj. Care poate exploda, care produce explozie; explozibil (1), fulminant. ◊ Sunet (sau consoană) exploziv(ă) (și substantivat, f.) = consoană care produce, la deschiderea bruscă a canalului bucal, o explozie (5); sunet sau consoană ocluzivă. ♦ (Despre aparate, mașini etc.) Care acționează prin explozia unor substanțe speciale cu care este încărcat. ♦ Fig. Susceptibil de a declanșa consecințe grave. 2. S. n. Substanță sau amestec de substanțe care, sub acțiunea căldurii sau a unui factor mecanic, are proprietatea de a se descompune brusc și violent, cu dezvoltare de căldură, lumină și gaze, provocând o creștere mare a presiunii la locul exploziei; explozibil (2). – Din fr. explosif.

COCIÓRVĂ, cociorve, s. f. Unealtă casnică compusă dintr-o placă de metal sau de lemn în formă de triunghi sau de semicerc, fixată la capătul unei cozi lungi, cu care se scoate jarul sau cenușa din cuptorul țărănesc de copt pâine. [Var.: cociórbă s. f.] – Din rus. kocerga, ucr. kocerha.

ELECTRO- Element de compunere însemnând „electric”, „bazat pe electricitate” și servind la formarea unor substantive sau adjective. – Din fr. électr(o)-, germ. elektr(o)- etc.

INDÓL s. m. 1. compus chimic obținut prin distilarea indigoului și a gudroanelor cărbunilor de pământ, care se folosește în industria cosmetică, în chimie, ca reactiv etc. 2. produs rezultat prin degradarea triptofanului din alimente sub acțiunea bacteriilor intestinale, care, împreună cu scatolul, dă fecalelor mirosul specific. (< germ. Indol, fr. indole)

ELECTROLÍZĂ, electrolize, s. f. Descompunere a unui electrolit cu ajutorul curentului electric. – Din fr. électrolyse.

ELEMÉNT, elemente, s. n. și (rar) elemenți, s. m. 1. Parte componentă a unui întreg; parte care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesă sau ansamblu de piese care formează o construcție. ♦ S. m. Spec. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 2. Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 3. (În filozofia antică) Fiecare dintre cele patru aspecte fundamentale ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 4. Mediu în care trăiește o ființă. ♦ Mediu în care cineva se simte bine. 5. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 6. Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare) Principiu de bază, noțiune fundamentală. – Din fr. élément, lat. elementum.

ENEASILÁB, eneasilabi, s. m., adj. (Vers) compus din nouă silabe. [Pr.: -ne-a-] – Din fr. ennéasyllabe.

EPISTOLÁR, -Ă, epistolari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Privitor la modul, la arta de a scrie scrisori; scris, compus în formă de scrisoare. 2. S. n. Colecție de scrisori (publicate). – Din fr. épistolaire, lat. epistolaris.

EPITALÁM, epitalamuri, s. n. (Livr.) Cântec de nuntă sau mic poem compus în cinstea mirilor cu prilejul oficierii căsătoriei. – Din fr. épithalame, lat. epithalamium.

EPÓDĂ, epode, s. f. 1. (În teatrul antic) Partea a treia și ultima a cântecului unui cor, după strofă și antistrofă. 2. Poezie lirică compusă din distihuri. – Din fr. épode, lat. epodos.

EREPSÍNĂ, erepsine, s. f. Ferment al sucului intestinal care ajută la descompunerea protidelor. – Din fr. érepsine.

EPÉNGLU, epengluri, s. n. Exercițiu de zbor aviatic compus dintr-un număr de viraje executate la un unghi de 180° pe panta de urcare și de coborâre, urmate de coborâre în zbor și aterizare. – Din fr. épingle.

ESÉU, eseuri, s. n. 1. Studiu de proporții restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema. 2. (Sport; la rugbi) Încercare. 3. Probă preliminară de mărci poștale pe hârtie și în culori diferite în vederea alegerii prototipului definitiv al întregului tiraj. – Din fr. essai.

SINTÉZĂ, sinteze, s. f. 1. Metodă științifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare; îmbinare a două sau a mai multor elemente care pot forma un tot. ♦ (Concr.) Lucrare, operă care abordează datele esențiale ale unei probleme, ale unei discipline etc. 2. Operație prin care se obține formarea unui compus chimic pornind de la elementele chimice componente sau de la compuși mai simpli. 3. (Fiz.) Combinare a culorilor rezultate din amestecul sau din suprapunerea a două sau mai multe culori. ♦ Recompunere a elementelor în care a fost descompusă imaginea transmisă la distanță. – Din fr. synthèse.

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vine și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ◊ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpurie întunecată (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

SPÉCTRU, spectre, s. n. 1. Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiții determinate, o mărime dată. ♦ Ansamblul imaginilor obținute prin descompunerea, cu un instrument optic, a radiației electromagnetice complexe. ♦ Totalitatea liniilor de fluid în mișcare, a liniilor de câmp dintr-un magnet etc. ♦ Totalitate a radiațiilor electromagnetice ale unui corp ceresc, dispuse în funcție de lungimea lor de undă sau de frecvență (și înregistrate). 2. Fantasmă, fantomă. ♦ Fig. Ceea ce produce îngrijorare, spaimă; pericol iminent. – Din fr. spectre, germ. Spektrum.

STRICÁ, stric, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ◊ Expr. (Refl.) A se strica căruța în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când ești încă departe de țintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. ♦ A sfărâma o ușă, o încuietoare, a deschide cu forța (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acțiunea agenților exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. ◊ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. și intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situație. ◊ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greși; a se face vinovat de ceva. ◊ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică, a dăuna sănătății. ◊ Expr. A-și strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufletești) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influența pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greșit, cum nu trebuie. 8. Tranz. și refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcție, o așezare etc. omenească). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ◊ Expr. (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a călca convenții, învoieli, legi, obligații. ♦ Tranz. (În superstiții) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. și tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit (în mod nefiresc, prin împrăștierea participanților). – Lat. extricare.

STRÚNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc. care se întinde pe unele instrumente muzicale și produce, prin vibrare, sunete; coardă. ◊ Expr. A cânta (sau a bate) cuiva în strună (sau în struna cuiva) = a fi de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia, favoarea; a linguși pe cineva. 2. Sfoară bine întinsă, făcută din fire elastice și răsucite, destinată să țină întinsă pânza ferăstrăului. ◊ Expr. (Adverbial) A merge strună = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leagă cârligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a frâului care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în strună = a înfrâna, a ține din scurt (pe cineva). 4. compus: struna-cocoșului = numele a două plante erbacee cu frunzele ovale și flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.

NEURÓN, neuroni, s. m. Element structural și funcțional de bază al sistemului nervos compus dintr-un corp celular protoplasmatic, care conține un nucleu, și din prelungiri protoplasmatice; neurocit. [Pr.: ne-u-] – Din fr. neurone.

EX- Element de compunere cu sensul de „afară de” sau „fost”, care servește la formarea unor substantive. – Din lat. ex.

EXECUTÍV, -Ă, executivi, -e, adj. Care are sarcina de a executa dispozițiile organelor superioare. ◊ Organ executiv = organ de stat cu funcții de organizare și de asigurare a executării legilor. (În organizarea unor state) Putere executivă = sistem de organe compus din guvern și întreg aparatul administrativ, reprezentând una dintre celei trei puteri fundamentale ale statului prevăzute de principiul separației puterilor. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécutif.

DISOCIÁ, disociez, vb. I. Tranz. 1. (Chim.) A scinda în mod reversibil o moleculă în molecule mai simple sau în ioni; a descompune temporar și reversibil o combinație. ◊ Refl. Atomii se disociază. 2. A despărți, a separa, a delimita între ele noțiuni, probleme, idei care formează de obicei un ansamblu unic. [Pr.: -ci-a] – Din fr. dissocier, lat. dissociare.

DISOLUTÍV, -Ă, disolutivi, -e, adj. (Franțuzism) Care descompune, dezagregă sau degradează. – Din fr. dissolutif.

DISOLÚȚIE, disoluții, s. f. (Franțuzism) Descompunere, dezagregare; decădere, degradare. – Din fr. dissolution.

DISPERSÁ, disperséz, vb. I. Tranz. și refl. A (se) împrăștia, a (se) răspândi, a (se) risipi în toate părțile. ♦ (Chim.) A realiza o dispersie sau a fi în stare de dispersie. ♦ Refl. (Fiz.; despre unde) A se descompune într-un spectru de unde cu frecvențe diferite. ♦ Tranz. și refl. (În timp de război) A (se) deplasa în chip organizat (populația, instituțiile etc.) din centrele aglomerate, în regiuni mai ferite. – Din fr. disperser.

SALÁTĂ, salate, s. f. 1. Plantă legumicolă erbacee din familia compozeelor, cu frunze mari și rotunde, comestibile (Lactuca sativa); p. gener. nume dat unor plante erbacee cu frunze comestibile. ◊ compus: salata-iepurelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori roșii sau violete (Prenanthes purpurea). 2. Preparat culinar făcut din anumite legume fierte sau crude, cu adaos de oțet, zeamă de lămâie și untdelemn, care se servește ca aperitiv sau ca garnitură. ◊ Salată de fructe = desert făcut din fructe crude, tăiate mărunt, amestecate cu zahăr și stropite cu rom, coniac sau vin. [Pl. și: sălăți] – Din ngr. saláta.

DIXTUÓR, dixtuoare, s. n. Lucrare muzicală compusă pentru zece voci sau zece instrumente; ansamblu vocal sau instrumental care execută o asemenea lucrare. [Pr.: -tu-or] – Din fr. dixtuor.

DIZAHARÍDĂ, dizaharide, s. f. compus organic format din două molecule de monozaharide prin eliminarea dintre ele a unei molecule de apă. – Din fr. disaccharide.

DIZOLVÁNT, -Ă, dizolvanți, -te, adj., s. m. 1. Adj. Care are însușirea de a dizolva. ♦ Fig. Care dezagregă, descompune, nimicește. 2. S. m. Substanță (lichidă) care are însușirea de a dizolva în masa ei alte substanțe; solvent. – Din fr. dissolvant.

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. Termen de politețe pentru o femeie căsătorită. ◊ Doamnă de onoare = femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ Soție. ♦ Spec. Soție a unui domnitor sau a unui boier. ♦ Stăpână a unei case, a unei gospodării. 2. compus: (Bot.; pop.) doamnă-mare sau doamna-codrului = mătrăgună. – Lat. dom(i)na.

DOMINÁNT, -Ă, dominanți, -te, adj., s. f. 1. Adj. Care domină. ♦ (Despre însușiri, factori, trăsături etc.) Predominant, specific, caracteristic. 2. S. f. Trăsătură caracteristică a unei lucrări, a unui proces etc. 3. S. f. (Muz.) Treapta a cincea a modului major și a modului minor; acord compus pe această treaptă. – Din fr. dominant.

COCÓȘ, (I, III, IV) cocoși, s. m., (II) cocoașe, s. n. I. S. m. Masculul găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). ◊ Expr. Cântă cocoșul (într-o casă), se spune pentru a arăta că într-o familie dată bărbatul are cuvântul hotărâtor. Basm (sau poveste) cu cocoșul roșu = povestire, întâmplare fără sfârșit sau neadevărată. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor păsări. ◊ compuse: cocoș-de-munte sau cocoș-sălbatic = pasăre sălbatică de mărimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albăstrui, cu ciocul puternic și puțin încovoiat (Tetrao urogallus); cocoș-de-mesteacăn = pasăre sălbatică având coada în formă de liră, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S. n. 1. Ciocănel percutor la armele de vânătoare. 2. Pârghie de comandă a supapei la ciocanele acționate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S. m. 1. (Pop.) Partea centrală a miezului pepenelui verde, mai dulce și lipsită de sâmburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). IV. S. m. Categorie în care sunt încadrați boxerii între 51 și 54 kg și luptătorii între 52 și 57 kg; boxer sau luptător care face parte din această categorie. [Var.: (reg.) cucóș s. m. și n.] – Din sl. kokoši „găină”.

CRÉIER, creieri, s. m. 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la animale, organ al gândirii și al conștiinței la om, situat în cutia craniană și compus din trunchiul cerebral, creierul mic și emisferele cerebrale. ◊ Creierul mic = parte a creierului situată in regiunea posterioară și inferioară a craniului; cerebel. Creierul mare = parte a creierului situată în regiunea anterioară și superioară a craniului. 2. Fig. Minte, inteligență, judecată. ♦ Element care organizează și conduce o acțiune. 3. (În expr.) Creierii (sau creierul) munților = locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților. [Var.: (înv.) críer s. m.] – Lat. c(e)rebellum.

DÚBLU2, -Ă, dubli, -e, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este de două ori mai mare sau cuprinde de două ori mai mult în raport cu o cantitate dată; îndoit. ◊ Cuvânt (sau vorbă, afirmație etc.) cu dublu sens (sau înțeles) = cuvânt (sau afirmație etc.) cu două înțelesuri, echivocă. ◊ compuse: dublu-decalitru, s. m. = unitate de măsură de capacitate pentru cereale, egală cu 20 de litri; vas având această capacitate; dublu-decimetru s. m. = riglă cu lungimea de 20 de centimetri; dublu-ster s. m. = unitate de măsură pentru volumul lemnelor, egală cu doi metri cubi. 2. Alcătuit din două elemente sau părți egale, identice ori asemănătoare; care are loc între două elemente; care se face în două locuri. ◊ Expr. (Substantivat) A da o dublă = (la unele jocuri cu zaruri) a cădea același număr de puncte la ambele zaruri. (Adverbial) A vedea dublu = a) a vedea două imagini ale aceluiași obiect; a vedea tulbure; b) a fi amețit de băutură. ♦ (Substantivat, m.) Dublu băieți (sau fete, mixt) (și eliptic) = partidă de tenis sau de tenis de masă la care participă câte doi jucători de fiecare parte. 3. (În sintagma) Minge dublă (și substantivat, f.) = mișcare nereglementară constând (la volei și la handbal) în atingerea mingii de către jucător de două sau de mai multe ori consecutiv în momentul primirii sau (la tenis și la tenis de masă) în lăsarea mingii să atingă de două ori la rând aceeași parte a terenului sau a mesei de joc. – Din fr. double.

SÍMPLU, -Ă, simpli, -e, adj. 1. Care este format dintr-un singur element sau din câteva elemente omogene; care nu se poate împărți în elemente de natură diferită; care nu este amestecat. ◊ Floare simplă = floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. Frunză simplă = frunză alcătuită dintr-un singur limb. (Gram.) Timp simplu = timp verbal care se conjugă fără ajutorul verbelor auxiliare. (Gram.) Perfect simplu = timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 2. Care este lipsit de artificialitate, care nu este prefăcut; p. ext. care nu este complicat sau încărcat, care nu prezintă dificultăți, care este ușor de făcut, de înțeles, de rezolvat. 3. Care este într-un singur plan; care se întâmplă o singură dată. Contabilitate în partidă simplă. ♦ (Sport; despre o partidă) Care are loc între doi adversari; în care confruntarea are loc între adversari individuali. 4. Lipsit de podoabe, modest. ♦ Care este inferior ca preț sau calitate; p. ext. fără valoare. 5. (Despre oameni și manifestările lor) Lipsit de rafinament, de afectare sau de prefăcătorie; sincer, cinstit. ♦ Lipsit de cultură; p. ext. (peior.) necioplit, bădăran. 6. (Precedând numele, înlocuiește un adverb) Numai, doar; nimic mai mult; sadea, curat. ◊ Expr. (Fam.) Simplu ca bună ziua = foarte simplu. Simplu muritor = om obișnuit. – Din fr. simple.

SOÁRE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit, est, orient; p. ext. vremea când răsare soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus, vest, occident; p. ext. vremea când apune soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bună-stare. – Lat. sol, -lis.

SOÁRTĂ, sorți, s. f. 1. (În concepțiile mistice) Forță supranaturală despre care se crede că hotărăște irevocabil, fatal, toate acțiunile și întâmplările din viața oamenilor; destin, fatalitate, noroc, scrisă, ursită. 2. Totalitatea evenimentelor (accidentale sau nu) care compun viața (sau o parte a vieții) unei ființe (umane); condiție de viață. ♦ Evoluție, desfășurare (a unei acțiuni); deznodământ. – Lat. sors, -tis.

SOLFÉGIU, solfegii, s. n. Mică piesă muzicală fără cuvinte, compusă în vederea exercițiilor; exercițiu vocal executat fără cuvinte, menit să dezvolte auzul și deprinderea de a citi notele muzicale. – Din it. solfeggio.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc., cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurată la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] – Lat. stella.

PÓMPĂ1, pompe, s. f. Mașină de forță sau aparat compus de obicei dintr-un cilindru cu piston, manevrat cu mână sau acționat mecanic, folosit pentru a deplasa sau a comprima un fluid. ◊ Pompă de incendiu = pompă1 cu care se aruncă apă la distanță pentru a stinge incendiile. ♦ Spec. (De obicei cu determinarea „de apă”) Aparat de pompare adaptat mai ales la puțuri; p. ext. cișmea din care apa curge prin apăsare pe un mâner legat la rândul său de un aparat de pompare. – Din fr. pompe.

COCOȘÉL, cocoșei, s. m. 1. Diminutiv al lui cocoș (I). ◊ compus: cocoșel-de-câmp = plantă erbacee cu flori roșii-cărămizii; ruscuță (Adonis aestivalis). 2. (Fam.) Monedă franceză de aur (în valoare de 20 de franci) pe care este gravat un cocoș (I); p. gener. monedă de aur. 3. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). – Cocoș + suf. -el.

DÍNTE, dinți, s. m. 1. Fiecare dintre organele osoase mici, acoperite cu un strat de smalț, așezate în cavitatea bucală a majorității vertebratelor și servind de obicei pentru a rupe, a mesteca și a fărâmița alimentele; p. restr. fiecare dintre organele osoase mici așezate în partea din față a maxilarelor. ◊ Dinte de lapte = fiecare dintre dinții care le cresc copiilor în primii ani ai vieții și care cad mai târziu, fiind înlocuiți cu dinții definitivi. ◊ Expr. Soare cu dinți = soare pe timp geros, răcoros sau ploios. A se ține de ceva cu dinții = a nu ceda cu nici un preț, a nu renunța la ceva în ruptul capului. Înarmat până în dinți = puternic înarmat. A-i scoate (cuiva) și dinții din gură = a-i lua (cuiva) tot ce are, a sărăci (pe cineva) cu desăvârșire. A-și arăta dinții = a amenința; a se manifesta în mod nefavorabil. Printre dinți = (în legătură cu verbe de declarație) neclar, nedeslușit (și cu nemulțumire). A avea un dinte împotriva (sau contra) cuiva = a avea un motiv de nemulțumire, de supărare sau de dușmănie împotriva cuiva. ♦ compuse: dintele-dracului = plantă erbacee cu flori albe, roșii-purpurii sau verzui așezate în spice (Polygonum hydropiper); (porumb) dinte-de-cal (sau dintele-calului) = varietate de porumb cu boabe mari, late și albicioase, cu un șănțuleț la vârf. 2. Fiecare dintre crestăturile, zimții, proeminențele (ascuțite și regulate) de pe marginea unor unelte sau piese de mașină; fiecare dintre colții pieptenului, ai greblei, ai grapei etc. 3. Înălțime stâncoasă, izolată, cu pereții abrupți; colț. – Lat. dens, -ntis.

RÉCE, reci, adj. 1. Care are o temperatură (mai) scăzută față de o limită dată, față de un mediu oarecare sau față de căldura corpului omenesc; lipsit de căldură; care dă senzația de frig, care aduce frig. ◊ Climă rece = climă polară; p. ext. clima regiunilor situate în apropierea cercului polar, unde temperatura nu depășește, de obicei, 10°C. Abces rece = abces fără caracter inflamator. ♦ (Substantivat, n. sg.) Temperatură scăzută, răceală, frig. ◊ Loc. adv. La rece = a) la o temperatură scăzută, în jurul lui 0°C; b) la temperatura normală, fără a încălzi; c) fig. neinfluențat de sentimente, nepărtinitor, obiectiv. ♦ Fig. Care înfioară, care înfrigurează. ◊ Expr. (Substantivat) A-i trece (cuiva) rece prin inimă (sau prin spate) = a se înfiora. ♦ (Despre hrană) Care și-a pierdut căldura; răcit; care se compune din alimente neîncălzite; care se consumă fără a fi în prealabil încălzit. ♦ (Despre produse de panificație, în special despre pâine) Care nu e proaspăt; vechi, uscat. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Care nu ține cald. ♦ (Despre oameni, p. ext. despre organele sau membrele lor) Cu temperatura scăzută sub nivelul normal; p. ext. înțepenit (de frig, de emoție). ◊ Expr. A(-i) fi (cuiva) inima rece = a-i fi mereu teamă. (Cu) sânge rece = (cu) calm, (cu) prezență de spirit. ♦ Care și-a pierdut sau e lipsit de căldura animală; inert, neînsuflețit, țeapăn. 2. Fig. (Despre oameni) Lipsit de căldură sufletească; insensibil, indiferent; neprietenos, distant. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care exprimă ostilitate, indiferență, lipsă de sensibilitate. ♦ Nepăsător, impasibil, imperturbabil. ♦ (Despre gândire, idei, noțiuni etc.; adesea peior.) Cu caracter obiectiv, bazat numai pe elemente logice. ♦ (Despre o încăpere) Neprietenos, neospitalier, străin. – Lat. recens „proaspăt, recent”.

SCRÍE, scríu, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. ◊ Expr. (Intranz.; în basme) De (sau pe) când scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. ♦ Tranz. impers. A se afla scris, a fi scris. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea pe fața cuiva starea lui sufletească, a se deduce ceva din expresia cuiva. ♦ Tranz. A acoperi ceva cu semne grafice sau, p. gener., cu orice fel de semne, de figuri. ♦ Tranz. A completa (un formular) cu textul necesar. ♦ Tranz. (Înv. și pop.) A însemna, a desena, a zugrăvi; a contura, a schița. ◊ Expr. (Refl.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna la chip cu cineva. ♦ A lăsa urme, a întipări, a imprima. ◊ Refl. Urmele pașilor se scriseseră pe zăpadă. 2. Intranz. și tranz. A-și exprima, a-și formula gândurile, ideile în scris; a compune, a redacta o operă (literară, științifică). ♦ Tranz. A relata, a descrie, a povesti ceva în scris. 3. A așterne pe hârtie un text, o scrisoare. ♦ Intranz. și tranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. ◊ Refl. recipr. Ne scriem din când în când. ♦ A înștiința, a comunica ceva în scris. 4. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra ceva în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. ♦ (Înv.) A inventaria; a catagrafia. ◊ Expr. (Pop.) A scrie ceva pe numele cuiva = a-i face cuiva acte de proprietate pentru... ♦ A trece ceva în contul cuiva, a pune în socoteală cuiva. 5. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) înscrie într-o organizație, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. 6. Tranz. (Pop.) A prescrie, a indica unui bolnav tratamentul necesar. ♦ Tranz. impers. A fi stabilit, rânduit (prin legi, regulamente). ◊ Expr. A(-i) fi scris cuiva (sau pentru cineva) = a(-i) fi rânduit cuiva de la naștere, a(-i) fi sortit, hărăzit (prin soartă). [Perf. s. scrisei, part. scris.Var.: scri vb. IV] – Lat. scribere.

SPECTRÁL, -Ă, spectrali, -e, adj. 1. Care aparține spectrului (1), privitor la spectru; de culoarea spectrului; ca de spectru. ◊ Analiză spectrală = metodă de identificare a diferitelor elemente dintr-un corp cu ajutorul analizei spectrului luminii emise de corp. Instrument spectral = instrument optic folosit pentru a obține dispersarea unei radiații electromagnetice compuse în radiațiile monocromatice componente. 2. Cu aspect de fantomă; fantomatic. – Din fr. spectral.

SPRE prep. 1. (Cu sens local) În direcția..., înspre, către, la. Pornesc spre școală. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adăugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la... Spre iarnă. ♦ Către ziua de...; dintre ziua de...; și ziua de... Luni spre marți. ♦ (Arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativă) După aceea, și apoi. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) În vederea..., pentru a..., ca să... Se duce spre a cerceta personal.Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod) (În așa fel) încât (să producă, să cauzeze cuiva ceva). I-a dăruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. și reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre răsplată, cer două lucruri.Lat. super.

STRICÁT2, -Ă, stricați, -te, adj. 1. (Despre obiecte, unelte, mecanisme) Care nu mai poate fi folosit, fiind defect, deteriorat. 2. (Despre materii organice, îndeosebi despre alimente) Alterat, descompus; (despre aer) greu respirabil, încărcat de substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. 3. (Despre înjghebări, construcții) Dărâmat, surpat, năruit. 4. (Pop.; despre oameni și părți ale corpului lor) Bolnav, vătămat; p. ext. becisnic. ◊ Stricat de vărsat = cu urme de vărsat pe obraz. 5. (Despre relații de prietenie, de dragoste etc.) Desfăcut, rupt. 6. (Despre oameni) Certat, mâniat, supărat (cu cineva). 7. (Despre oameni; adesea substantivat) Decăzut moralicește; corupt, desfrânat, depravat. – V. strica.

STÚDIU, studii, s. n. 1. Acțiunea de a studia (1); muncă intelectuală susținută depusă în vederea însușirii de cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu. ♦ Spec. Însușire de cunoștințe științifice; învățătură. ◊ Expr. A-și face studiile = a parcurge succesiv diverse grade de învățământ; a urma cursurile unei școli, instituții de învățământ. ♦ (Teatru; în expr.) A pune o piesă în studiu = a începe repetițiile la o piesă. 2. Materie de învățământ. 3. Lucrare, operă științifică. 4. (În artele plastice) Schiță parțială sau preliminară cu ajutorul căreia pictorul, sculptorul etc. compune și execută o operă definitivă. ♦ Compoziție muzicală cu caracter de virtuozitate, destinată mai ales unui scop pedagogic (de exercițiu). – Din lat. studium, it. studio.

TABLÓU, tablouri, s. n. I. 1. Pictură, desen, gravură etc. executate pe o pânză, pe un carton etc.; p. ext. pictură, desen, gravură, fotografie etc. înrămate și așezate (în scop decorativ) pe pereții unei încăperi. ◊ Tablou viu (sau vivant) = grup de persoane care stau nemișcate într-o anumită poziție, pentru a înfățișa sau a evoca o scenă simbolică. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A rămâne tablou = a rămâne surprins, înlemnit. 2. Priveliște de ansamblu din natură, care evocă o reprezentare picturală și impresionează prin frumusețe și pitoresc. 3. Fig. Descriere sau evocare făcută prin cuvinte. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care marchează schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 5. Tabel (1). 6. Grafic compus dintr-o grupare de termeni, de simboluri, de numere (dispuse în șiruri și coloane). II. 1. Placă de marmură, de metal, de lemn pe care sunt montate diferite aparate folosite la acționarea unui sistem tehnic sau la controlul funcționării lui; placa împreună cu aparatura respectivă. ◊ Tablou de bord = tablou pe care sunt fixate aparatele și instrumentele necesare controlului și manevrării unui vehicul. 2. Placă prevăzută cu cârlige de care se agață fisele muncitorilor dintr-o întreprindere, cheile camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu etc. – Din fr. tableau.

IMPARIPENÁT, -Ă adj. (despre frunzele compuse) cu un număr nepereche de foliole. (< fr. imparipenné)

DECA- Element de compunere care înseamnă „zece” și servește la formarea unor substantive și adjective. – Din ngr. déka.

TÁLPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului, la om și la unele animale, de la degete până la călcâi, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. ◊ Expr. A o apuca la talpă sau a-și lua tălpile la spinare = a pleca, a o șterge. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune când cineva este amenințat de o primejdie. (Reg.) A fi sau a (se) scula, a (se) pune în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. ♦ compuse: talpa-gâștei = a) încrețiturile de la coada ochiului (la persoanele în vârstă); b) scris neîngrijit; c) plantă erbacee meliferă și medicinală, cu tulpina puternică, cu frunze lungi, cu flori mici, roz (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee cu frunze mari, spinoase și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic (Acanthus longifolius); talpa-stâncii = mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus procumbens); talpa-lupului = plantă erbacee cu flori mici roșietice, cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule, albe, având proprietăți antiscorbutice și diuretice (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (I 1). 3. Piele groasă tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. ◊ Talpă artificială = material fabricat, prin aglomerare cu lianți, din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (I 3), la branțuri, ștaifuri, bombeuri. II. 1. Lemn gros, grindă care se așază la temelia unei construcții pentru a o sprijini; p. ext. temelie. ◊ Talpa casei = capul familiei, bărbatul. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea (considerată în trecut ca temelie a țării, obligată să suporte tot greul îndatoririlor). Talpa iadului = a) (în basme) temelia iadului; mama căpeteniei dracilor; b) om foarte rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc scheletul războiului de țesut manual. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. ♦ Lemnul din spatele cormanei, pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. ♦ Parte care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acesta se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. ♦ Spec. Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazemă pe traverse. ♦ Spec. Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. ♦ Spec. Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. ♦ Spec. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog. ♦ Spec. Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. ♦ Spec. Parte mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. – Cf. magh. talp.

TETRAMÉTRU, tetrametri, s. m. Vers grec compus din patru grupe a câte două picioare (patru metri). – Din fr. tétramètre.

TETRAPODÍE, tetrapodii, s. f. (Lit.) Metru (3) antic compus din patru picioare (9). – Din fr. tétrapodie, engl. tetrapody.

IMNOGRAFÍE s. f. arta de a compune imnuri; imnodică. (< fr. hymnographie)

TAMBÚR, (1, 2) tambure, s. n., (3) tamburi, s. m. 1. S. n. Piesă în formă de cilindru gol, fixă sau mobilă în jurul unui ax, făcută din metal, din lemn etc., cu diverse întrebuințări în tehnică; tobă. 2. S. n. Porțiune de prismă poligonală goală sau de cilindru gol, interpusă între o cupolă și arcurile sau zidurile care limitează un spațiu boltit. ♦ Spațiu amenajat la intrarea într-o clădire, cu o ușă pivotantă, pentru a proteja interiorul de aerul din exterior și a împiedica formarea curenților de aer în timpul deschiderii ușilor. 3. S. m. (Ieșit din uz) Toboșar. ◊ compus: tambur-major = subofițer care conducea o fanfară militară; p. ext. plutonier (într-o fanfară militară). – Din fr. tambour.

TIMÓL, (2) timoluri, s. n. 1. compus organic din clasa fenolilor, care se găsește în unele uleiuri eterice sau se prepară pe cale sintetică, fiind folosit în special ca medicament. 2. (Med.) Probă de laborator pentru verificarea funcțiilor ficatului. – Din fr. thymol.

TIPOMETRÍE s. f. Procedeu mai vechi de reproducere a hărților și figurilor geometrice, folosind forme compuse din elemente tipografice și clișee. – Din fr. typométrie.

TERNÁR, -Ă, ternari, -e, adj. 1. Care este compus din trei unități sau din trei elemente. ♦ De ordinul al treilea. 2. (Despre versuri) Alcătuit din trei picioare metrice, având fiecare câte o silabă accentuată. 3. (Muz.; despre o succesiune ritmică, o măsură sau formă muzicală) Care se divizează în trei. – Din fr. ternaire, lat. ternarius.

TERȚÉT, terțete, s. n. 1. Ansamblu compus din trei voci sau din trei instrumente care execută împreună o bucată muzicală scrisă pentru un astfel de ansamblu; trio. 2. Terțină. – Din it. terzetto.

TĂMÂÍȚĂ, tămâițe, s. f. Nume dat mai multor plante; a) plantă erbacee cu miros aromatic puternic și cu flori verzui dispuse într-un ciorchine la vârful tulpinii (Chenopodium ambrosioides); b) plantă cu flori verzi-gălbui, cu miros pătrunzător (Chenopodium botrys).compus: tămâiță-de-câmp = plantă erbacee păroasă, cu flori galbene (Ajuga chamaepytis).Tămâie + suf. -iță.

TĂVĂLÚG, tăvălugi, s. m. 1. Unealtă agricolă compusă din unul sau din mai mulți cilindri, folosită la fărâmarea bulgărilor de pământ și la netezirea și tasarea solului înainte și după însămânțare; cilindru greu, folosit la anumite mașini pentru fărâmare, îndesare, nivelare etc. ◊ Expr. A se da sau a se duce (ori a da pe cineva) de-a tăvălugul (sau, adverbial, tăvălug) = a se duce (sau a face pe cineva să se ducă) de-a rostogolul. 2. Instrument rudimentar de treierat. [Pl. și: (n.) tăvăluguri.Var. tăvălúc s. m.] – Tăvăli + suf. -ug.

TÂRÂÍ, tấrâi, vb. IV. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) târî. ◊ compus: (fam.) târâie-brâu s. m. = om care își pierde vremea degeaba, care nu face nimic; pierde-vară. – Cf. târî.

TEHNO- Element de compunere care înseamnă „tehnic”, „în legătură cu tehnica” și care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. – Din fr. techno-.

TELE- 1. Element de compunere care înseamnă „departe”, „la distanță”, „de departe” și care servește la formarea unor substantive, adjective sau verbe. 2. Formă abreviată pentru televiziune, care, izolându-se, a devenit element de compunere cu sensul „televiziune”, „televizor” și servește la formarea unor substantive, adjective și verbe. – Din fr. télé-.

IDENTITÁTE s. f. 1. însușirea a ceea ce este identic. ◊ asemănare, similitudine perfectă. 2. ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (mat.) egalitate între două expresii algebrice, adevărată, indiferent de valorile numerice ale literelor ce le compun. (< fr. identité, lat. identitas)

IDEMPOTÉNȚĂ s. f. (mit.) proprietate a elementelor unei mulțimi având o operație binară astfel ca prin compunere cu ele însele să rămână neschimbate. (< fr. idempotence)

TELETÓP, teletopuri, s. n. Instrument topografic compus dintr-o busolă și un telemetru cu bază variabilă, folosită la ridicări geologice, geografice sau forestiere. – Din fr. télétope.

COERÉNT, -Ă, coerenți, -te, adj. 1. Care se compune din elemente strâns legate (și armonizate) între ele; închegat. 2. (Fiz.; despre unde) Care are aceeași lungime și diferențe de fază constante în timp. [Var.: coherent, -ă adj.] – Din fr. cohérent, lat. cohaerens, -ntis.

COLÁJ, colaje, s. n. Procedeu artistic care constă în compunerea unui tablou prin lipirea laolaltă a unor elemente eterogene; p. ext. tablou realizat prin acest procedeu. – Din fr. collage.

HÚMUS s. n. amestec de substanțe organice provenind din descompunerea parțială, de către microorganismele din sol, a resturilor vegetale și animale. (< fr., lat. humus, germ. Humus)

TERMO- Element de compunere care înseamnă „căldură” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. thermo-.

TERMOCOMPRESÓR, termocompresoare, s. n. Instalație compusă dintr-un schimbător de căldură și un compresor, folosită pentru valorificarea căldurii de condensare a vaporilor în procesele de distilare, concentrare etc. – Din fr. thermocompresseur.

TOPÍ, topesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A trece sau a face ca un corp să treacă, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă; a (se) lichefia. ♦ Refl. A-și pierde consistența, a se muia (sub efectul căldurii). ♦ Tranz. și refl. Fig. (Despre oameni) A (se) înduioșa, a (se) îmblânzi. 2. Tranz. și refl. (Fam.) A (se) dizolva (în apă sau în alt lichid). ♦ Refl. Fig. A se contopi, a fuziona. 3. Refl. (Despre lumânări; p. ext. despre obiecte supuse acțiunii focului) A se consuma prin ardere; a se mistui. ♦ Fig. (Despre oameni) A slăbi, a se usca, a se vlăgui. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) A se face nevăzut, a dispărea, a pleca. ♦ Fig. A se sfârși, a se prăpădi, a muri (de fericire sau de dragul cuiva). ◊ Expr. A se topi după cineva = a ține foarte mult la cineva, a iubi cu patimă pe cineva. A se topi de râs = a râde grozav, cu mare poftă. 4. Tranz. A supune unele plante textile unui proces metodic de descompunere a tulpinilor lor, prin menținerea în apă, sub zăpadă sau la rouă, pentru a separa astfel fibrele textile. 5. Refl. Fig. A se șterge, a se estompa; a se risipi. 6. Tranz. Fig. A distruge, a nimici, a desființa. ♦ A consuma, a irosi bani, avere, sănătate etc. – Din sl. topiti.

TOPÍT2, -Ă, topiți, -te, adj. 1. (Despre corpuri solide) Devenit lichid sau moale sub efectul căldurii. 2. (Despre plante textile) Care s-a descompus prin menținerea în apă în scopul separării fibrelor textile. 3. Fig. Slăbit, tras, consumat; istovit, vlăguit, obosit. 4. Fig. Măcinat, descompus, dezagregat. ♦ (Fam.) Distrus, pierdut. – V. topi.

TOPO- Element de compunere însemnând „loc”, „regiune”, care servește la formarea unor substantive. – Din fr. topo-.

TORPÍLĂ, torpile, s. f. 1. Proiectil submarin prevăzut cu motor propriu și cu încărcătură explozivă, care se lansează împotriva unei nave inamice de pe o navă de luptă, din avion sau de pe coastă. 2. Pește marin cu schelet cartilaginos, cu corpul turtit dorsal și ventral, capabil să producă la atingere, descărcări electrice cu care își ucide prada (Torpedo marmorata). 3. (Ieșit din uz; în compusul) Om-torpilă = torpilă (1) condusă la țintă de unul sau doi oameni, care se îndepărtau după ce o prindeau de fundul navei. – Din fr. torpille.

TOT, TOÁTĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul.Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără sa lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci.Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă...= ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) – Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun.Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. – V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

TETRA1- Element de compunere care înseamnă, „format din patru”, „patru”, „de patru ori” și care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr. tétra-.

TMÉZĂ, tmeze, s. f. Intercalare a unui cuvânt între două elemente ale unui cuvânt compus sau ale unei unități frazeologice. – Din fr. tmèse.

TOALÉTĂ, toalete, s. f. 1. Faptul de a se găti, de a se dichisi (spălându-se, pieptănându-se, îmbrăcându-se); dichisire, îngrijire, găteală. ◊ Loc. adj. De toaletă = care servește la îngrijirea și la curățarea corpului. ♦ Closet (prevăzut cu chiuvetă). 2. (Concr.) Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte (femeiască); p. restr. rochie. 3. (Concr.) Mobilă compusă dintr-o oglindă și mai multe dulăpioare, rafturi etc., unde se țin obiectele necesare îngrijirii tenului, părului etc. [Pr.: to-a-] – Din fr. toilette.

TOCÍLĂ, tocile, s. f. Mașină compusă dintr-un disc abraziv acționat cu un mâner sau o pedală, cu care se ascut instrumentele de tăiat. – Din bg., scr. točilo.

TRANS- Element de compunere însemnând „dincolo”, „peste”, care servește la formarea unor adjective, a unor substantive și a unor verbe. – Din lat. trans, fr. trans-.

TRÁISTĂ, traiste, s. f. 1. Obiect în formă de sac, confecționat din pânză groasă sau din lână și prevăzut cu o baieră pentru a fi agățat, care servește la transportul sau la păstrarea unor obiecte, mai ales a mâncării; straiță. ◊ Expr. Cu traista în băț, se spune despre cineva care nu are locuință stabilă sau care este foarte sărac. A-i bate (cuiva) vântul în traistă= a fi extrem de sărac. Traistă goală (sau ușoară) = sărăcie. A-i mânca (cuiva) câinii din traistă = a fi prostănac. A prinde (pe cineva) cu rața în traistă = a prinde (pe vinovat) asupra faptului. ♦ Spec. Sac mic de pânză deasă din care se dă hrană cailor. 2. Conținutul unei traiste (1). 3. compus: traista-ciobanului = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze lungi, crestate, dispuse în rozetă, cu flori mici albe și cu fructe triunghiulare, folosită ca plantă medicinală (Capsella bursa-patoris).Cf. alb. trastë, trajstë.

TRANSPOZÍȚIE, transpoziții, s. f. (Rar) Transpunere. ♦ Spec. (Mat.) Permutare a două litere într-o formulă. ♦ Spec. Schimbare a poziției unor atomi sau a unor radicali dintr-o moleculă a unei substanțe (care determină formarea unui nou compus). ♦ Spec. Transcriere sau executare a unei compoziții muzicale în altă tonalitate. – Din fr. transposition.

TUS- Element de compunere cu sensul „toți”, „laolaltă”, „împreună”, care, atașat pe lângă numerale cardinale (în special pe lângă „trei” și „patru”), formează numerale colective. Mergeau tuspatru. – Din toți (pl. lui tot).

TRIÁJ, triaje, s. n. 1. Faptul de a tria. 2. Stație tehnică de cale ferată în care se garează materialul rulant, se descompun și se recompun trenurile de marfă sau de călători etc. [Pr.: tri-aj] – Din fr. triage.

TRIALÍSM s. n. (Livr.) Sistem compus din trei elemente. ♦ Uniune alcătuită din trei state care sunt conduse de un singur suveran. [Pr.: tri-a-] – Din fr. trialisme.

TRÉSTIE, trestii, s. f. Numele a două plante erbacee din familia gramineelor, cu tulpina rigidă; a) plantă erbacee care crește până la 4 sau 5 m înălțime, cu tulpina având numeroase noduri, cu frunze verzi-albăstrui și cu flori verzi-gălbui, pătate cu violet, dispuse în spice, a cărei tulpină se întrebuințează la împletituri, îngrădituri etc. (Arundo donax); b) stuf. ◊ Trestie de câmp(uri) (sau mică, noduroasă) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina înaltă și puternică, cu frunze lungi și înguste, cu inflorescența un panicul, cultivată în țările calde ca plantă industrială, pentru fabricarea zahărului (Saccharum officinale). ◊ compus: trestie-de-mare sau trestie-spaniolă = plantă din familia palmierilor, cu tulpina foarte lungă, subțire și flexibilă, din care se fac bastoane și împletituri (Calamus rotang). – Din sl. trĩstĩ.

TÚRIȚĂ, turițe, s. f. Plantă erbacee cu tulpina în patru muchii, cu flori albe sau verzi și cu fructe acoperite cu peri curbați la vârf, care se agață de hainele oamenilor, de lâna oilor etc. (Galium aparine).compus: turiță-mare = plantă erbacee cu frunze păroase pe fața inferioară și cu foliole dințate, cu flori galbene-aurii grupate în formă de ciorchine și cu fructe cu ghimpi mici la bază; scai-mărunt (Agrimonia eupatoria). – Din scr. turica.

TURNÁ1, torn, vb. I Tranz. I. 1. A vărsa un lichid sau, p. ext., un fluid în, pe sau peste ceva. ◊ Expr. A turna ulei pe rană = a alina necazurile cuiva, vorbindu-i cu înțelegere și compasiune. ♦ Intranz. impers. (Fam.) A ploua torențial. 2. A vărsa un material lichid într-un tipar (pentru ca, prin răcire sau în urma unei reacții chimice, să se obțină un obiect solid de forma tiparului). II. Fig. 1. (Fam.) A compune, a redacta ceva (la repezeală). ♦ A formula ceva (în scris sau verbal) pentru a înșela pe cineva. 2. (Fam.) A duce pe cineva la închisoare; a închide. 3. A trage pumni, a bate pe cineva. III. Fig. (Fam.) A pârî, a denunța pe cineva. – Lat. tornare „a învârti, a răsuci”.

TÚRTĂ, turte, s. f. 1. Pâine rotundă și turtită, făcută din mălai sau din aluat nedospit. ◊ Expr. A face (pe cineva) turtă = a bate foarte tare (pe cineva). (Adverbial) A fi (sau a se îmbăta) turtă = a se îmbăta foarte tare. A rupe (sau a frânge cuiva) turta = a sărbători, cu un anumit ritual, împlinirea unui an de la nașterea unui copil. 2. Nume generic pentru diferite prăjituri. ◊ Turtă dulce = produs de patiserie (crocant) făcut din făină de grâu, miere și ouă, la care adesea se adaugă migdale, nuci etc. și o glazură cu sirop de zahăr. 3. Produs care rămâne după ce s-a stors mierea din fagure, uleiul din semințele de floarea-soarelui etc. și care se presează într-o formă de obicei turtită și rotundă. 4. Plantă erbacee cu tulpina foarte scurtă, cu frunzele adânc crestate și spinoase și cu flori mari, alburii (Carlina acaulis).compuse: turta-lupului = numele popular al semințelor foarte toxice ale unui arbore din India (Strychnos nux vomica), din care se extrage stricnina; turta-vacii = ciupercă comestibilă, de culoare galbenă-roșcată sau cafenie, acoperită cu o substanță vâscoasă (Boletus luteus).Lat. *turta (= torta [panis] „pâine rotundă”). Cf. fr. tourte.

TREZÍT, -Ă, treziți, -te, adj. (Despre mâncăruri, băuturi etc.) Care și-a pierdut tăria, gustul, aroma etc.; răsuflat. ♦ Cu miros greu, descompus. – V. trezi.

TRI- Element de compunere însemnând „trei”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr., lat. tri-.

TRIFÓI, trifoiuri, s. n. Nume dat mai multor plante din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole și cu florile strânse în inflorescențe globuloase, divers colorate, unele specii fiind cultivate ca plante furajere (Trifolium).Lat. trifolium.

TRIFÓIȘTE, trifoiști, s. f. 1. Loc semănat cu trifoi. 2. Plantă erbacee cu frunzele compuse din trei foliole, cu flori roz, întrebuințată în medicină ca tonic, febrifug și antiscorbutic (Menyanthes trifoliata). [Acc. și: trifoíște] – Trifoi + suf. -iște.

TROHÁIC, -Ă, trohaici, -ce, adj. compus format din trohei. ◊ Metru trohaic = sistem de versificație a cărui structură are la bază troheul. [Pr.: -ha-ic] – Din fr. trochaïque.

TROTINÉTĂ, trotinete, s. f. Mic vehicul pentru copii, compus dintr-o scândură dreptunghiulară montată pe două roți și articulată cu o bară perpendiculară pe ea, servind ca bară de direcție, și care se pune în mișcare prin împingerea cu un picior. – Din fr. trottinette.

TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect) Tu râzi. ♦ (Impersonal) Tu școală, tu studii, și el un golan.Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie. 2. (La dativ, în formele ție, îți, ți, -ți, ți-) Nu ți-l dau. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea) Tacă-ți gura! ◊ (Cu funcție atributivă, indicând posesiunea) Ai să-ți vezi mama. ◊ (Impersonal) Ți-ai găsit! ◊ (Cu valoare de dativ etic) Ți le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele te, -te, te-) Am de gând să te mărit. ◊ (Intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă) Unde te trezești? ◊ (Impersonal) Ia te uită la el! ◊ (Precedat de prepoziții, în forma tine) Am în tine toată nădejdea. 4. (La vocativ) Tu, cel care privești încoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Tu unul nu știi. [Dat. ție, îți, ți, -ți, ți-; acuz. tine, te, -te, te-] – Lat. tu.

TRIMÉTRU, trimetre, s. n. (Lit.) Vers antic compus din trei perechi de picioare iambice. – Din fr. trimètre, lat. trimetrus.

TRINÓM, trinoame, s. n. Expresie algebrică compusă din trei termeni. – Din fr. trinôme.

TRIOXÍD, trioxizi, s. m. compus chimic care conține trei atomi de oxigen în moleculă. [Pr.: tri-o-] – Din fr. trioxyde.

TRÍPLU1, -Ă, tripli, -e, adj. Care este, se face de trei ori mai mare sau mai mult; întreit. În triplu exemplar = în trei exemplare. ♦ Care este alcătuit, compus din trei părți. ◊ Triplă legătură = legătură chimică covalentă, compusă din trei legături de valență simplă. – Din fr. triple, lat. triplus.

TRIPODÍE, tripodii, s. f. Vers compus din trei picioare. – Din fr. tripodie, ngr. tripódia.

TRIPSÍNĂ s. f. Enzimă secretată de pancreas, care descompune proteinele în substanțe mai ușor solubile. – Din fr. trypsine.

TRIPTÍC, triptice, s. n. Tablou compus din trei părți separate (prinse în balamale în așa fel încât părțile laterale să se închidă peste cea din mijloc), pe care sunt pictate scene sacre și chipuri de sfinți, de zei etc. sau sunt scrise, sub formă de pomelnic, nume de ctitori, de domni etc. ♦ P. gener. Ansamblu alcătuit din trei părți distincte. – Din fr. triptyque.

TRISILÁB, trisilabe, s. n. Cuvânt sau (mai rar) vers compus din trei silabe. – Din fr. trissyllabe.

TRISILÁBIC, -Ă, trisilabici, -ce, adj. (Despre cuvinte) compus din trei silabe. – Din fr. trissyllabique.

TANTALÍT, tantalituri, s. n. Mineral compus din fier și mangan, care cristalizează în sistemul rombic, de culoare neagră sau roșu-închis, cu luciu semimetalic. – Din fr. tantalite.

RECOMPOZÍȚIE, recompoziții, s. f. Recompunere; reconstituire a unui lucru. – Din fr. recomposition.

RECOMPÚNE, recompun, vb. III. Tranz. A compune din nou, a reface; a reconstitui un lucru din elementele în care a fost descompus. – Re1- + compune (după fr. recomposer).

RECOMPÚNERE, recompuneri, s. f. Acțiunea de a recompune și rezultatul ei. – V. recompune.

RECONSTITUÍRE, reconstituiri, s. f. Acțiunea de a reconstitui și rezultatul ei. 1. Recompunere. 2. Refacere a unor acte de stare civilă pierdute, distruse sau aflate în străinătate, de unde nu pot fi obținute. 3. (Jur.) Restabilire a împrejurărilor în care s-a comis o infracțiune. 4. (Ling,) Reconstrucție. – V. reconstitui.

RÁDIO1- Element de compunere care indică referirea unei mărimi, a unui aparat etc. la radiația electromagnetică și care servește la formarea unor substantive. [Pr.: -di-o] – Din fr. radio-.

RADIOFICÁ vb. I. Tranz. (Folosit numai la timpurile compuse sau trecute). A instala în orașe și în sate posturi de radioficație, a efectua o radioficare. [Pr.: -di-o-] – Din radioficare și radioficat (derivat regresiv).

RECVIÉM, recviemuri, s. n. (În Biserica romano-catolică) Slujbă religioasă pentru pomenirea unei persoane decedate; muzică corală compusă pentru această slujbă.** Compoziție corală cu orchestră, alcătuită din mai multe părți, scrisă pe textul liturgic al misei funebre. [Scris și: requiem.Pr.: -vi-em] – Din lat. requiem [aeternam dona eis], fr. requiem.

REDACTÁ, redactez, vb. I. Tranz. 1. A compune, a formula în scris, a scrie, a întocmi (un studiu, un act etc.). 2. A asigura (la un ziar, la o editură etc.) finisarea, în conținut și formă, a unor manuscrise primite de la autori și destinate publicării. – Din fr. rédiger, lat. redigere (după redacție, redactor).

REDACTÁRE, redactări, s. f. Acțiunea de a redacta și rezultatul ei; formulare în scris, compunere. – V. redacta.

REDÁCTOR, -OÁRE, redactori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care lucrează în redacția unui ziar, a unei reviste etc. sau care redactează (2). 2. Persoană care scrie, care întocmește, care compune un articol, un act etc. – Din fr. rédacteur.

RAPSODIÁ, rapsodiez, vb. I. Intranz. (Rar) A compune și a recita poeme epice. [Pr.: -di-a] – Din rapsodie.

RAPSODÍE, rapsodii, s. f. 1. (În Grecia antică) Fragment dintr-un poem epic recitat de rapsozi; cântec epic. 2. Compoziție muzicală, de obicei de formă liberă, compusă din motive și fragmente variate, inspirate adesea din folclor. – Din fr. rhapsodie.

RÁSTRU s. n. Ansamblul liniilor (orizontale) în care este descompusă o imagine de televiziune. – Cf. germ. Raster.

RĂSFIRÁT, -Ă, răsfirați, -te, adj. 1. (Despre păr, barbă etc.) Cu firele depărtate unele de altele (fără să fie încâlcite); rărit. 2. (Despre părți care compun un întreg) Depărtat unul de altul, așezat la distanță; (despre un întreg) ale cărui elemente componente sunt depărtate unul de altul; întins pe o suprafață mare. 3. Lipsit de consistență, împrăștiat, risipit, difuz. ♦ Fig. Nestatornic. [Var.: resfirát, -ă adj.] – V. răsfira.

RĂDĂCÍNĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ compus: (Bot.) Rădăcina vieții = ginseng. ♦ Fig. Origine, izvor, cauză. ◊ Expr. A curma (sau a tăia, a stârpi) răul din (sau de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv. 2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut. Rădăcina unui dinte. ♦ Partea profundă a unei tumori. 3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac. 4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊ Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată). 6. (Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. – Lat. radicina (cu unele sensuri după fr. racine).

RĂS- (Înaintea vocalelor și a consoanelor sonore, în forma răz-) Element de compunere care: 1. a) formează, de la verbe, derivate care exprimă o împrăștiere, o repetare sau o intensificare a acțiunii exprimate de verbul simplu; b) formează, de la adjective, derivate care exprimă intensificarea însușirii exprimate de adjectivul simplu; c) (rar) formează, de la substantive, derivate care exprimă ideea de intensitate în raport cu substantivul simplu; d) formează, de la substantive denumind grade de rudenie, derivate care indică generații depărtate; e) formează, de la adverbe de timp, derivate indicând un timp mai îndelungat decât cel exprimat de adverbul simplu; 2. a) formează, de la verbe, derivate care exprimă ideea revenirii la o stare mai veche; b) formează, de la verbe, derivate care exprimă ideea modificării (în sens negativ) a situației dinainte; 3. formează, de la verbe, substantive și adjective, derivate cu sensul mai depărtat de cel al cuvântului simplu. [Var.: răz-] – Din sl. ras-, raz-.

RÂNDUNÍCĂ, rândunici, s. f. 1. Pasăre călătoare insectivoră cu coada adânc bifurcată, cu pene albe-gălbui pe burtă și negre-albăstrui pe spate (Hirundo rustica). 2. compus: rândunică-de-mare = pește marin care înoată pe fundul apei cu ajutorul înotătoarelor pectorale (Trigla lucerna). 3. Ultima dintre cele cinci pânze ale unui catarg, așezată în vârful acestuia. – Rândun[ea] + suf. -ică.

RẤȘNIȚĂ, râșnițe, s. f. 1. Mașină rudimentară de măcinat sare, porumb etc., compusă din două pietre suprapuse, dintre care cea de deasupra se învârtește cu ajutorul unui mâner. ◊ Expr. A ajunge de la moară la râșniță = a ajunge dintr-o situație bună într-una rea; a scăpăta. A-i umbla cuiva gura ca o râșniță = a vorbi foarte mult; a vorbi întruna; a nu mai tăcea din gură. ♦ Moară primitivă mișcată cu ajutorul animalelor de tracțiune. 2. Instrument de bucătărie cu care se macină boabele de cafea, de piper etc. – Din bg. răšnica.

RE1- Element de compunere cu sens iterativ, care servește la formarea unor verbe, a unor adjective și a unor substantive. – Din fr., lat. re-.

RÉGULĂ, reguli, s. f. 1. Normă, lege pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen; precept. ♦ Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. ◊ Regulă de trei = metodă pentru determinarea celei de a patra proporționale a trei numere date. Regulă de trei simplă = regulă de trei în care numerele sunt direct proporționale. Regulă de trei compusă = regulă de trei în care cea de a patra proporțională se referă la numere care sunt și ele deduse printr-o regulă de trei. ♦ Obicei, linie de conduită, principiu conducător. 2. Rânduială, ordine; regularitate. ◊ Loc. adv. De regulă = de obicei, în mod obișnuit. În (bună) regulă = în ordine, așa cum se cuvine. În toată regula = după toate regulile, în lege. 3. (Pop.) Menstruație. – Din lat. regula, it. regola (cu unele sensuri după fr. règle).

COLȚÚN, colțuni, s. m. 1. (Reg.) Ciorap. 2. compus: colțunii-popii = plantă erbacee mică, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori inodore, albastre sau violete, cu un pinten scurt și cu fructul o capsulă ascuțită (Viola silvestris). [Var.: (1) călțún s. m.] – Din ngr. kaltsúni (< it.).

REGIMÉNT, regimente, s. n. Unitate militară de bază mai mică decât brigada, compusă din mai multe batalioane (sau divizioane, escadrile etc.) ♦ Oamenii care fac parte dintr-o astfel de unitate. [Var.: (înv.) reghimént s. n.] – Din fr. régiment, germ. Regiment.

REGÍNĂ, regine, s. f. 1. Femeie care deține prerogativele unui rege, fiind suverana unui regat. 2. Soție de rege. 3. Fig. Ceea ce deține o poziție privilegiată, importantă, dominantă, într-un anumit domeniu. 4. compus: regina-nopții = nume dat unor plante de grădină cu flori albe, roșietice sau violete care se deschid la căderea nopții și răspândesc un miros plăcut (Nicotiana). 5. (Entom.) Albină femelă fecundă, care depune ouă: matcă. 6. Piesa cea mai importantă la jocul de șah, după rege, care poate fi mutată în orice direcție, atât în linie dreaptă cât și în diagonală; damă. – Din lat. regina.

REO- Element de compunere cu sensul „curgător”, care servește la formarea unor substantive. [Pr.: re-o-] – Din fr. rhéo-.

RUJ, (1) rujuri, s. n. 1. Produs cosmetic cu diferite nuanțe de roșu, folosit pentru a colora buzele; roșu de buze. 2. Pastă compusă din oxid de fier și oxid de crom încorporate într-un liant, folosită în tehnica dentară. – Din fr. rouge.

RUMEGĂTÓR, -OÁRE, rumegători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Despre animale) Care rumegă (1). 2. S. f. (La pl.) Subordin de mamifere având conformația dinților și stomacul (compus din mai multe camere) adaptate pentru rumegare; (și la sg.) animal care face parte din acest subordin. – Rumega + suf. -ător.

RÚNDĂ, runde, s. f. 1. Fiecare dintre seriile de partide din cadrul unui turneu de șah, în cursul căreia un participant joacă o singură dată. 2. Fiecare dintre reprizele (de trei minute) care compun un meci de box; repriză. 3. Repriză, tur (la un joc). [Var.: (2) rund s. n.] – Din germ. Runde, fr. round. Cf. engl. round.

RUSCÚȚĂ, ruscuțe, s. f. 1. (Reg.) Diminutiv al lui ruscă. 2. (Bot.) Cocoșel-de-câmp. 3. Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu flori de culoare roșie (Adonis flammea).compuse: ruscuță-de-primăvară (sau -primăvăratică) = plantă otrăvitoare caracteristică vegetației de stepă (Adonis vernalis); ruscuță-de-toamnă (sau -tomnatică) = plantă anuală cu flori de culoare purpuriu-închis (Adonis autumnalis).Et. nec.

HIDRÚRĂ s. f. 1. combinație a hidrogenului cu un alt element chimic. 2. compus binar al unui metal cu hidrogenul. (< fr. hydrure)

HIDROXILAMÍNĂ s. f. compus obținut prin înlocuirea unui hidrogen al amoniacului cu un hidroxil. (< fr. hydroxylamine)

HIDROXÍD s. m. compus chimic al apei cu un oxid metalic. (< fr. hydroxyde)

HIDROXÍL s. m. radical monovalent compus dintr-un atom de hidrogen și un atom de oxigen; oxidril. (< fr. hydroxyle)

RIHTUÍ, rihtuiesc, vb. IV. Tranz. A croi și a îmbina prin cusături piesele de piele care compun obiectele de încălțăminte; a pune căptușeala unei fețe croite. – Probabil din germ. richten.

RINDEÁ, rindele, s. f. Unealtă compusă dintr-unul sau mai multe cuțite fixate cu ajutorul unor pene într-un corp de lemn, cu care se execută, manual sau mecanizat, netezirea și fasonarea pieselor de lemn prin așchiere. ◊ Loc. vb. A da la rindea = a prelucra cu rindeaua; a gelui, a rindelui. ♦ Unealtă folosită la netezirea unor piese făcute dintr-un metal sau dintr-un aliaj moale. [Var.: (reg.) rândeá s. f.] – Din tc. rende.

COMBINÁ, combín, vb. I. 1. Tranz. A îmbina, a împreuna, a potrivi lucruri diferite. ♦ (Fam.) A plănui, a chibzui. 2. Tranz. și refl. A (se) uni (atomi, molecule sau radicali ai unor substanțe) printr-o reacție chimică, dând naștere unei substanțe compuse. – Din fr. combiner, lat. combinare.

COMBINÁT2, -Ă, combinați, -te, adj. Care este alcătuit din mai multe elemente diferite; care formează o combinație. ♦ Spec. (Chim.; despre substanțe) compus. ♦ (Substantivat, f.) Probă sportivă complexă (de schi). – V. combina. Cf. fr. combiné.

COMBINÁȚIE, combinații, s. f. 1. Îmbinare, reunire, combinare. 2. (Fam.) Aranjament, plan; calcul. ◊ Expr. A intra în combinație cu cineva = a se asocia cu cineva. 3. Reacție chimică în cursul căreia doi atomi sau două molecule se unesc pentru a forma o nouă moleculă; (concr.) substanță obținută în urma unei astfel de reacții; (corp) compus. [Var.: combinațiúne s. f.] – Din lat. combinatio, -onis.

CÓMBO s. n. Formație orchestrală de jaz compusă din trei până la opt instrumentiști. – Cf. engl. combo.

DELĂSÁ, delás, vb. I. Refl. (Folosit mai ales la perf. c.) A dovedi nepăsare, neglijență față de o muncă începută, a abandona o treabă începută. – Din fr. délaisser.

HIDROLÍZĂ s. f. 1. descompunere a unor compuși prin acțiunea apei. 2. reacție chimică între un compus organic și apă, care se produce în prezența unui catalizator. (< fr. hydrolyse)

HIDROLÁZĂ s. f. enzimă care descompune prin hidroliză substanțele organice. (< fr. hydrolase)

DESCOMPÚNE, descompún, vb. III.1. Tranz. A desface în părțile componente. ♦ Refl. Fig. A se destrăma, a se dezmembra. 2. Refl. (Despre materii și corpuri organice) A se altera, a se strica; a putrezi. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A-și schimba prin deformare caracterul, înfățișarea morală sau fizică; (despre față, trăsături etc.) a se crispa, a se contracta. [Perf. s. descompusei, part. descompus] – Des1- + compus (după fr. décomposer).

DESCOMPÚNERE, descompuneri, s. f. Faptul de a (se) descompune. ♦ Reacție chimică în urma căreia o substanță constituită din molecule cu structură mai complicată trece în mai multe substanțe constituite din molecule cu structură mai simplă. – V. descompune.

HIDROCARBÚRĂ s. f. compus organic din carbon și hidrogen. (< fr. hydrocarbure)

DEMORFÍSM s. n. Proces de descompunere și de distrugere a rocilor solide. – Din fr. démorphisme.

HÍDRIC1, -Ă adj. referitor la apă; (despre un regim alimentar) care se compune numai din apă (sau ceaiuri, zeamă de fructe). (< fr. hydrique)

DENITRIFICÁRE, denitrificări, s. f. Descompunere, de către bacteriile din sol, a protidelor și nitraților, având drept consecință eliberarea azotului, proces care duce la scăderea fertilității solurilor. – Cf. fr. dénitrification.

HIDRAZÓNĂ s. f. compus organic obținut prin condensarea hidrazidei. (< fr. hydrazone)

HIDRAZÍNĂ s. f. compus organic bazic, toxic, combinație a azotului cu hidrogenul, folosit ca agent reductor, antioxidant, anticorosiv și de vulcanizare etc. (< fr. hydrazine)

DESCHEIÁ, deschéi, vb. I. 1. Tranz. A scoate un nasture din butonieră, a face să nu mai fie încheiat. 2. Refl. (Despre obiecte compuse din bucăți; p. ext. despre bucățile care alcătuiesc un întreg) A se desface din încheieturi. [Pr.: -che-ia.Var.: deschiá vb. I] – Lat. disclavare.

HIDRÁT s. m. compus anorganic solid care conține molecule de apă. ♦ ~ți de carbon = glucide. (< fr. hydrate)

DESFÁCE, desfác, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) descompune în părțile componente. ♦ Tranz. A face ca ceva efectuat să revină la starea anterioară. ♦ Tranz. A anula o învoială, un contract etc. 2. Tranz. și refl. A (se) desprinde din locul sau din legătura în care este prins, fixat. 3. Refl. și tranz. A (se) despărți, a (se) separa de cineva sau de ceva. 4. Tranz. A deschide un obiect, dezlegându-l, tăindu-l, ridicându-i capacul etc. ♦ A desfășura, deschizând, întinzând, răsfirând; a despături. ◊ Expr. A desface patul = a pregăti patul pentru dormit. ♦ Refl. (Despre flori) A-și deschide petalele. 5. Tranz. A vinde produse; a lichida prin vânzare. 6. Intranz. (În superstiții; construit cu dativul persoanei) A înlătura vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. – Din lat. dis-facere.

DESFÁCERE, desfaceri, s. f. Acțiunea de a (se) desface și rezultatul ei; desfăcut1, descompunere, despărțire, dezorganizare; anulare; vânzare. ♦ Lichidare. – V. desface.

DIMÉR, dimeri, s. m. compus chimic rezultat din combinarea a două molecule din aceeași specie de substanțe. – Din fr. dimère.

HIALURÓNIC adj. acid ~ = glucidă compusă, hialină și vâscoasă, substanța amorfă a țesutului conjunctiv. (< fr. hyaluronique)

DEGET, degete, s. n. 1. Fiecare dintre prelungirile mobile, alcătuite din falange, cu care se sfârșește mâna sau talpa piciorului la om ori laba la unele animale. Îi dai un deget și-ți ia mâna toată. Sunt cinci degete la o mână și nu seamănă unul cu altul.Expr. A se ascunde (sau a se da) după deget = a căuta în zadar să-și ascundă o vină evidentă, a fugi de răspundere. A ști sau a cunoaște (ceva) (ca) pe degete = a ști sau a cunoaște ceva foarte bine. Îi numeri (sau îi poți număra) pe degete = sunt foarte puțini. A purta sau a învârti, a juca (pe cineva) pe degete = a face ce vrei din cineva, a duce pe cineva de nas. A-și da cu degetul în ochi (din cauza întunericului) = a nu vedea nimic. A aluneca sau a scăpa, a (se) strecura printre degete = a scăpa, a (se) strecura pe neobservate, pe nesimțite. A sta cu degetul în gură = a pierde vremea. A pune degetul = a aplica amprenta digitală în loc de iscălitură. A pune degetul pe rană = a găsi punctul sensibil al unei chestiuni. A umbla (sau a păși, a merge) în vârful degetelor = a umbla pe furiș, tiptil, fără zgomot. A încerca marea cu degetul = a încerca imposibilul. A-și linge degetele =a-i plăcea foarte mult (ceva de mâncare). (Rar) A avea (sau a fi) în degetul cel mic (al cuiva) = a cunoaște foarte bine. A nu-i putea ajunge (cuiva) nici la degetul cel mic = a nu se putea compara cu cineva în privința capacității, comportării etc. 2. compus: cinci-degete = plantă erbacee târâtoare, ale cărei frunze au cinci foliole (Potentilla reptans). 3. Piesă componentă a aparatelor de tăiere la cositori, secerători, combine de cereale etc., care separă și sprijină plantele în momentul tăierii. 4. Veche unitate de măsură pentru lungimi, având aproximativ lățimea unui deget (1). [Var.: (pop.) deșt s. n.] – Lat. digitus.

RÓȘCOV, roșcovi, s. m. Mic arbore din familia leguminoaselor, originar din Arabia, cultivat în regiunea mediteraneană, cu frunze compuse, cu foliole eliptice, persistente, cu fructe (păstăi) lungi, dulci și comestibile (Ceratonia siliqua).compus: roșcov-sălbatic = plătică. – Din bg. rožkov.

RÓUĂ s. f. Picături de apă care acoperă dimineața suprafața pământului, obiectele de pe sol, vegetația etc., formate prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în momentul în care temperatura scade până la punctul la care vaporii ajung la saturație. ◊ (Fiz.) Temperatură de rouă = temperatură la care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori și gaze cu conținut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturației cu vapori, să apară primele picături de lichid. ◊ Loc. adj. Ca roua = delicat, fraged; curat, pur. Loc. adv. Pe rouă (nescuturată) = dis-de-dimineață. ♦ compus: roua-cerului = mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici, albe și cu frunze lunguiețe dispuse în rozetă bazală, acoperite de peri care secretă o substanță vâscoasă (Drosera rotundifolia). [Pr.: ro-uă] – Lat. ros, roris.

DECI1- Element de compunere savantă care intră în denumirea submultiplilor unităților de măsură pentru a exprima a zecea parte din întreg. – Din fr. déci-.

HEXACLORCICLOHEXÁN s. n. compus organic sintetic din mai mulți izomeri, ca insecticid; analcid. (< fr. hexachlorcyclohexane)

HEXACLORBENZÉN s. m. compus chimic obținut prin substituirea atomilor din benzen cu atomi de clor. (< fr. hexachlorbenzène)

DEGEȚÉL, degețele, s. n. I. Diminutiv al lui deget. II. 1. (Bot.) Degetar (2). 2. compus: degețel-roșu = plantă erbacee foarte veninoasă, cu flori roșii-purpurii în formă de tub, din care se extrage digitalina, un puternic tonic cardiovascular (Digitalis purpurea).Deget + suf. -el.

HETEROPROTEÍDĂ s. f. denumire generică dată substanțelor organice compuse dintr-o parte proteică și una neproteică. (< fr. hétéroprotéide)

SPECTROFOTOMETRÍE s. f. Ramură a opticii care se ocupă cu determinarea intensității radiațiilor monocromatice care constituie spectrul unei radiații compuse. – Fr. spectrophotométrie (<gr.).

SPECTROFOTOMÉTRU, spectrofotometre, s. n. Instrument optic care servește la compararea intesității fiecăreia dintre radiațiile monocromatice care constituie un fascicul de radiație compusă cu intensitatea radiațiilor de aceeași frecvență dintr-un fascicul de comparație. – Fr. spectrophotomètre (<gr.).

DETRACÁ vb. I. Refl. (Livr.; întrebuințat numai la timpurile compuse) A se sminti, a se țicni; a decădea din punct de vedere moral. – Din fr. détraquer.

DEUX-PIECES s. n. Îmbrăcăminte feminină compusă din fustă și jachetă. [Pr.: dö-piés] – Cuv. fr.

SALCẤM, salcâmi, s. m. Arbore melifer din familia leguminoaselor, cu ramuri prevăzute cu spini, cu frunze compuse, cu flori albe cu miros caracteristic plăcut, dispuse în ciorchine, cu lemnul tare și rezistent la umezeală; acaț (Robinia pseudacacia). – Din tc. salkâm.

HETEROCÍCLU s. n. compus organic heterociclic (1). (< fr. hétérocycle)

SATURÁȚIE s. f. 1. Stare a unui compus chimic care nu mai conține valențe libere și deci nu mai poate adiționa alte elemente în molecula lui; stare a unei soluții în care nu se mai poate dizolva o nouă cantitate din substanța dizolvată; stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic pentru care o anumită mărime caracteristică a atins valoarea ei maximă. ◊ Loc. adv. Până la saturație = a) până la completarea tuturor valențelor libere; b) fig. la nivelul de la care cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de intensitate maximă a unui fenomen, satisfacere maximă a cuiva; p. ext. plictiseală, oboseală, dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. – Din fr. saturation, lat. saturatio, -onis.

HETAIRÍE s. f. 1. (în Grecia antică) asociație aristocratică, adesea secretă, cu caracter politic. 2. (în Imperiul Bizantin) corp de gardă imperială compus din mercenari străini. 3. (în Grecia modernă) societate literară sau politică; eterie. (< fr. hétaïrie, gr. hetaireia)

SAPONIFICÁ, pers. 3 saponífică, vb. I. Tranz. și refl. 1. A (se) descompune (un ester) prin hidroliză în acizi organici și alcool. 2. A (se) descompune (o grăsime) prin hidroliză, transformându-se în săpun. – Din fr. saponifier, it. saponificare.

SAPROFÁG, -Ă, saprofagi, -ge, adj. (Biol.; despre animale) Care se hrănește cu materii organice în descompunere. – Din fr. saprophage.

SAPROPÉL, sapropeluri, s. n. Mâl bogat în substanțe organice aflate în diferite stadii de descompunere, format în ape sărace în oxigen (mări, lagune, lacuri), și care are efecte terapeutice. – Din fr. sapropel.

SCAI1, scai, s. m. Nume generic dat mai multor plante erbacee cu frunze ghimpoase și cu fructe globuloase înconjurate de ghimpi îndoiți la vârf, care se agață de haine, de lâna oilor etc.; p. restr. fructul înconjurat de ghimpi al acestor plante. ◊ Expr. (Și adverbial) A se ține scai (de cineva) sau a se ține (de cineva) ca scaiul (de oaie) = a nu lăsa pe cineva în pace, a urmări (pe cineva) pretutindeni. ◊ compuse: scai-vânăt = plantă erbacee cu frunzele dințate și cu flori violacee dispuse în capitule (Eryngiumplanum); scaiul-dracului = plantă erbacee cu frunzele spinoase și cu flori albastre-verzui (Eryngium campestre); scai-mărunt = turiță. – Din scr. čkalj.

SCLIPÉȚ, sclipeți, s. m. (Bot.) 1. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu tulpina noduroasă, cu frunze compuse din trei foliole și cu flori galbene, întrebuințată în medicină (Potentilla erecta). 2. Dumbeț. – Et. nec.

SCRÍERE, scrieri, s. f. 1. Acțiunea de a scrie și rezultatul ei. 2. (Concr.) Sistem de semne grafice convenționale prin care sunt reprezentate în scris sunetele sau cuvintele unei limbi. ♦ (Înv.) Ortografie. ♦ Mod particular de a caligrafia semnele grafice; fel de a scrie. 3. (Concr.) Text scris: exprimare în scris; compunere, redactare a unui text: scrisoare (5), scris1 (4). ♦ Operă literară sau științifică. – V. scrie.

SCROÁFĂ, scroafe, s. f. 1. Femela porcului (sau a mistrețului). ◊ Expr. S-a suit scroafa în copac, se spune despre un parvenit înfumurat. ◊ compus: scroafă-de-baltă = pasăre din ordinul picioroangelor, cu pene roșcate, pe alocuri negre (Ardetta minuta). ♦ Epitet injurios la adresa unei femei (nesimțite, fără caracter etc.). 2. Lovitură la jocul de biliard executată rău, dar care, din întâmplare, nimerește bine. – Lat. scrofa.

SCANDÁ, scandez, vb. I. Tranz. A recita un vers (de obicei grec sau latin), descompunându-l în diferitele sale unități metrice sau silabice; p. gener. a citi, a vorbi sau a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silabă. ♦ A citi o frază muzicală accentuând timpii tari. – Din fr. scander.

SCATÓL s. n. Substanță care rezultă din descompunerea proteinelor în intestinul gros al mamiferelor. – Din fr. scatol.

SCÂRȚ interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, strident produs de uși, roți etc. ♦ Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, alternativ al unui lucru care se mișcă când într-un sens, când în altul. ♦ compus; (depr.) scârța-scârța-pe-hârtie s. m. = funcționar, conțopist. 2. Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte în timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie în timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire sau de dispreț față de afirmația cuiva; da' de unde! vorbă să fie! [Var.: scấrța, scấrțai interj.] – Onomatopee.

SECÁRĂ s. f. 1. Plantă anuală din familia gramineelor, cu paiul mai înalt și cu spicul mai aspru decât al grâului, care se cultivă ca plantă alimentară și furajeră (Secale cereale). 2. compus: secară-cornută = conul-secarei. – Lat. secale.

SEMI- Element de compunere însemnând „jumătate de”, „pe jumătate”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din fr., lat. semi-.

HEM1 s. n. compus organic care intră în compoziția hemoglobinei, substanța colorantă din globulele roșii. (< fr. hème)

SEMICARBONIZÁRE, semicarbonizări, s. f. Proces de descompunere termică a cărbunilor la temperaturi de circa 500°-600°C în absența aerului, prin care se obțin semicocs, gudron și gaze; semicocsificare. – Semi- + carbonizare.

SEPTENÁR, -Ă, septenari, -e, adj. (Rar) Care privește o perioadă de șapte zile, șapte ani. ♦ (Despre versuri) compus din șapte picioare și jumătate. – Din fr. septénaire, lat. septenarius.

SEPTÉT, septete, s. n. Ansamblu format din șapte voci sau din șapte instrumente care execută împreună o piesă muzicală; p. ext. bucată compusă pentru a fi executată de un astfel de ansamblu. – Din germ. Septett.

SERADÉLĂ, seradele, s. f. Plantă din familia leguminoaselor, cu tulpina subțire, înaltă, cu frunzele compuse, folosită ca plantă furajeră (Ornithopus sativus). – Din it. serradella, fr. serradelle.

SÉRIE, serii, s. f. 1. Înșiruire de termeni care se succedă potrivit unei anumite legi; succesiune neîntreruptă de lucruri, de fapte etc. de același fel, care formează un ansamblu sau care sunt considerate astfel; șir; p. ext. mulțime, sumă. ◊