TIR1 s. n. 1. Ramură sportivă practicată cu arcul, arbaleta sau cu diferite tipuri și calibre de arme de foc sau cu aer comprimat, care cuprinde mai multe probe de tragere la țintă. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. Armă cu tir lung. 3. Tragere la țintă în procesul de instruire militară. – Din fr. tir.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TIR2, tiruri, s. n. Autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. – Din inițialele t[ransport] i[nternațional] r[utier].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
TIR s.n. 1. Sportul tragerii la țintă cu arcul, arbaleta ori cu o armă de foc sau cu aer comprimat. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul. [< fr. tir].
Sursa: Dicționar de neologisme
TIR1 s. n. 1. tragere (la țintă) cu o armă de foc. 2. sportul tragerii la țintă. (< fr. tir)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
TIR2 s. n. autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. (< t/ransport/ + i/nternațional/ + r/utier/)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
tir (-ruri), s. n. – Tragere cu arma. Fr. tir. – Der. tiraj, s. n., din fr. tirage; tiralior, s. m., din fr. tirailleur. Tiră, s. f. (Arg., șleahtă, bandă de hoți) pare să aibă aceeași origine, cf. fr. tire „pungășie”.Sursa: Dicționarul etimologic român tir adv. – Așa, bine (se folosește în corelație cu el înșuși: tir... tir, cum... așa și). Sb. ter „și” (Tiktin).Sursa: Dicționarul etimologic român
1) *tir n., pl. urĭ (fr. tir, d. tirer, a trage). Tragere la țintă: societate de tir. Locu unde se trage la țintă: soldațiĭ s´aŭ dus la tir. V. stand.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) tir (vsl. terĭ, te, și; sîrb. ter, și, asemenea). Vest. Tot una, egal: tir și unu, tir și altu; tir mĭ-e Rada, tir mĭ-e Rada baba. – Și tirĭ...tirĭ (Hațeg), orĭ... orĭ: tirĭ că e mînzară, tirĭ că e stearpă (BSG. 1937, 87). V. tiz.
Sursa: Dicționaru limbii românești
tir s. n., pl. tíruriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită tir n. 1. arta de a trage la țintă; 2. locul unde se exersează (= fr. tir).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
tir adv. tot una: tir mi-e Rada baba, tir mi-e baba Rada. [Cf. serb. TER, asemenea].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TIR1 s. n. 1. Ramură sportivă practicată cu arcul, arbaleta sau cu diferite tipuri și calibre de arme de foc sau cu aer comprimat, care cuprinde mai multe probe de tragere la țintă. 2. Felul în care o armă (de foc) trimite proiectilul spre țintă. Armă cu tir lung. 3. Tragere la țintă în procesul de instruire militară. – Din fr. tir.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TIR2, tiruri, s. n. Autocamion de mare tonaj pentru transportul internațional de mărfuri. – Din inițialele t[ransport] i[ntemațional] r[utier].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
țir n. unealtă de rotar cu care însemnează obezile spre a le putea îndoi [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
țîr interj. – Imită scîrțîitul, țiuitul. – Var. țîra (-țîra), țur. Creație expresivă, cf. sfîr, sl. cureti „a alerga”, ngr. τσιρίζω „a piui”, sp. chirriar, germ. zirpen. – Der. țîr, s. n. (arcul capotei la birjă; daltă), cf. țiu; țîră (var. țiră), s. f. (bucățică, fărîmă, pic; Trans., fîșie, zdreanță); țîrfă, s. f. (Trans., nisip; Banat, argilă amestecată cu paie), cf. tîrlă după Diculescu, Elementele, 490, din gr. σύρφος); țîrfoli, vb. (a dichisi), în Mold. (după Scriban, în legătură cu a picura, a prelinge; mag. corholni „a răzui”); țîrîi (var. țurui, ciurui, țîrlîi), vb. (a cînta greierii; a cînta din vioară), care s-a explicat greșit prin sl. suriti (Miklosich, Slaw. Elem., 52), prin sb., cr. curiti „a fugi” (Cihac, II, 435), prin bg. cărkam (Conev 95); țîrîit, s. m. (țiuit; cu țîrîita, picătură cu picătură); țîrîitor, adj. (care țiuie; s. m., obleț, Alburnus lucidus); țîrîitură, s. f. (țîrîit); țîrloi, s. m. (Trans., ciocîrlie; țeavă, tub); țîrc, interj. (imită țîrîitul laptelui muls); țîrcîi (var. țîrcăi, Trans. țîrcoti), vb. (a mulge; refl., a picura; refl., a fi zgîrcit; cu țîrcîita, picătură cu picătură); țîrcavă, adj. f. (se zice despre oile cu lînă puțină sau cu lînă scurtă); țurloi (var. rară țurlui), s. n. (țeavă, tub; fluierul piciorului, tibia), cf. țîrloi; țurțur (var. țu(r)țur(e), țuțuroi), s. m. (sloi mic și subțire de gheață ascuțit la un capăt), formă reduplicată a interj. țur (cf. Giuglea, Dacor., I, 250); țurțura, vb. (a atîrna ca țurțurii). Tîrcav, adj. (sterp, fără vegetație; oaie cu păr scurt; Olt., lepădat, eșuat, frustat) pare a fi var. a lui țîrcav; caz în care rut. tyrkavyi, pe care Candrea îl propune ca etimon, trebuie să provină din rom.; der. tîrcăvi, vb. refl. (a da greș). – Din rom. provine mag. cire (Treml, Magyar Nyelv., XXVII, 323). Cf. țurcă.Sursa: Dicționarul etimologic român țîr (-ri), s. m. – Varietate de scrumbie sărată. – Mr. țir. Ngr. ταήρος (Tiktin; Gáldi 262), cf. tc. çiroz, bg. ciroz.Sursa: Dicționarul etimologic român 1) țîr m. (ngr. tziros). Un fel de scrumbie maĭ mică din apele greceștĭ. (Se spintecă, se înșiră pe ață, se usucă, se pune în butoaĭe și se exportează. În România se consumă mulțĭ țîrĭ, făcuțĭ salată cu mărar). Fig. Om foarte slab: ce țîr !
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) țîr, interj. care arată zgomotu apeĭ care țîrîĭe, al greĭerilor care țîrîĭe și al celor ce șuĭeră din șuĭerătorĭ care țîrîĭe: ce tot țîr-țîr toată ziŭa la urechea mea, măĭ băĭete ? V. țur.
Sursa: Dicționaru limbii românești