TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, s. m. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi3, fel, gen, categorie. 4. S. m. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TIP s.n. 1. Formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, eșantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele și prețul unui produs pus în vânzare. 3. Formă exemplară la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, ființe sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristică a unei rase, a unei populații etc. // s.m. 1. Individ care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. Plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoană de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matriță”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model].Sursa: Dicționar de neologisme
TIP1 I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de același fel; prototip. 2. individ, exemplar care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ◊ totalitatea caracterelor distinctive esențiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ◊ caracter distinctiv, particularitate. ◊ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esențiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
tip (-puri), s. n. – Individ, personaj. Fr. type, cf. tipos. – Se folosește în limbajul familiar ca m. (pl. tipi) pentru a indica pe un individ necunoscut, uneori cu nuanță depreciativă, cf. sp. tipejo. Este dubletul lui tipă, s. f. (literă tipografică), din it. tipo.Sursa: Dicționarul etimologic român tip, -ă, tipi, -e s. m., s. f. individ, insSursa: Dicționar de argou al limbii române *tip n., pl. urĭ (vgr. týpos, întipărire, var. din týkos, cĭocan de petrar, rudă cu cĭoc și toc 4. V. proto- și stereo-tip). Întipărire (tipar) după care se reproduc altele: falsificatoriĭ aveaŭ tipurĭ de monete. Caracter, formă de literă în tipografie. Model perfect (ideal): Georgieniĭ îs tipu frumusețiĭ omeneștĭ. Totalitatea trăsăturilor saŭ calităților (și maĭ ales apucăturilor) caracteristice: tip roman, cămătaru Shylock e tipu Jidanuluĭ. Model, formă: aeroplan tip Blériot. Fam. Figură, persoană originală: e un adevărat tip. Ipochimen, individ: un tip suspect mă urmărea. (Și masc.: doĭ tipĭ). Biol. Forma generală în prejuru [!] căreĭa oscilează variațiunile individuale ale uneĭ rase orĭ speciĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
tip1 (ins) (fam.) s. m., pl. tipiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
tip2 (obiect, personaj, soi) s. n., pl. típuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită tip n. 1. model, figură originală: tip de frumusețe; 2. figură simbolică întipărită pe o medalie; 3. caractere tipografice: tipuri mobile pentru imprimate; 4. totalitatea caracterelor distinctive ale unei rase: tipul caucazian, tipul mongol.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, -e, s. m. și f. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi3, fel, gen, categorie. 4. S. m. și f. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, s. m. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi3, fel, gen, categorie. 4. S. m. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TIP s.n. 1. Formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, eșantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele și prețul unui produs pus în vânzare. 3. Formă exemplară la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, ființe sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristică a unei rase, a unei populații etc. // s.m. 1. Individ care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. Plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoană de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matriță”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model].Sursa: Dicționar de neologisme TIP1 I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de același fel; prototip. 2. individ, exemplar care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ◊ totalitatea caracterelor distinctive esențiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ◊ caracter distinctiv, particularitate. ◊ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esențiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
tip (-puri), s. n. – Individ, personaj. Fr. type, cf. tipos. – Se folosește în limbajul familiar ca m. (pl. tipi) pentru a indica pe un individ necunoscut, uneori cu nuanță depreciativă, cf. sp. tipejo. Este dubletul lui tipă, s. f. (literă tipografică), din it. tipo.Sursa: Dicționarul etimologic român
tip, -ă, tipi, -e s. m., s. f. individ, insSursa: Dicționar de argou al limbii române *tip n., pl. urĭ (vgr. týpos, întipărire, var. din týkos, cĭocan de petrar, rudă cu cĭoc și toc 4. V. proto- și stereo-tip). Întipărire (tipar) după care se reproduc altele: falsificatoriĭ aveaŭ tipurĭ de monete. Caracter, formă de literă în tipografie. Model perfect (ideal): Georgieniĭ îs tipu frumusețiĭ omeneștĭ. Totalitatea trăsăturilor saŭ calităților (și maĭ ales apucăturilor) caracteristice: tip roman, cămătaru Shylock e tipu Jidanuluĭ. Model, formă: aeroplan tip Blériot. Fam. Figură, persoană originală: e un adevărat tip. Ipochimen, individ: un tip suspect mă urmărea. (Și masc.: doĭ tipĭ). Biol. Forma generală în prejuru [!] căreĭa oscilează variațiunile individuale ale uneĭ rase orĭ speciĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
tip1 (ins) (fam.) s. m., pl. tipiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită tip2 (obiect, personaj, soi) s. n., pl. típuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită tip n. 1. model, figură originală: tip de frumusețe; 2. figură simbolică întipărită pe o medalie; 3. caractere tipografice: tipuri mobile pentru imprimate; 4. totalitatea caracterelor distinctive ale unei rase: tipul caucazian, tipul mongol.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, -e, s. m. și f. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi3, fel, gen, categorie. 4. S. m. și f. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).Sursa: Dicționarul etimologic român
țip, a -á v. intr. (din dial. țip, șipot, apă țîșnitoare. V. țîp și ațipesc). Strig cu glas supțire [!]: copiiĭ țipă (V. răcnesc). V. tr. Trans. Maram. Arunc: Țipă coasa´n buruĭene și se cară la pomene (J. B. 390). Mîn, împing, aduc: ĭa țipă-mĭ în coace [!] paharu cela, (fig.) unde-l țipaŭ interesele. V. refl. Mă duc, intru: oameniĭ se țipaŭ acolo.
Sursa: Dicționaru limbii românești
țip n. Tr. șipot. V. țipà.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
țîp n., pl. urĭ (d. țîpă, adică „țeavă”). Săcele. Cișmea (trunchĭu și țeava).
Sursa: Dicționaru limbii românești
Forme flexionare:
țip - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul țipa
țip - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul țipa