ȘĂNȚUÍ, șănțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A săpa un șanț; a înconjura (un loc) cu șanț. 2. Refl. A lua forma unui șanț. ♦ Tranz. și refl. P. anal. (Rar; despre piele, obraz etc.) A (se) zbârci, a (se) încreți. – Șanț + suf. -ui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a șănțui, șănțuiesc v. t. (intl.) a tăia, a spinteca (pe cineva) cu cuțitul.Sursa: Dicționar de argou al limbii române
șănțuí (a ~) (rar) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. șănțuiésc, imperf. 3 sg. șănțuiá; conj. prez. 3 să șănțuiáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită șănțuì v. 1. a săpa un șanț; 2. a se înconjura cu șanțuri: Mihaiu se șănțui bine BĂLC.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȘĂNȚUÍ, șănțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A săpa un șanț; a înconjura (un loc) cu un șanț. 2. Refl. A lua forma unui șanț. ♦ Tranz. și refl. P. anal. (Rar; despre piele, obraz etc.) A (se) zbârci, a (se) încreți. – Șanț + suf. -ui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)