ȘPERȚ, șperțuri, s. n. 1. (De obicei construit cu verbe ca „a da”, „a lua”, „a primi”) Sumă de bani sau daruri primite de cineva sau oferite, incorect și ilegal, cuiva, pentru a-i câștiga bunăvoința, în special pentru a-l determina să-și îndeplinească (mai cu râvnă) sau să-și încalce obligațiile de serviciu; mită, mituială. 2. Șperțuială. – Din germ. Sperrzeug „mănunchi de șperacle”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ȘPERȚ s. n. bacșis, mită (< germ. Spervzeng)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
șperț, șperțuri s. n. mităSursa: Dicționar de argou al limbii române șperț n., pl. urĭ (probabil germ. introdus de Jidanĭ după războĭu mondial. Îl aŭ și Bulgariĭ). Iron. Mită, șpagă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
șperț (fam.) s. n., pl. șpérțuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ȘPERȚ, sperțuri, s. n. 1. (De obicei construit cu verbe ca „a da”, „a lua”, „a primi”) Mită, mituială. 2. Șperțuială. – Din germ. Sperrzeug „mănunchi de șperacle”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)