ÎNSOȚÍRE, însoțiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) însoți; întovărășire, însoțit. 2. (Pop.) Căsătorie; cununie; nuntă. ♦ Împerechere. – V. însoți.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a însoțíre f. Acțiunea de a saŭ de a te însoți.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ÎNSOȚÍRE (‹ însoți) s. f. 1. Acțiunea de a (se) însoți. ♦ (Pop.) Căsătorie. 2. Acțiunea prin care una sau mai multe arme (ex. artilerie de î., aviație de î.) sprijină cu focul lor lupta infanteriei și a tancurilor.Sursa: Dicționar enciclopedic însoțíre s. f., g.-d. art. însoțírii; pl. însoțíriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită însoțire f. 1. acțiunea de a (se) însoți; 2. unire, căsătorie: a fost o însoțire ce trăia în iubire PANN; 3. fig. însoțirea morții cu asprul ger AL.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ÎNSOȚÍRE, însoțiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) însoți; întovărășire, însoțit. 2. (Pop.) Căsătorie; cununie; nuntă. ♦ Împerechere. – V. însoți.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
însoțire - Verb, Infinitiv lung - pentru cuvantul însoți