îndemănáre și îndemînáre f., pl. ărĭ (d. îndemînă. P. ă = î, cp. cu mănușă, mînă). Abilitate, ușurință în mînuirea lucrurilor. Comoditate, confort (Rar): îndemănarea uneĭ case.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ÎNDEMÂNÁRE s. f. Ușurința de a face un lucru ca urmare a unei bune deprinderi sau a unei înclinații; iscusință, abilitate, pricepere, dibăcie. – V. îndemâna.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
îndemânáre s. f., g.-d. art. îndemânắriiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită îndemânare f. înlesnire de a se folosi de ceva.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ÎNDEMÂNÁRE s. f. Ușurința de a face un lucru ca urmare a unei bune deprinderi sau a unei înclinații; iscusință, abilitate, pricepere, dibăcie. – V. îndemâna.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
îndemânare - Verb, Infinitiv lung - pentru cuvantul îndemâna