Am găsit 21 de definiții pentru cuvantul/cuvintele val:

VAL1, valuri, s. n. I. 1. Masă de apă care înaintează prin mișcări oscilatorii la suprafața unei mări, a unui fluviu etc., formând creste și adâncituri; talaz. ◊ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ◊ Expr. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Valurile tinereții = inconsecvența, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. anal. Ceea ce se mișcă, vine în cantitate mare sau se năpustește ca niște valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă și mișcare) cu un val. 3. Fig. (Înv. și pop.) Încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ◊ Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfășoară lanțul care ține găleata la o fântână. 5. (În sintagma) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul de crucea căruței. – Din sl. valŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


VAL2, valuri, s. n. Meterez de pământ care servea în antichitate ca fortificație militară. – Din lat. vallum. Cf. germ. Wall, it. vallo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

VAL s.n. Formă de relief din jurasic, reprezentând o vale sinclinală. [< fr., engl. val].
Sursa: Dicționar de neologisme

VAL s. n. meterez de pământ, ca fortificație militară. (< lat. vallum, germ. Wall, it. vallo)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

val (valuri), s. n.1. Undă, talaz. – 2. Vălătuc, țesătură înfășurată pe un cilindru. – 3. Piesă cilindrică de metal la mașina tipografică. – 4. Încercare grea, neplăcere, necaz. – 5. Barieră, obstacol, meterez. Sl. valŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Cihac, II, 443; Conev 38), bg., sb., cr., slov., ceh., rus. val, alb. valë (Philippide, II, 657). Pentru sensul 5, cf. germ. Wall (der. directă din germ., propusă de Candrea, nu este sigură). – Der. vălășag, s. n. (necaz, neplăcere), sec. XVII, înv.; vălui, vb. (a înfășura; a înconjura; a chinui, a supăra; a undui, a face valuri); învălui, vb. (a înfășura în; a rula; a împrejmui, a înconjura; a chinui, a supăra; refl., a se învîrti); învăluială (var. învăluitură), s. f. (rulare; înv., chin, suferință); învălura, vb. (a învălui, a înconjura, a chinui, a supăra); văluros, adj. (cu valuri mari); vălătuc, s. n. (tăvălug, rulou, cilindru; val de pînză rulată; val puternic, tălăzuire; specie de chirpici cilindric, din lut amestecat cu paie), probabil der. expresiv, cf. tăvăluc; (în)vălătuci, vb. (a înfășura, a rula; a face vălătuci, a construi cu pămînt bătătorit); înveli (var. înv. învăli), vb. (a înfășura; a acoperi; a pune acoperiș pe o casă; Trans., a pune vălul de mireasă; a înfășura urzeala pe sul; a ascunde), de la val, sau direct din sl. valiti; înveliș, s. n. (acoperitoare, copertă, strat exterior); învelitoare (var. învălitoare), s. f. (înveliș; cuvertură, plapumă; batic, șal; acoperiș); învelitură, s. f. (acoperămînt; șal); desveli, vb. (a descoperi, a dezbrăca). – Cf. vălări, valma, năvăli, prăvăli.
Sursa: Dicționarul etimologic român

val s. n., pl. váluri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) val n., pl. urĭ (vsl. valŭ, val, talaz, undă, valiti, a rostogoli; bg. val, sul, vălătuc, cilindru; sîrb. val, val, talaz, valj, cilindru, rus. val, val, talaz, cilindru, dim. válik. V. în-, nă- și pră-vălesc, pod-, pri- și za-val, răz-vală, tăvăluc, valma, văluĭesc). Ridicătură de apă cauzată de vînt orĭ de trecerea repede a unuĭ bastiment orĭ de alt corp care mișcă apa. (V. talaz). Fig. Valurile lumiĭ, valurile vĭețiĭ, zbucĭumu saŭ vîrteju lumiĭ. A nu avea val (vechĭ), a nu avea turburare [!]. Sul, vălătuc, trîmbă: val de pînză. Valț.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *val n., pl. urĭ (lat. vallum). Înălțătură de pămînt scos din șanț și pus alăturea ca să oprească o năvală, cum făceaŭ Romaniĭ în prejuru [!] tabereĭ lor. Valu luĭ Traĭan, un șanț colosal în sudu Basarabiiĭ și´n Dobrogea. V. hindichĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

val n. 1. apă de mare, de râu șau de lac, agitată și ridicată de furtună: corabia mare și valuri mari o bat; 2. prin analogie, ceea ce seamănă valurilor: pe valul pieptului AL. valurile verzi de grâne EM. lampele revarsă valuri lucitoare BOL.; 3. fig. necaz, păs: omul e dator să lupte cu valurile vieții CR.; a face cuiva val, a-l necăji, a-i pune piedici (cf. învăluì); 4. turburare violentă: aruncă țara în valuri noui BĂLC. [Șlav. VALŬ, undă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

val n. 1. ceea ce se înfășură și formează un sul: val de pânză; 2. massă cilindrică: un val de iarbă, val de pământ; 3. în tipografie, sulul la presă care alimentează literele cu cerneală. [Bulg. VAL, sul].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

val n. 1. întărire militară de pământ pe care se ridică parapetul: își întări tabăra cu valuri și șanțuri adânci BĂLC.; 2. brazdă mare: Valul lui Traian. [Lat. VALLUM, șanț].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

VAL1, valuri, s. n. I. 1. Undă formată la suprafața oceanelor, a mărilor și a lacurilor prin mișcarea oscilatorie a maselor de apă datorită vântului, mai rar, unui cutremur; talaz. ◊ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ◊ Expr. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Valurile tinereții = inconsecvența, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. anal. Ceea ce se mișcă, vine în cantitate mare sau se năpustește ca niște valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă și mișcare) cu un val. 3. Fig. (înv. și pop.) încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă, ◊ Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfășoară lanțul care ține găleata la o fântână. 5. (în sintagma) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul2 de crucea căruței. – Din sl. valŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

VAL2, valuri, s. n. Meterez de pământ care servea în Antichitate ca fortificație militară. – Din lat. vallum. Cf. germ. Wall, it. vallo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

VĂL, văluri, s. n. 1. (Adesea fig.) Bucată de țesătură fină, de obicei transparentă, pe care și-o pun femeile pe cap sau cu care își învăluie corpul ori o parte a lui. *Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înțeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porțiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, palatul tare (dur) si care se termină cu omușorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. voile.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

VĂL s.n. 1. Bucată de pânză fină și transparentă cu care-și acoperă femeile capul. 2. Șal, broboadă. ◊ A(-și) lua vălul = a se călugări. 3. Vălul palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii și prelungindu-se până spre faringe. [Pl. -luri. / < lat. velum, cf. fr. voile, it. velo].
Sursa: Dicționar de neologisme

VĂL s. n. 1. bucată de pânză fină și transparentă cu care-și acoperă femeile capul. 2. șal, broboadă. ♦ a(-și) lua ŭl = a se călugări. 3. ŭl palatului = membrana care desparte cavitatea bucală de cea nazală, acoperind cerul gurii. (< lat. velum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

văl (-luri), s. n. – Bucată de țesătură fină, transparentă. Lat. vēlum (sec. XIX) sau it. velo. Cf. vela.
Sursa: Dicționarul etimologic român

văl s. n., pl. vắluri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

*văl n., pl. urĭ (neol. d. lat. velum; it. velo, fr. voile. V. velă, re-velez). Bucată de pînză pusă peste ceva ca să acopere saŭ să ascundă. Un fel de țesătură foarte supțire [!] cu care cocoanele îșĭ acopere [!] une-orĭ fața cînd umblă pe stradă (ob. numit voal). Fig. Ceĭa ce ascunde ceva: un văl des ne ascunde secretele naturiĭ. Aparență, pretext: supt [!] vălu amicițiiĭ. Anat. Vălu palatin, membrană care separă nasu de gură (V. velar). – Și vol (Suc.), un văl supțire [!] al mireseĭ pus peste hóbot. V. gĭulgĭ, fludă, pocrovăț, răspetie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

văl n. 1. bucată de pânză sau stofă ce servă a acoperi, a ascunde, a proteja; 2. bucată de stofă foarte ușoară cu care femeile își acopăr fața, capul; 3. fig. ceea ce ascunde, ce împiedecă a cunoaște: un văl des ne ascunde secretele naturei; 4. aparență, pretext: sub vălul amicie. [Lat. VELUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

VĂL, văluri, s. n. 1. (Adesea fig.) Bucată de țesătură fină, de obicei transparentă, pe care și-o pun femeile pe cap sau cu care își învăluie corpul ori o parte a lui. ◊ Expr. A i se pune (sau a i se lua cuiva) un văl (de) pe ochi = a înceta (sau a începe) să vadă, să judece limpede, să înțeleagă ceva. 2. (Anat.; în sintagma) Vălul palatului = porțiunea musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, palatul tare (dur) și care se termină cu omușorul. 3. (Bot.; în compusul) Vălul-miresei = plantă erbacee anuală, mică, cu flori lineare (Gypsophila muralis). – Din lat. velum. Cf. fr. v o i l e.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)