UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. ◊ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a UZ s.n. 1. Folosire, întrebuințare; folosință. ♦ (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. 2. Uzanță, datină, obicei, cutumă. [< lat. usus, cf. fr. us, it. uso].
Sursa: Dicționar de neologisme
UZ s. n. 1. folosire, întrebuințare. 2. uzanță. 3. (jur.) dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. (< lat. usus, it. uso)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
uz (-zuri), s. n. – Întrebuințare. Lat. usus (sec. XIX). – Der. uza, vb., din fr. user; uzaj, s. n., din fr. usage; uzanță, s. f., din fr. usance; uzita, vb. (a folosi), după lat. usitatus; uzual, adj., din fr. usuel, lat. usualis; usucapiune, s. f., din lat. usucapio; uzufruct, s. n., din lat. usufructus; uzufructar, s. m., din fr. usufructaire; uzură, s. f., din fr. usure; uzurar, adj., din fr. usuraire; uzurpa, vb., din fr. usurper; uzurpator, adj., din fr. usurpateur.Sursa: Dicționarul etimologic român uz s. n., pl. úzuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită *uz n., pl. urĭ (lat. usus). Întrebuințare, folosință: lucrurile se tocesc pin [!] uz. Obiceĭ, practică: vorbă ĭeșită din uz, uzu e norma vorbiriĭ, uzurile poporuluĭ la Crăcĭun. Manieră, experiența societățiĭ: îĭ lipsește uzu lumiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
uz n. 1. acțiunea și dreptul de a uza; 2. întrebuințarea ordinară a vorbelor, așa cum se practică de majoritatea națiunii: uzul e norma vorbirii, vorbă ieșită din uz; 3. datină în genere adoptată: uzuri nupțiale; 4. experiența societății, deprinderea bunelor maniere: îi lipsește uzul.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Uz n. afluent de-a dreapta Trotoșului, udă județul Bacău.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. ◊ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a UZ s.n. 1. Folosire, întrebuințare; folosință. ♦ (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. 2. Uzanță, datină, obicei, cutumă. [< lat. usus, cf. fr. us, it. uso].
Sursa: Dicționar de neologisme
UZ s. n. 1. folosire, întrebuințare. 2. uzanță. 3. (jur.) dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. (< lat. usus, it. uso)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
uz (-zuri), s. n. – Întrebuințare. Lat. usus (sec. XIX). – Der. uza, vb., din fr. user; uzaj, s. n., din fr. usage; uzanță, s. f., din fr. usance; uzita, vb. (a folosi), după lat. usitatus; uzual, adj., din fr. usuel, lat. usualis; usucapiune, s. f., din lat. usucapio; uzufruct, s. n., din lat. usufructus; uzufructar, s. m., din fr. usufructaire; uzură, s. f., din fr. usure; uzurar, adj., din fr. usuraire; uzurpa, vb., din fr. usurper; uzurpator, adj., din fr. usurpateur.Sursa: Dicționarul etimologic român uz s. n., pl. úzuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
*uz n., pl. urĭ (lat. usus). Întrebuințare, folosință: lucrurile se tocesc pin [!] uz. Obiceĭ, practică: vorbă ĭeșită din uz, uzu e norma vorbiriĭ, uzurile poporuluĭ la Crăcĭun. Manieră, experiența societățiĭ: îĭ lipsește uzu lumiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
uz n. 1. acțiunea și dreptul de a uza; 2. întrebuințarea ordinară a vorbelor, așa cum se practică de majoritatea națiunii: uzul e norma vorbirii, vorbă ieșită din uz; 3. datină în genere adoptată: uzuri nupțiale; 4. experiența societății, deprinderea bunelor maniere: îi lipsește uzul.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Uz n. afluent de-a dreapta Trotoșului, udă județul Bacău.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)