URMĂTÓR, -OÁRE, următori, -oare, adj. 1. Care urmează după cineva sau ceva (în spațiu sau în timp). ♦ (Substantivat) Persoană chemată (după alta) să fie servită, întrebată etc. ♦ (Substantivat, înv.) Urmaș, succesor. ♦ Care este arătat în cele ce urmează. 2. (Înv.) Care urmează întocmai un sfat, o poruncă. – Urma + suf. -ător.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a următór adj. m., s. m., pl. următóri; adj. f., s. f. sg. și pl. următoáre; abr. urm.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
următór, -oáre adj. Care urmează, care vine pe urmă: elevu, capitulu [!] următor.
Sursa: Dicționaru limbii românești
următor a. care vine după.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
URMĂTÓR, -OÁRE, următori, -oare, adj. 1. Care urmează după cineva sau ceva (în spațiu sau în timp). ♦ (Substantivat) Persoană chemată (după alta) să fie servită, întrebată etc. ♦ (Substantivat, înv.) Urmaș, succesor. ♦ Care este arătat în cele ce urmează. 2. (înv.) Care urmează întocmai un sfat, o poruncă. – Urma + suf. -ător.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)