U1 s. m. invar. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă2 (8), rotunjită (2), din seria posterioară).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a U2 interj. (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamație care exprimă surpriza, indignarea, regretul sau care constituie o avertizare (asupra unui pericol). 2. (Însoțit de „iu”) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. 3. Cuvânt care imită urletul unor animale (mai ales al lupului). – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
u3 / uu interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
u interj. – Strigăt care exprimă bucuria, teama, suferința sau simpla intenție de a chema pe cineva. – Var. iu, iui(iu). Creație expresivă, cf. Tiktin; Carstensen 32-3. Cf. ua, interj. înv. sec. XVII, pare cultism din gr. ούα (Tiktin). – Der. ui, vb. (a hurui, a urla), cf. hui, vui; uet, s. n. (zbîrnîit, huruit), cf. vuet; u(i)e, s. f. (ciuhurez, Falco buteo).Sursa: Dicționarul etimologic român u1 (literă) s. m. / s. n., pl. u / ú-uriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită u2 (sunet) s. m., pl. u
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
U1 s. m. invar. A douăzeci și patra[1] literă a alfabetului și sunetul corespunzător.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
U2 interj. (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamație demonstrativă de avertizare. U! iaca lupul (ȚICHINDEAL). 2. Exclamație care exprimă surpriza, indignarea sau regretul. 3. (Însoțit de „iu”) Strigăt de bucurie care însoțește chiuiturile. 4. Cuvânt care imită urletul unor animale (mai ales al lupului).Sursa: Dicționarul limbii române moderne U s. m. invar. 1. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală închisă, rotunjită, posterioară). 2. Simbol chimic pentru uraniu.Sursa: Dicționar enciclopedic u m. A doŭă-zecĭ și una literă a alfabetuluĭ latin și ultima dintre vocale. În limba latină el era reprezentat pin [!] v, care se pronunța totdeauna u (vinum se pronunța ŭinum). Cînd e scurt, Ruteniĭ și Poloniĭ îl confundă cu v și zic luvat îld. luat (luŭat).
Sursa: Dicționaru limbii românești
U m. a 21-a literă a alfabetului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
U1, u s. m. 1. A douăzeci și șasea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală închisă, rotunjită, din seria posterioară). [Pl. și: (1, n.) u-uri].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) U2 interj. (Adesea prelungit sau repetat) 1. Exclamație care exprimă surpriza, indignarea, regretul sau care constituie o avertizare (asupra unui pericol). 2. (însoțit de „iu”) Strigăt (de voie bună) care însoțește chiuiturile. 3. Cuvânt care imită urletul unor animale (mai ales al lupului). – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)