Am găsit 27 de definiții pentru cuvantul/cuvintele turca:

TÚRCA s. f. art. (Pop.) Capră (I 2), brezaie (1). – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


!túrca (dans) s. f. art., neart. túrcă, g.-d. art. túrcii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

TÚRCA s. f. art. (Pop.) Capră (3), brezaie (1). – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

túrcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

túrcă (limbă) s. f., g.-d. art. túrcei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

túrcă f., pl. ĭ (var. din țurcă). Nord. Baba-turca (V. babă). Stahie, nălucă sperietoare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

turcă f. mască cioplită de lemn, tocmai ca un cap de cerb, cu panglici, mărgele și clopoței, cu care umblau copiii de Crăciun: turca și chiraleisa AL. [Fem. din slav. TURŬ, taur, corespunzând sinonimului bănățean cerbuț].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

túrcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

túrcă (limbă) s. f., g.-d. art. túrcei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

túrcă f., pl. ĭ (var. din țurcă). Nord. Baba-turca (V. babă). Stahie, nălucă sperietoare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

turcă f. mască cioplită de lemn, tocmai ca un cap de cerb, cu panglici, mărgele și clopoței, cu care umblau copiii de Crăciun: turca și chiraleisa AL. [Fem. din slav. TURŬ, taur, corespunzând sinonimului bănățean cerbuț].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

túrcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

túrcă (limbă) s. f., g.-d. art. túrcei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

túrcă f., pl. ĭ (var. din țurcă). Nord. Baba-turca (V. babă). Stahie, nălucă sperietoare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

turcă f. mască cioplită de lemn, tocmai ca un cap de cerb, cu panglici, mărgele și clopoței, cu care umblau copiii de Crăciun: turca și chiraleisa AL. [Fem. din slav. TURŬ, taur, corespunzând sinonimului bănățean cerbuț].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ȚÚRCĂ1, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. – Cf. țurcan.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

țúrcă2, țúrci, s.f. (reg.) 1. căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. 2. lână colorată, toarsă subțire.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

țúrcă (-ci), s. f.1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.
Sursa: Dicționarul etimologic român

țurcă s. f. sg. vulvă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

țúrcă s. f., g.-d. art. țúrcii; pl. țurci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) țúrcă f., pl. ĭ (rut. tot așa. Cp. cu țurcă 2). Căcĭulă țurcănească: (pe frunte) cu-a lor lungĭ și negre plete se coboar´o neagră țurcă (Al.).
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) țúrcă1 f., pl. ĭ (cp. cu țurcă 1 și cu ung. cigere, id.). Un joc copilăresc cu doŭă bețișoare (unu lung, și altu scurt, ascuțit la capete și numit țurcă) puse deasupra uneĭ gropițe (V. bichĭ). Trans. Turcă, baba-turca.
Sursa: Dicționaru limbii românești

țurcă f. bețișor ascuțiț de ambele căpătâie: de-a țurca, joc de copii cari bagă bețișorul numit țurcă într’o gaură săpată în pământ și alți jucători îi opresc să se apropie. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

țurcă f. căciulă mare și lățoasă a muntenilor: cu a lor lungi și negre plete se coboar' o neagră țurcă AL. [Lit. căciulă din lână țurcană].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ȚÚRCĂ1, țurci, s. f. Bețișor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. – Cf. țurcan.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

turca - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul turc

turcă - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul turc