Am găsit 36 de definiții pentru cuvantul/cuvintele toi:

TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


toí, toiésc, vb. IV (reg.) 1. a certa, a mustra. 2. a face zgomot. 3. a (se) calma, a (se) liniști.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

tói (-iuri), s. n.1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu, Lr., 315; cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supraviețuiește în Mold. și Trans. de V.Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).
Sursa: Dicționarul etimologic român

TOÍ1, toiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face gălăgie; a hăui. – Din toi2.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

tói, -uri, s.n. – Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (DER, DEX).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

toí, toiesc, vb. intranz. – A certa, a mustra, a sfădi: „Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea 1924: 9). – Din toi „ceartă„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

toĭ n., pl. inuz. urĭ (turc. geagataic, cum. toĭ, ospăț). Vechĭ. Gălăgie, tărăboĭ: a face toĭ. Încăĭerare, concurs, întrecere (Cant. N. Cost.). Azĭ. Punct, culminant, dric: în toĭu ospățuluĭ, veriĭ, lupteĭ. A-țĭ face toĭu de rîs, de plîns, de băut, a rîde, a plînge, a bea cît aĭ vrut (Iov. 247).
Sursa: Dicționaru limbii românești

toi1 (punct culminant) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

toi2 (învălmășeală, ceată) (înv., pop.) s. n., pl. tóiuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

TOI, (3) toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. (înv. și pop.) Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (înv. și pop.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

toí, toiésc, vb. IV (reg.) 1. a certa, a mustra. 2. a face zgomot. 3. a (se) calma, a (se) liniști.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

tói (-iuri), s. n.1. Zgomot, gălăgie, hărmălaie. – 2. Punct, maxim, culme, moment de maximă intensitate. Cuman., tc. toy „chef, ospăț” (Pușcariu, Lr., 315; cf. Șeineanu, II, 363). Primul sens azi înv., supraviețuiește în Mold. și Trans. de V.Der. toi, vb. (a face zgomot; Trans., a certa, a dojeni).
Sursa: Dicționarul etimologic român

TOÍ1, toiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A face gălăgie; a hăui. – Din toi2.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

tói, -uri, s.n. – Ceartă, sfadă. – Din tc. toy „banchet, ospăț” (DER, DEX).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

toí, toiesc, vb. intranz. – A certa, a mustra, a sfădi: „Cu armele țurgăluind / Și din gură jib toind” (Bârlea 1924: 9). – Din toi „ceartă„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

toĭ n., pl. inuz. urĭ (turc. geagataic, cum. toĭ, ospăț). Vechĭ. Gălăgie, tărăboĭ: a face toĭ. Încăĭerare, concurs, întrecere (Cant. N. Cost.). Azĭ. Punct, culminant, dric: în toĭu ospățuluĭ, veriĭ, lupteĭ. A-țĭ face toĭu de rîs, de plîns, de băut, a rîde, a plînge, a bea cît aĭ vrut (Iov. 247).
Sursa: Dicționaru limbii românești

toi1 (punct culminant) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

toi2 (învălmășeală, ceată) (înv., pop.) s. n., pl. tóiuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

TOI, (3) toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. (înv. și pop.) Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (înv. și pop.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȚOI1, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ȚOI2, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ȚOI2, țóiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)
Sursa: Dicționarul etimologic român

țoi1 (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țóii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

țoi2 (păhărel) s. n., pl. țóiuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

țoĭ m. Un fel de cojoaĭcă (cĭocănitoare). N., pl. urĭ. Cĭocan (păhăruț, palicĭ) de rachiŭ saŭ de țuĭcă (Car. VR. 1909, 11, 226). V. palicĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ȚOI1, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȚOI2, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȚOI1, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ȚOI2, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ȚOI2, țóiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)
Sursa: Dicționarul etimologic român

țoi1 (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țóii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

țoi2 (păhărel) s. n., pl. țóiuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

țoĭ m. Un fel de cojoaĭcă (cĭocănitoare). N., pl. urĭ. Cĭocan (păhăruț, palicĭ) de rachiŭ saŭ de țuĭcă (Car. VR. 1909, 11, 226). V. palicĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ȚOI1, țoi, s. m. (Ornit.; reg.) Țiclete. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȚOI2, țoiuri, s. n. Păhărel în formă de sticluță cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu. ♦ Conținutul unui asemenea păhărel. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

toi - Substantiv feminin, Genitiv-Dativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul toaie

toi - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul toaie

toi - Substantiv feminin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul toaie