TOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect sau într-un material tare. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TOC2, tocuri, s. n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teacă de sabie. 2. Unealtă de scris cu cerneală făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. ◊ Toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. – Din magh., scr. tok.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
TOC3, tocuri, s. n. Porțiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălțămintei, care corespunde călcâiului. – Din bg. tok.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a -TÓC elem. toco1-.
Sursa: Marele dicționar de neologisme
toc (-curi), s. n. – 1. Teacă, învelitoare. – 2. Vas de lemn dintr-o singură bucată, putină. – 3. Cadru de ușă sau de fereastră. – 4. Condei. – 5. Cutie în care se ține piatra de ascuțit. – 6. (Rar) Cornet. – Var. Mold. tioc. Sl. tokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 68; cf. Gáldi, Dict., 164), cf. sb., cr., slov., mag. tok.Sursa: Dicționarul etimologic român toc interj. – Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie. Creație expresivă, cf. tic, tac, cioc, boc, poc. – Der. toc, s. n. (partea mai ridicată a tălpii la încălțăminte), datorită zgomotului pe care-l produce (după Cihac, II, 707, Tiktin și Candrea, din it. taccone, prin intermediul ngr. ταϰούνι, sau al bg. takun, tokun, tok, cf. Bernard 42; dar această der. este dificilă și ultima formă din bg. ar putea proveni din rom.); toacă, s. f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuiește în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelații, Pegas), cd. calabr. tocco, care denumește un instrument asemănător (it. raganello), alb. tokë (Philippide, II, 737; der. din alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă); tocălie, s. f. (toacă; hădărag, titirez, morișcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de țesut), cu l expresiv; toca, vb. (a bate, a bate la ușă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunți, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-și pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni berzele din cioc), mr. toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt, ZRPh., XXII, 397 și REW 8767 (după Densusianu, Hlr., 198; Pușcariu 1746 și Candrea, de la un lat. *toccāre, cf. it. toccare, prov., cat., sp., port. tocar, fr. toucher); tocăni, vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu suf. expresiv -ni; tocană, s. f. (mîncare cu carne tăiată mărunt și fiartă înăbușit; Maram., terci de mălai); tocănit, s. n. (bătut); tocător, s. n. (fund de bucătărie); tocătoare, s. f. (fund); tocătură, s. f. (carne tocată; tăietură). – Din rom. provin mag. tóka „scîndură de tocat” și tokány „tocătură” (Edelspacher 23).Sursa: Dicționarul etimologic român toc, -uri, s.n. – 1. Teacă. 2. Vas de lemn în forma unui trunchi de con; bute, bărbânță, putină; cofă, jântălău (ALR 1971: 356). 3. Învelitoare, pânză în care se pun penele la pernă; dos de perină, perinoc, toc de căpătâi. 4. Cadru de ușă sau de fereastră. 5. Condei. – Sl. tokŭ, cf. magh. tok.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
1) toc n., pl. urĭ (ung. sîrb. tok, toc, cutie. V. chĭoc). Cutie de forma obĭectuluĭ pe care trebuĭe să-l păstreze (precum: cutia în care se poartă un instrument muzical, o tabachere, un binoclu, niște ochelarĭ, niște compasurĭ, o armă de foc, maĭ ales un pistol ș. a.). Vasu de tinichea în care cosașu-șĭ ține cutea cînd cosește. Cadru (pervazu) ușiĭ saŭ ferestreĭ (V. ușor 1). Partea de afară a cornuluĭ la boŭ. Cornet de bomboane. Sud. Condeĭ de scris (adică „tocu penițeĭ”, bucata de tinichea care ține penița). – În nord teoc (o silabă). În Ban. teoc, cĭob, hîrb, pl. și teoace. V. cîlîf.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) toc n., pl. urĭ (ung. tak, pingea, d. it. tacco, toc, călcîĭ. D. rom. vine bg. tok, id., deosebit de tok, curs, curent). Vest. Călcîĭ la încălțăminte: un prichindel cu tocurĭ înalte.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) toc, a -á v. intr. (d. interj. toc saŭ lat. pop. tõccare, tot onomatopeĭe; it. toccare, pv. tocar, fr. toucher, toquer, sp. pg. tocar. – El toacă, să toace). Bat toaca: popa nu toacă de doŭă orĭ pentr´o babă surdă. Clămpănesc, bat din cĭoc: barza toacă. Clămpănesc, vorbesc mult: ĭa nu maĭ toca la urechea mea, ĭa nu-mĭ toca la cap, toată ziŭa îțĭ toacă gura. V. tr. Vorbesc mult: a toca cîte´n lună și´n soare. Taĭ carnea cu satîru (saŭ cu mașina) în bucățele foarte micĭ ca să fac chiftele (în nord hăcuĭesc): a toca carne, carne tocată. Fig. Iron. Risipesc, mănînc: șĭ-a tocat averea la chefurĭ. Ruinez, scurg de parale: prieteniĭ l-aŭ tocat.
Sursa: Dicționaru limbii românești
4) toc, interj. care arată lovirea în lemn orĭ ceva asemenea: aud toc-toc la ușă (bate cineva la ușă). V. tîc, boc, cĭoc, poc. V. și tip.
Sursa: Dicționaru limbii românești
!toc1/toc-tóc interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită toc2 s. n., pl. tócuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită toc ! int. imită sgomotul lovirii a două corpuri: toc! toc! [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
toc n. 1. cutie lungăreață de păstrat ceva; 2. cutioară de carton sau lemn de mărimea lucrului păstrat; 3. teacă de piele, atârnată de oblâncul șelei, de ținut pistoalele; 4. tocul, prins de brâu cu un cârlig, în care țăranul ține gresia sau cutea; 5. suport de ușă sau de fereastră: uși cu tocuri de piatră OD.; 6. partea din afară a cornului; 7. văcălia morii; 8. un fel de mâner la capătul căruia se fixează penițele de scris. [Croat TOK, teacă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
toc n. călcâiu de încălțăminte, partea mai groasă și mai ridicată a încălțămintelor sub călcâie: ghete cu locul înalt. [Cf. it. TOCCO, bucată (de lemn)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocănitură într-un obiect sau într-un material tare. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TOC2, tocuri, s. n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teacă de sabie. 2. Ustensilă pentru scris sau desenat cu cerneală ori cu tuș făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. Toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. – Din magh., sb. tok.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TOC3, tocuri, s. n. Porțiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălțămintei, care corespunde călcâiului. – Din bg. tok.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ȚOC interj. (Fam.) Cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut sau de supt. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a țoc interj. – Imită zgomotul unui sărut. – Var. Trans. țuc. Creație expresivă. – Der. țocăi, vb. (a săruta; a suge); țuca, vb. (Trans., a săruta), cf. ALR, I, 99; țugsui, vb. (a suge; a bea), cuvînt rar, folosit de Ispirescu, pare contaminat cu țuguia (după Candrea, legat de bg. cukam „a bea”).Sursa: Dicționarul etimologic român
țoc s. n. – În expresia: cu țoc în poc „cu toate hodrobeiele”. Reproduce expresia germ. mit. Sack und Pack (Graur, BL, IV, 76).Sursa: Dicționarul etimologic român țoc! interj. cuvânt care imită zgomotul produs de un sărutSursa: Dicționar de argou al limbii române țoc, s.n. – În expr. cu țoc în poc = cu toate lucrurile (Brediceanu 1957), „cu toată avuția” (Bârlea 1924), „cu toate hodrobeiele„. „C-om mere cu țoc în poc / Pân’ce om ajunge în foc; / Vom merge cu pușca-n spate / Până-n ceasul cel de moarte” (Brediceanu 1957: 35). – Reproduce expresia germ. mit Sack und Pack (v. Graur).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
țoc1/țoc-țóc (fam.) interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită țoc2 (reg.) s. n., pl. țócuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită țoc, interj. care arată zgomotu buzelor cînd apucă țîța saŭ zgomotu sărutăriĭ; interj. cu care se cheamă porciĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
țoc! int. imită sgomotul sărutatului repede sau al suptului pruncilor. [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚOC interj. (Fam.) Cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut sau de supt. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
toc - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul toca
toc - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul toca