Tisa – (top.) 1. Curs de apă ce izvorăște din M-ții Cernahora, la NE de M-ții Maramureșului. În perioada antică: Patissus, Pathissus, Tisia. Mai demult, Maramureșul se întindea până la izvoarele Tisei. În prezent, Tisa formează, pe o porțiune, graniță de stat cu Ucraina, despărțind Maramureșul istoric în două: „Tisă, Tisă, apă iute, / Ce zii tulbure din munte” (Lenghel 1979: 156). 2. Localitate în Maramureș (denumirea veche: Virișmort) – „Numele Tisa, având sunetul analog cu Porolissum, Potaissa, Tiasson, se presupune a fi de origine dacică” (Mihaly de Apșa 1900: 32).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
Tisa (Tisza) f. cel mai mare afluent al Dunării, iese din Maramureș, desparte Crișana și Timișana de Ungaria: 930 km.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Tisa – (top.) 1. Curs de apă ce izvorăște din M-ții Cernahora, la NE de M-ții Maramureșului. În perioada antică: Patissus, Pathissus, Tisia. Mai demult, Maramureșul se întindea până la izvoarele Tisei. În prezent, Tisa formează, pe o porțiune, graniță de stat cu Ucraina, despărțind Maramureșul istoric în două: „Tisă, Tisă, apă iute, / Ce zii tulbure din munte” (Lenghel 1979: 156). 2. Localitate în Maramureș (denumirea veche: Virișmort) – „Numele Tisa, având sunetul analog cu Porolissum, Potaissa, Tiasson, se presupune a fi de origine dacică” (Mihaly de Apșa 1900: 32).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
Tisa (Tisza) f. cel mai mare afluent al Dunării, iese din Maramureș, desparte Crișana și Timișana de Ungaria: 930 km.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TÍSĂ, tise, s. f. Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucioase, cu lemnul tare și foarte prețios (Taxus baccata); p. restr. lemnul acestui arbore. [Var.: (rar) tis s. m.] – Din sl. tisa.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a tísă (-se), s. f. – Arbore rășinos, molid (Taxus baccata). – Var. tis. Megl. tisă. Sl. tisa (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Tiktin; Conev 48), cf. mag. tisza, bg., sb., cr., ceh. tis „pin”.Sursa: Dicționarul etimologic român tísă, tise, s.f. – (bot.) Arbore sau arbust din familia coniferelor, cu frunze lungi, aciculare, lucioase; poate atinge peste 1.000 de ani (Taxus baccata): „Sub creangă de tisă verde” (Calendar 1980: 5). Supranumit arborele de fier al Carpaților; din acest lemn se confecționează cuiele de lemn ale bisericilor maramureșene, arcurile și săgețile medievale, brăzdarele plugurilor din lemn etc. Păcurarii îl tăiau pentru a-și feri oile să mănânce din acele lor otrăvitoare. Exemplare seculare: în Baia Mare, pe str. Lăcătuș și pe Valea Roșie, în Sighet, lângă laboratorul spitalului, pe str. Dragoș Vodă și la Făget. Mai există pâlcuri de tise în M-ții Maramureșului (Vaser, Repedea, Bistra) și în Rezervația Pietrosul Rodnei. – Din sl. tis, tisa.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
tísă f., pl. e (vsl. sîrb. tisa). Un copac conifer veninos perpetuŭ verde care crește pe la munte și face niște boabe roșiĭ (taxus baccata). Lemnu luĭ, roșiatic și moale, se întrebuințează în industria casnică și în sculptură. – Și tis, pl. tișĭ (rus. rut. bg. sîrb. tis): o bisericuță dintr´un tis bătrîn (Vlah. Rom. Pit. Tismana, 88).
Sursa: Dicționaru limbii românești
tísă s. f., g.-d. art. tísei; pl. tíseSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită tisă m. arbore totdeauna verde al cărui lemn roșiatic e mult întrebuințat în industria casnică și în sculptură (Taxus baccata). [Slav. TISA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TÍSĂ, tise, s. f. Arbore sau arbust rășinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucitoare, cu lemnul tare și foarte prețios (Taxus baccata); p. restr. lemnul acestui arbore. [Var.: (rar) tis s. m.] – Din sl. tisa.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)