TÍPA interj. (Repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de cineva care umblă desculț sau pășește foarte ușor. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a típa/típa-típa interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
TÍPA interj. (Repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de cineva care umblă desculț sau pășește foarte ușor. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TÍPĂ s.f. 1. (Fam.; peior.) Tipesă. 2. (Rar) Literă de tipar pentru imprimare. [< tip + -ă, cf. fr. type].
Sursa: Dicționar de neologisme
*típă (fam.) s. f., g.-d. art. típei; pl. típeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ȚIPÁ1, țip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau a stridenței nuanțelor); a bate la ochi. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
țipá (a ~) vb., ind. prez. 3 țípă; ger. țipấndSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită țipà v. 1. a striga în gura mare; 2. Tr. a arunca repede: și flori culegea, cunune învârsta, pe cale-i țipa POP. [Probabil onomatopee cu sensul primitiv «a țișni» (cf. dial. țip, șipot), de unde pe de o parte «a glăsui tare», iar pe de alta «a arunca cu repeziciune», sensul verbului în Ardeal].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚIPÁ1, țip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau a stridenței nuanțelor); a bate la ochi. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ȚIPÁ2, țip, vb. I. Tranz. (Reg.) 1. A arunca, a azvârli. ♦ Spec. A arunca de pe sine o haină, un obiect de îmbrăcăminte etc. 2. A scoate, a da afară. 3. A alunga, a goni. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) țípă, țípe, s.f. (reg.) fluier din coajă de salcie; fluier la cimpoi.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
țipă f. 1. țiplă; 2. Tr. fluier de salcie. [V. țiplă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
țî́pă f., pl. e și ĭ (d. a țipa, adică „a șuĭera”). Trans. (Săliște). Șuĭerătoare (de salcie saŭ de plumb).
Sursa: Dicționaru limbii românești
Forme flexionare:
tipa - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul tip
tipă - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul tip