TARÁ s. f. v. tară1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TARÁ2, taréz, vb. I. Tranz. A efectua o tarare. – Cf. fr. tarer.
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
TARÁ s.f. v. tară1.
Sursa: Dicționar de neologisme
TARÁ s. f. v. tară1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TÁRĂ1, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se întrebuințează la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tará s. f.] – Din ngr. tára.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TÁRĂ2, tare, s. f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă. – Din fr. tare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TÁRĂ1 s.f. Greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. [Var. tará s.f. / < ngr. tara].
Sursa: Dicționar de neologisme
TÁRĂ2 s.f. Defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. [Cf. fr. tare, it. tara].
Sursa: Dicționar de neologisme
TÁRĂ1 s. f. greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. (< fr., ngr. tara)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
TÁRĂ2 s. f. defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. (< fr. tare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
*táră f., pl. e (it. tara. V. dara). 1. Dara, 2. (după fr.) Defect fizic orĭ moral moștenit: acest copil are tara hoțiiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
táră s. f., g.-d. art. tárei; pl. táreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită TÁRĂ1, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se folosesc la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tará s. f.] – Din ngr. tára.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TÁRĂ2, tare, s. f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă. – Din fr. tare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
târă s.f. (reg.) cărăruie în pădure.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
Țara f. numele ardelenesc al Munteniei: m’aș duce la badea în Țară POP.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Țara f. numele ardelenesc al Munteniei: m’aș duce la badea în Țară POP.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Românească, Țările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 2. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 3. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 4. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s. f.] – Lat. terra.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a țáră (țắri), s. f. – 1. Stat. – 2. Patrie. – 3. Cîmp. – 4. Popor, lume. – Var,. înv. țeară. Mr. țară „pămînt”, megl. țară. Lat. tĕrra (Pușcariu, 1712; REW 8668), cf. vegl. tyarra, it., port., prov., cat. terra, fr. terre, sp. tierra. Pentru evoluția semantică izolată din rom., cf. Șeineanu, Semasiol., 184 și Balotă, R. hist., 1937, p. 61-9. – Der. țăran, s. m. (sătean); țărancă, s. f. (săteancă); țărăncuță, s. f. (țărancă tînără; Arg. bilet de 500 lei), ultimul sens, datorită efigiei sale; țărănatic, adj. (înv., rustic); țărănesc, adj. (de țară, rustic); țărănește, adv. (rustic); țărăni, vb. refl. (a trăi ca la țară); țărănie, s. f. (stare de țăran); țărănoi, s. m. (țărani, mulțime de țărani); țărănism s. n. (mișcare și partid politic, fondat de Ion Mihalache în 1918); țărănist, adj. (membru al partidului țărănesc român); țărînă (var. țăr(i)nă, țerină), s. f. (pămînt, ogor, arătură), de la țară cu suf. -ină ‹ sl. -ino (Tiktin; der. din lat. terrῑna, propusă de Pușcariu 1714; Iordan, Dift., 115 și REW 8672, este mai puțin probabilă). – Din rom. provine rut. cara „mulțime” (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 403), pol. cara (Miklosich, Wander., 13), rut., rus. caranin „cultivator” (Vasmer, III, 282).Sursa: Dicționarul etimologic român țáră, țări, s.f. – 1.Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceiași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop 1984: 5-6). Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: „Voi la țară-ți coborî” (TM 4); „Și zburară jos, la țară, / La fântâna gălbioară” (Calendar 1980: t. 11); (ref. la termenul vaiog): „Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALR 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: „Că-i fată din satul meu / (...); / Că-i fată din a me țară” (Calendar 1980: 74); „Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: „Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar 1980: 112). Drumu' Țării, “drumul principal sau strada principală de la șosea„, toponim semnalat în toate localitățile din Maramureș (Faiciuc 1998). – Lat. terra „pământ”; în celelate limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. „pagensis” > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu 2001).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
țáră s. f., g.-d. art. țắrii; pl. țăriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
țáră f., pl. țărĭ (din *țeară, d. lat. tĕrra, pămînt; it. pv. pg. terra, fr. terre, sp. tierra). Mare întindere de pămînt, maĭ ales deosebită de alta pin [!] locuitor saŭ pin [!] guvern: România e țara Românilor, Austro-Ungaria era o țară poliglotă. Locuitoriĭ acesteĭ întinderĭ: toată țara s´a sculat. Patrie: a muri pentru țară. La țară, la sat, în teritoriŭ rural: a trăi la țară. Țara Românească, numele oficial și popular al Munteniiĭ (Ardeleniĭ și Bănățeniĭ, îĭ zic numaĭ țara: mă duc în țară. Și azĭ, familiar, se zice Țara Românească îld. România).
Sursa: Dicționaru limbii românești
țară f. 1. mare întindere de pământ: în Africa sunt încă multe țări neexplorate; 2. teritoriu: Țara Românească. 3. locuitorii unei țări: cum e țara și obiceiul PANN; 4. patrie, loc de naștere: a-și părăsi țara; 5. întindere de pământ șes și descoperit, în opozițiune cu orașul: petrece vara la țară. [Lat. TERRA]. V. Țară.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (în sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olannda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (în opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s.f] – Lat. terra.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) țără f. 1. picătură; 2. fig. mică cantitate, puțin de tot: o țără de pâine; 3. moment: numai o țără cât a stat de s’a uitat CR. [V. țăr!].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚẤRĂ s. f. (Pop.) Ruptură, zdreanță. ◊ Loc. adj. și adv. O țâră = puțin, nițel. ◊ Expr. A se face țâră = a) a se rupe, a se face bucăți; b) a se ghemui de frică. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a țấră, -e, s.f. – Cantitate mică din ceva. O țâră = un pic, un strop, puțin. În expr. a se face țâră = a se rupe, a se face bucăți. „Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină” (Papahagi 1925: 280). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuși 1983); Cf. alb. cërre (MDA).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
!țấră (pop.) s. f., g.-d. art. țấrei; pl. țấreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
ȚẤRĂ, țâre, s. f. (Pop.) Ruptură, zdreanță. ◊ Loc. adj. și adv. O țâră = puțin, nițel. ◊ Expr. A se face țâră = a) a se rupe, a se face bucăți; b) a se ghemui de frică. - Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
târa - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul târî