TAOÍSM s. n. Curent în filozofia chineză veche bazat pe acțiunea de tao „drum, cale”, înțeleasă ca ordine universală, proprie fenomenelor naturii, vieții sociale și gândirii omenești; religie chineză care a existat până în sec. XVII și care a avut la bază această concepție. [Pr.: ta-o-ism. – Var.: daoísm s. n.] – Din fr. taoïsme.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TAOÍSM s.n. Direcție principală a filozofiei antice chineze, inaugurată de Lao-dzî, în cadrul căreia s-au manifestat două curente, unul materialist și altul idealist, după interpretarea dată noțiunii de „tao”. ♦ Religie chineză constituind un amalgam al cultului spiritelor naturii și ale strămoșilor, al ideilor lui Lao-dzî și de diverse credințe. [Pron. tao-ism, var. daoism s.n. / cf. fr. taoïsme < chin. tao – cale].
Sursa: Dicționar de neologisme
TAOÍSM s. n. direcție principală a filozofiei antice chineze, în cadrul căreia s-au manifestat două curente, unul materialist și altul idealist, după interpretarea dată noțiunii de „tao”. ◊ religie chineză, amalgam al cultului spiritelor naturii și ale strămoșilor, al ideilor lui Lao-dzî și al diverselor credințe. (< fr. taoïsme)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
!taoísm/daoísm s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită TAOÍSM s. n. Sistem filosofic și religios fondat în sec. VI Î.H., reprezentând unul dintre cele două mari curente ale gândirii chineze, alături de confucianism, de care se deosebește prin idealul de viață autonom, în armonie cu natura. [Var.: daoísm s. n.] – Din fr. taoïsme.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)