T s. m. invar. A douăzeci și patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală surdă (2)). [Pr.: te].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a t1 (literă) [cit. te / tî] s. m. / s. n., pl. t / t-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
t2 (sunet) [cit. tî] s. m., pl. t
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
T s. m. invar. A douăzeci și doua[1] literă a alfabetului, numită „te”, și sunetul corespunzător.Sursa: Dicționarul limbii române moderne T s. m. invar. 1. A douăzeci și patra literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană oclusivă dentală surdă). 2. (METR.) Simbol pentru tesla. 3. Limfocit T (celulă T), celulă a sistemului imunitar, din categoria leucocitelor (globulelor albe) a cărei maturare are loc în timus. Sunt răspunzătoare de imunitatea mediată celular. Există mai multe subtipuri, cu rol diferit în răspunsul imun: limfocite T helper (care recunosc antigenele străine și eliberează substanțe cu rol în coordonarea activității diferitelor categorii de leucocite, substanțe numite interleukine), limfocite T citotoxice (efectoare) și limfocite T supresoare.Sursa: Dicționar enciclopedic t (METR.), simbol pentru tonă.Sursa: Dicționar enciclopedic t m. A doŭă-zecĭ și una literă a alfabetuluĭ latin. Reprezentă [!] un sunet dental mut, după cum d reprezentă tot acel sunet, dar sonor. V. și ț.
Sursa: Dicționaru limbii românești
T m. a douăzecea literă a alfabetului; cu sedila, capătă un sunet ușor sibilant, analog lui ts: țăran, țărână.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
T, t, s. m. 1. A douăzeci și patra literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (consoană ocluzivă dentală surdă). [Pr.: te, tî. – Pl. și (1, n.) t-uri].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Ț s. m. invar. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră (4)). [Pr.: țe].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ț1 (literă) [cit. țe / țî] s. m. / s. n., pl. ț / ț-uriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ț2 (sunet) [cit. țî] s. m., pl. țSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită Ț s. m. invar. A douăzeci și treia[1] literă a alfabetului, numită „țe”, și sunetul corespunzător.Sursa: Dicționarul limbii române moderne Ț s. m. invar. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (consoană semioclusivă dentală sonoră).Sursa: Dicționar enciclopedic
ț m. A doŭă-zecĭ și doŭa literă a alfabetuluĭ românesc. Sunetu eĭ e ca al unuĭ t amestecat cu s, după cum dz e un d amestecat cu z. Italieniĭ și Germaniĭ îl reprezentă [!] pin [!] z. Slaviĭ catolicĭ și Unguriĭ pin c, ĭar Greciĭ noĭ pin ts.
Sursa: Dicționaru limbii românești
Ț, ț, s. m. 1. A douăzeci și cincea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (consoană semiocluzivă dentală sonoră. [Pr.: țe, țî. – Pl. și: (1, n.) ț-uri].Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)