SUPLICÁ, suplíc, vb. I. Intranz. (Înv.) A se ruga de cineva cu stăruință și umilință. – Din lat., it. supplicare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a suplicá (-c, -át), vb. – A se ruga de cineva. Lat. supplicare (sec. XIX), it. supplicare. – Der. suplică, s. f. (cerere, jalbă), din fr. supplique; suplicant, s. m., din it. supplicante.Sursa: Dicționarul etimologic român
suplicá (a ~) (înv.) (su-pli-) vb., ind. prez. 3 suplícăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită suplicà v. a ruga cu supunere, cu stăruință.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SUPLICÁ, suplíc, vb. I. Intranz. (înv.) A se ruga de cineva cu stăruință și umilință. – Din lat., it. suppiicare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) SUPLÍCĂ, suplici, s. f. (Înv.) Cerere, jalbă, plângere. – Din fr. supplique, germ. Supplik, it. supplica.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a suplícă (înv., reg.) (su-pli-) s. f., g.-d. art. suplícii; pl. suplíciSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
suplică f. cerere de grație, de favoare.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
*súplică f., pl. ĭ și e (it. supplica, d. supplicare, a ruga cu umilință saŭ cu insistență; fr. supplique. V. su-plec, ex-plic). Rar. Hîrtie care conține o cerere saŭ o rugăminte adresată uneĭ autoritățĭ. – Ob. petițiune, cerere.
Sursa: Dicționaru limbii românești
SUPLÍCĂ, suplici, s. f. (înv. și reg.) Cerere, jalbă, plângere. – Din fr. supplique, germ. Supplik, it. supplica.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)