Am găsit 20 de definiții pentru cuvantul/cuvintele subiect:

SUBIÉCT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumită succesiune) care alcătuiesc conținutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, temă despre care vorbește sau scrie cineva. ♦ Cauză, pricină, motiv. 2. (Lingv.) Partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 4. (În sintagmele) Subiect de drepturi = persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi și obligații. Subiect impozabil = persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. 5. (Log.) Termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



SUBIÉCT, subiécți, s. m. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. [folosit în corpul DEX]
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

SUBIÉCT s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ♦ Pricină, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a întâmplărilor ce se petrec în desfășurarea unei narațiuni epice sau dramatice. 2. Partea principală a unei propoziții care indică cine îndeplinește sau cine suferă acțiunea verbului. ♦ (Log.) Parte, termen al unei judecăți despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca ființă înzestrată cu conștiință și voință. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].
Sursa: Dicționar de neologisme

SUBIÉCT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ◊ pricină, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie conținutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme în cadrul formelor polifonice bazate pe imitație (invențiune, ricercar, fugă). 2. partea principală a unei propoziții, care indică cine îndeplinește sau suferă acțiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecății de predicație, reprezentând noțiunea despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca ființă activă și conștientă. 2. persoană supusă observației, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizică sau juridică supusă unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, după fr. subjet)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

subiéct (subiecte), s. n. – Temă, problemă. – Var. înv. sujet. Lat. subiectum (sec. XIX), var. din fr. sujet.Der. din fr. subiectiv, adj.; subiectivitate, s. f.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*subiéct1 (persoană) (-biect) s. m., pl. subiécți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!subiéct2 (temă, cauză, parte principală a propoziției) (-biect) s. n., pl. subiécte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

subiect n. 1. materie despre care se vorbește, se scrie: subiect de conversațiune; 2. eul cugetător, în opozițiune cu obiect; 3. persoană ce magnetizează; 4. Gram. primul termen al unei propozițiuni: subiectul și predicatul.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

*subĭéct n., pl -e (lat. sub-jectum, d. sub, dedesupt, și jácere, a arunca, îld. jacére, a zăcea, cum se vede după originalu vgr. 'ypokeimenon, d. ’ypó, dedesupt, și keimai, zac. V. ob-ĭect, ab-ject, ipochimen). Materie despre care se vorbește, se scrie orĭ se compune: subĭect de vorbă, de tabloŭ. Fil. Spiritu care apreciază (în raport cu obĭectu care e apreciat). Gram. Terminu despre care vorbește predicatu afirmînd orĭ negînd (subiectu se acordă în număr și persoană cu predicatu): apa trece, petrele rămîn. Persoana care magnetizează un mediŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

SUBIÉCT, subiecte, s. n., (4) subiecți, s. m. 1. S. n. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumită succesiune) care alcătuiesc conținutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, temă despre care vorbește sau scrie cineva. ♦ Cauză, pricină, motiv. 2. S. n. (Lingv.) Partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. S. n. (Log.) Termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. 4. S. m. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 5. S. m. (În sintagmele) Subiect de drepturi și obligații = persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi și obligații. Subiect impozabil = persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SUBIÉCT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumită succesiune) care alcătuiesc conținutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, temă despre care vorbește sau scrie cineva. ♦ Cauză, pricină, motiv. 2. (Lingv.) Partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 4. (În sintagmele) Subiect de drepturi = persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi și obligații. Subiect impozabil = persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. 5. (Log.) Termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SUBIÉCT, subiécți, s. m. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. [folosit în corpul DEX]
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

SUBIÉCT s.n. 1. Materie, chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ♦ Pricină, motiv. ♦ Totalitatea evenimentelor, a întâmplărilor ce se petrec în desfășurarea unei narațiuni epice sau dramatice. 2. Partea principală a unei propoziții care indică cine îndeplinește sau cine suferă acțiunea verbului. ♦ (Log.) Parte, termen al unei judecăți despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicat. // s.m. (Fil.) Omul ca ființă înzestrată cu conștiință și voință. [Pron. -bi-ect. / < lat. subiectus].
Sursa: Dicționar de neologisme

SUBIÉCT I. s. n. 1. chestiune de care se ocupă cineva, despre care se vorbește. ◊ pricină, motiv. ◊ totalitatea evenimentelor care constituie conținutul epic sau dramatic al unei opere literare, cinematografice etc. ◊ (muz.) prima expunere a unei teme în cadrul formelor polifonice bazate pe imitație (invențiune, ricercar, fugă). 2. partea principală a unei propoziții, care indică cine îndeplinește sau suferă acțiunea verbului. ◊ (log.) termen al judecății de predicație, reprezentând noțiunea despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. II. s. m. 1. omul ca ființă activă și conștientă. 2. persoană supusă observației, anchetei, experimentului. 3. (fin.) ~ impozabil = persoana fizică sau juridică supusă unui anumit impozit. (< lat. subiectus, /II/ subiectum, după fr. subjet)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

subiéct (subiecte), s. n. – Temă, problemă. – Var. înv. sujet. Lat. subiectum (sec. XIX), var. din fr. sujet.Der. din fr. subiectiv, adj.; subiectivitate, s. f.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*subiéct1 (persoană) (-biect) s. m., pl. subiécți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!subiéct2 (temă, cauză, parte principală a propoziției) (-biect) s. n., pl. subiécte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

subiect n. 1. materie despre care se vorbește, se scrie: subiect de conversațiune; 2. eul cugetător, în opozițiune cu obiect; 3. persoană ce magnetizează; 4. Gram. primul termen al unei propozițiuni: subiectul și predicatul.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

*subĭéct n., pl -e (lat. sub-jectum, d. sub, dedesupt, și jácere, a arunca, îld. jacére, a zăcea, cum se vede după originalu vgr. 'ypokeimenon, d. ’ypó, dedesupt, și keimai, zac. V. ob-ĭect, ab-ject, ipochimen). Materie despre care se vorbește, se scrie orĭ se compune: subĭect de vorbă, de tabloŭ. Fil. Spiritu care apreciază (în raport cu obĭectu care e apreciat). Gram. Terminu despre care vorbește predicatu afirmînd orĭ negînd (subiectu se acordă în număr și persoană cu predicatu): apa trece, petrele rămîn. Persoana care magnetizează un mediŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

SUBIÉCT, subiecte, s. n., (4) subiecți, s. m. 1. S. n. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor (prezentate într-o anumită succesiune) care alcătuiesc conținutul unei opere literare, cinematografice etc. ♦ Chestiune, temă despre care vorbește sau scrie cineva. ♦ Cauză, pricină, motiv. 2. S. n. (Lingv.) Partea principală a propoziției care arată cine săvârșește acțiunea exprimată de predicatul verbal la diateza activă sau reflexivă, cine suferă acțiunea când predicatul verbal este la diateza pasivă sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată de numele predicativ în cazul predicatului nominal. 3. S. n. (Log.) Termen al unor judecăți, reprezentând noțiunea ce desemnează obiectul gândirii despre care se afirmă sau se neagă însușirea exprimată de predicatul logic. 4. S. m. Ființă aflată sub observație, supusă anchetei, experimentului etc.; individ care prezintă anumite caracteristici. 5. S. m. (În sintagmele) Subiect de drepturi și obligații = persoană care, în cadrul raporturilor juridice, are drepturi și obligații. Subiect impozabil = persoană fizică sau juridică obligată prin lege să plătească un anumit impozit către stat. – Din lat. subjectum (cu unele sensuri după fr. sujet).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)