Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele strungă:

Strunga f. 1. pisc al Carpaților, în jud. Dâmbovița; 2. pădure în jud. Roman, faimoasă od. ca cuib de tâlhari; 3. izvor de ape minerale (sulf de fier) în jud. Roman, nu departe de Târgu-Frumos. Victoria lui Gh. Ghica asupra lui Ștef. Gheorghe (1658).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a



STRÚNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stână, unde se mulg oile; p. restr. deschizătură, portiță îngustă făcută în acest loc, prin care trec oile una câte una la muls. ♦ P. gener. Loc îngust de trecere. ♦ (Pop.) Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strâmtoare. 2. (Pop.) Strungăreață (1). – Cf. alb. shtrungë.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

strúngă (-gi), s. f.1. Deschizătură de ieșire din țarcul oilor, portiță prin care poate trece numai o oaie. – 2. Țarc, ocol la oi. – 3. Defileu, chei. – 4. Gaură, deschizătură. – 5. Strungăreață. – Mr., megl. strungă. De la strung, în sensul de „dispozitiv care execută frecare”, fiindcă strungă face ca oile să treacă frecînd stîlpul portiței sau pe ciobanul care așteaptă lîngă el. Pentru semantism, cf. sp. torno „instrument care face să treacă obiectele printr-un spațiu închis”, chiar dacă nucleul semantic al sp. este diferit. Sensul lui strung și strungă este același de „lucru care roade” și este natural, dacă ne gîndim că sursa comună este sl. strugati „a răzui”, cf. struji. Totuși pentru acest cuvînt s-au propus etimoane foarte diferite. Din a strînge „a închide” (Miklosich, Slaw. Elem., 47), dificil fonetic. – Din alb. strungë (Miklosich, Slaw. Elem. im Magyar, 35) e același lucru, deși alb., în opinia lui Miklosich, depinde de stragońlat. stringĕre. Dintr-o rădăcină indoeurop. *strng- (Jokl, Sb. Wien, CLXVIII, I, 89; Barič, Albanorum St., I, 105); dintr-o rădăcină *sru- „a fugi” (Philippide, II, 735); din gr. στενυγά „îngustime” (Diculescu 198) sau *στρόγγα (Drăganu, Românii în veac. IX-XIV, 60; cf. Tamás, Archiv. Europ. Centro-Orient, II, 269); dintr-o rădăcină tracică *struma „curgătoare” (Pascu, I, 191); cf. Scriban; din lat. ruga contaminat cu v. germ. stranga (Giuglea, Dacor., II, 340-3). În general se admite că este cuvînt foarte vechi și că în rom. s-a răspîndit în alte idiomuri balcanice și orientale, cf. Tiktin și Candrea, și Rosetti, II, 122. Uz general (ALR, I, 31). Der. strungar, s. m. (cioban care mînă oile prin strungă); strungăreață, s. f. (răritură la dință; ciubăr de muls oile). Din rom. provin negreșit toate formele cu infixul n, ca ngr. στρούγγα (Meyer, Neugr. St., II, 79; Murnu, Lehnw., 43), alb. strungë (Meyer 418), ceh., slov., rut. strunga, pol. strąga, mag. ezstrenga (Candrea, Elementele, 401), ven. strunga (Tiktin). Formele fără infix nazal (bg. străga, sb. straga) pot proveni și ele dintr-o formă anterioară nazalizării, cf. strug față de strung, sau din sl.
Sursa: Dicționarul etimologic român

strúngă, -i, s.f. – Portiță prin care trec oile, câte una, la muls. – Cuvânt autohton (Russu, Brâncuși, Rosetti), cf. alb. strungë; Cuvânt rom. preluat în slovacă (strunga) și magh. esztrenga (Macrea 1970: 15 și 19).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

strúngă s. f., g.-d. art. strúngii; pl. strúngi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

strungă f. 1. ocol în care se închid oile pentru ca, prin spătări, să iasă la muls; 2. trecătoare îngustă între doi munți la capătul pădurii: strunga dela Turnu-Roșu; se prelungește o strungă AL.; 3. fig. orbită: ies stelele din strungă EM. [Vorbă ciobănească de origină indigenă = strângă, loc strâmt].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

strúngă f., pl. ĭ (tracic *strunga, adică „loc de scurgere, de trecere”, înrudit cu Strymon, Struma, și Istrus, Dunărea; alb. štrungă, ngr. strúnga, sîrb. struga, bg. strŭga, slovac strunga, pol. straga). Strîmtoarea (portița) pin care trec oile la muls. Țarcu în care se duc oile la muls. Trecătoare pintre munțĭ. Distanta dintre dințiĭ incizivĭ de sus la uniĭ oamenĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

STRÚNGĂ, strungi, s. f. 1. Loc îngrădit la stână, unde se mulg oile; p. restr. deschizătură, portiță îngustă făcută în acest loc, prin care trec oile una câte una la muls. ♦ P. gener. Loc îngust de trecere. ♦ (Pop.) Trecătoare îngustă (între munți); defileu, strâmtoare. 2. (Pop.) Strungăreață (1). – Cf. alb. sthtrungë.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)