Am găsit 22 de definiții pentru cuvantul/cuvintele strănut:

STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



strănút, strănútă, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairnogerm. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.
Sursa: Dicționarul etimologic român

STRĂNÚT1, strănuturi, s. n. Strănutat. – Postverbal al lui strănuta.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

STRĂNÚT2, -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

strănút s. n., pl. strănúturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

strănut n. opintire subită și convulsivă a mușchilor respiratorii, în urma căreia aerul e alungat cu violență și cu sgomot prin nas și prin gură. [Abstras din strănutà].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

1) strănút n., pl. urĭ (d. strănut 3). Acțiunea de a strănuta.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) strănút, -ă adj. V. stănut.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) strănút, a -á v. intr. (lat. sternûtáre, a strănuta des, d. sternúere, a strănuta, it. starnutare și -tire, pv. sp. estornudar, fr. éternuer). Expir convulsiv și violent aeru pe nas și pe gură, cum se întîmplă cînd te gîdili în nas orĭ aĭ guturaĭ. – Și stărnut și strenut. V. străfig.
Sursa: Dicționaru limbii românești

STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Faptul de a strănuta; zgomot produs când cineva strănută. – Din strănuta (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Strănutat. – Din strănuta (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

strănút, strănútă, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) (cal) cu o pată albă pe nas sau pe bot.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

strănút (-tă), adj. – Cu o pată albă pe nas sau pe bot. – Var. stărnut, strenut. Origine incertă. După Tiktin și Candrea, din a strănuta „e elimina cu zgomot aerul din plămîni pe nas și pe gură”, dar legătura lor semantică nu este clară. Ar putea fi pus în legătură cu sl. sruna „căprior”, cf. bg. sărna, sb. srna „căprior” (Densusianu, GS, I, 348 și VII, 279; Rosetti, II, 82); deși destul de greu cu got. stairnogerm. Stern „stea” (Gamillscheg, Rom. Germ., II, 254; Pușcariu, Lr., 273). După Skok, ZRPh., L, 272, cf. REW 8242N, din lat. stella, cu infixul r, ca bol. strela, sp. estrella.
Sursa: Dicționarul etimologic român

STRĂNÚT1, strănuturi, s. n. Strănutat. – Postverbal al lui strănuta.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

STRĂNÚT2, -Ă, strănuți, -te, adj. (Despre cai) Cu o pată albă pe bot. – V. strănuta.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

strănút s. n., pl. strănúturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

strănut n. opintire subită și convulsivă a mușchilor respiratorii, în urma căreia aerul e alungat cu violență și cu sgomot prin nas și prin gură. [Abstras din strănutà].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

1) strănút n., pl. urĭ (d. strănut 3). Acțiunea de a strănuta.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) strănút, -ă adj. V. stănut.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) strănút, a -á v. intr. (lat. sternûtáre, a strănuta des, d. sternúere, a strănuta, it. starnutare și -tire, pv. sp. estornudar, fr. éternuer). Expir convulsiv și violent aeru pe nas și pe gură, cum se întîmplă cînd te gîdili în nas orĭ aĭ guturaĭ. – Și stărnut și strenut. V. străfig.
Sursa: Dicționaru limbii românești

STRĂNÚT, strănuturi, s. n. Faptul de a strănuta; zgomot produs când cineva strănută. – Din strănuta (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

strănut - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul strănuta

strănut - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul strănuta